***
VORBE DE DUH
DE LA ÎNAINTAŞI
"Burton Richter"
- Fricosul se sperie înainte de primejdie, laşul în timpul ei, curajosul după ea.
"Caesar Vespasianus Augustus"
- Banul nu are miros.
- Un împărat trebuie să moară în picioare.
CÂTEVA INSIGNE ŞI
MEDALII ROMÂNEŞTI
Informaţii generale despre medalistică
şi subiectul ei de studiu, medalia,
poţi citi în articolul
LE HAVRE - FRANŢA
Cercetaşii României - insignă
Cercetaşii României - insignă
Barbu D. Ştirbei - Domn al Ţării Romîneşti
1849 - 1856
Craiova - 1912
Această medalie este confecţionată
din bronz si are diametrul de 57 mm.
Barbu Dimitrie Știrbei, (născut în august 1799 la Craiova şi decedat la data de 12 aprilie 1869 la Nisa, Franţa), a fost domnitor în Ţara Românească între iunie 1849 - 29 octombrie 1853 şi 5 octombrie 1854 - 25 iunie 1856. Domnitorul
Barbu Ştirbei a iubit Bucureştii, poate mai mult decât orice principe
valah care l-a precedat. Ambiţia de a face din capitala Ţării Româneşti
un oraş european, în rând cu marile metropole ale timpului său, l-a
urmărit încă de când nu era domn şi stătea mai mult în umbra fratelui
său mai norocos (sau poate mai puţin norocos, dacă ne gândim la
revoluţia de la 1848), Gheorghe Bibescu. Deşi nu era lipsit de
sentimente patriotice, aşa cum ştim din propriile mărturii, pe care nu
le putea exprima cu uşurinţă sub supravegherea Rusiei şi a Austriei,
care au şi ţinut Principatele sub ocupaţie militară în timpul Războiului
Crimeii, a avut parte de trista reputaţie de domn reacţionar. Refuzul
de a permite întoarcerea din exil a vechilor revoluţionari paşoptişti
îşi avea raţiunile lui. Avea nevoie de un răgaz, pentru a construi aici
ceva durabil, pentru români, înainte de a construi în ochii
străinătăţii. Şi a folosit acest răgaz pentru a da un impuls nou
renaşterii urbane a Bucureştilor. Dorinţa
lui Barbu Ştirbei de a ridica prestigiul Bucureştiului printr-o
susţinută operă de urbanizare şi salubrizare este mult mai veche decât
perioada în care a domnit asupra Ţării Româneşti (1849-1856). Fiu
al micului boier oltean Mihai Bibescu (care în anul 1821 îndeplinea
funcţia de mare logofăt al Ţării de Jos) şi al Ecaterinei Văcărescu,
fiica adoptivă a vornicului Barbu Ştirbei, Barbu adoptă în anul 1813
numele de familie al bunicului său după mamă. A avut doi fraţi, pe
Gheorghe (viitorul domnitor) şi pe Ioan, împreună cu care a luat de la
cea mai fragedă vârstă drumul Parisului, în vederea desăvârşirii
studiilor, după (se pare) o scurtă perioadă de audiere a cursurilor de
la Sfântul Sava. Întoarcerea
din capitala Franţei a avut loc în anul 1821, anul în care în Ţara
Românească se consuma „zavera” condusă de Tudor Vladimirescu. În aceste
condiţii, Barbu Ştirbei nu a intrat în Bucureşti, oprindu-se la Braşov. Din
această perioadă datează şi căsătoria lui cu Elisabeta Cantacuzino,
care îi va dărui patru băieţi şi două fete. Tot la Braşov l-a ajuns
vestea restaurării domniilor pământene în Principate, scaunul domnesc de
la Bucureşti fiind ocupat de Grigore al IV-lea Ghica. Acolo, la Braşov,
tinerii boieri rusofili, văzând în Grigore Ghica, instrumentul Porţii
(ce-i drept pământean, nu fanariot), constituiseră o „Societate politică
şi literară” din care făceau parte, în afară de fratele lui Barbu,
Gheorghe Bibescu, boierii Filipeşti, Ion Câmpineanu şi Al. Villara. Prudent,
Barbu Ştirbei s-a desolidarizat de ei, acceptând colaborarea cu noul
domn şi oferta acestuia de a ocupa funcţii în administraţia Curţii
(fiind rând pe rând biv vel căminar, clucer, sameş al Vistieriei).
Această ascensiune vertiginoasă i-a mijlocit pătrunderea în saloanele
marilor familii boiereşti bucureştene Lenş, Romanit, Brâncoveanu,
Văcărescu, Golescu, dar şi invidia (nu scutită de conflicte) a fraţilor
domnului, spătarul Alexandru Ghica (viitor domn) şi Constantin Ghica,
fiind văzut ca un posibil rival. Barbu
Ştirbei era un oaspete frecvent al casei Goleştilor de pe Podul
Mogoşoaiei (ulterior palat domnesc) pe care o vizita ca apropiat al lui
Dinicu Golescu, boier cu vederi luminate care, după călătoria lui în
Europa (1824-1826), fondase în acest spaţiu „Societatea literară
românească”. Visul lui Barbu Ştirbei de a face din Bucureşti un oraş în
rând cu marile capitale europene poate fi urmărit încă din anul 1829,
când a făcut parte din „Comisia pentru înfrumuseţarea Bucureştilor”,
fiind cooptat un an mai târziu într-un comitet de salubritate publică.
Programul Comisiei, privind sistematizarea capitalei (inspirat fără
îndoială de Barbu Ştirbei) prevedea croirea unor drumuri largi străjuite
de „copaci care să închipuiască aleiuri”. Şi continua, argumentând că aceste
uliţe va îndemna pe mulţi a-şi face locuinţă acolo, cu mult mai bine
decât pe uliţele cele strâmte de vreme, oraşul se va afla mutat în acele
mahalale şi soarta Bucureştilor se va asemăna cu soarta tuturor
oraşelor Europei, unde cetatea ce se zice veche este cea mai urâtă
vedere, în vreme ce cetatea cea nouă arată o frumuseţe deosebită, un aer
folositor, mulţumire şi sănătate celor ce lăcuiesc într-însa.
Rezultatele activităţii acestei comisii s-au putut vedea în 1832, după
ce a început trasarea arterei cunoscute mai târziu drept „Şoseaua
Kiseleff” (deoarece această operă de sistematizare a început sub
coordonarea generalului rus Pavel Kiseleff, care administra Principatele
după pacea de la Adrianopol şi instituirea protectoratului ţarist
asupra Ţărilor Române), între dumbrava Bănesii şi bariera Podului
Mogoşoaiei. Dar,
pentru împlinirea visului său, Barbu Ştirbei trebuia să ajungă domn.
Lipsit de ambiţii princiare, deşi a candidat alături de fratele său
Gheorghe Bibescu pentru tronul Munteniei, între 1842-1843, i-a acordat
în cele din urmă acestuia voturile şi partizanii din Adunarea Obştească,
temându-se ca nu cumva partida oligarhică a marii şi vechii boierimi,
refractară la reforme, să-şi impună propriul candidat. Stând în umbra
fratelui său, l-a sfătuit şi determinat pe acesta să înceapă, încă din
primul an de domnie, trei lucrări de interes public în Bucureşti:
Şoseaua Kiseleff, Parcul Cişmigiu şi construirea Teatrului cel Mare
(viitorul Teatru Naţional). Revoluţia
de la 1848 nu i-a dat timp să le termine. Fuga lui Bibescu la Braşov,
după ce acceptase proiectul de Constituţie elaborat la Islaz, a lăsat
Bucureştii pradă luptei între guvernul provizoriu, recunoscut anterior
de Bibescu, şi elementele reacţionare conduse de cei doi colonei
Odobescu şi Solomon. În plus, capitala a trebuit să suporte şi dubla
invazie străină... ţaristă şi otomană. Barbu Ştirbei a aşteptat să
treacă furtuna. Şi aşteptarea i-a fost răsplătită. În anul 1849 a venit şi timpul său. Învestit
ca domn al Munteniei în anul 1849, prin înţelegerea celor două mari
puteri, Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman, Barbu Ştirbei se vedea prins
între nemulţumirea şi presiunile boierimii vechi, care îl considera un
„om nou” şi cererile revoluţionarilor paşoptişti de a reveni în ţară din
exilul la care erau condamnaţi... cereri pe care noul domn le-a
respins, mai mult obligat, decât de bunăvoie. Poziţie ingrată care i-a
atras eticheta de domn reacţionar. În umbra acestui sacrificiu de
imagine, Barbu Ştirbei s-a putut ocupa în voie de mai vechile sale
proiecte privind transformarea Bucureştilor în oraşul care, încă de pe
atunci, va câştiga reputaţia unui „mic Paris” al Orientului creştin. Ataşat
de vechiul şi somptuosul său palat de pe Podul Mogoşoaiei, Barbu
Ştirbei şi-a stabilit aici reşedinţa, în timp ce vechiul palat domnesc
(fost al familiei Golescu, pe care Ştirbei îl cunoştea foarte bine) a
adăpostit, din 1851 batalionul model condus de căpitanul Alexandru
Macedonski (tatăl viitorului poet omonim) şi de maiorul Emanoil Culoglu.
Interesul lui Ştirbei Vodă pentru pregătirea armatei pământene (a
Miliţiei Naţionale cum i se spunea), pentru înzestrarea ei nu atât cu
armament, cât mai ales cu cadre specializate, s-a tradus prin
înfiinţarea unei Şcoli de Ofiţeri care funcţiona pe strada Izvor. Acolo
viitorii elevi erau admişi numai prin concurs. Condusă de coloneii Ion
Em. Florescu şi I. Voinescu I şi de maiorii Salmen şi Dimitrie Pavel
şcoala a pregătit tineri ofiţeri ca Ioan Cornescu, Matei Vlădescu,
Constantin Barozzi, Gheorghe Slăniceanu şi alţii. Bucureştii
se umpleau de uniforme, spre plăcerea tinerelor domnişoare şi a
doamnelor care îşi pierdeau timpul la recepţiile organizate în saloanele
Capitalei. Dar Războiul Crimeii, început ca un conflict între Rusia şi
Imperiul Otoman, avea să arunce capitala într-o situaţie de criză
marcată de ocupaţiile militare succesive rusă şi otomană şi de un scurt
exil al lui Ştirbei lângă Viena. În curând tinerii ofiţeri români îşi
vor cunoaşte rivalii. Aceştia vor fi militarii austrieci ai generalului
Johann B. A. Coronini, care intră în Bucureşti, odată cu Barbu Ştirbei,
în luna septembrie a anului 1854, ca urmare a unei convenţii cu Turcia,
conform căreia Imperiul Habsburgic primea în administraţie Principatele
în schimbul retragerii trupelor ruse. Abuzurile
trupelor de ocupaţie de sub comanda generalului Alemann nu s-au lăsat
aşteptate. Documentele timpului înregistrează ciocniri între populaţia
bucureşteană şi soldaţii austrieci care nu s-au ferit să întrebuinţeze
armele, maltratându-i pe cetăţeni. O serie de incidente violente au
apărut şi între ofiţerii români şi cei austrieci, materializate în
altercaţii şi posibile provocări la duel, iar situaţia a scăpat de sub
controlul Poliţiei Capitalei, al cărei prefect Radu Rosetti a fost demis
de Ştirbei, la cererea Curţii de la Viena. Să nu uităm că, în acelaşi
timp, la Iaşi, ginerele domnitorului Moldovei Grigore Al. Ghica, Costică
Balş, care deţinea şi funcţia de prefect al Poliţiei şi-a surprins
soţia, pe tânăra şi frumoasa Natalia în dormitor, în braţele colonelului
austriac Stolberg. În urma unui duel cu pistolul, Balş a rămas pe
teren, Ghica fără ginere, iar Natalia fără soţ. Până aici mergea
aroganţa militarilor străini. Nu este exclus ca şi la Bucureşti să se fi
înregistrat altercaţii similare. Această stare constantă de tensiune şi
insecuritate a găsit ecou în paginile publicaţiei Gazette de Cologne,
în numărul din august 1855, în care o corespondenţă trimisă din
Bucureşti semnala în capitala Ţării Româneşti „mai bine de patruzeci de
asasinate”, pe parcursul unui singur an de ocupaţie austriacă... în
ciuda observaţiilor căpitanului austriac Stefan Dietrich, care remarca
buna organizare a ordinii publice, asigurată de „numeroşi gardişti” care
„cercetează pe toţi trecătorii fără deosebire”. În
faţa acestor încălcări flagrante ale demnităţii sale de principe,
indignat de felul în care Bucureştiul luase aspectul unui oraş sub stare
de asediu, Ştirbei ar fi declarat în faţa oficialităţilor militare
vieneze că Ţara Românească era „turcă, franceză, engleză, numai
austriacă nu”, atrăgându-şi criticile generalului Coronini care constata
„deplorabilul spirit de animozitate care animă organele administrative
ale ţării.” Aceste
aspecte însă nu trebuie generalizate. Între ofiţerii austrieci se
numărau şi alţii, puţini ce-i drept, cu alte preocupări decât crearea
unor situaţii conflictuale. Pe unul dintre ei, Stefan Dietrich, l-am
amintit deja. El mai remarcă şi marile pieţe unde se ţin târgurile
zilnice şi admiră toamna bucureşteană cu „zile curate şi dulci” sau cu
„nopţi luminoase şi plăcute”. Un alt ofiţer, căpitanul Friedrich Jung,
schiţează, aşa cum arăta C. C. Giurescu, un plan al oraşului „împărţit
pe culori, cu uliţele, instituţiile publice, bisericile, casele
principale, grădinile, viile şi livezile” Bucureştiului. Acestuia i se
mai alătură maiorul R. A. Borroczyn care litografiază un alt plan al
oraşului. De unde acest interes faţă de Bucureştii domnitorului Barbu
Ştirbei? Înainte de a-l explica, să vedem ce are de zis consulul francez
la Bucureşti Eugène Poujade care, ca ginere al lui Constantin Ghica
(fost spătar sub domnia fratelui său Alexandru Ghica şi potenţial
aspirant la tronul muntean) şi, prin urmare, ostil lui Ştirbei, aduce un
omagiu involuntar principelui, prin observaţiile asupra capitalei
valahe: „E oraşul contrastelor [...], se văd aici palate sau cel puţin
case de locuit frumoase şi cocioabe îngrozitoare...; bărbaţi eleganţi şi
femei elegante, îmbrăcate după ultima modă a Parisului şi ţărani
înveşmântaţi ca dacii de acum două mii de ani [...] albanezi în haine
murdare străbătând străzile şi vânzând bragă... şi prăvălii unde sunt
expuse dulciuri de la Boissier şi de la Potel şi Chabot. Viaţa
orientală, ce se duce, şi cea europeană, care o înlocuieşte, merg cot la
cot, se purced ca într-o panoramă.” Iorga numea această perioadă în
istoria capitalei Munteniei, „Bucureştii romantismului francez”.
Etichetă potrivită unui oraş despre viaţa căruia un avocat francez la
Curtea de Casaţie din Paris vorbea în termenii următori după o vizită
întreprinsă în 1853 şi 1856: „Obiceiurile noastre sunt atât de deplin
adoptate de clasa bogată, încât seratele de la Bucureşti par a fi date
în Chaussée d’Antin. (...) Modele noastre sunt urmate la Bucureşti ca şi
la Paris, cărţile noastre sunt singurele admise în biblioteci;
profesorii sunt francezi, educaţia unui boier şi a unui parizian sunt
asemenea.” Ziaristul
lyonez Eugène Jouve, poposit aici în timpul Războiului Crimeii,
oscilează între entuziasm şi dezamăgire: „Am găsit aici mult mai multă
bogăţie, animaţie, lux parizian decât mă aşteptam; şi totuşi, abia poţi
numi un mare oraş această adunătură informă de magazine bogate, de
colibe jalnice, de palate frumoase, de monumente, de grădini, de maidane
şi de băltoace.” Faptul
că tocmai sub domnia lui Ştirbei „viaţa europeană” o înlocuieşte pe cea
„orientală” se poate justifica prin câteva realizări de excepţie. Să le
luăm pe rând. Amenajarea parcului Cişmigiu, ale cărei lucrări
începuseră încă sub domnia lui Gheorghe Bibescu, este finalizată de
către Barbu Ştirbei, motiv pentru care parcul îi şi poartă un timp
numele. A fost proiectat după planurile arhitectului peisagist Karl
Meyer, adus de la Viena pentru a coordona croirea Aleii celei Mari sau a
Şoselei (Kiseleff). Austriacul s-a înhămat la această muncă titanică de
edificare a unei grădini „evropeneşti”, în inima Bucureştiului, alături
de Barbu Ştirbei, despre care se spune că „venea de două ori pe zi să
vadă cum merge treaba”. Inaugurarea parcului a avut loc în anul 1852 şi,
până în anul 1856, anul în care ia sfârşit Războiul Crimeii, a smuls
admiraţia unor oaspeţi străini printre care se numără şi vestitul
socialist german Ferdinand Lassalle care, după ce observa trei cafenele
şi un restaurant, aflate pe latura dinspre actualul bulevard
Schitu-Măgureanu, găsea că Cişmigiul „întrece cu mult tot ceea ce ar
putea oferi Germania. Lumea vine după-amiaza să asculte muzica militară,
într-o zi cea românească, în alta cea austriacă şi în cealaltă, cea
turcească.” Starea de război existentă atunci, cumulată cu mandatul
scurt al domniei lui Ştirbei, nu i-au acordat principelui răgazul
materializării unui alt proiect prezentat, aşa cum ne informează Ulysse
de Marsillac, de doctorul Carol Davila... cel al viitoarei grădini
botanice. Cişmigiului
i s-a mai adăugat şi edificarea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru
Naţional) a cărui inaugurare a avut loc la 31 decembrie 1852/12 ianuarie
1853. La spectacolul de deschidere asistă şi domnitorul cu soţia sa,
doamna Elisabeta, însoţiţi de consulii străini, în timp ce Cezar Bolliac
şi gazetarul Carcalechi înregistrează cu lux de amănunte detaliile
vestimentare ale spectatorilor... de la fracurile publicului masculin la
toaletele feminine. La aceste însemnări se mai adaugă şi cele ale
ziaristului britanic O’Brien, care recomanda Teatrul drept „unul din
cele mai frumoase şi izbutite teatre ce poţi găsi într-un oraş
european.” Pe bună dreptate, scriitorul şi istoricul Mircea
Constantinescu sublinia faptul că „Teatrul cel Mare stăruie pe Podul
Mogoşoaiei (Calea Victoriei) ca un simbol al emancipării artistice nu
doar a Bucureştilor, ci a Ţărilor Române înseşi.” Construirea
unui pod peste Dâmboviţa, introducerea în 1856 a iluminatului stradal
cu gaz şi pavarea cu piatră a Căii Beilicului (actuala Ştirbei Vodă)
reprezintă alte realizări remarcabile ale acestei domnii. Salba de
hoteluri („Hôtel de France”, „Hotel zur Stadt Wien”, „Otel St.
Petersburg” sau „Hôtel de Londres”) care au înlocuit puţin ospitalierele
hanuri, precum şi noile case boiereşti, proiectate de arhitecţi ca
Villacrose şi Tilloye, sau numerosele croitorii, frizerii, florării,
şcoli de dans şi ateliere de optică, dispuse toate în zona centrală a
Bucureştiului, au sporit prestigiul scurtei domnii a lui Barbu Ştirbei.
În 1856, la părăsirea tronului, în urma expirării mandatului său de
şapte ani, „venerabilul prinţ Ştirbei, atât de inteligent şi devotat
intereselor ţării sale” (Ulysse de Marsillac) lăsa în urmă un „mic
Paris” în plin avânt urban, pentru a lua calea străinătăţii şi a muri,
departe de oraşul pe care l-a iubit atât de mult, la Nisa, în anul 1869. (Sursa - Net).
Bogdan al III - lea cel Orb
1504 - 1517
Capitulaţia cu Poarta - 1504
Retrocedarea Pocuţiei - 1510
Această medalie este confecţionată
din argint şi are diametrul de 50 mm
______________ooOoo____________
Costa Rica - Bond - 100 pound 19xx
Compania The Costa Rica Railway Limited
Câteva vignete de pe bancnotele statelor americane
de dinainte de proclamarea independenţei SUA
con_dorul@yahoo.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu