Epaminonda's Blog.....: MONOGRAFIA BUZĂU

Continui să vă prezint aici și alte monumente (mai noi sau mai vechi) ale arhitecturii urbanistice și peisagistice buzoiene:
1 Cel mai mare parc buzoian – vestitul Parc Crâng, reminescență a vechiului și cunoscutului Codrul al Vlăsiei, păstrează printre altele două turnuri de apă, azi abandonate. Există zvonuri că aceste turnuri vor fi reabilitate, dar până în prezent nu s-a întreprins nimic.

Despre turnul vechi se zice că va fi amenajat ca un muzeu al apei iar cel nou ca observator astronomic. Vom trăi și vom vedea! Aceste turnuri asigurat încă din anul 1897 apă potabilă pentru buzoieni, la inițiativa primarului Nicu I. Constantinescu, unul dintre cei mai vizionari şi eficienţi edili ai oraşului. Cel mai bătrân este castelul de apă construit din cărămidă, cu o capacitate de 100 metri cubi. El constă într-un turn de cărămidă care susținea rezervorul de apă. Construcția s-a realizat sub conducerea inginerului Grigore Poenaru, după planurile lui Emil Boianovici, arhitect-şef al oraşului la acea vreme. Conducta principală de alimentare cu apă a oraşului a fost montată în acelaşi an, apa fiind folosită şi la spălarea străzilor şi udarea peluzelor cu flori, dar şi pentru curăţenia halelor de carne şi peşte. Ca urmare, fântânile din Piaţa Dacia au fost desfiinţate şi s-a făcut racordarea la conducta de apă adusă din Crâng. Rezervorul era deservit de o pompă cu abur adusă din import. El zace abandonat de prin 1936.

În anul 1907 s-a construit un alt turn de beton mai rezistent, cu rezervor de 110 metri cubi ce era dotat cu o stație de pompare și mai puternică. După o lungă perioadă de utilizare, și acesta din urmă a fost abandonat.
2 În anul 1973 a fost dezvelită la Buzău, în Parcul Tineretului, statuia din bronz a compozitorului George Enescu, operă a cunoscutului sculptor Oscar Han. Statuia este inclusă în Lista monumentelor istorice.

George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni din judeţul Botoşani. Compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor, este considerat cel mai mare muzician român şi un nume important în muzica universală. Între anii 1888 şi 1894 a studiat la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit cu medalia de argint. A urmat absolvirea Conservatorului din Paris. La 6 februarie 1898 a debutat la Paris ca şi compozitor, cu suita simfonică „Poema Română”. La începutul secolului XX a compus „Rapsodiile Române” (1901-1902), „Suita Nr. 1 pentru orchestra” (1903) şi prima sa Simfonie (1905). În timpul Primului Război Mondial a făcut dese turnee pe front, unde a alinat suferinţele soldaţilor şi le-a întărit moralul cu muzica sa. A întreprins, de asemenea, turnee în mai multe ţări europene. În perioada interbelică şi-a continuat activitatea componistică şi dirijorală, în România şi Franţa. A dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) şi New York (1938). Ca pedagog, a contribuit la formarea celebrului violonist Yehudi Menuhin. În anul 1932 George Enescu a fost primit ca membru titular în Academia Română. În 1937 s-a căsătorit cu Maruca Cantacuzino-Rosetti, căreia i-a dedicat opera „Oedip”, care a avut premiera la Paris pe 13 martie 1936 şi s-a bucurat de un succes deosebit. După instaurarea regimului comunist în România, George Enescu a rămas în exil definitiv la Paris, unde a şi murit în 1955. A fost înmormântat în Cimitirul Pere-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă.
3 Expoziţia Istorică „Buzăul – 1650”, este situată pe Calea Eroilor din oraşul Buzău, cuprinde 144 panouri (632 de metri liniari) cu fotografii imprimate pe alucobond, fiecare cu lungimea de 3 metri şi înălțimea de 2 metri, realizată în contextul Centenarului Marii Uniri.

Fiecare panou are explicaţii în română şi engleză. Inițiator a fost Primăria Municipiului Buzău, primar Constantin Toma, realizator Zarr Advertising Buzău, iar documentarea aparţine domnului Dr. Marius-Adrian Nicoară, membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. În anul 2022 s-au sărbătorit 1650 de ani de la prima atestare documentară cunoscută a zonei Buzăului, având ca reper data de 12 aprilie 372, când a avut loc martirizarea Sfântului Sava de la Buzău (334 – 372) prin înecarea sa în apele râului Mousaios (Buzău), aşa cum este consemnat în scrisoarea lui Junius Soranus, guvernatorul Scythiei Minor (Dobrogea) către Sfântul Vasile cel Mare din Cezareea Capadociei, redactată în anul 374.

Această expoziție istorică în aer liber se dorește a fi un semn al recunoștinței față de înaintașii noștri, pentru hărnicia, curajul și jertfa generațiilor de buzoieni și un simbol al speranței noastre pentru o comunitate buzoiană mai armonioasă și mai prosperă, care își respectă trecutul și se gândește cu optimism la viitorul ei.
4 În anul 2018, la sărbătoarea Centenarului făuririi României Mari, Primăria Municipiului Buzău a organizat o suită de manifestări cultural educative, care a culminat cu o impresionantă acţiune comemorativă realizată împreună cu Divizia 2 Infanterie „Getica”, marea unitate a garnizoanei Buzău, închinată Zilei Eroilor – 17 mai – autentic eveniment de identitate naţională, ridicat la acest rang prin entuziasmul şi efortul deosebit al organizatorilor.

În cadrul acestor manifestări a fost inaugurată Expoziţia în aer liber Eroii, cuprinzând 144 panouri (632 de metri liniari) cu fotografii imprimate pe alucobond, fiecare cu lungimea de 3 metri şi înălţimea de 2 metri, cu imagini relevante privind participarea armatei române la făurirea statului român modern şi unitar, de la Războiul de Independenţă şi până în prezent, inclusiv cu participarea trupelor române în teatrele de operaţii militare din afara ţării. La loc de cinste şi de binemeritată recunoştinţă sunt fotografiile celor 29 de militari eroi (dintre care patru sunt buzoieni) căzuţi în misiunile armatei române pe aceste teatre de operaţii. Foarte multe fotografii din colecţie fac referire la unităţile militare ale garnizoanei Buzău de-a lungul timpului, multe dintre ele emblematice pentru armata română. Fotografiile selecţionate au fost reproduse cu o calitate grafică de excepţie, explicaţiile sunt în limbile română şi engleză, iar panourile sunt iluminate pe timp de noapte.

Inițiator a fost Primăria Municipiului Buzău, primar Constantin Toma, realizator Zarr Advertising Buzău, iar documentarea aparţine domnului Dr. Marius-Adrian Nicoară, membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.
5 Târgul Drăgăicii se desfășoară anual în perioada 12-24 iunie, în zona de sud a municipiului Buzău şi este cunoscut drept cel mai vechi târg din zona Munteniei (încă din vremea lui Dimitrie Cantemir).

Este o sărbătoare închinată debutului strângerii recoltelor, un prilej de sărbătoare şi de bucurie pentru belşugul holdelor, fiind un târg, iarmaroc, mare bâlci atestat din secolul al XV-lea, cu rol foarte important în comerţul cu lână. Evenimentul se bucură de o largă participare, mii de persoane vin din judeţul Buzău, judeţele limitrofe şi chiar din ţară. Geneza Târgului Drăgăicii o găsim, consemnată istoric, în zona Muntelui Penteleu, un ecou îndepărtat al Nedeii Penteleului şi care secole de-a rândul a înlesnit întâlnirea şi legăturile negustorilor ce veneau din Ţara Bârsei, Moldova şi Câmpia Bărăganului. Numele târgului a fost dat de perioada anului în care se desfăşoară (12-24 iunie), în timpul solstiţiului de vară (21 iunie), când oamenii îşi exprimau bucuria pentru victoria luminii asupra întunericului. Drăgaica-Sânziana, zeiţa agrară din precreştinism, era protectoare a lanurilor de grâu şi a femeilor măritate. În ziua Drăgăicii (24 iunie), fetele nemăritate mergeau la câmp şi-şi împodobeau capul şi părul cu drăgăicuţe (plantă cu flori galben-aurii, frumos mirositoare, numită şi sânziană), apoi veneau în sat şi începeau petrecerea de după slujba de la biserică.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea târgul Drăgaica a fost coborât de pe Muntele Penteleu la Bănceşti, sat aparţănător comunei Simileasca, la marginea oraşului Buzău, principala aşezare urbană a ţinutului din Curbura Carpaţilor, situată geografic la intersecţia drumului comercial dintre Muntenia şi Moldova cu cel dintre Transilvania (Braşov) cu porturile dunărene Brăila şi Galaţi. De asemenea, el se află la contactul Subcarpaţilor Curburii cu Câmpia Bărăganului. Pe 26 august 1778, domnitorul Alexandru Vodă Ipsilanti emite primul document care atestă existenţa Târgului Drăgaica, lângă oraşul Buzău. După ce s-a perindat pe la Valea Teancului (lângă Verneşti) şi pe moşia Episcopiei, la 4 iunie 1864 Mihail Kogălniceanu, primul ministru al Principatelor Unite, aproba mutarea bâlciului Drăgăcii la marginea oraşului Buzău, „pe libera moşie a oraşului în partea dinspre poştie dela bariera drumului Ploeşti, unde s-au însemnat locuri de prăvălii”. La 23 iunie 1868 prinţul Carol al României a vizitat bâlciul de la Drăgaica, prilej pentru pictorul maltez Amadeus Preziosi, aflat în suita regală, de a imortaliza târgul Drăgăicii în lucrările „Târgul din Buzău” şi „Întoarceare din tîrgul Drăgaica”. În perioada când nu se desfăşura târgul, pe aceste terenuri se desfăşurau manevre militare ale unităţilor din zonă.

6 La începutul secolului XX, municipaliatea buzoiană a avut iniţiativa construirii unei baze sportive la marginea Pădurii Crâng.

Aici au fost găzduite iniţial întreceri de oină, în 1904 fiind organizat primul concurs naţional. La început arena avea amenajări modeste, totuşi foarte mulţi iubitori de oină, sportul nostru naţional, asistau la întreceri. În anul 1922 autorităţile locale au cedat terenul actualului stadion pentru amenajarea unei baze sportive care să găzduiască meciurile echipei locale de fotbal „Vârtejul”, înfiinţată în anul 1919 de către elevi ai Liceului „Alexandru Hâjdeu”, actualul Colegiu Naţional „Bogdan Petriceicu Hasdeu”. Construcţia propriu-zisă a arenei a început în 1935, după planurile stadionului din Braşov, fiind susţinută financiar de părinţii şi jucătorii echipelor „Avântul” şi „Vârtejul”, care au activat în Buzău între 1921-1948. În anul 1940 a fost dat în folosinţă stadionul. În anul 1943 au fost construite din lemn tribuna şi vestiarele. Pe arena sportivă din Crâng au evoluat, în timp, diverse echipe locale: „Avântul”, „Vârtejul”, „Junimea”, „Tinerimea”, „Prietenii Naturii”, „Furtuna”, „Fulgerul CFR”, „Macaby” (a tineretului evreu), iar mai aproape de zilele noastre „Metalul”, „Chimia”, „Şoimii”, „Gloria” etc. La 14 august 1962 construcţiile din lemn a fost distruse de un incendiu provocat de neglijenţa spectatorilor sau a îngrijitorilor. Abia peste un deceniu s-a pus în discuţie reconstrucţia stadionului, proiect realizat între 1973-1984 cu sprijinul mai multor intreprinderi din Buzău. În anul 1978, când se puteau organiza deja meciuri oficiale, pe arena din Buzău s-a turnat filmul „Totul pentru fotbal”, în care au jucat Jean Constantin, Nicu Constantin, Rică Răducanu, Sebastian Papaiani, Emil Hossu şi Gheorghe Dinică. Stadionul a fost gazda multor meciuri susţinute de echipa locală „Gloria Buzău” în perioada cât aceasta a activat în eşaloanele superioare ale fotbalului românesc. În perioada 2005-2008 arena din Crâng a trecut printr-o nouă etapă de modernizare, în urma căreia a fost echipată cu 18.000 scaune şi fotolii şi cu instalaţie nocturnă. Terenul de joc, prevăzut cu gazon natural, are 105 metri lungime şi 68 metri lăţime şi poate găzdui întâlniri de nivel naţional şi internaţional.

De atunci, baza sportivă mai cuprinde un teren auxiliar de antrenament, cu suprafaţă sintetică, un mini hotel şi o sută de locuri de parcare. Echipa locală, Gloria Buzău, înfiinţată în anul 1971, a participat în 7 ediţii ale primei ligi româneşti de fotbal. Cea mai bună performanţă este locul 5 în ediţia 1984/1985. În sezonul 1985/1986 a participat în Cupa Balcanică, unde a ajuns până în semifinale. În Cupa României, cea mai bună performanţă a clubului s-a înregistrat în sezonul 2007-2008, când echipa a ajuns în semifinalele competiţiei.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

MOTIV DE MÂNDRIE NAȚIONALĂ

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

10 ani (de industrie cinematografică românească)

Filmul românesc cunoaște o istorie de peste un secol. Deși aducerea în România a tehnologiilor necesare filmului s-a făcut cu doar puțin timp după darea în folosință a primelor aparaturi performante (începând cu cele ale fraților Lumiere), filmul românesc de artă a debutat la începutul deceniului doi al secolului al XX-lea. Primele proiecții pe peliculă din România, sunt străine. În anii de început, principalele aparate ce și-au disputat întâietatea în domeniul prezentării „imaginilor mișcătoare” sunt: Kinetoscopul lui Thomas Alva Edison (american), Cinématographul fraților Auguste și Louis Lumière (francez) și Animatographul lui Robert William Paul (englez). Cel care se va impune, ca cea mai bună soluție tehnică, datorită simplității constructive, lipsei de vibrații ale imaginii și a faptului că putea fi folosit și la înregistrarea cât și la redarea de imagini, va fi Cinématographul fraților Auguste și Louis Lumière. Prima prezentare din România cu Kinetoscopul lui Edison, atestată documentar a avut loc în anul 1895. În ziua de 26 mai 1896, la Moscova, a fost încoronat țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Evenimentul a fost captat pe pelicula cinematografică de către operatorii francezi Charles Moisson și Francisque Doublier, care au filmat la Kremlin acest eveniment istoric. Filmarea s-a făcut de la distanță iar fețele participanților pot fi identificate numai la analiza cu dispozitive speciale de mărit imagini. La acest important eveniment au participat și reprezentanții Casei Regale a României, Principele Ferdinand și Principesa Maria, verișoară primară a țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Astfel, Ferdinand, viitorul Rege al României și Maria, viitoarea Regină a României, vor fi primele personalități românești imortalizate pe pelicula cinematografică. Primele proiecții cinematografice în Romania, cu aparatele Cinématograph și Animatograph, atestate documentar din anul 1896. Istoria cinematografiei în România a fost strâns legată, în primele decenii ale apariției sale, de cinematografia franceză. Afinitatea românilor pentru cultura franceză și legăturile strânse cu Franța au contribuit, în mod de necontestat, la aceasta. Prezența cinematograful francez a fost prima oară atestată documentar, în România, în luna mai a anului 1896. O echipă de operatori francezi ai firmei Lumière a realizat primele proiecții în București, cu aparatul Cinématograph. La 27 mai 1896 a avut loc prima proiecție cinematografică din România, la cinci luni după prima proiecție publică de la Paris. Edwin Schurmann, impresarul Adelinei Pati și al Eleonorei Duse, a adus la București o echipă a companiei Lumière, cu operatorii Louis Janin, Charles Delattre, frații Bonheur. Aceste prime proiecții au fost făcute la sediul ziarului de limbă franceză L'Indépendance Roumaine, care se tipărea la București, precum și la teatrul Hugo. La 8 iunie 1897, considerată astăzi data de naștere a cinematografiei românești, are loc premiera primelor imagini filmate în România, filmări realizate de către Paul Menu. Acesta era un tânăr dintr-o familie franceză rezidentă la București, care avea un magazin de optică pe Calea Victoriei. La cererea ziarului L'indépendance roumaine s-a ocupat de proiecțiile de la sediul ziarului și a realizat primele filmări cu subiecte românești. Paul Menu avea să vândă aparatul de proiecție cinematografică, acesta fiind achiziționat de profesorul doctor neurolog Gheorghe Marinescu, în anul 1898. Prin forța împrejurărilor, producția de film românească a fost îngreunată mult timp din cauze financiare sau politice. În prima perioadă (1911 - 1948), producția se dovedește a fi fost principalul dezavantaj în cele mai multe proiecte cinematografice românești. Industria de film a începuturilor a strâns un număr mic de pelicule finalizate fără multe compromisuri. În lipsa canalizării pe o producție de film autohton bazată pe mijloace proprii, colaborarea cu investitori străini a fost adesea păguboasă. Totuși, între filmele realizate în acea perioadă se înscriu câteva titluri importante, unele fiind chiar apreciate ca situându-se între cele mai semnificative producții mondiale din primele decenii de cinematografie. Cele mai cunoscute filme românești din perioada 1911 – 1947 sunt: Independența României (1912) și O noapte furtunoasă (1943). La finele anilor patruzeci, a apărut un nou obstacol pentru creatorii români: implicarea politicii în toate artele și obligația de a ataca numai subiecte favorabile regimului comunist. La 2 noiembrie 1948 a fost semnat un decret care anunța naționalizarea industriei cinematografice din România. În această perioadă se pun bazele industriei de film, prin formarea unor instituții menite să coordoneze, producă sau promoveze filmele românești. În 1950 se înființează Institutul de Artă Cinematografică “I.L.Caragiale”, în 1951 – Studioul de film documentar Sahia și apoi Studiourile Buftea. Între 1948 și 1953 cinemaul românesc se inspiră din cel sovietic, adaptând noțiunea de realism socialist. Producțiile realizate înainte de revoluția din 1989 s-au remarcat totuși prin viziuni, când în conformitate cu cerințele regimului, când atacuri subtile la adresa situației politice din țară (de pildă, alegorii politice), când evadarea în fantezie și în „arta pentru artă”. Din 1990, reacțiile cineaștilor români au fost diferite.

Generația care a făcut film în perioada anilor 1960-1980 a propus subiecte dure, fie distopii cu o Românie viitoare fără speranțe, fie prezentarea cu franchețe (uneori, brutalitate) a realităților de dinainte de revoluție sau din anii respectivi, publicul fiind încă avid de a cunoaște adevărul despre regimul comunist. Subiectele privind istoria României ultimilor 50 de ani nu au contenit să fie aduse în prim-plan, până în zilele noastre. Se manifestă un nou val cinematografic în România, unde subiectele cu tentă social-politică alternează cu exerciții de film (comercial sau de artă) în stil occidental sau american, cu problematici specifice lumii contemporane.

20 ani de la lupta ceferiștilor - februarie 1933

În ianuarie 1933, viaţa politică şi socială a României era tensionată la maxim. Iuliu Maniu tocmai plecase de la conducerea guvernului naţional-ţărănist, provocând o criză politică însemnată. Noul prim-ministru, Alexandru Vaida-Voievod, încă nu îşi consolidase autoritatea suficient, mai ales că trebuia să facă faţă consecinţelor introducerii unei noi „curbe de sacrificiu“ (reduceri salariale în sectorul de stat). Peste toate acestea, iarna grea contribuia la înrăutăţirea traiului. La Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti, după ultima „curbă de sacrificiu“, muncitorii aveau un nou motiv de nemulţumiri – la 20 ianuarie, administraţia a anunţat că plata salariilor se va face numai dacă lucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani. A doua zi s-au agravat tensiunile prin concedierea temporară a muncitorilor de la Atelierele de vagoane. Deoarece aceştia lucrau sub cerul liber, iar iarna era geroasă, conducerea a dispus închiderea temporară a secţiei, fără a lua măsuri de asistenţă socială în cazul disponibilizaţilor. Agravarea tensiunilor sociale i-a pus în alertă pe comuniştii de la CFR Griviţa. Conform dispoziţiilor date de Congresul al VI-lea al Cominternului (iulie-august 1928), ei rupseseră legăturile cu social-democraţii. Moscova îi declara pe aceştia „social-fascişti“, iar sindicatele lor trebuiau scindate şi sabotate prin crearea unor „sindicate roşii“ concurente. Comuniştii de la CFR Griviţa respectaseră linia partidului, înfiinţând la sfârşitul anului 1932 un „sindicat roşu“, condus de Panait Bogăţoiu şi Constantin Doncea. Legătura dintre sindicate şi partid era menţinută prin Gheorghe Gheorghiu-Dej. Prin curieri, Gheorghiu-Dej şi legătura sa superioară de partid Moscu Cohn (Gheorghe Stoica) corelau activitatea sindicatului lor cu nucleele comuniste de la Atelierele de vagoane din Cluj şi Iaşi. Conflictul de muncă de la CFR Griviţa s-a declanşat la începutul lunii ianuarie 1933, în Atelierele de vagoane, controlate sindical de comunişti. Acolo, pe lângă problemele legate de concedierile temporare, motiv suplimentar de nemulţumire erau salariile mai mici decât la Atelierele de locomotive. În 28 ianuarie, la ora 10.30, Panait Bogăţoiu a cerut încetarea lucrului la Atelierele de vagoane. În fruntea unui „comitet de fabrică“ (creaţie de natură bolşvică) a înaintat conducerii Atelierelor o listă de revendicări. Iniţial mişcarea cuprindea doar personalul de la vagoane (aproximativ 700 angajaţi), însă la aflarea veştii despre grevă, peste 3.000 de muncitori s-au asociat protestului. Ministrul Comunicaţiilor, Eduard Mirto, a intervenit în conflictul de muncă dintre muncitori şi Consiliul de Administraţia al CFR. Medierea a fost preluată de sindicatele social-democrate, care au obţinut satisfacerea solicitărilor economice ale muncitorilor: acordarea unui salariu minim de 4.000 lei şi reintroducerea alocaţiei de chirie. Muncitorii nu aveau însă încredere în promisiunile autorităţilor. În ciuda tratativelor dintre guvern şi sindicate, Atelierele CFR Griviţa au rămas un focar de tensiuni sociale. Sindicaliştii comunişti au răspândit manifeste în dimineaţa zilei de 2 februarie 1933 în cartierele de muncitori ceferişti. Prin acestea, sporeau neîncrederea în promisiunile guvernului şi cereau recunoaşterea „comitetelor de fabrică“. După începerea programului de lucru, dintre cei 5.000 de angajaţi ai atelierelor, doar 200 şi-au reluat lucrul. În scurt timp, aceştia au fost presaţi să se oprească, fiind declaraţi şi trataţi „spărgători de grevă“ de către tovarăşii lor, iar administraţia a fost înştiinţată asupra noilor revendicări: acordarea „alocaţiei de scumpete“, creşterea salariilor cu 40%, recunoaşterea „comitetelor de fabrică“. Protestul nu a încetat nici atunci când atelierele au fost înconjurate de trupe de jandarmi şi de armată. Sindicatele social-democrate, prin vocea preşedintelui Dumitru Spârlea, s-au desolidarizat de noile revendicări. Autorităţile nu au dorit să negocieze cererile, considerându-le politice, cele economice apreciindu-le ca satisfăcute în mare parte. În cele din urmă, pe fondul poziţiei sindicatelor social-democrate, greviştii şi-au încetat protestul. A doua zi, guvernul a luat măsuri extreme pentru controlul muncitorilor, ministrul de Interne, G.G. Mironescu, propunând Parlamentului introducerea stării de asediu. El a argumentat necesitatea represiunilor prin aceea că „mişcările urmăresc scopuri străine de nevoile profesionale“ şi că „vor să răstoarne ordinea socială şi să instituie una asemănătoare unui stat străin“. „Sindicatul roşu“ de la CFR Griviţa nu s-a lăsat intimidat de introducerea stării de asediu, nici de arestările efectuate printre comuniştii cunoscuţi de autorităţi. Gheorghe Gheorghiu-Dej a trimis emisari la Cluj pentru a obţine suportul ceferiştilor de acolo şi a colecta fonduri necesare grevei. În secret, sindicatul comunist a organizat un „comitet de fabrică“ alcătuit din 250 muncitori (13 februarie 1933). Însă guvernul accepta la negocieri doar repezentanţii sindicatelor social-democrate, înregistrate oficial. În noaptea de 14 spre 15 februarie 1933, autorităţile au decis să-i aresteze pe liderii „sindicatului roşu“ de la CFR Griviţa. Până atunci, guvernul ezitase să ia public măsuri contra comuniştilor ceferişti, deoarece nu dorea să tensioneze şi mai mult starea de spirit. Prin crearea în secret a „comitetului de fabrică“, s-a apreciat că aceştia încălcaseră interdicţiile legii stării de asediu. Printre cei arestaţi s-au aflat principalii conducători ai sindicatului comunist de la CFR Griviţa: Panait Bogăţoiu, Constantin Doncea, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Arestarea acestora a încins spiritele muncitorilor. În dimineaţa zilei de 15 februarie, marea majoritate a refuzat să înceapă lucrul, determinându-i şi pe cei care nu se asociaseră iniţial grevei să li se alăture. „Comitetul de fabrică“ constituit la 13 februarie s-a prezentat cu revendicările greviştilor la directorul Atelierelor de vagoane, inginerul Atanasiu. Greviştii cereau eliberarea sindicaliştilor arestaţi cu o zi în urmă, ridicarea stării de asediu şi recunoaşterea „comitetelor de fabrică“. Directorul Atelierelor de vagoane a refuzat să negocieze cu „comitetul de fabrică“, susţinând că muncitorii erau constituiţi legal în sindicate şi că va discuta exclusiv cu reprezentanţii acestora. După eşecul negocierilor cu administraţia, liderii „comitetului de grevă“ s-au întors la Atelierele de vagoane, baricadându-se în interior. Autorităţile au reacţionat în forţă, astfel că la două ore după declanşarea protestului, Atelierele erau înconjurate de forţe ale Jandarmeriei şi Armatei. Reprezentanţii guvernului nu au recunoscut legalitatea grevei. În interiorul Atelierelor de vagoane se aflau însă aproximativ 4.000 de oameni. Prin sunete de sirenă şi prin mobilizarea de către agitatori a muncitorilor din schimbul următor, în faţa porţilor s-a adunat o mulţime impresionantă. Aceştia s-au solidarizat cu cei din interior, aruncând cu obiecte contondente spre forţele de ordine. Autorităţile au susţinut ulterior că greviştii au făcut chiar uz de arme de foc, fiind împuşcat în cap gardianul public Ion Chiriţă. După izbucnirea busculadei, cei veniţi în sprijinul greviştilor baricadaţi au fost împrăştiaţi pe străzile din apropierea Atelierelor CFR. În dimineaţa zilei următoare, 16 februarie, la ora 4.30, trupele de jandarmi şi armată au înconjurat Atelierele CFR Griviţa. Muncitorii nu au reacţionat, astfel că, la ora 6.00, comandantul operaţiunii, lt.-col. Romulus Hotineanu, i-a somat pe grevişti să se predea. Autorităţile au susţinut ulterior că reacţia muncitorilor a fost violentă, ripostând cu focuri de armă din interiorul atelierelor. La ora 6.30, autorităţile au anunţat că dacă în cinci minute greviştii nu se predau, vor trage în plin. În acel moment, o parte a manifestanţilor au sărit gardul Atelierelor, refugiindu-se prin împrejurimi. După expirarea timpului anunţat a urmat un foc de avertisment. Comunicatul oficial a susţinut că n-au fost trase mai mult de două salve în plin, în condiţiile în care şi muncitorii foloseau arme de foc contra soldaţilor. După 15 minute, jandarmii şi militarii au pătruns în curtea atelierelor. Până la ora 7.30, circa jumătate dintre grevişti s-au predat. Din curtea Atelierelor, militarii au ridicat trei morţi. 34 de răniţi au fost duşi la spitalele CFR Witting, Filantropia, Colentina, Militar şi Brâncoveanu. Ulterior, dintre aceştia au mai murit patru muncitori. Alţi 20 muncitori cu răni uşoare au fost transportaţi la sediul Corpului Gardienilor Publici, unde au primit pe ajutor medical. Dintre militari, au murit doi soldaţi şi un gardian public (împuşcat în data de 15 februarie). Într-o lucrare propagandistică apărută în 1952 sub semnătura lui Chivu Stoica, episodul morţii unuia dintre soldaţi este relatat astfel: „Către miezul nopţii un soldat din trupele de împresurare din Regimentul 15 Infanterie, suit pe umerii camarazilor săi, se adresă celorlaţi soldaţi arătându-le că ei – muncitorii şi ţăranii în haine militare – sunt scoşi de guvernul burgheziei şi moşierilor ca să ucidă pe proprii lor fraţi. «Nu trageţi în muncitori, camarazi! Noi nu putem fi ucigaşii fraţilor noştri! Noi nu putem să le înnăbuşim în sânge luptele, ca să salvăm interesele vrăjmaşilor noştri – boierii şi burghezia!» O detunătură – şi soldatul s-a prăbuşit mort la pământ. O bestie ofiţerească ucise cu un glonte de revolver pe eroicul soldat, anonimul purtător de cuvânt al sutelor de mii de muncitori şi ţărani nevoiaşi din cazărmile-închisori ale burgheziei române“. Înmormântarea celor şapte muncitori ucişi s-a făcut cu mare discreţie de teama izbucnirii unor noi tulburări. Cadavrele acestora au fost păzite de soldaţi, în presă circulând zvonuri că ar fi fost fost înhumaţi, în secret, noaptea. În cele din urmă, autorităţile au organizat înmormântarea greviştilor la cimitirul Ghencea, accesul fiind limitat la familiile lor. După înăbuşirea revoltei de la CFR Griviţa, armata a preluat controlul obiectivului şi a făcut primele arestări. Cei reţinuţi au fost repartizaţi la Parchetul Militar (670 arestaţi) şi Prefectura de Poliţie Bucureşti (500 muncitori). În timpul anchetei, au primit alimente, îmbrăcăminte şi vizita membrilor de familie.

Represaliile s-au concentrat asupra celor desemnaţi responsabili de instigare la grevă. La 3 martie 1933, Parchetul Militar a comunicat că vor fi aduşi în faţa instanţei 380 muncitori consideraţi organizatorii şi agitatorii conflictului. Întrucât greva avusese loc în timpul unei stări de asediu, urmau să fie judecaţi de instanţa militară. Între timp, autorităţile redeschiseseră Atelierele, cerând muncitorilor acceptaţi la lucru declaraţii că nu sunt simpatizanţi comunişti. Cu toţii au fost obligaţi să poarte o legitimaţie de lucrător CFR şi să se angajeze că nu mai vor permite în incinta Atelierelor accesul străinilor. Autorităţile susţineau că în dimineaţa zilei de 15 februarie, când a izbucnit greva, în Atelierele CFR Griviţa pătrunseseră numeroase persoane care nu lucrau acolo, suspectate a fi agitatori comunişti. Cu greva de la Griviţa din februarie 1933 a fost explicată propagandistic „lupta clasei muncitoare“ şi „cruzimea regimului burghezo-moşieresc“. Unul dintre eroii ei a fost Vasile Roaită, în vârstă de 19 ani. El s-a numărat printre victimele represiunii din 16 februarie 1933. A rămas în mitologia comunismului românesc drept cel care a tras sirena pentru a anunţa declanşarea grevei din cartierul ceferist. Se pare însă că Roaită nu a fost decât un erou „fabricat“ de propaganda comunistă. În 1997, Constantin Negrea, muncitor la Atelierele CFR Griviţa, a declarat că el fusese cel care a tras sirena pentru a-i anunţa pe muncitorii ceferişti de grevă. Negrea a dezvăluit că în 1944, Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica l-au rugat să renunţe la „meritul“ său în favoarea lui Roaită. Un erou mort era mult mai util propagandei decât unul viu. Sursa - Ilarion Tiu - net

Set 2 insigne - Pionier sportiv

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist.Mai jos e reprezentată o revistă Star spre viitor a pionierilor și șoimilor patriei, editată de Consiliul Național al Organizației Pionierilor. C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia."Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor).

Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”. Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie. Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea)

După vârsta de 7 ani, copiii înscrişi în sistemul de învăţământ deveneau pionieri, scopul organizaţiei fiind: educarea noii generaţii în spirit comunist. Organizaţia ”Pionierii României” a luat naştere la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1947, pionierii au fost încadraţi în UAER - Uniunea Asociaţiilor de Elevi din Romania. Doi ani mai târziu, pe 30 aprilie 1949, în cadrul unei şedinţe festive la care a participat toată conducerea PCR, s-a decis înfiinţarea primelor detaşamente de pionieri, luând naştere astfel Organizaţia Naţională a Pionierilor. De la înfiinţare şi până în 1966, organizaţia pionierească era subordonata Uniunii Tineretului Comunist. Pionierii lui Ceauşescu participau la ”activităţi obsteşti” precum creşterea viermilor de mătase sau creşterea iepurilor. Prima conferinţă naţională a Organizaţiei Naţionale a Pionierilor a avut loc în 1966. Atunci s-au aprobat primele regulamente pioniereşti precum ”Statutul unitatilor şi detaşamentelor de pionieri din Republica Socialistă România şi Regulamentul Consiliilor Organizaţiei Pionierilor din Republica Socialistă România”. În Statutul Organizaţiei Pionierilor din Republica Socialistă România organizaţia pionierească se prezenta drept ”o organizaţie revoluţionară de masă a copiilor”: "Organizaţia Pionierilor educă şcolarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei şi devotamentului nemărginit faţă de poporul nostru, faţă de Republica Socialistă România, faţă de Partidul Comunist Român, ajută pe toţi copiii să cunoască tradiţiile şi trecutul glorios de luptă ale poporului şi ale clasei muncitoare pentru eliberare naţională şi socială, să îndrăgească frumuseţile şi bogăţiile ţării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obţinute în construcţia socialismului”. Numărul elevilor înregimentaţi în organizaţia pionierească a crescut în fiecare an. Statisticile oficiale arată că, în 1984, în România existau 2.690.000 de pionieri. Pionier devenea, odată intrat în sistemul de învăţământ, orice elev care trecea în clasa a doua. Foştii şomi ai patriei transformaţi în pionieri primeau botezul cu surle şi trâmbiţe în ceremonii festiviste din care nu lipseau cântecele şi poeziile dedicate conducătorului iubit. În cadrul ceremoniei, elevilor le era înmânată de colegii mai mari din clasa a IV-a cravata roşie de pionier. Ceremonia implica şi depunerea jurământului. La 8 ani, elevii jurau cu mâna pe steagul RSR: "Eu, (numele si prenumele), intrând în rândurile Organizaţiei Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăţ bine, să fiu harnic şi disciplinat, să cinstesc cravata roşie cu tricolor. Pionierii erau ierarhizaţi în funcţie de rezultatele la învăţătură şi disciplină. Cei buni erau făcuţi ”comandanţi” şi primeau şnururi colorate în funcţie de grad: şnur roşu pentru comandatul de grupă, şnur galben pentru comandat de detaşament ceea ce însemna comandat de clasă, şnur albastru pentru comandat de unitate, adică cel care conducea toată şcoală. Uniforma de pionier pe care elevii o îmbrăcau la toate ceremoniile festive cuprindea nu doar cravată, ci şi o serie de accesorii precum inelul de plastic pentru cravată, curea, pe a cărei cataramă se regăsea stema ţării, trese şi semne matricole. Pionierii aveau nu doar jurământ, ci şi legământ şi deviză aşa cum prevedea Statutul unităţilor şi detaşamentelor de pionieri din Republica Socialistă România. “Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele – Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului şi Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pioniereşti”, era legământul pe care îl rosteau în cadrul ceremoniilor elevii intraţi în rândurile organizaţiilor. ”Propăşirea societăţii socialiste”, ”înflorirea României socialiste” şi ”cauza partidului” erau termeni familiari copiilor de 8 ani, în timpul regimului ceauşist. “Pentru gloria poporului şi înflorirea Romaniei socialiste, pentru cauza partidului - inainte! Tot înainte”, suna deviza pionierilor români. Aproape în toate reşedinţele de judeţ şi oraşele mari s-au constituit începând cu 1949 case ale pionierilor. Acestea erau locurile în care se desfăşurau ceremoniile de primire în rândurile organizaţiei, dar şi alte evenimente festive.

ROMÂNIA 16-21 Decembrie 1989

În 1989 majoritatea statelor din estul Europei aveau să se debaraseze de comunism – în urma unor ample procese reformatoare în Ungaria şi Polonia, printr-o ,,revoluţie de catifea” în Cehoslovacia, prin înlăturarea paşnică de la conducere a liderilor comunişti (lovituri de stat) în Bulgaria şi RDG sau printr-o revoluţie sângeroasă în România. Revoluţia română din decembrie 1989 a fost declanşată în vederea prăbuşirii regimului lui Nicolae Ceauşescu şi înlocuirea lui cu un regim socialist reformat, după model gorbaciovist. Dar iată o prezentare cronologică a evenimenteleor revoluției anticomuniste românești, fără partipiuri politice, găsită pe net, autor Stela Vasilița, la adresa: http://www.rador.ro/2014/12/12/revolutia-romana-din-decembrie-1989/. Pe data de 14 decembrie 1989, la Iaşi, organizaţia clandestină „Frontul Popular Român” încearcă să organizeze o adunare în Piaţa Unirii, pentru a protesta împotriva regimului lui Nicolae Ceauşescu şi a condiţiilor grele de viaţă. Intervenţia autorităţilor şi a forţelor de ordine, care au blocat zona şi au arestat liderii, a făcut ca acţiunea să eşueze. Pe data de 15 decembrie, la Timişoara, în Piaţa Maria, enoriaşi ai Bisericii Reformate protestează împotriva deciziei de evacuare din locuinţă şi parohie a pastorului László Tökés. Spre miezul nopţii, manifestanţii care protestau au fost împrăştiaţi de organele de Securitate. La Timişoara, încă din 16 decembrie dimineaţa, enoriaşii lui Laszlo Tökés revin în faţa locuinţei acestuia. Curând li se alătură tot mai mulţi locuitori ai Timişoarei. Demonstraţia capătă accente împotriva regimului totalitar. Se scandează lozinci precum „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Dreptate!”, „Democraţie!”; se cântă „Deşteaptă-te române”. Mulţimea se întoarce într-un număr şi mai mare în Piaţa Maria, unde au loc ciocniri violente cu forţele de miliţie şi securitate şi numeroşi manifestanţi sunt arestaţi. Protestatarii, în număr de câteva mii, se retrag în faţa Catedralei Mitropolitane din Piaţa Operei. Protestul s-a extins, scandându-se „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!” La Bucureşti, generalul Iulian Vlad, şeful DSS, îi convoacă pe toţi şefii de direcţii din subordine şi decide trimiterea unei grupe informativ-operative la Timişoara. Din echipă fac parte generalul Emil Macri – şeful Direcţiei a II-a (Contrainformaţii Economice), col. Filip Teodorescu – adj. al Direcţiei a III-a (Contraspionaj), lt.-col Dan Nicolici – şeful CID (Centrul de Informaţii şi Documentare), lt. col. Glăvan Gheorghe – şef serviciu informativ în USLA etc. Pastorul László Tökés este evacuat cu forţa din locuinţă pe data de 17 decembrie, ora 4.00. Dimineaţa sosesc la Timişoara grupa operativă din DSS condusă de generalul Emil Macri. Generalul Vasile Milea, ministrul apărării, ordonă, pentru descurajarea manifestanţilor timişoreni, organizarea unei demonstraţii de forţă a unităţilor MApN prin centrul oraşului. Patru coloane compuse din peste 550 militari pornesc (ora 10:00) marşul prin oraş, cu drapel şi fanfară. Mii de demonstranţi se îndreaptă spre centrul oraşului scandând lozinci anticeauşiste şi huiduind forţele de intimidare. La ora 13:30 ministrul apărării naţionale ordonă ca armata să intervină în forţă împotriva demonstranţilor timişoreni. Este atacat şi devastat, de către manifestanţi, sediul Comitetului Judeţean al PCR. Protestatarii au aruncat pe fereastră şi au dat foc documentelor partidului, broşurilor de propagandă şi altor simboluri ale puterii comuniste. Este înălţat primul drapel cu gaură la mijloc. La Bucureşti începe, la ora 16:30, şedinţa Consiliului Politic Executiv al CC al PCR în vederea reprimării de către forţele MApN şi MI a demonstranţilor de la Timişoara. La ora 16:38, soseşte la Timişoara Comandamentul special instituit de Nicolae Ceauşescu şi coordonat de Ion Coman – secretarul CC al PCR pe probleme militare – însoţit de o grupă operativă formată din ofiţeri superiori din MApN şi MI. Grupa operativă este condusă de general Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major, din care mai fac parte generalii Victor Athanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Florea Cârneanu, Constantin Nuţă – şeful Inspectoratului General al Miliţiei, Gheorghe Diaconescu – procuror general adjunct. În jurul orelor 17:00, împotriva demonstranţilor sunt folosite tancuri cu apă şi gaze lacrimogene. Are loc o teleconferinţă cu toţi primii secretari ai Comitetelor judeţene PCR, la care participă şi comandanţii de garnizoane militare. Ceauşescu dă ordinul pentru deschiderea focului împotriva demonstranţilor. La ora 18:00, generalul Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major şi prim-adjunct al ministrului apărării naţionale, preia conducerea forţelor aparţinând MapN. Începe să se tragă în mulţime. Sunt construite baricade. Acţiunile violente se extind: sunt atacate obiective militare de către persoane care practic n-au nici o legătură cu manifestaţiile. La ora 18:45 Generalul Vasile Milea transmite ordinul „Radu cel Frumos” pentru judeţului Timiş, care presupunea „alarmă de luptă parţială”. Prin urmare, toate efectivele militare primesc armament şi muniţie de război. Pe 18 decembrie, Nicolae Ceauşescu îi convoacă la reşedinţa sa din strada Primăverii pe oamenii cheie ai conducerii de stat (generalul Marin Neagoe, seful Direcţiei a V-a de securitate şi gardă, generalul Vasile Milea, ministrul apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de interne şi generalul Iulian Vlad, şeful DSS) şi obţine de la ei promisiunea că va fi deschis focul asupra demonstranţilor. Ceauşescu pleacă apoi (ora 9:30) pentru o vizită oficială de prietenie de 3 zile în Republica Islamică Iran (îi lasă la conducere pe Elena Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu). La Timişoara s-a decretat legea martială, care interzice populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicţiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, fluturând drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Alţi 500 de manifestanţi li se alătură, cântând “Deşteaptă-te române!”. S-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi grav. Generalul Mihai Chiţac a ordonat (la ora 18:30) folosirea grenadelor cu substanţe toxice împotriva demonstranţilor din faţa Catedralei din Timişoara. În faţa Spitalului Judeţean, grupul numeros de cetăţeni care vrea să-şi recupereze morţii este împrăştiat cu grenade lacrimogene (ora 19:15). La morga Spitalului Judeţean, la ora 23:00, sub comanda colonelului Ghircoiaş, începe „Operaţiunea Trandafirul”, de sustragere a cadavrelor (43) şi transportarea lor la Crematoriul Cenuşa de la Bucureşti spre a fi incinerate. În 19 decembrie la Timişoara, marea majoritate a întreprinderilor din oraş îşi încetează activitatea. Muncitorii din întreprinderile “6 Martie”, “Elba”, “Solventul” şi “Azur” declanşează acţiuni de protest. Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timişoara porneşte sirena aeriană. A fost semnalul pentru mii de timişoreni să iasă din nou în stradă. Radu Bălan şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din fabricile timişorene, dar au eşuat în a-i determina să-şi continue munca. La presiunea muncitorilor, generalul Guşă le promite că Armata nu va trage în ei. Manifestanţii scandează „Armata e cu noi!”. Generalul Guşă ordonă trupelor să intre în cazărmi. Pe străzile oraşului, militarii fraternizează cu revoluţionarii. În data de 20 decembrie la Timişoara, 100000 de protestatari au ocupat Piata Operei (astăzi „Piata Victoriei”) şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În foaierul Operei din Timişoara are loc, la ora 13, constituirea Frontului Democratic Român (FDR). În clădirea Consiliului Judeţean, un Comitet Cetăţenesc redactează primele liste cu revendicări, printre care: destituirea lui Ceauşescu, dizolvarea guvernului, eliberarea arestaţilor, redarea către familii a trupurilor celor ucişi în zilele anterioare, informarea corectă asupra evenimentelor de la Timişoara, alegeri libere. Revendicările sunt înaintate primului-ministru Constantin Dăscălescu şi lui Emil Bobu, sosiţi la Timişoara (ora 14.30) din ordinul Elenei Ceauşescu; Sub presiunea mulţimii, o parte a revendicărilor sunt acceptate (au fost eliberaţi majoritatea deţinuţilor arestaţi în zilele precedente), la celelalte se promite că va răspunde Ceauşescu personal. Pe baza listelor de revendicări, seara este elaborată Proclamaţia FDR, primul program al Revoluţiei Române. După-amiaza şi seara manifestaţiile se extind şi în alte localităţi din judeţul Timiş: Lugoj, Jimbolia, Sânnicolaul Mare, Deta. Reîntors din Iran Nicolae Ceauşescu ţine o teleconferinţă cu prim-secretarii în care afirmă că situaţia din Timişoara se datorează intervenţiei străine (SUA, URSS şi Ungariei). La ora 19:00 Nicolae Ceauşescu se adresează populaţiei, prin intermediul Televiziunii, şi condamnă manifestaţiile de la Timişoara. El aprobă decretul privind instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş, care intră în vigoare de la ora 23:00. Victor Stănculescu este numit de Ion Coman comandant militar al Garnizoanei Timişoara. Aproape de miezul nopţii, Nicolae Ceauşescu convoacă la sediul CC al PCR din Bucureşti pe reprezentanţii ambasadei URSS pentru a le cere retragerea agenţilor sovietici din Timişoara. În noaptea de 20 spre 21 decembrie muncitori din Craiova, Calafat, Băileşti şi Caracal au fost îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice, înarmaţi cu bâte şi trimişi cu trenuri speciale spre Timişoara spre a înăbuşi revolta. Ajunşi acolo şi înţelegând despre ce este vorba, aceştia au fraternizat cu timişorenii. În ziua de 21 decembrie, la Timişoara, la ora 9:00, din balconul Operei se citeşte Proclamaţia Frontului Democrat Român. La Bucureşti, în Piaţa Republicii, la ora 12:00 începe mitingul cerut de Ceauşescu cu scopul de a înfiera tulburările de la Timişoara şi de a vorbi despre nevoia imperativă de a apăra ţara de atentatele cercurilor străine la integritatea şi independenţa ei. La puţin timp după ce ia cuvântul, Ceauşescu este huiduit din mulţime. Transmisia radio-tv este întreruptă. Oamenii s-au regrupat în Piaţa Universităţii. Întreg centrul Bucureştiului, de la Piaţa Unirii la Romană şi până la Piaţa Rosetti, a fost ocupat de manifestanţi. În jurul orei 17:00 mureau primii oameni în apropierea Sălii Dalles. În zona Hotelului Intercontinental se ridică o baricadă în faţa Restaurantului Dunărea (ora 22:00).

Militarii pornesc acţiunea de înlăturare a baricadei cu tancuri şi de reprimare în forţă a demonstranţilor. Soldaţii aveau ordin să tragă. În noaptea dintre 21 şi 22 decembrie, 49 de oameni au murit, 463 au fost răniţi, iar 1245 au fost arestaţi, torturaţi şi bătuţi la Jilava. De asemenea, au loc manifestaţii la Arad, Sibiu şi Târgu Mureş, Braşov, Cluj, Reşiţa, Făgăraş etc. Pe 22 decembrie dimineaţa, la primele ore, mari coloane de manifestanţi provenind de la principalele întreprinderi ale Bucureştiului se îndreaptă spre centrul oraşului. Înaintarea lor este oprită de baraje formate din trupe de miliţie, securitate şi armată în apropierea sediului CC al PCR. Nicolae Ceauşescu organizează o şedinţă cu câţiva generali, în timpul căreia îl acuză pe generalul Milea de trădare, care, mai târziu, este găsit împuşcat. Generalul Victor Atanasie Stănculescu este numit ministru al apărării naţionale, în locul lui Milea şi dă ordin tuturor unităţilor militare aflate în Bucureşti să se retragă în cazărmi. Radioul şi Televiziunea transmit un comunicat prin care anunţă sinuciderea „trădătorului Milea”, precum şi instituirea stării de necesitate pe teritoriul României. În faţa celor peste 100.000 de demonstranţi din faţa Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu mai încearcă să vorbească mulţimii de la balconul clădirii. Se scandează lozinci anti-ceauşiste, iar acesta este huiduit. Manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi forţează intrarea Comitetului Central. În jurul orei 12:06, soţii Ceauşescu părăsesc clădirea Comitetului Central cu un elicopter. În jurul orelor 15:00 sunt arestaţi lângă Târgovişte, iar la ora 18:30 cuplul prezidenţial ajunge în unitatea militară 01417 din Târgovişte, unde vor rămâne sub pază militară până la judecarea şi execuţia lor. Sediile Radioului şi cel al Televiziunii sunt ocupate de manifestanţi. Radioul transmite în direct evenimentele. Televiziunea s-a transformat în canalul de comunicare al revoluţionarilor. Între orele 14:15 şi 16:00, unităţi ale armatei sunt trimise să asigure paza unor obiective importante din Capitală: Televiziunea Română, Casa Scânteii, sediul Comitetului Central, Banca Naţională, Radiodifuziunea Română, Palatul Telefoanelor, alte instituţii şi unităţi de interes strategic. Conform ordinelor primite, blindatele arborează tricolorul, iar militarii poartă brasarde tricolore. La ora 19:30, la Televiziune se anunţă arestarea soţilor Ceauşescu, iar după ora 23 este citit de Ion Iliescu la Radio şi Televiziune un ”Comunicat către ţară” – Proclamaţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale, primul document al Revoluţiei Române. La Bucureşti, după orele 18:00 şi în tot cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie unităţi militare şi alte obiective strategice (Televiziunea, sediul Comitetului Central, unitatea militară care păzea Palatul Primăverii etc) sunt atacate de grupuri diversioniste, înregistrându-se numeroşi morţi şi răniţi. În schimbul de focuri din Piaţa Republicii, trăgându-se din clădirea fostului Palat Regal ce adăpostea Muzeul de Artă spre clădirea CC al PCR şi asupra mulţimii din piaţă, este incendiată clădirea Bibliotecii Centrale Universitare şi distrusă o parte a Palatului Regal. Pe data de 23 decembrie dimineaţa, soldaţi în termen şi ofiţeri de la o unitate militară din Câmpina au fost trimişi, îmbarcaţi în trei autobuze, să apere Aeroportul Internaţional Otopeni unde au fost omorâţi, acţiunea soldându-se cu 39 de morţi şi numeroşi răniţi. La Bucureşti, seara, şapte ofiţeri şi subofiţeri, între care şi col. Gheorghe Trosca, şeful statului-major al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă, sunt ucişi într-un schimb de focuri cu militarii care apărau sediul MApN. Membrii USLA fuseseră trimişi de generalul Nicolae Militaru, ministrul apărării, la sediul ministerului pentru a întări dispozitivul de apărare. Elicopterul care-i aducea în Bucureşti, în stare de arest, pe generalii Constantin Nuţă, adjunct al ministrului de interne şi şef al IGM şi Velicu Mihalea, adjunct al şefului IGM, este doborât. La Timişoara, sute de mii de oameni sărbătoresc în centrul oraşului căderea lui Ceauşescu. Continuă atacurile asupra obiectivelor apărate de armată. În ziua de 24 decembrie la Bucureşti tancuri, TAB-uri, soldaţi patrulau pe străzi. În zonele centrale ale oraşului, la Universitate, Piaţa Victoriei sau Gara de Nord, încă se trăgea şi se duceau lupte oarbe între presupuşii „terorişti”, militari şi revoluţionari.

Consiliul Frontului Salvării Naţionale proclamă Victoria Revoluţiei şi anunţă încetarea completă şi imediată a focului pe tot teritoriul ţării. Armata este declarată singura instituţie a statului care poate deţine arme de foc, persoanele care intraseră în posesia unor arme urmând să le predea până la 25 decembrie la ora 17:00. Ion Iliescu semnează decretul de înfiinţare a „Tribunal Militar Excepţional”, care urma să-i judece pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. În dimineața zilei de 25 decembrie, la radio şi televiziune sunt transmise colinde şi, în direct, pentru prima dată, slujba de Crăciun de la Catedrala Patriarhală.Procesul soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu a început la ora 13:20 şi s-a terminat în jurul orei 14:40, în garnizoana 01417 din Târgovişte. Soţii Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte şi le-a fost confiscată averea. Sentinţa a fost executată în jurul orei 14:50. La scurt timp după execuţie, pe postul naţional de televiziune s-a citit comunicatul privind execuţia soţilor Ceauşescu. Ostilităţile „teroriştilor” încetează aproape în totalitate. Numărul victimelor revoluţiei a fost de 1142 decedaţi şi 3138 răniţi (conform evidenţelor din anul 2005 întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor), dar s-a estimat de către procurorii militari care au anchetat cazul revoluţiei că numărul lor ar putea fi sensibil mai mare decât cifrele cunoscute oficial. La 25 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989 multe întrebări au rămas neelucidate pe deplin. Evenimentele au început ca o revoltă spontană sau au fost provocate de forţe (interne/externe?) care urmăreau înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere? A fost o revoluţie sau o lovitură de stat? A fost un atac terorist provocat de agenturile străine? Cum se explică numărul mare de victime ucise cu gloanţe ţintite direct în cap? Dar faptul că răniţi superficial au murit în mod suspect la spital? România a fost supusă unui război electronic? Generalul Milea s-a sinucis sau a fost asasinat? Generalii Guşe şi Stănculescu sunt eroi sau criminali? De ce parte a baricadei a acţionat misteriosul general Vlad, fostul şef al Securităţii? De ce mulţi din cei care ştiau adevărul despre anumite evenimente au dispărut?

24 ore pentru un zâmbet

Produsul de mai sus este o medalie aparte realizată de firma privată orădeană Alex Sztankovitz pentru a fi conferită participanților și sau câștigătorilor competiției caritabile de alergare 24 de ore de zâmbet.

Competiția are loc anual în Parcul I.C.Brătianu din municipiul Oradea. Participarea se face contra cost pentru o taxă rezonabilă și constă în alergare pe distanțe mici, medii și mari (semi maraton, maraton sau chiar ultra maraton).

Semnul onorific de 25 de ani vechime în câmpul muncii

pentru funcționarii civili în vremea regelui Carol II

Semnul onorific de 25 de ani pentru funcționari civili este o distincție regalistă din vremea regelui Carol II. Semnul se prezintă sub forma unei cruci care prezintă central, pe una din fețe, în cadrul unui cerc ,înscrisul XXV, iar pe partea opusă nomograma regelui Carol II (cele două litere mari de tipar “C” întrepătrunse).

Semnul este prevăzut cu o panglică colorată în benzi galbene și albastre. Această distincție s-a instituit în anul 1931, ea constituindu-se ca o recompensă pentru funcționarii civili care au servit patria fără întrerupere timp de 25 de ani, sau timp de 30 de ani cu întrerupere.

_____________ooOoo____________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ