Epaminonda's Blog.....: SFÂNTUL TOMA ȘI PRINCIPELE

50 DOBRAS 1982

SFÂNTUL TOMA ŞI PRINCIPELE

SAO TOME AND PRINCIPE

(în limba portugheză)

SAINT THOMAS AND PRINCE

(în limba engleză)

Este un grup de insule, republică semiprezidențială, în Oceanul Atlantic, Golful Guineea, în vestul Africii. Acest stat a obținut independența la data de 12 iulie 1975 față de Portugalia. Are capitala în orașul Sfântul Toma, se întinde pe 1001 kilometri pătrați de uscat și numără aproximativ 163000 locuitori.

Deviză națională unanim acceptată a statului este:

Unitate, disciplină, muncă.

Stema oficială adoptată în anul 1975 noiembrie 5:

Evoluţia stemei:

Steagul oficial adoptat în anul 1975 noiembrie 5:

Alte steaguri oficiale:

Până în 1967 - Portugalia 1967 – 1975

Rei Amador, luptător pentru cauza independenţei naţionale, decedat în anul 1596 – 50 dobra 1982

insignă

ecuson

marcă poștală

medalie

monedă

Deasupra am postat câteva piese de numismatică,

medalistică și filatelie emise de autoritatea națională a statului

iar mai jos trei importante monumente de cultură

și arhitectură din capitala statului.

Aeroportul internațional

Palatul prezidențial

Catedrala Maica Domnului

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx____________

CÂTEVA

INSIGNE ȘI PLACHETE

DIN JUDEȚUL OLT

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Liceul industrial nr.2 Caracal 1888 - 1988

Liceul industrial nr. 2 Caracal, denumire veche Liceul de băieți, denumire actuală Colegiul național “Ioniță Asan” din municipiul Caracal, județul Olt, este o instituție de învățământ fondată în anul 1888 prin semnătura Ministrului Instrucțiunii Publice, marele om de cultură Titu Maiorescu, sub numele Gimnaziul clasic de Băieți din Caracal, prima școală de învățământ secundar din județul Romanați. Ca date cardinale în istoria liceului, un fel de CV al acestuia, se impun memoriei noastre: - anul înființării sale, 1888, mai întâi ca gimnaziu, având ca director pe Constantin Locusteanu, autorul primului Dicționar Geografic al județului Romanați, veritabilă monografie a acestor meleaguri; - anul 1889, când a luat ființă Biblioteca al cărei nume a devenit, în 1902, „N. B. Locusteanu”, în urma unei donații extrem de valoroase a acestuia; - anul 1891, când gimnaziul primește spre folosință un interesant și frumos local, cu o arhitectură inedită, devenit apoi Liceul nr. 2 de fete și, mai apoi, Școala Generală nr. 5; - anul 1891, când gimnaziului i se dă numele de „Ioniță Asan”, prin Înalt Decret Regal semnat de Carol I, document găsit în arhivele vremii, în Biblioteca Academiei Române, de către neobositul profesor Florian Petrescu; - anul 1919, când gimnaziul se transformă în liceu (director, Mihail Dimonie); - anul 1928, când se dă în folosință actualul local al liceului (director, D. C. Eftimescu)- anul 1936, când liceul este înzestrat cu o frumoasă sală de teatru (director, Nae Ionescu); - anul 1944, când se pun bazele Societății culturale „Haralamb G. Lecca” (director, Crăciun Pătru); - anul 1947, anul înființării Pinacotecii „Marius Bunescu” (director, Crăciun Pătru). Urmează, apoi, o suită de transformări cu care am fost contemporani, mai mult sau mai puțin inspirate și benefice, la care, ca toate celelalte licee, se supune și liceul „Ioniță Asan”. În istoria de aproape 150 de ani acest liceu a dat societății mari oameni de știință, cultură și artă, un merit deosebit revenind prestigiosului colectiv de cadre care au slujit de la catedra acestui liceu. Astăzi liceul are 47 de clase, 84 cadre didactice și aproximativ 1230 elevi, el fiind situat situat pe bulevardul Nicolae Titulescu, la nr. 39. Numele pe care îl poartă cu demnitate acest liceul este numele primului rege al Imperiului Româno – Bulgar. cu teritorii de o parte și de alta a Dunării (Ioniță Asan ce a domnit gloris între anii 1197 - 1205). Se știe că în anii 1185-1186, romanii din Balcani, organizati in vlahii, s-au rãsculat impotriva impãratului bizantin sub stãpanirea cãruia se aflau, deoarece acesta, a pus noi dãri care Ioveau in primul rand pe stãpanii turmelor de oi si ai cirezilor de vite, care erau romani. Acestia au trimis, in semn de protest, la Constantinopol, pe Petru si Asan pentru a-i cere impãratului sã renunte la pretentiile sale greu de satisfãcut. Isac al Il-lea Anghelos, impãrat bizantin, nici mãcar n-a vrut sã-i asculte, iar unul dintre ei, Asan, a fost chiar pãlmuit pentru darzenia cu care a apãrat drepturile neamului sãu. Intorsi acasã, ei au indemnat poporul sã se ridice impotriva acestor abuzuri, luand conducerea rãscoalei, intr-un mrnoment greu pentru Imperiu, cand acesta era atacat si de normanzi (1185). La inceput, rãsculatii sunt infranti, dar au cerut ajutor de la romanii si cumanii din stanga Dunãrii cãrora li s-au alãturat si bulgarii. Astfel, bizantinii sunt infranti prilej cu care a luat nastere o nouã stãpanire numitã imparãtia romano-bulgarã, cu capitala la Tarnovo.

Slatina 1368 - 1968

Municipiul Slatina este unul dintre cele mai vechi oraşe ale ţării, fapt atestat nu doar de documente istorice, dar şi de dovezi descoperite în urma unor săpături arheologice ce dovedesc că zona oraşului a fost locuită încă de acum un milion de ani. Drept urmare, nu e de mirare că oraşul încă păstrează multe dovezi ale existenţei sale, inclusiv ale vieţii de la începutul anilor 1900. Nu sunt multe localităţi în ţară care să se poate mândri cu o istorie precum Slatina. Capitala Oltului este aşezată în stânga râului Olt, ocupând suprafeţe apreciabile ale complexului de terase ale râului. Oraşul este amplasat în forma de amfiteatru, în care zonele joase (din sud-vest-sud), respectiv lunca propriu-zisă a râului Olt, se încadrează la altitudini de până la 130-135 de metri, iar în zonele mai înalte (în nord), terasa medie a râului Olt ajunge chiar la o altitudine de 172 de metri. Potrivit reprezentanţilor Muzeului Judeţean Olt, descoperirile arheologice făcute în ultimii zeci de ani au scos la iveală prezența Omului în această zonă și în împrejurimile orașului Slatina încă din paleolitic. Uneltele din silex, cioplite, încadrate tipologic în „cultura de prund“, s-au descoperit pe Valea Oltului, Valea Muierii, Valea Dârjovului, la Clocociov, Cireaşov şi în apropierea oraşului - la Curtişoara. În perioada de tranziţie de la neolitic, la epoca bronzului, în zona oraşului s-au aşezat triburi de pastori purtători ai culturii Coţofeni, ale căror aşezări sezoniere s-au descoperit în cartierul Clocociov şi la Strehareţi. Pe raza municipiului s-au descoperit unelte agricole din fier, ceramică romană de lux (terra sigillata) şi comună, tezaure monetare. La începutul epocii bronzului, pe teritoriul Slatinei locuiau triburile culturii Glina venite din centrul Munteniei, care au împins spre nord vest triburile Coţofeni din perioada de tranziţie. Din perioada mijlocie până la sfârşitul epocii bronzului, zona Slatinei este locuită de către comunităţile culturii Verbicioara, ale căror urme au apărut pe strada Piteşti, pe panta stânga a Sopotului şi în strada Oituz. În epoca fierului, pe Valea Sopotului, s-a dezvoltat o întinsă aşezare traco-geto-dacică, care evoluează continuu până în sec. I î.e.n. Este posibil ca populaţia dacică din zona Slatinei să fii făcut parte din puternica uniune creată în vestul Câmpiei Munteniei, care, în anul 335 î.e.n., se opune cu armele lui Alexandru Macedon. În urma victoriei asupra dacilor din 106 e.n., odată cu crearea provinciei Dacia, Traian a anexat provinciei Moesia Inferior şi teritoriul Munteniei. Această anexare este de scurtă durată, când împăratul Hadrian renunţă la aceste teritorii. Însă, pe timpul lui Septimius Severus, partea de vest a Munteniei, care cuprindea şi zona Slatinei, intră din nou în componenţa Imperiului Roman. Vestul Munteniei nu a rămas prea mult timp sub stăpânire romană deoarece, în timpul domniei lui Filip Arabul şi sub presiunea puternicului atac al carpilor din anul 245 e.n., graniţa a fost retrasă din nou pe malul drept al Oltului. După retragerea administraţiei romane din Dacia din 271 e.n., aşa cum au dovedit cercetările arheologice, cele două aşezări de la Strehareţi şi Clocociov şi-au continuat existenţa. Pe baza urmelor de locuire din sec. VI-X şi a toponimiei slave din zonă, între care şi numele aşezării (Slatina = Slam-tina = pământ sărat, sărătură), s-a putut ajunge la concluzia că aşezarea de la Slatina a apărut ca aşezare rurală cu mult înainte de sec. al X-lea. Cea mai vehiculată şi acreditată părere referitoare la denumire, sunt de părere specialiştii de la Muzeul Judeţean Olt, este aceea că aceasta s-a creat din latina arhaică: Salaatina, Salatina, Slatina – rezultă, aşadar, că oraşul Slatina poartă numele coloniei romane instalată cândva aici. „Prima menţiune documentară a Slatinei datează din a doua jumătate a secolului al XIV-lea: în hrisovul domnesc din 20 ianuarie 1368 emis de voievodul Vlaicu Vodă (Vladislav I) privind privilegiul comercial acordat negustorilor din Braşov, Slatina este menţionat ca punct vamal. Informaţii preţioase despre oraşul de pe Olt aflăm din însemnările de călătorie ale lui Paul de Alep, secretarul însoţitor al Patriarhului Macarie, care, vizitând mănăstirile din partea Oltului în ziua de «miercuri 27 august 1653, au trecut printr-un oraş de târg numit Slatina şi peste Olt, ce curge pe aproape, şi care e trecut cu corăbii»“, spune Laurenţiu Guţică, directorul Muzeului Judeţean Olt. În secolul al XVIII-lea se construiau în Slatina primele fântâni la care apa era adusă din izvoare captate, prin conducte din olane de pământ ars, aşezate cap la cap. În anul 1741 este menţionată existenţa unei şcoli domneşti la Slatina, aceasta fiind prima şcoala de stat şi, totodată, cea mai veche şcoală atestată documentar la Slatina. Câţiva ani mai târziu, prin 1763, este menţionată ca funcţionând pe lângă Mănăstirea “Maica Precesta” o nouă şcoală cu limba de predare românească. În anii 1799-1800, din fondurile lăsate de către marele filantrop slătinean Ionaşcu Cupetu, este creată “Şcoala Ionaşcu”, care a funcţionat iniţial până în 1836 în chiliile bisericii lui Ionaşcu. Pe lângă Şcoala Ionascu s-a organizat mai târziu şi prima bibliotecă publică din Slatina. Înca din anul 1797 era creat la Slatina unul din cele mai vechi spitale din Ţara Românească, aşezat iniţial, ca şi Şcoala Ionaşcu, în chiliile bisericii Ionaşcu. Sub aspect politic, Slatina cunoaşte în primele decenii ale sec. al XIX-lea marile frământări ce bântuiau pe cei exploataţi. În acea perioadă, în hăţişurile pădurii de la Strehareţi au haiducit vestiţii luptători pentru dreptate Iancu Jianu, Ioniţă Tunsu din Optaşi şi Panait Anghel din Vâlcele. În martie 1821, Slatina foloseşte ca loc de adunare pandurilor lui Tudor Vladimirescu şi forţele fidele idealurilor Revoluţiei vor participa activ la susţinerea acesteia. Tot la Slatina i se alătura lui Tudor Vladimirescu cetele de haiduci conduse de Iancu Jianu. În planul militar şi politic al Revoluţiei elaborat de conducătorul ei s-a stabilit să se facă în raionul Slatina unirea forţelor disponibile ale pandurilor. În acest scop, până la data de 6 martie 1821, adică la două zile după sosirea lui Tudor Vladimirescu aici, s-a strâns la Slatina grupul principal de forţe condus de către acesta. Efectivele trupelor concentrate la Slatina au totalizat 8.000 de oameni şi trei tunuri. După sfârşitul tragic al lui Tudor Vladimirescu şi înăbuşirea sângeroasă a Revoluţiei, între localităţile care au căzut pradă flăcărilor se numără şi Slatina. La Revoluţia din 1848, locuitorii Slatinei au participat încă de la izbucnirea acesteia pe Câmpia Islazului, avându-l în frunte pe Iorgu Valeanu şi pe profesorul Costache Stanciovici de la Şcoala Ionaşcu. La realizarea unirii din 1859, prin Comitetul Unionist din Slatina, locuitorii vor participa la toate etapele marelui eveniment."Prin poziţia sa strategică, sprijinită la vest de râul Olt, la sud de gara CFR, aflată pe principalele artere de circulaţie pe uscat şi pe râul Olt, Slatina va fi o prezenţă importantă în razboiul din 1877 - 1878, care a consfinţit independenţa de stat a României. Însă nici după câştigarea independenţei, situaţia ţăranilor şi a muncitorilor nu s-a îmbunătăţit, năzuinţele lor fiind înşelate. O puternică răscoală a ţăranilor a avut loc la începutul lunii iunie a anului 1899 în gara din Slatina. Ţăranii din oraş şi din satele învecinate au venit într-un număr atât de mare încât au umplut întreaga câmpie din jurul gării. Autorităţile au chemat unităţi de armată din Craiova şi din Piteşti, care au folosit armele pentru înăbuşirea ei. Acestei răscoale, cea mai mare din ţară între anii 1888-1907, s-a încercat să i se atribuie un caracter spontan, “fiind consecinţa falsificării alegerilor din mai 1899”. La violenta mişcare a ţăranilor din gara Slatina s-au alăturat şi muncitorii de aici.Documentele ne păstrează nume de muncitori care au plătit cu viaţa solidaritatea lor cu ţăranii, precum Gheorghe Ilie Doinea sau Costică Mireanu", mai spune directorul Muzeului Judeţean Olt, Laurenţiu Guţică. Oraşul trăieşte apoi văpaia marii răscoale din 1907. Deşi au fost luate măsuri de a-i împiedica pe răsculaţi să pătrundă în oraş, slătinenii au încurajat şi sprijinit lupta dreaptă a miilor de “flămânzi şi goi” care se ridicaseră împotriva nedreptăţii sociale. Unii locuitori ai Slatinei îşi amintesc şi azi de loviturile de tun care distrugeau satele Mihăeşti de Sus şi de Jos, de salvele execuţiei ţăranilor din Vâlcele şi Radomireşti, de convoaiele de arestaţi cărora li se adaugă şi profesorul Tiberiu P. Popescu, directorul gimnaziului real din oraş. Apoi, în timpul celui de-al doilea război mondial, muncitorii din Slatina au luptat împotriva dictaturii militaro-fasciste, în special prin acţiuni de sabotaj. La începutul secolului XX, conturul Slatinei, cu centru şi mahalale, urma traiectoria unui pentagon, ale cărui laturi erau: “Pârliţii, Brebenii, monastirea Clocociov, cazarma din dealul Caloianca şi unirea gârlii Valea Muierii cu Oltul”. În acest perimetru se disting următoarele “cartiere”: centrul oraşului, Obrocarii, Caloianca, Sopotul, Drumul Gării, Clocociovul, Dealul Viilor, însumând aproximativ 42 de străzi, unele dintre ele cu „trotoare pavate cu bazalt pe o întindere liniară de 1.580 metri”. Centrul oraşului are forma unui triunghi cu vârful spre răsărit, baza spre vest, pe măgura Grădişte, latura de sud este delimitată de dealul Caloianca, iar cea de nord de dealul Sopot. Municipiul Slatina şi-a început certa ascensiune economică după 1965, după ce au demarat lucrările la fabrica ce avea să devină cel mai mare producător de aluminiu din sud-estul Europei, Uzina de Aluminiu, actualmente Alro SA. Ulterior, au apărut ca ciupercile după ploaie şi alte uzine, toate ridicând, treptat – dar iremediabil, orăşelul Slatina din colbul civilizaţiei. Fabricile au dus la creşterea populaţiei, care, la rându-i, a impus dezvoltarea infrastructurii. Primul bloc ridicat la Slatina a fost botezat "Cozia" şi există şi în prezent, fiind amplasat vizavi de Gelateria “La Albanezi” din Centrul Istoric (cu trei etaje), după care, la distanţă de câţiva ani, i-au urmat alte două blocuri tot cu câte trei etaje, construite astfel: unul lângă actualul sediu al Inspectoratului de Poliţie Judeţean şi, respectiv, vizavi de sediul Trezoreriei Slatina (bulevardul Nicolae Titulescu). În anul 1961 se construiesc şi primele blocuri de locuinţe "de anvergură" - cu o capacitate de 120 de apartamente, acestea fiind ridicate în centrul oraşului, pe actualul bulevard Alexandru Ioan Cuza, vizavi de sediul Consiliului Judeţean Olt şi Prefectura Olt. SURSA – NET: https://adevarul.ro/stiri-locale/slatina/foto-slatina-una-dintre-cele-mai-vechi-asezari-1605540.html

Insigna sportivă - 1972 (F.C.Olt - Fotbal Club Olt )

În judeţul Olt există două cluburi de fotbal cu denumirea – FC Olt, la Scorniceşti şi la Slatina.

FC Olt Scornicești este o echipă de fotbal, fondată în anul 1973, care a devenit în scurt timp una dintre cele mai bune echipe din mediul rural românesc. În prezent evoluează în Liga a IV-a Olt. Clubul a reprezentat satul natal al dictatorului Nicolae Ceauşescu, de la care a primit sprijin pentru a ajunge în Divizia A și pentru a nu retrograda. După căderea regimului comunist, clubul și-a pierdut principala susținere și de atunci nu a promovat mai sus de Liga a III-a. Deasupra este postat logo-ul clubului de fotbal FC Olt Scornicești.

FC Olt Slatina este un club de fotbal rezultat din fuziunea, în anul 2011, dintre FC Piatra Olt și CSM Slatina, echipe ce au terminat pe primele două locuri în seria a IV-a din liga a III-a românească în sezonul anterior. Echipa joacă acum în liga a II-a, disputându-și meciurile de pe teren propriu pe stadionul din Piatra Olt. Deasupra este postat logo-ul clubului de fotbal FC Olt Slatina.

Festivalul Călușul românesc Ediția a XV-a Olt '83

Festivalul “Călușul oltenesc” este o manifestare cultură ce se desfășoară anual în mai localități ale județului Olt începând din anul 1978. În cadrul acestui festival evoluează formații de dansatori (călușari olteni) dar și interpreți ai inconfundabilului cântec oltenesc.

Calusul este un dans popular referitor la cultul unui stravechi zeu cabalin care imita de altfel tropaiturile calului. Este executat de baieti sau barbati, cu lovituri ale calcaielor, batai apasate in pamant, sarituri in aer, strigaturi. In trecut, mamele isi aduceau copiii pentru a fi sariti de calusari, crezand ca asa vor creste sanatosi si voinici. Ceata calusarilor este anturajul zeului Calus care asista la nasterea sa in ziua de Stodul Rusaliilor, il desfata jucand in saptamana Rusaliilor, apoi il omoara si-l inmormanteaza in Martea Ciocului. Ceata e alcatuita din barbati maturi, dar si tineri, buni dansatori si rezistenti la eforturi fizice. Numarul calusarilor este de obicei impar si rar este par. Mutul, adevarata capetenie a calusului, poarta pe fata o masca din piele de capra si in cap o caciula din piele de ied. Se numeste asa pentru ca nu vorbeste cu muritorii de rand. Este greu de prezentat ce anume face mutul in timpul jocului: merge inaintea cetei, intra in curte si delimiteaza spatiul sacru in care vor juca calusarii, pune in mijlocul cercului obiectele care vor fi vrajite(usturoiul,pelinul, frunze de nuc, un vas cu seminte sau cu apa), pedepseste calusarii neatenti la comanda vatafului, uneori opreste lautarii din cantat ca sa faca el tot felul de nazdravanii(imbratiseaza femeile si fetele, se repede dupa copii si-I sperie. Mutul polarizeaza atentia si interesul spectatorilor, in timpul jocului face tot ce doreste: se amuza, joaca, nu raspunde la comenzile vatafului, iese si intra in dans cand vrea, ii face pe calusari sa comita greseli si apoi ii pedepseste, lovindu-I cu palosul pe spate. Barbatul care joaca rolul mutului nu este ales, se impune prin calitati innascute sau dobandite de dansator, artist chiar. Este respectat de ceata de calusari, dar si de oamenii din sat. Vataful este conducatorul cetei de calusari. Este respectat si temut de calusari si se deosebeste de ei prin detalii ale tinutei: fes rosu, bete mai late. El instruieste ceata,conduce jocul cu autoritate si ii revin practicile legate de steag,cioc,vindecarea bolnavilor 'luati din calus. Desi colaboreaza cu Mutul in anumite momente ale ceremonialului, ii este subaltern si credincios acestuia. El raspunde direct de activitatea cetei si in cazul in care nu mai poate comanda, comenzile in timpul jocului respectiv sunt preluate de ajutorul de vataf. Mutul si vataful angajeaza muzicantii care trebuie sa fie virtuosi si sa asculte cu sfintenie comanda vatafului, ca si calusarii dealtfel. Costumul calusarilor din judetul Olt este compus din palarie cu boruri mari, impodobita cu bentite si margele multicolore, camasa simpla, pantaloni numiti si itari, opinci cu pinteni, mijlocul le este incins cu bete si au in mana un bat. Culoarea alba dominanta a costumului scoate in evidenta rosul unor piese precum betele, antidot impotriva deochiului. Calusarii primesc bete si basmale de la fete si femei pentru a fi protejate de boli peste an, in plus fetele spera sa se casatoreasca mai repede, iar femeile sterile sa aiba copii. Din costumatia lor nu lipsesc plante precum pelinul si usturoiul legate la brau . Jocul calusarilor este dinamic, iar spectatorului ii este dificil sa observe trecerea de la un joc la altul, sa urmareasca ghidusiile neastamparatului mut, sa asculte comenzile vatafului si strigaturile calusarilor, iar cand se incheie, are impresia ca a trait un vis. Pentru a face parte din grupul de calusari, barbatii sau baietii trebuie sa treaca peste anumite probe si sa depuna un juramant de credinta, insa nu oricine este capabil sa invete miscarile. Din recuzita calusarilor face parte si batul care reprezinta un sprijin mai ales in timpul sariturilor. Marimea betelor difera de la o ceata la alta. Clopoteii sunt purtati de calusari la picior, la brau sau la gat si se spune ca zgomotul lor alunga spiritele rele. Obiceiul de astazi de a purta toti calusarii clopotei este relativ recent, in comuna Oboga doar vataful si ajutorul lui purtau clopotei. Principalele plante folosite de calusari in timpul jocului sunt: pelinul, usturoiul, frunze de nuc si se considera ca au puteri miraculoase impotriva ielelor si a relelor produse de acestea. Calusarii din Olt vrajesc frunzele de nuc cu pelinul,usturoiul,drobul de sare, diferite seminte in timpul jocului executat in curtile oamenilor. Salutul calusarilor este : Halai sa. Ceremonialul Legarii steagului (nasterea Calusului), ca de altfel si cel legat de Spargerea (moartea) Calusului nu si-au pierdut in totalitate functiile de altadata. Legamantul se depune si astazi de cetele de calusari din Oltenia fara ca locul, ziua si momentul zilei sa mai fie strict secrete. Principalele acte rituale de la nasterea Calusului sunt: alegerea, legatul, saritul si ridicatul steagului. Ceata de calusari de la Rusalii poate sa grabeasca casatoria fetelor, sa fertilizeze tinerele neveste si femeile sterpe prin intrarea acestora in hora calusarilor, prin jucarea batistelor si naframelor, prin atingerea lor cu phalusul purtat de mut. Functia cea mai importanta este vindecarea persoanelor luate din Rusalii. Procedeul cel mai simplu de vindecare este saritul bolnavului, frecatul cu usturoi si pelin, ridicarea si prinderea acestuia in joc. In trecut, daca se intalneau doua cete de calusari in acelasi sat, Se luptau intre ele ,se intalneau. Jucau mai întâi ambele cete de călușari, apoi vătafii și apoi cate doi din ceilalti jucatori.

Alurom - Aluminium Slatina - România

ALRO S.A. din municipiul Slatina este cea mai mare companie producătoare de aluminiu din Europa Centrală și de Est (exceptând Rusia) și singurul producător de aluminiu și aliaje de bază din România. Capacitatea de producție a companiei este de peste 260.000 tone anual. Compania era deținută în anul 2007 în proporție de 87% de grupul Vimetco (fostă Marco Group), deținut de miliardarul rus Vitali Matsitski. Fondul Proprietatea mai deține aproape 10% din acțiuni. Restul de acțiuni sunt listate la Bursa de Valori București. Alro Slatina este cel mai mare consumator de energie electrică din țara noastră, absorbind 8% din consumul național. Compania a fost înființată de Guvernul României în anul 1963, prin construirea primei și singurei uzine românești de aluminiu în Slatina. Producția de aluminiu a început în anul 1966, cu o capacitate 50 mii de tone aluminiu pe an. Până în anul 1989 capacitatea de producție a urcat la 263 mii de tone pe an. În anul 1996 Alro a fost transformată în societate pe acțiuni și în octombrie 1997 un pachet de sub 49% din acțiuni a fost listat la Bursa de Valori București, astfel încât Guvernul încă deținea pachetul majoritar de acțiuni (51%). În 2002 statul român a vândut pentru suma de 11,5 milioane USD un pachet de 10% din acțiunile Alro investitorului Marco Group, care deținea deja (direct și indirect) 41,85%, acesta devenind astfel acționarul majoritar. În anul 2006 Alro fuzionează cu Alprom Slatina și Alum Tulcea. În aprilie 2007 Marco Group își schimbă numele în Vimetco. În urma majorărilor succesive de capital, Vimetco deține peste 87% din acțiunile Alro (anul 2007).

Slatina este reședința și cel mai mare municipiu al județului Olt, România. Orașul este situat în sudul României, pe malul stâng al râului Olt în regiunea istorică Muntenia, la contactul cu Oltenia, în zona de contact dintre Podișul Getic și Câmpia Română. Slatina are o populație de aproximativ 79000 de locuitori, fiind un important centru industrial. Având o istorie de 650 de ani și un centru istoric conservat, orașul deține un important rol cultural în regiune. Prima referire la numele Slatina se găsește la 20 ianuarie 1368 în privilegiul comercial acordat de Vladislav I Vlaicu negustorilor de la Brașov, ca loc de vamă internă la primul vad din câmpie al Oltului, punct obligatoriu de trecere a carelor cu mărfuri peste Olt. Sus am postat stema actuală a municipiului Slatina precum și câteva poze cu monumente de arhitectură și cultură slătinene, din vremuri diferite.

Monumentul eroinei Ecaterina Teodoriu

Grand Hotel Regal - Strada București

Hotel Parc

Liceul agricol

Liceul Radu Greceanu

Palatul Băncii "Slatina"

Școala de menaj

Palatul administrativ

Podul peste râul Olt

Moara "Olteanca"

Casa lui Iancu Jianu

Olt este un județ situat în provincia istorică Oltenia, România și are reședința în municipiul Slatina. Județul Olt este situat în partea de sud a țării, pe cursul inferior al râului care i-a dat numele și face parte din categoria județelor riverane fluviului Dunărea. Suprafața este de 5498 kilometri pătrați și numără aproximativ 415500 locuitori. Ca subunități administrative-teritoriale județul Olt este compus din; 2 municipii – Slatina și Caracal, 5 orașe – Balș, Corabia, Scornicești, Piatra Olt și Potcoava, precum și 104 comune. Sus am postat stema și harta județului Olt, iar mai jos fotografiile câtorva locuri de vizitat în acest județ (monumente de cultură și arhitectură) din vremuri diferite.