Epaminonda's Blog.....: Ro - M

Începând cu data de 22 aprilie 2024, Banca Națională a României va lansa în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 90 de ani de la înființarea Spitalului Clinic de Urgență București. Aversul monedei prezintă portretul reginei-mamă Elena, care a militat pentru construirea în București a primului spital de urgență, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI”, anul de emisiune „2024” și stema României, iar reversul redă clădirea spitalului și inscripțiile „SPITALUL CLINIC DE URGENTA BUCURESTI” și „90 ANI”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

data emiterii – 22 aprilie 2024
emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a Românie
tema – 90 de ani de la înființarea Spitalului Clinic de Urgență București
valoarea – 10 lei
metal (compoziție) – argint
titlu - 99,9%
forma – rotundă
diametru – 37 milimetri
greutate – 31,103 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 5000 piese
preț unitar de achiziție cu TVA inclus din magazine de la sediile BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 450 de lei / bucata.

Regina mamă Elena a României a fost soția regelui Carol al II-lea al României și mama regelui Mihai. Ea s-a născut la data de 3/15 mai 1896 la Atena (Grecia) și a decedat la data 28 noiembrie 1982 la Lausanne (Elveția). În anul 1921 s-a căsătorit cu principele Carol (viitorul rege Carol al II-lea al României) și l-a născut pe principele Mihai I (viitor rege al României). După ce la sfârșitul anului 1925 Carol a rămas în străinătate cu amanta sa, Principesa Elena a divorțat de Carol și s-a ocupat de educația fiului ei, devenit moștenitor al tronului. Odată cu reîntoarcerea lui Carol din străinătate și uzurparea tronului fiului său (la 8 iunie 1930), Elena a pierdut controlul legal asupra sorții copilului său, fiind supusă unei campanii de șicane din partea lui Carol, drept la care Principesa Elena a părăsit România stabilindu-se la Vila Sparta din Florența (1932), cu permisiunea să își vadă fiul în fiecare an, timp de 2 luni. După ce l-a eliminat pe Regele Carol, Conducătorul Ion Antonescu i-a cerut Elenei să se întoarcă în țară, unde i-a acordat, în septembrie 1940, titlul de Regină mamă și apelativul Majestate. Elena a devenit cel mai apropiat consilier și confident al Regelui Mihai. După 23 august 1944 regelui Mihai i s-a pretins să abdice și să-și părăsească țara, ocazie cu care și mama sa Elena a împărtășit soarta fiului ei, trăindu-și restul vieții în exil. La 18 octombrie 2019 rămășițele ei au fost aduse din Elveția în România, fiind reînhumată a doua zi la Noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș.

Spitalul Clinic de Urgență București este primul spital de urgență din România, situat în prezent în Sectorul 1. El a fost înființat la inițiativa profesorului Nicolae Minovici și a lui Constantin Deculescu, secretarul general al Ministerului Sănătății și Ocrotirilor Sociale, în anul 1934, din dorința de a avea un spital pregătit să preia la orice oră pacienții aduși de Societatea de Salvare, titulatura sub care funcționa în acea vreme serviciul de ambulanță al Bucureștiului. În clădirea actuală din Calea Floreasca, Spitalul de Urgență funcționează din anul 1949. Spitalul este și un centru cu tradiție în învățământul universitar și postuniversitar. Spitalul este înființat de drept în data 6 octombrie 1933, prin decizia Ministerului Sănătății nr. 68920, publicată în 31 octombrie 1933 în Monitorul Oficial nr. 251. Spitalul își începe funcționarea efectivă din decembrie 1933, iar inaugurarea oficială, în prezența oficialităților statului, are loc abia în data de 5 mai 1934. Situat inițial pe malul Dâmboviței, spitalul a fost finanțat din fondurile personale ale lui Nicolae Minovici (ipotecarea casei personale), permitea îngrijirea tuturor bolnavilor indiferent de posibilitatea de a plăti serviciile medicale și avea o secție de chirurgie cu 60 de paturi. În același an a fost înființată în spital și o secție de toxicologie. La 24 august 1944 clădirea spitalului de pe malul Dâmboviței a fost distrusă de bombardamentele aviației germane. Spitalul a fost mutat în clădirea Sanatoriului Antoniu.În anul 1949, spitalul s-a mutat într-o nouă locație, păstrată până în prezent, pe Calea Floreasca. Odată cu dezvoltarea Bucureștiului și cu creșterea populației capitalei, vechea clădire a spitalului s-a dovedit a fi insuficientă, astfel că în 1960 a fost adăugat un nou corp de clădire cu 7 etaje. În noua clădire a fost înființată o clinică de chirurgie, formată din 3 secții, o secție de terapie intensivă și un departament de gardă. În anul 1969 spitalul a ajuns la 600 de paturi. În anul 1992, au avut loc o reorganizare a secțiilor spitalului și înființarea unor noi secții, pentru a satisface cererea tot mai mare și diversă de afecțiuni întâlnite în cazurile de urgență. La nivelul anului 2006, spitalul dispunea de 760 de paturi. În anul 2005 a fost achiziționat un robot în valoare de 2 milioane euro. Dispozitivul era comandat de la distanță de un doctor și permitea efectuarea unor intervenții chirurgicale mult mai eficiente și mai puțin traumatizante pentru pacienți. În octombrie 2007, robotul a fost folosit pentru prima oară, aceasta fiind și o premieră pentru școală românească de medicină.

În data de 29 aprilie 2024, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial două monede comemorative cu tema 20 de ani de la aderarea României la NATO. Aversul monedelor prezintă Palatul Parlamentului, locul unde s-a ratificat tratatul de aderare a României la NATO, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „1 LEU”, stema României și anul de emisiune „2024”, iar reversul redă sigla NATO, inscripțiile „ADERAREA ROMANIEI LA NATO” și „2004”, anul aderării României la NATO.

Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele:

data emiterii – 29 aprilie 2024
emitent – Monetăria Statului la comanda BNR (Banca Națională a României)
tema – 20 de ani de la Aderarea României la NATO
valori – 10 lei și 1 leu
metal (compoziție) – argint cu titlul de 99,9% (cea de 10 lei) și tombac cuprat (cea de 1 leu)
forma – rotundă
diametrul – 37 milimetri
greutatea – 31,103 grame (cea de argint) și 23,5 grame (cea de tombac)
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 5000 exemplare din fiecare
preț unitar de achiziție (fără TVA) la magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara

Clădirea Parlamentului României din capitala Bucureşti, cunoscută şi sub numele de Casa Poporului sau Casa Republicii este un obiectiv de seamă al capitalei și probabil unul care va rămâne în memoria multor generații care vor veni din urma. Enumăr mai jos câteva date tehnice și alte informații ce prezintă interes mai mare, cu referire la această grandioasă clădire; lungime – 270 metri, lăţime – 240 metri, înalţime - 86 metri cu 12 nivele, adâncime la subsol - 92 metri cu 8 nivele, suprafaţă construită – 66000 metri pătrați, suprafaţă desfăşurată – 330000 metri pătrați, deţine 3 recorduri Guinness: pentru cea mai mare clădire pentru uz civil, cea mai scumpă clădire şi cea mai grea clădire din lume, pentru realizarea clădirii folosindu-se: 1000000 metri cubi de marmură 5500 de tone de ciment, 7000 de tone de oţel, 20000 de tone de nisip, 1000 de tone de bazalt, 900000 metri cubi lemn esenţe diferite, 3500 de tone de cristal, 200000 metri cubi de sticlă, 2800 de candelabre, 220000 metri pătrați de covoare şi 3500 metri pătrați de piele, la construcţie au participat 200 arhitecţi şi aproximativ 20000 muncitori care au lucrat în trei ture, 24 ore pe zi, arhitect şef fiind Anca Petrescu. Clădirea, neterminată încă, ocupă locul 2 în lume la capitolul clădiri administrative după Pentagon şi locul 3 în lume ca volum construit cu 2550000 metri cubi după Pavilionul de montaj al rachetelor cosmice de la Cape Canaveral - SUA şi piramida Quetzalcoatl din Mexic, costurile clädirii fiind estimate la 1,75 miliarde dolari SUA în anul 1989 şi 3 miliarde de euro în anul 2006, data începerii construcţiei fiind anul 1983. Este o clădire foarte costisitoare. Numai costul gigacaloriilor și al iluminatului electric depașește 6 milioane de dolari pe an, cât un oras. Sunt candelabre cu 700 de becuri. Instalația de aer conditionat, complet neeficientă, are nevoie de o jumatate de tonă de freon pe an, substanță interzisă pentru că e vinovată de distrugerea stratului de ozon. Cele 18 lifturi consumă 50 kWh fiecare, adică dublu decat ar fi normal. O puzderie de agregate și componente mărunte au fost produse de firme românești de stat care între timp s-au privatizat. Înlocuirea și întreținerea lor sunt extrem de scumpe. De exemplu, clanțele în stil baroc au fost produse de Urbis, care ulterior a fost cumparată de o firmă suedeză. Înlocuirea unei clanțe defecte a ajuns să coste 1000 de euro bucata. Pentru ca Palatul lui Ceaușescu să poată fi ridicat, o bună bucată din București, cu tot cu istoria și geografia lui, a trebuit ștearsă la propriu de pe fața pământului, așa cum ștergi cu radiera un desen în creion, care nu îți place. Demolările în zona Uranus au început în anul 1982 pentru a face loc constructiei Casei Poporului. Există o seamă de legende urbane despre Casa Poporului -printre ele, cică are 2 buncare antiatomice și 8 tuneluri de fuga, și cel puțin unul din ele este izolat cu plumb. Are o vastă rețea de tuneluri, parte din catacombele Bucureștiului, iar Ceaușescu ar fi vrut să facă linie de metrou între Casa Poporului și Băneasa. Nu e de neglijat și că la Casa Poporului puteți găsi cel mai ieftin și romantic restaurant din București, unde se poate mânca destul de bine.

NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) este în prezent principalul garant al securității României, în cadrul relației strategice transatlantice cu Statele Unite ale Americii, care, asigură coerență și consistență acțiunilor Alianței. Statul român găzduiește actual o serie de structuri, sisteme și forțe NATO, participă cu trupe și mijloace militare la operațiuni și misiuni ale Alianței prin implicare în anumite teatre de operații, contribuie la măsuri de consolidare a prezenței avansate a acesteie pe flancul său estic și asistă state partenere, în ce privește eforturile comune de creștere a capacităților de reziliență, apărare și sprijin. În fiecare an, în prima duminică a lunii aprilie se sărbătorește „Ziua NATO în România”. Statul român a primit invitația de a deschide negocierile de aderare la Alianță în anul 2002 la Summitul de la Praga, alături de alte state europene. Ceremonia de ridicare a drapelului României la sediul NATO a avut loc la 2 aprilie 2004. Câteva dintre elementele prezenței NATO în România sunt:

Unitatea de Integrare a Forțelor NATO - structură de comandament militar multinațional pe teritoriul României și reprezintă unul dintre cele 8 comandamente similare existente pe flancul estic organizației, care fac legătura dintre organizație și țările gazdă. Rolul acestor unități este acela de a oferi sprijin, astfel încât forțele NATO să ajungă la destinație și să fie pregătite pentru misiunile încredințate. Rolul său este astfel facilitator în ce privește primirea, staționarea, pregătirea și coordonarea forțelor militare ale NATO, urmând apoi să le asiste în ce privește integrarea acestora alături de partenerii din Alianță și de forțele militare ale țării gazdă, astfel încât misiunea lor să fie îndeplinită.
Detașamentul NATO de Contrainformații de la București
Centrul de Excelență NATO în domeniul HUMINT cu sediul la Oradea

Astăzi alianța politico-militară NATO reunește 32 de țări din Europa și America de Nord, ea fiind înființată în data de 4 aprilie 1949 printr-un tratat semnat la Washington DC. Sediul general NATO se află la Bruxelles în Belgia, iar Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa se află în apropiere de Mons -Belgia. Cheltuielile militare însumate ale NATO constituie aproximativ 70% din totalul cheltuielilor militare la nivel mondial. Reprezentanții statelor membre și-au exprimat intenția de a aloca minimum 2% din produsul intern brut pentru cheltuielile militare până în 2024.
În data de 5 iunie 2024, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o nouă monedă comemorativă de argint cu tema 100 de ani de la cucerirea primei medalii olimpice a României. Aversul monedei

prezintă o imagine a diplomei primite de jucătorii echipei de rugby din 1924, după câștigarea primei medalii românești la Jocurile Olimpice din 1924 de la Paris, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2024”, iar reversul monedei redă o compoziție ce conține o minge de rugby, echipa de rugby a României din 1924 și inscripțiile „PRIMA MEDALIE OLIMPICA A ROMANIEI - 1924” și „100 DE ANI”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

data emiterii – 5 iunie 2024
emitent – Monetăria Statului la comanda BNR (Băncii Naționale a României)
tema – 100 de ani de la cucerirea primei medalii olimpice a României
valoarea – 10 lei
metal (compoziție) – argint
titlu – 99,9%
forma – rotundă
diametrul – 37 milimetri
greutatea – 31,103 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 5000 exemplare
preț unitar de vânzare, fără TVA, la magazinele sucursalelor regionale Bucureşti, Cluj, Constanța, Dolj, Iaşi şi Timiş ale Băncii Naţionale a României – 5000 lei

În data de 3 mai 1924, echipa națională de rugby a României a câștigat prima medalie națională olimpică. Se întâmpla la ediția a VIII-a Olimpiadei de Vară de la Paris, România fiind atunci la a doua participare la Jocurile Olimpice. La această ediție a jocurilor au participat 3089 sportivi din 44 de țări ale lumii. La finalul competiției clasamentul general pe medalii s-a prezentat astfel: locul 1 – SUA cu 99 medalii (45 aur, 27 argint și 27 bronz), locul 2 – Finlanda cu 37 medalii (14 aur, 13 argint și 10 bronz) și pe locul 3 – Franța cu 38 de medalii (13 aur, 15 argint și 10 bronz.) România a ocupat poziția a 23-a cu o medalie de bronz în sportul colectiv rugby. În întrecerea de rugby au particiapt doar trei reprezentative: SUA, Franța și România. Echipa Romaniei a fost compusă din cei mai buni sportivi ai cluburilor de rugby existente atunci: Stadiul Român, Sportul Studențesc și Tenis Club Român și anume: Dumitru Armăşel, Eugen “Gogu” Sfetescu, Sorin Mihăilescu, Teodor Marian, Soare Sterian, Iosif A Nemeş, Paul Nedelcovici, Mihai Vardala, Atanasie Tănăsescu, Dumitru “Puia” Volvoreanu, Paul Vidraşcu, Mircea Sfetescu, Nicolae “Nae” Mărăscu (capitan), Gheorghe Benția și Teodor Florian.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

UN DIALOG EPIGRAMATIC

SEMNIFICAȚIA UNOR PRESCURTĂRI

UZUALE ÎN LUCRUL CU MIJLOACELE

ELECTRONICE DE COMUNICARE

___________xxx___________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL PRAHOVA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Castelul Peleș - România - 140 ani

7 octombrie - 1883 - 7 octombrie 2023

Medalia de mai sus marchează trecerea a 140 de ani de la inaugurarea Castelului Peleș. fiind realizată la Monetăria Statului în anul 2023. Caracteristicile tehnice ale medaliei sunt următoarele:

emitent – Monetăria Statului
anul emiterii – 2023
tema – 140 de ani de la inaugurarea Castelului Peleș din Sinaia
materiale compoziție – argint cu titlul de 99,9% și aliaj de cupru
forma – rotundă
diametrul – 6 centimetri
greutate – 125 grame (cea de argint) și necunoscută (cea din aliaj de cupru)
calitate – patinată
tiraje – 60 bucăți (cea de argint) și 40 bucăți (cea din aliaj de cupru)
prețuri unitare de achiziție, cu TVA inclus, de la magazinele monetăriei sau de pe magazinul online www.romanianmint.ro – 1249 lei (cea de argint) și 364 lei (cea din aliaj de cupru).

Castelul Peleș este comoara arhitectonică românească din Carpați. „Am clădit acest Castel, ca semn durabil că dinastia liber aleasă de națiune este adânc înrădăcinată în această frumoasă Țară și că recompensăm dragostea poporului Nostru prin încrederea nelimitată pe care o avem în viitorul scumpei Noastre Patrii. Îndeplinesc deci o datorie sfântă, o dorință vie, ridicând în această casă a Noastră, cu vin românesc, primul pahar în onoarea și pentru fericirea României.” – spunea Regele Carol I al României. Castelul reprezintă unul din cele mai importante monumente din România, fiind prezent deseori în topurile celor mai frumoase castele din Europa și chiar din lume. Acest edificiu, impunător prin arhitectura splendidă, valoarea sa istorică și artistică, constituie un punct cardinal de atracție turistică, fiind vizitat anual de sute de mii de vizitatori. Castelul Peleș a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I, pentru a-i servi drept reşedinţă de vară, investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a exersat în continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi găzduit de castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940). În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă şi cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituţii de cultură din marile oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Naţional, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor Carol al II-lea şi Mihai I vor deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de şefi de stat. Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt redeschise spre vizitare. În anul 2007, după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală, se ajunge la un acord, prin care castelul Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), dar continuă să fie administrate de statul român. Excepţie face castelul Foişor, clădire inaugurată în anul 1881. Acordul cu Casa regală, expirat în anul 2009, în cazul castelului Pelişor şi în 2010, în cazul castelului Peleş, a fost din nou prelungit. În 1932, Foişorul a căzut pradă unui incendiu devastator. A fost reconstruit un an mai târziu în perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). În anii 1970, clădirii iniţiale i s-a adăugat o aripă nouă şi interioarele au suferit modificări semnificative. După 1989, clădirea a devenit vilă de protocol a preşedinţiei României, statut pe care continuă să îl păstreze. Elaborarea planurilor iniţiale ale castelului Peleş i-au fost încredinţate arhitectului Wilhelm von Doderer (1825-1900), profesor la Technische Hochschule din Viena. Doderer a înaintat suveranului trei propuneri de proiecte arhitectonice, inspirate din arhitectura castelelor renascentiste franceze de pe valea Loirei, ca şi din stilul edificiilor vieneze de pe Ringstrasse. Proiectele sunt respinse de către Carol I în 1876, iar conducerea lucrărilor este încredinţată arhitectului german, Johannes Schultz, care elaborează planurile castelului în prima sa fază de construcţie (1879 – 1883). Clădirea cu aspect de chalet elveţian, compusă din două etaje propusă de Schultz, era decorată la exterior în stil german, Fachwerk. La 1890, este construită pe locul terasei acoperite de pe aripa de sud, Sala Maură, după proiecte atribuite arhitectului francez, Émile André Lecomte du Noüy, discipolul celebrului arhitect francez, Violet Le Duc. În anul 1894, la conducerea lucrărilor este numit arhitectul ceh, Karel Liman (1860 ? – 1928). Sub coordonarea sa, între 1895-1897 sunt amenajate Capela reginei Elisabeta de la etaj, Apartamentele principeselor de Wied şi Hohenzollern de pe latura de nord şi Mezaninul. În anul 1884 este instalată reţeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu, iar la 1897 este construită centrala electrică. Între anii 1903 – 1906, Liman proiectează Galeria de marmură, Sala de concerte, Sala mică de muzică şi Baia reginei şi amenajează încăperi la nivelul al II-lea, corespondentul primei Mansarde: camera doamnei Mavrogheni, marea doamnă a Palatului şi apartamentele oaspeţilor din aripa de nord a castelului. Între 1906-1914, se întreprind lucrările de amenajare a teraselor exterioare. La 1906 este înălţat turnul central al castelului, unde un an mai târziu a fost montat ceasul cu trei cadrane, creaţie a Fabricii de ceasuri de turn a Curţii regale din Bavaria, Johann Mannhardt.Totodată, sunt amenajate Sala veche de muzică, Sala Florentină şi Sala Coloanelor, pe locul primei Camere de şah, iar Sufrageria regală este extinsă. La etaj, pe aripa de nord, este construit Apartamentul primului ministru. Între anii 1905 – 1906, sunt concepute vastul Apartament imperial, compus din Salon mare, Salon mic, Dormitor, Budoir, Baie şi Camera valetului şi Apartamentul principilor moştenitori, Ferdinand – Maria. În anul 1906, au loc modificări ale Sălii de teatru de la Parter. Tot acum, sala este adaptată proiecţiilor cinematografice, prin amenajarea cabinei de proiecţie. Aparatura cinematografică a fost modernizată în 1939, de Societatea Concordia din Bucureşti, la cererea expresă a regelui Carol al II-lea. Între anii 1908 – 1911, este definitivată construcţia Sălilor de arme, ca şi decoraţia Sălii Florentine, după planurile arhitecţilor Karel Liman şi Ferdinand de Tiersch, acesta din urmă, consilier al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei. Între anii 1907 şi 1911, este amenajat Holul de onoare pe locul celei de-a doua curţi interioare, principala sală de recepţie a castelului. Holul este decorat în stilul Renaşterii germane, cu subtile accente baroce, de către Bernhard Ludwig din Viena, care colaborează strâns cu arhitectul Liman. Modelul de inspiraţie al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a Palatului Camerei de Comerţ din Lübeck. În paralel, sunt construite la Parter, Sala de şah şi Sala de biliard, în continuarea Sălii maure. În sfârşit, între anii 1911-1914 este amenajată terasa cu busturi de împăraţi romani, iar pe aripa de sud-est, este proiectată Sala consiliilor de către arhitectul Liman şi decoratorul vienez, Bernhard Ludwig. Moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, marchează finalul vastului proiect arhitectonic coordonat de suveran. Dintre furnizorii principali, pentru prima etapă de construcţie, amintim casa Heymann din Hamburg şi atelierul condus de August Bembé din Köln-Mainz. Dintre cei care au lucrat constant la decorarea şi furnizarea de piese de artă decorativă pentru castel, din 1883 până în 1914, îi menţionăm pe Joseph Dollitschek, arhitect şi decorator din Viena, Anton Pössenbacher din München, creator de decoraţiuni şi de piese de mobilier şi L. Bernheimer, din acelaşi oraş, furnizor de decoraţiuni interioare, mobilier, covoare orientale, Habie&Polako, din Viena, furnizori de covoare gen Smyrna, atelierele Zettler din München, 1882, creatorii de vitralii. Acestea au fost lucrate de patruzeci de artişti şi tehnicieni timp de trei ani după schiţele color executate de profesorii E. Widmann si Julius Juers. F. X. Barth. Celălalt autor de vitralii al castelului Peleş a fost A. Zwölfer, titularul unui celebru atelier vienez, cu filiala la Bucureşti. Colecţiile de artă decorativă s-au constituit prin cooptarea unor celebre firme occidentale din epocă: Odiot, din Paris, Eduard Wollenweber, München şi Paul Telge, din Berlin, creatori şi furnizori de produse de orfevrărie. Lor li s-au alăturat Josef Resch, celebru magazin de bijuterii din Paris şi J.A Eysser, fabricant faimos de mobilier din Nürenberg. Castelul Peleș este un simbol al României care pare scos dintr-un basm. Daniela Voitescu, șeful Secției Relații publice din cadrul Muzeului Național Peleș, precizează că Peleșul, care are 160 de camere, dintre care 80 de dormitoare și 30 de săli de baie foarte moderne, a fost un „factor civilizator”, prin construcția sa fiind marcate mai multe premiere. „Peleșul a fost prima locuință privată din România care a beneficiat de curent electric și primul castel electrificat integral din Europa. Regele a construit o micro-hidrocentrală pe pârâul Peleș, chiar din 1883, care asigura iluminatul casnic, dar și al becurilor din parc. Ea funcționează și acum și alimentează cu energie electrică Complexul Economat. De asemenea, a avut încălzire centrală cu calorifere de la 1883, ele funcționând și acum. La 1883, a fost instalat la Castelul Peleș, pentru prima dată în lume, sistemul de încălzire cu aer cald prin inducție prin pereți și prin podele. De asemenea, era dotat cu lift electric pentru două persoane, băi moderne și apă curentă caldă și rece la sălile de baie”, explică Voitescu. La scurt timp după finalizarea lucrărilor de construcție a castelului, foarte multe familii bogate și-au construit în cartierul Furnica din Sinaia locuințe care au împrumutat facilitățile tehnice, dar și din arhitectura exterioară a castelului, susține reprezentantul muzeului. La Peleș, timpul pare să fi înghețat în așteptarea vechilor proprietari. Sentimentul este dat de faptul că și acum se păstrează amenajarea camerelor de pe vremea Regelui, acesta fiind un alt aspect care deosebește castelul de altele din categoria sa. „Camerele sunt amenajate ca pe vremea foștilor proprietari. Reamenajarea s-a făcut pe principiile muzeotehnicii, dar după fotografiile și schițele pe care le avem în arhivă din epoca respectivă. Sunt puține castele în Europa în care găsești obiectele în locul pentru care au fost făcute sau comandate. Un castel atât de bine decorat încât poți spune că poate fi mâine locuit fără nicio problemă nu cred că mai găsim în Europa în categoria castelelor care au o sută de ani, cum are Peleșul”, a afirmat Voitescu. Castelul Peleș adăpostește 60.000 de obiecte de artă, care fac parte din patrimoniul cultural național românesc, ele nefăcând obiectul negocierilor cu Casa Regală. Acestea se constituie în mai multe colecții, Peleșul fiind unul dintre muzeele cu cele mai diverse colecții din țară. Astfel, aici există colecția de arme, cea mai valoroasă din țară, ca număr și ca valoare intrinsecă a obiectelor, colecția de mobilier, cea de artă decorativă, colecția de artă plastică, de vitralii, de textile și decorațiile exterioare din piatră, marmură și ceramică (statuile și basoreliefurile de pe terase).

Potrivit Danielei Voitescu, cea mai mare bogăție a acestui muzeu este reprezentată de decorația din lemn sculptat manual care se prezintă într-o stare foarte bună. Aceasta a fost lucrată în ateliere celebre din străinătate, respectiv din Austria și Germania, și nu se cunoaște secretul prelucrării lemnului care îl face ca, după o sută de ani, să fie într-o stare atât de bună. Castelul a fost naționalizat în 1948 și a funcționat ca muzeu din 1953 până în 1975 când a fost închis pentru lucrări de restaurare. El a fost redeschis publicului în 1990, iar de atunci și până în prezent peste 7.000.000 de turiști l-au vizitat. Vizitarea se face numai cu ghid însoțitor, ceea ce limitează numărul membrilor unui grup și implicit pe cel al vizitatorilor dintr-o zi de lucru. Reprezentantul muzeului arată că 25% dintre turiștii care vizitează anual acest obiectiv sunt străini. În circuitul turistic se află expoziția de bază, care include parterul castelului, unde se află spațiile oficiale, și turul opțional care înseamnă vizitarea parterului și a etajului întâi unde se află spațiile private (dormitoare, băi, camere pentru oaspeți). Turul opțional II (parter plus etajele I și II) este indisponibil până la data de 31 decembrie 2014 din motive de conservare, după cum se arată pe site-ul oficial al Muzeului Național Peleș. În fiecare lună, la castel au loc concerte susținute de tineri artiști, dar și de interpreți consacrați, fiind continuată astfel tradiția instituită de Regina Elisabeta. Împlinirea unui secol de la finalizarea construcției Castelului Peleș este marcată printr-o expoziție temporară dedicată celui mai important arhitect al Casei Regale a României, cehul Karel Líman, autorul planurilor de modernizare a acestuia și al planurilor de construcție a Castelului Pelișor. Expoziția conține, printre altele, planuri de construcție originale realizate de acest arhitect, dar și planuri de decorații interioare și exterioare, alăturat lor fiind plasate fotografiile cu ceea ce există în prezent. Spectaculos este și Castelul Pelișor, construit între anii 1899 și 1902 de arhitectul Karel Líman, el reprezentând singurul monument în stil Art Nouveau coerent din țară în ceea ce privește amenajarea spațiilor interioare și arta decorativă, a explicat Daniela Voitescu. Ea spune că decorația exterioară preia elementele Renașterii germane și anume stilul Fachwerk, caracterizat prin grinzile decorative evidente. Pelișorul a fost locuit, din 1903, de perechea princiară Ferdinand și Maria, aceasta din urmă fiind cea care și-a impus stilul personal în decorarea castelului. Se remarcă, printre altele, camera de aur, al cărei interior are valoare de unicat, ornamentația, care cuprinde o decorație parietală în stuc aurit, un plafon în boltă, mobilier aurit și vitralii policrome ce difuzează lumina, fiind concepută de Regina Maria în stilul său personal. De asemenea, dormitorul de aur are mobilier lucrat în lemn de tei aurit și decorat în stilul personal al Reginei Maria care îmbină elemente celtice și bizantine, în viziune Art Nouveau. De altfel, Castelul Pelișor deține o valoroasă colecție de artă decorativă aparținând stilului Art Nouveau. (Sursa: Net - Agerpres)

Stema României, adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992, constă într-un vultur sau o acvilă pe un scut, având aripile deschise; în cioc ține o cruce, pe cap coroana de oțel a României, iar în gheare o sabie și un sceptru. Între aripile protectoare se află un scut împărțit în cinci părți cuprinzând stemele celor 5 regiuni istorice:

Stema Țării Românești, cu capul conturnat, având în cioc o cruce, la dreapta un soare, la stânga o lună crai nou. Prima versiune este atestată pe un document din 20 ianuarie 1368 emis de domnul Vladislav I.
Stema Olteniei. În 1872 pe emblema Principatelor Unite a fost introdus separat, în afara vulturul Munteniei și bourului moldovenesc și simbolul Olteniei, pe un fond roșu, un leu încoronat ieșea dintr-o coroana antică și o stea, totul din aur. Din 1921 ea a căpătat forma de azi, în cartierul al treilea, pe fond roșu, un leu ieșind dintr-un pod (podul de la Drobeta, ambele de aur).
Stema Moldovei în varianta de pe stema României, capului de bour îi este asociată, pe lângă luna crai-nou și roza, o stea în locul soarelui atestat pe hrisovul din 30 martie 1392, dat de domnul Roman I.
Stema Transilvaniei, scut împărțit în două câmpuri: în câmpul superior era o jumătate de acvilă, cu zborul desfăcut, ieșind din linia de demarcație, iar în câmpul inferior, turnuri de cetate, ultimele amintind de numele german al Transilvaniei, Siebenburger („Șapte cetăți”), nume atestat din anul 1296. Stema Transilvaniei este atestată din secolul al XVI-lea.
Banatul, Crișana și Maramureșul nu au avut steme, dar pe data de 23 iunie 1921, a fost stabilit ca stema Olteniei să fie atribuită și Banatului, iar stema Transilvaniei să fie atribuită și Crișanei și Maramureșului.
Stema Dobrogei constă din doi delfini afrontați, pe fond de azur, dispuși cu capul în jos. Simbolul a fost introdus pe stemă în 1872, și reprezenta inițial „Ținuturile Mării”, întrucât la acea dată România nu deținea și nu revendica Dobrogea, având însă ieșire la Marea Neagră prin fâșia Cahul-Bolgrad-Ismail. După 1878, când România a schimbat acest teritoriu cu Dobrogea de Nord, însemnul heraldic se referă la aceasta din urmă.

La baza stemei actuale stă stema României interbelice, care a fost proiectată în anul 1921 de heraldistul clujean Jozsef Sebestyen, la cererea regelui Ferdinand al României. Stemei actuale îi lipsește, față de stema interbelică, scutul mic, argintiu-negru din interior (simbolul heraldic al Casei de Hohenzollern). Crucea de deasupra coroanei nu era o cruce simplă, ci era crucea decorației “Trecerea Dunării”. Un proiect de lege, care pune Coroana de Oțel, simbolul suveranității (independenței) României, pe capul acvilei din stemă (unde nu a fost niciodată), a fost adoptat de camerele Parlamentului în prima jumătate a lui 2016. Legea a fost promulgată la 11 iulie 2016 de către președintele Klaus Iohannis. Deși proiectul a fost bine primit de public, ca un prim pas spre îndelung-așteptata recuperare a simbolurilor heraldice românești normale, care au semnificație istorică, el a primit și critici pentru că nu reașează Coroana de Oțel în locul ei firesc, deasupra scutului albastru: în Stema Regală, Coroana de Oțel timbra scutul mare, având o dimensiune generoasă, iar acvila romană purta pe cap o coroană de aur mică (numită „coroană regală de aur” în Legea din 1921), de forma celei din decorația “Trecerea Dunării”.

Servicii - Combinatul petrochimic Ploiești

Ploieştiul a stabilit, la 1857, o premieră mondială, devenind primul oraş din lume cu rafinărie. „Fabrica de gaz“ a fraţilor Mehedinţeanu a fost pornită cu echipamente din Germania şi, în acelaşi an, calităţile petrolului lampant obţinut la Ploieşti au făcut ca proprietarii să câştige prin licitaţie concesiunea pe mai mulţi ani a iluminării cu gaz a Bucureştilor. Resursele de petrol ale României sunt cunoscute şi exploatate încă din perioada Daciei Romane, urme ale „aurului negru“, numit atunci picula, fiind găsite pe ceramica din secolul al II-lea. Din secolul al XIII-lea, petrolul a început să fie cunoscut în Evul Mediu românesc sub numele de păcură, iar ulterior, în epoca modernă şi contemporană a jucat un rol cheie în dezvoltarea economică a ţării. România a fost prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistrată oficial în statisticile internaţionale. „The science of petroleum“ certifică în 1938, faptul că România a fost prima ţară din lume cu o producţie de petrol de 275 de tone înregistrată în statisticile internaţionale. A fost urmată de SUA în 1859, de Italia în 1860, de Canada în 1862 şi de Rusia în 1863. Întâiul succes mondial al industriei petroliere româneşti este construcţia, în ţara noastră, a primei sonde petroliere (pompe de petrol), în 1861, la Lucăceşti (Bacău). Pompele, care forau la o adâncime de 150 de metri, foloseau o metodă rudimentară de rafinare a petrolului asemănătoare cu cea folosită la obţinerea ţuicii în cazane artizanale. Interesant este că, până pe la 1860, principalii exploatatori de ţiţei fuseseră ţăranii liberi, cunoscuţii fântânari, băieşi sau gropari, denumiri provenind direct din îndeletnicirile lor. După 1860 însă, când exploatarea „aurului negru” a început să necesite capitaluri tot mai importante, rolul ţăranilor a scăzut în favoarea proprietarilor unor bogate terenuri petrolifere, de regulă în aria judeţelor Prahova şi Dâmboviţa. Cea dintâi rafinărie, dotată cu instalaţii moderne, la nivelul epocii, a fost începută, însă, la Ploieşti, în decembrie 1856, de către Teodor Mehedinţeanu, fapt care a dat startul distilării pe cale industrială a ţiţeiului. Mehedinţeanu se documentase şi făcuse comenzi prin vestul Europei, în speţă în Franţa şi Germania. El şi-a realizat proiectului în primăvara anului 1857, când „fabrica de gaz” a intrat în funcţiune, pe numele fratelui său, Marin Mehedinţeanu, arendaşul unor întinse zăcăminte de ţiţei pe moşia Păcureţi, Prahova. Instalaţiile rafinăriei erau destul de primitive, toate utilajele fiind formate din vase cilindrice din fier sau fontă, încălzite direct cu foc de lemne. Aceste utilaje au fost comandate în Germania firmei Moltrecht ce construia cazane pentru fabricarea uleiurilor din şisturi bituminoase. Distileria de petrol a lui Marin Mehedinţeanu a fost construită pe o suprafaţă de 4 ha şi avea o capacitate de lucru pe an de 2.710 tone (în medie 7,5 tone/zi). Controverse privind localizarea rafinăriei Potrivit istoricilor prahoveni, locul unde a fost instalată „fabrica” a fost multă vreme controversată, atât în paginile publicaţiilor petroliere (precum, în rândul întâi, imbatabilul „Moniteur du Pétrole Roumain”, 1900-1948), cât şi în lucrările de istorie, care au situat-o consecvent la Râfov, lângă Ploieşti, pentru ca, în 1970, profesorul Mihai Apostol să stabilească cu precizie că era în discuţie „marginea oraşului Ploieşti, în apropiere de actuala gară Ploieşti-Sud, pe unde vine bariera Râfov“.

Jetonul - Cooperativa "Unirea" Slănic - 1

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Produsul de mai sus are valoarea de 1 (probabil leu) și a fost realizat la comanda Cooperativei “Unirea” din stațiunea Slănic Prahova. Nu există informații precise despre această cooperativă și modul de folosire la jetonului dar se poate presupune că era folosit ca metodă de asigurare a fidelității clienților care pășeau pragul acestei cooperative. În cadrul taxei de ședere în stațiune turișții primeau și câteva astfel de jetoane, câte unul pentru fiecare zi de ședere, iar la fiecare masă aceștia prezentau câte un astfel de jeton, scăzându-li-se valoarea de 1 leu din prețul meniului.

Slănic este un oraș în județul Prahova, care include și satele: Groșani și Prăjani. Deși incorectă, denumirea de Slănic-Prahova este folosită uneori, îndeosebi în alte regiuni ale României, din dorința de a evita confuzia cu Slănic Moldova, oraș situat în județul Bacău. După cum numele orașului sugerează („sare” în limba slavonă), istoria și economia orașului Slănic sunt în bună parte legate de prezența unui zăcământ important de sare în zonă, atât în subteran cât și la suprafață. Orașul Slănic se află în zona central-nordică a județului, pe valea pârâului omonim, care este afluent al râului Vârbilău, care la rândul său este afluent al râului Teleajen. Orașul este străbătut de șoseaua județeană DJ102 (Izvoarele – Vârbilău, Ploiești). În oraș se află gara Slănic, capătul căii ferate Buda- Slănic. La recensământul din anul 2021 orașul număra 4669 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 6034 locuitori) dintre care: români – 92,91% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului prahovean Slănic astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,37% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Cazinoul Sinaia - 20

Produsele de mai sus au valoarea de 20 (probabil lei) și au fost realizate la comanda Cazinoului din Stațiunea Sinaia, servind ca piese de joc pentru jucători după ce erau procurate contra cost de la casa cazinoului.

Cazinoul Sinaia - 1000

Se cunosc astfel de jetoane din metal dar și din material plastic de culori diferite și având înscrise pe ele valori diferite (1 – 10000 lei).

Sinaia este un oraș situat în județul Prahova, România, pe Valea Prahovei, la poalele Munților Bucegi, cunoscut mai ales datorită importanței sale turistice. Orașul este situat la circa 60 kilometri nord-vest de Ploiești și la 50 kilometri sud de Brașov. Altitudinea medie a orașului este de 880 de metri, orașul numărând aproximativ 10500 de locuitori. În secolul al XVII-lea această zonă era nelocuită. Primii locuitori care s-au stabilit în pădurea virgină de aici au fost călugării mănăstirii Sinaia, ctitorită între anii 1690-1695 de către Marele Spătar Mihail Cantacuzino, precum și niște scutelnici care se ocupau cu paza mănăstirii și cultivarea moșiilor acesteia. Orașul a luat numele mănăstirii, iar mănăstirea a fost denumită astfel după călătoria spătarului în Palestina și Peninsula Sinai. Orașul a crescu odată cu zona turistică Valea Prahovei și a fost ales drept reședință regală de către Carol I, care a construit aici Castelul Peleș. Orașul este situat pe comunicația rutieră DN1 și calea ferată ce fac legătura dintre orașele Ploiești și Brașov. La recensământul din anul 2021 orașul număra 9071 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 10410 locuitori), dintre care: români – 83,2% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului prahovean Sinaia, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 79,84%, romano catolici – 1,33% și restul – nedeclarată sau altă religie. În orașul Sinaia se află unsprezece monumente istorice de arhitectură de interes național:

Cazinoul Sinaia (1912–1913);
Hotelul Caraiman (1911);
Vila Știrbei (1875, astăzi Circumscripția Financiară Sinaia);
Vila Emil Costinescu (1892, cu extinderi între 1918–1939);
Ansamblul gării Sinaia, format din gara regală (1870) și gara de călători (1930–1940);
Casa istoricului Nicolae Iorga (1918);
Hotel Furnica (sfârșitul secolului al XIX-lea);
Hotel Palace (1911–1912);
Vila Take Ionescu (începutul secolului al XX-lea);
Casa compozitorului George Enescu (1923–1926);
Mănăstirea Sinaia (1690–1695), ansamblu alcătuit din biserica „Adormirea Maicii Domnului”, paraclis, stăreție, chilii și zidul incintei vechi;
Ansamblul castelului Peleș (1873–1883), format din castelul propriu-zis, castelul Pelișor, castelul Foișor, vila Economat, uzina electrică (fostă moară a mănăstirii Sinaia), Casa Ceramicii, vila Cavalerilor, vila Șipot, vila Casa Veche, vila Casa Nouă, vilele A, B și C, și parcul.

Tot de interes național sunt și monumentul de for public reprezentat de bustul actorului Ion Iancu Brezianu (1935) aflat în parcul central „Dimitrie Ghica”, precum și monumentele memoriale sau funerare din cimitirul eroilor din primul război mondial (începutul secolului al XX-lea) și Cavoul lui Take Ionescu (1922) aflat în incinta veche a mănăstirii Sinaia. Pe lângă acestea, lista monumentelor istorice de interes județean mai curinde și multe alte obiective din oraș clasificate ca monumente de interes local: șaizeci și trei de monumente de arhitectură (diverse case și vile) și un monument memorial sau funerar (crucea de mormânt a lui Badea Cârțan - 1911). Muzeul orașului Sinaia, cel mai nou obiectiv turistic al stațiunii, fostul Castel Stirbey este una dintre cele mai vechi reședințe de vacanță construite în Sinaia, în perioada 1874-1875, de prințesa Alina Stirbey și soțul ei generalul Ioan Emanuel Florescu, după planurile arhitectului olandez Josef Jacob Schieffeleers. Domeniul Stirbey din Sinaia este considerat a fi fost unul dintre cele mai frumoase domenii aparținând familiei. Castelul care are arhitectura specifică stilului romantic german, tipic stațiunilor montane, era înconjurat de un parc natural, iar fațada se oglindea într-un mic lac natural alimentat de un pârâu. În apropierea castelului, în același parc, se afla și o capelă a familiei Stirbey, pictată de Gheorghe Tattarescu. Orașul prezintă deci numeroase obiective de vizitat, dar și recreere (plimbări, excursii, sporturi de iarnă). Câteva dintre personalitățile cele mai cunoscute care au trăit o vreme aici sunt:

membrii familiei regale a României
politicianul Norica Nicolai
jurnalistul Victor Ciutacu

Cazinoul din stațiunea Sinaia, județul Prahova, gazdă a numeroase conferințe, simpozioane, congrese și reuniuni naționale și internaționale, este, în același timp, locul preferat pentru organizarea unor expoziții deosebite de artă plastică și fotografie, lansări de carte, concerte și spectacole. Edificiul este situat în parcul “Dimitrie Ghica”, fiind construit la inițiativa regelui Carol I. Construcția a început în anul 1911 și a fost terminată în mai puțin de 7 luni. Cazinoul a fost inaugurat în 5 iulie 1912. La puţin timp după inaugurare, cazinoul s-a transformat în cel mai important punct de atracţie al staţiunii, au apărut hoteluri şi restaurante în jurul său, trasformând oraşul într-o staţiune de lux. Intreaga clădire a Cazinoului din Sinaia are o amprentă la sol de 3800 mp şi este structurat pe cinci niveluri. Cele mai mari încăperi sunt Sala de Teatru, Foaierul ( locul de întâmpinare a oaspeţilor), Sala Oglinzilor (cea mai mare sală), care împreună cu galeria sa are o suprafaţă de 650 de mp, Sala Baccara și Sala prinţului Dionisie Ghika, aflate pe palierul principal (în care încap între 1000 și 3000 de persoane). In clădire mai sunt cabinete private și alte cabine de protocol, Cabinetul Verde și Cabinetul Baronul de Marcay. Veştile despre inaugurarea luxosului Casino din staţiunea reşedinţă de vară a Casei Regale a României s-au răspândit rapid şi au ţinut capul de afiş al ziarelor din Europa, mai ales că, la două zile de la inaugurare, fraţii Loebel s-au sinucis după ce şi-au pierdut întreaga avere la Casino. Noua destinaţie va deveni în scurt timp atracţia irezistibilă a staţiunii şi o importantă sursă de venituri pentru acţionarii săi. Închis temporar, printr-un decret regal, în timpul celui de-al doilea război balcanic, a fost reinaugurat în 1913, printr-un concert al tânărului, pe atunci, genial violonist român George Enescu, precum și prin prezența pe marea scenă a Cazinoului a unui spectacol de înaltă ținută a dramaturgului Alexandru Davila (pe atunci și director al Teatrului din București), la care au asistat familia regală și Titu Maiorescu, pe atunci prim ministru al țării, reinaugurare care s-a încheiat cu jocuri de artificii. Lucrările au fost supravegheate de arhitectul Petre Antonescu, care era și autorul planurilor. Cazinoul l-a avut ca prim acționar pe baronul Edgar de Marcay, acționar și al cazinoului din Monte Carlo, după arhitectura căruia a fost construit și cel din Sinaia. Alți acționari au fost Eforia Spitalelor Civile, Primăria Sinaia, baronii francezi, frații De Marcay, acționari și la cazinourile din Nisa și Monte Carlo, și politicienii Gheorghe Grigore Cantacuzino-Nababul și Nicolae Lahovary. Casinoul a funcționat cu intermitențele în timpul celor două războaie mondiale când a devenit centru de refugiați și răniți. Casinoul a funcționat de la inaugurare până în 1947, când sistemul comunism din România au interzis jocurile de noroc. Casino-ul, ca loc de desfăşurare a jocurilor de noroc, va fi închis, spaţiul fiind folosit câtva timp de Societatea de Cruce Roşie pentru îndeplinirea unor scopuri umanitare.

În anii următori, după importante reparaţii şi adaptări, Casino-ul a devenit Casa de Cultură a Sindicatelor din Sinaia. Având acum un alt profil, clădirea va adăposti biblioteca oraşului, diverse cercuri artistice şi va fi gazda a numeroase manifestări culturale, printre care: spectacole de teatru, folclor, concerte. În anul 1978, Casino-ul a fost destinat unor activităţi de protocol, în februarie 1990, a fost transmis Ministerului Culturii, iar după câteva zile, Ministerului Turismului. Ulterior, în 1995, cazinoul a trecut în Administraţia Protocolului de Stat.

Crosul "Bucuria alergării cu invictus"

Ediția I - 2024 Ploiești - I Am Invictus"

Piesa de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Alex Sztankovits pentru a conferită tuturor participanților la competiția gratuită – Crosul “Bucuria alergării cu invictus” ce s-a desfășurat în municipiul Ploiești, în anul 2024 – ediția I. Pe 22 iunie 2024 a avut loc în Parcul municipal Vest competiția de alergare care și-a propus ca scop promovarea unui stil de viață sănătos, a sportului de masă și a spiritului invictus. Tinerii au fost în centrul atenției pentru că ei reprezintă viitorul și trebuie să se dezvolte sănătos, alături de toți pasionații de alergare și voie bună. La eveniment au participat și INVICTUȘII, militarii răniți sau care s-au îmbolnăvit în urma participării la acțiuni militare, misiuni și operații și care, cu ajutorul sportului, au reușit să meargă mai departe. Militarii răniți din echipa Invictus sunt dovada vie că pentru a alerga, a participa la curse cu obstacole, a merge la sală, a practica diverse sporturi sau a urca pe un munte, e nevoie de autodisciplină, autocunoaștere, dăruire și efort, dar nu e nevoie de un corp perfect. Evenimentul este organizat de Primăria Municipiului Ploiești, Fundația Județeană pentru Tineret Prahova, Asociația EUROSpirit, Asociatia Cultural Educativă pentru Protejarea și Promovarea Patrimoniului Tehnic, Științific și Istoric („Suntem România!”), Asociația „START NOW”, Casa de Cultură „I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești și Invictus România. Competiția are mai multe probe și anume:

cursa 5 km – tineri cu vârsta peste 18 ani
crosul Bucuria alergării cu invictus 10 km – tineri cu vârsta peste 18 ani
alergare pentru eroii invictus 500 m – persoane cu nevoi speciale sau în fotoliu rulant
cursa Bucurie 600 m – copii 7 – 10 ani însoțiți chiar și de părinți
cursa junior 1,2 km – copii 11 – 13 ani
cursa licean 3 km – copii 14 – 18 ani

Corul german de cântece și socializare Ploiești

Piesa de mai sus este o distincție veche și deosebită realizată de un atelier german pentru a fi conferită membrilor Corului german de cântece și socializare din municipiul Ploiești, din secolului trecut. Avem, în sfârșit, dovada că o parte a muncitorilor ploieșteni, probabil petroliști, știau să se distreze și să socializeze încă din secolul trecut. Alte informații despre această rară piesă nu se cunosc.

Municipiul Ploiești este unul dintre marile orașe ale României și reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 de kilometri depărtare de București. Municipiul Ploiești se găsește în apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România. Ploieștiul este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de provinciile istorice Transilvania și Moldova. este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere). Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă faptul că localitatea avea un nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din anul 1567, semnat de către domnitorul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a "cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul Coresi din Bărcănești. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Ploieșți precum și fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din Ploiești, din vremuri diferite.

Palatul administrativ

Muzeul I.L.Caragiale

Strada Golești

Palatul Culturii

Strada Franceză

Colegiul național Mihai Viteazu

Muzeul de Istorie

Liceul Petru și Pavel

Halele

Muzeul de Artă

Hotel Berbec

Prahova este un județ aflat în regiunea istorică Muntenia din România. Este cel mai populat județ din România (cu excepția capitalei București, oraș aflat în vecinătatea sa, la sud) deși este doar al 33-lea din țară ca suprafață. Județul se întinde pe o suprafață de 4716 kilometri pătrați, numără aproximativ 830000 de locuitori și își are reședința în municipiul Ploiești. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Ploiești și Câmpina, 12 orașe - Azuga, Băicoi, Boldești - Scăieni, Breaza, Bușteni, Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlași, Văleni de Munte și 90 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Prahova precum, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură, din județul Prahova, câteva cărți poștale ilustrate dar și alte frumoase locuri de vizitat în acest județ.