Epaminonda's Blog.....: CEA MAI MARE BUCURIE DE TOAMNĂ A ROMÂNULUI

Toţi pomicultorii şi viticultorii au căzut de acord că anul acesta a fost foarte prielnic producţiei de fructe şi struguri. Ploile primăverii şi începutului verii precum şi căldurile verii au favorizat producţii bune şi sănătoase în vii şi livezi.
Dacă strânsul recoltelor de orice fel, de pe câmpuri, s-a cam terminat, dacă vinul nu mai este must ci a început să se înăsprească în crame, acum este timpul preparării în gospodăriile proprii a ţuicii şi/sau rachiului, licoarea care strânge în ea seva pământului, razele soarelui şi vraja lunii.
Este cea mai mare şi mai aşteptată bucurie şi sărbătoare a toamnei pentru românul de rând, din oricare provincie a ţării ar proveni acesta.
Trebuie precizat că pe alocuri noţiunile de ţuică şi rachiu se confundă iar prin alte părţi sunt noţiuni distincte, denumirea de ţuică se dă numai produsului obţinut din prune, corcoduşe sau zarzăre, toate celelalte produse se numesc rachiuri şi se obţin din: pere, mere, cireşe sau piersici. Rachiul se poate face din fiecare fruct în parte, caz în care se păstreaza aroma fructului respectiv, sau din amestec de fructe. Rachiul se mai poate face din tescovină, respectiv din rămăşitele de la zdrobirea strugurilor, fără ciorchini, sau din drojdia rămasă după tragerea vinului. În cele ce urmează voi folosi noţiunea generală de ţuică.
Dacă în urmă cu 3000 de ani eschimoşii preparau băuturi distilate prin fermentarea unor alge, prepararea ţuicii la noi este cunoscută de apoximativ 800 sute de ani.

Prima atestare documentară a acestei frumoase şi plăcute îndeletniciri pe teritoriul României este din anul 1570 şi face referire la fabricarea ţuicii în localitatea, parcă predestinată, Turţ din judeţul Satu Mare.
Preparatul ţuicii este o artă care înglobează multă muncă, într-un proces îndelungat, început toamna, când se pregătesc pomii pentru noua recoltă şi sfârşit cine ştie când, atunci când băutura ajunge pe masă, din taina beciurilor în care se roade (aşează) obţinând culoarea mierii şi mărgeluţele plutind la suprafaţă. Preparatul ţuicii este o adevărată tradiţie şi mândrie în fiecare familie. Nu-i greu să faci ţuică, dar sunt câteva reguli pe care trebuie să le cunoşti.
„Dacă vrei rachiu bun, lasă poamele să cadă pă pământ, culege-le şi nu le spăla, ca să nu iei de pe ele drojdia naturală, apoi pune-le în butoaie şi acoperă-le cu folie de plastic, ca să fermenteze. Când fructele plutesc şi miroase pe lângă ele a răchie, e musai să le faci, că se strică bunătate de prune! Şi până le culegi te dor toate oasele şi te încovrigi de tot, făcând mătănii pe sub pomi”, spune ţăranul.

Pentru fermentarea fructelor sau strugurilor zdrobiţi este nevoie de recipiente care se pot manevra uşor. Cele mai indicate sunt butoaiele de plastic de 60 litri, bine spălate şi opărite, umplute la 85 – 90 % din capacitatea lor.

Preparăm un sirop dintr-un kilogram de zahăr topit în 3-4 litri de apă fiartă, pe care îl turnăm peste fructe. Adăugarea de zahăr în cantitate mică ajută la pornirea fermentaţiei şi nu dăunează gustului sau calităţii ţuicii. Dacă fructele nu sunt suficient de zemoase (posibil în cazul unor soiuri de mere sau pere) putem adăuga înca 5-6 litri de apă fiartă. Închidem butoiul cu capacul şi îl punem la fermentat. Dacă este cald fermentaţia durează între 15 şi 21 de zile.
Pentru obţinerea produsului finit se foloseşte un cazan din cupru sau inox, de preferinţă din cupru, denumit alambic. Această denumire provine din limba arabă, al-imbiq care înseamnă distilator.
Cel mai bun cazan pentru scopurile gospodăriei ţărăneşti este cel de o capacitate maximă de 50 litri pentru că este uşor de manevrat. Înainte de folosire spalăm bine cazanul şi serpentina după care punem compoziţia de fructe sau struguri zdrobiţi, nu mai mult de 2/3 din capacitate. Închidem cu capacul, montăm serpentina şi umplem răcitorul cu apă rece.

Preparăm o mamaliguţă moale pe care o amestecăm şi frământăm bine cu cenuşă, obţinând astfel o pastă cu care vom izola complet spaţiul din jurul capacului şi al serpentinei, pentru a nu permite aburului să iasă pe acolo, pierzând astfel din cantitatea de ţuică.

Avem grijă ca în răcitor să existe tot timpul apă rece.
În primele 15 minute focul de sub cazan poate fi mai tare, dar apoi se micşorează flacăra, astfel ca să fiarbă încet, pentru a nu se tulbura compoziţia.

Pe ţeava răcitorului trebuie să curgă un firicel de maxim 3 milimetri diametru.
Produsul obţinut conţine 3 părţi: prima parte "fruntea", apoi "mijlocul" şi "coada" sau (otca). Ţuica bună şi adevărată este mijlocul şi reprezintă 40 - 50% din cantitatea obţinută. Fruntea care reprezintă 1,5 - 2% din cantitate, cu 70 - 72% alcool, este otrăvitoare avînd o cantitate mare de alcool metilic. Coada are o concentraţie alcoolică foarte mică şi gust acru.
Cînd începe să curgă mijlocul, aşezăm la ieşirea serpentinei din răcitor un filtru format din două bucaţi hîrtie de filtru pentru cafea sau tifon peste vasul de colectare, astfel încât să se obţină un produs cît mai curat.

Procedura se opreşte în momentul în care coada are o tărie sub 15% alcool. Fruntea şi coada se colectează separat şi se adaugă la următoarea încărcare a cazanului.
Astfel am obţinut o băutură nu prea tare, de doar 30 - 35% concentraţie alcool şi cu un gust ambiguu. Pentru ridicarea tăriei alcoolice şi stabilizarea gustului pe care l-am obţinut la prima fierbere, repetăm procedura, nu înainte de a spăla bine cazanul şi serpentina.
Vom obţine un "mijloc" cu o tărie de 45 - 55% alcool, în funcţie de momentul opririi procedurii. Ultima coadă o depozităm într-o damigeană şi o vom pune la distilat la urmatoarea tranşă. Ultima frunte nu o aruncăm, ci o păstrăm pentru spălarea diferitelor obiecte din sticlă sau porţelan. În nici-un caz, aceasta nu se bea!
În această perioadă, în satul românesc alambicurile continuă să fiarbă de zor, semn că a fost un an roditor iar, pe uliţe se simte mirosul înţepător al alcoolului şi al fumului de lemn aspru, uscat. De acum şi până în crucea iernii, oamenii fac ţuică de dimineaţa până seara, de obicei pentru consumul propriu, puţini fiind cei care o comercializează.
Ţuica obţinută se ţine la învechit, minim 6 luni, timp în care se aşează (stabilizează sau pătrunde) gustul de fructe şi concentraţia alcoolică se măreşte. Învechirea poate dura 5 – 6 ani şi chiar mau mult, depinde de voinţa pe care o avem de a o păstra. Cea mai buna învechire se face în butoaie de stejar, dud, cireş, cu care ocazie ţuica se închide la culoare, galben-maroniu pentru stejar, galben închis pentru dud şi cea mai frumoasă culoare un galben-verzui pentru cireş.

Învechirea se poate face şi în damigene din sticlă.
Ia-mă, Doamne, şi mă pune, unde e rachiu de prune!
Acum ofer un pont pentru neştiutori: Câţiva mieji ai sâmburilor de caisă aruncaţi în butoiul cu ţuică de caise dau o aromă deosebită, de migdale, ţuicii dumnevoastră!
Încercaţi şi nu veţi regreta!
Când ţăranul nostru aude de băuturile „fine” străine, se mulţumeşte să zâmbească superior şi lasă să-i scape o vorbă veche potrivit căreia: „Tot ţiganul îşi laudă ciocanul”. Whisky-ul, vodca, şliboviţa, uzo, tequila nu-i spun mare lucru. Pentru el ţuica are valenţe metaforice şi vorbeşte cunoscătorilor despre ea ca despre lacrima pământului din care am venit toţi şi în care ne vom întoarce, vrând-nevrând.
Borhotul rezultat se pune într-o groapă în grădină şi după putrezirea completă, este un foarte bun îngrăşămînt pentru legume, flori, pomi etc.
Referitor la ţuică, în popor circulă vorba: Că trebuie s-o bei, nu să te laşi băut de ea!
Uitând de această recomandare îţi vin imediat în minte versuri precum:

„Toamnă, toamnă minunată
Nu te-ai lăsat aşteptată,
Ai sosit în grabă mare
Cu daruri la fiecare.

Când privesc al tău ciorchine
M-apucă un drag de tine,
Că butoaiele cu must,
Am poftă să le degust.

Întins la umbră de nuc
În crâng, s-ascult glas de cuc,
Vinul în boască fierbând,
Pe badea Gheorghe cântand:

Muică, muică şi iar muică!
Să beau vin, să beau şi ţuică,
Să beau vinul cu ulciorul
Până vine Pluguşorul.

S-adorm şi să mă trezesc
Cu ele, să chefuiesc.
Noroc, sticlă şi pahar!
Noroc, butoi, din hambar!”

Ţuica românească se potriveşte ca o mănuşă cu şoriciul de la pomana porcului, cu sarmalele şi cârnaţii de sărbători, bulzul obraznic, balmoşul sau scrobul. Pentru toţi românii ţuica este băutura reprezentativă şi nu lipseşte nici la nuntă, în ploştile sculptate din lemn, nici la botez sau înmormântare, dând curajul necesar de a merge mai departe pe drumul vieţii.

Fără îndoială, această băutură a fost şi rămâne un element de identitate naţională, care trebuie păstrat şi, de ce nu, apărat.

Ţuica românească, aşa cum s-a moştenit din bătrâni, nu este o băutură periculoasă, ba chiar, în cantitate mică, are proprietăţi de vindecare sau de prevenire a unor boli:

• Combate bolile de inimă – Ţuica noastră conţine o enzimă în cantităte de 8 ori mai mare decât în cactusul Karroll viridis enoae, cu rol în reducerea depunerilor de colesterol pe arteridele capilare coronariene, vasele care aduc sângele la inimă. Această enzimă este prezentă în 120 de medicamente naturiste diferite, cu rol în prevenirea arterosclerozei şi, implicit, a infarctului miocardic, medicamente care sunt foarte scumpe în lume. Consumul a 30 – 40 ml de ţuică pe zi nu este dăunător ci, chiar recomandat de către specialiştii americani.
• Este un antianemic – Ţuica de prună conţine 6 tipuri de substante cerute de celulele rosii sanguine, rapid absorbabile în stomac, odată cu vaporii de alcool. Aceste substanţe cresc cu peste 120% viteza de producere a hemoglobinei şi chiar a producerii de hematii (celule roşii ale sângelui, care transportă oxigen). Specialiştii germani atrag serios atenţia că ţuica băută în exces şi în mod sistematic nu îşi poate îndeplini singură rolul antianemic.
• Reglarea funcţiilor hepatice - Ţuica de prună slabă conţine o anumită cantitate de vitamine A, B, C, D1 şi D2, nedegradate termic şi absorbabile intestinal, cu o eficienţă crescută, atunci când temperatura ei este apropiată de cea a sângelui. Deci, ţuica fierbinte nu este recomandată. Ţuica de prună slabă este recomandată în dischinezii biliare, probleme de decongestionare hepatică (disfuncţii ale ficatului cauzate de slaba irigare cu sânge a acestuia) şi constipaţii cauzate de factorii alimentari.
• Ţuica de prună slabă (nu alte tării) este indicată ca aperitiv înainte de servirea mesei de prânz. Alcoolul şi, mai ales, sărurile minerale favorizează absorbţia unor elemente benefice, prezente numai în fructul de prună, înainte de începerea mesei. Din acest motiv, este absolut necesar ca ţuica să fie servită cu 10-15 minute înainte de masa de prânz. Cantitatea ideală de ţuică de 22–24 grade tărie alcoolică, servită ca aperitiv, nu trebuie să depaşească 50-60 ml pentru bărbaţi şi 25-35 ml pentru femei.
• Înainte de cină, se poate servi un păhărel de ţuică de prună ceva mai tare (30-35 de grade), maximum 50 ml pentru bărbaţi şi 40 ml pentru femei, bautǎ încet, cu 20-25 minute înainte de masă. Nu este recomandat a se consuma nici un fel de băuturi tari după servirea mesei de seară.
• Consumul de ţuică înainte sau după micul dejun este foarte dăunător sănătăţii!
• Precauţii:
o Ţuica de prună poate avea efecte magice pentru sănătate numai în condiţiile în care este preparată curat.
o Nu se recomandă ca „terapia cu ţuică” să devină un obicei. Această „tradiţie" se poate uşor transforma într-un viciu extrem de periculos.
o A mări doza terapeutică de ţuică poate conduce la alcoolism. Priviţi ţuica drept un medicament şi aveţi faţă de ea atitudinea care se impune!

***

LOCUŢIUNI,

MAXIME ŞI CUGETĂRI,

ÎN LIMBA LATINĂ

Multum,non multa. – Mult, nu multe.
Mutatis mutandis. – Schimbând ce este de schimbat.
Natura non facit saltus. – Natura nu face salturi.
Modus Vivendi. - Mod de a trăi.

______________xxXxx_____________

CÂTEVA INSIGNE ŞI

MEDALII ROMÂNEŞTI

Informaţii generale despre medalistică

şi subiectul ei de studiu, medalia,

poţi citi în articolul

LE HAVRE - FRANŢA

Absolvent al Şcolii de Război

Insignă - Regatul României

Această şcoală se numeşte în prezent Universitatea Naţională de Apărare "Carol I" şi are sediul în Bucureşti.

Ansamblul folcloric al Armatei

Insignă - RPR

Alexandru Ioan Cuza - Domn al românilor

1859 - 1866 * 1873

Această medalie este confecţionată din bronz şi are diametrul de 22 mm.

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Huşi, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Legea secularizării averilor mănăstireşti a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară.

Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:

după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc.
la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia,
Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormîntat iniţial la Biserica Domnească de lîngă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Carol I - Domn al românilor

Concursul de agricultură în România

Onoare cultivatorului - 1867

Această medalie este confecţionată din argint.

Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 10 aprilie 1839 la Sigmaringen şi decedat 10 octombrie 1914 la Sinaia) a fost domnitorul apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România, după abdicarea lui Alexandru Iona Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit la Sinaia castelul Peleş, care a rămas una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.

______________ooOoo_______________