Epaminonda's Blog.....: FILATELIE - SOCIETATEA DE CRUCE ROȘIE DIN ROMÂNIA

Societatea Nationala de Cruce Rosie din Romania este o organizatie umanitara membra a Miscarii Internationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie, auxiliara autoritatii publice si abilitata prin lege sa asigure asistenta umanitara in caz de dezastre si sa vina in sprijinul persoanelor vulnerabile.

Conform Legii nr. 139 din anul 1995 și Statutului sau, Crucea Rosie Romana este persoana juridica cu drept public, autonoma, neguvernamentala, apolitica si fara scop patrimonial. Ea isi desfasoara activitatea cu caracter umanitar, ca organizatie de ajutor umanitar, auxiliara a autoritatilor publice. Societatea Nationala de Cruce Rosie din Romania se bucura de protectia si de sprijinul statului si are, in calitate de organizatie de utilitate publica, dreptul de a cere sprijinul tuturor autoritatilor publice, iar acestea au obligatia de a-l acorda.

Crucea Rosie Romana asista persoanele vulnerabile in situatii de dezastre si de criza. Prin programele si activitatile sale in beneficiul societatii, contribuie la prevenirea si alinarea suferintei sub toate formele, protejeaza sanatatea si viata, promoveaza respectul fata de demnitatea umana, fara nicio discriminare bazata pe nationalitate, rasa, sex, religie, varsta, apartenenta sociala sau politica. Primul preşedinte al Crucii Rosii Romane a fost Printul Dimitrie Ghica, in perioada 1876 - 1897, poza de mai jos.

La nici trei saptamani de la infiintare, in ziua de 20 iulie 1876, prima ambulanta a Crucii Rosii Romane a plecat intr-o misiune umanitara pe frontul sarbo-turc de la sud de Dunare. Pe baza solidaritatii ce uneste Societatile Nationale surori, prima misiune a Crucii Rosii Romane avea menirea de a acorda ajutor medical militarilor raniti, indiferent de tabara din care faceau parte. Romania a devenit parte semnatara la prima Conventie de la Geneva din 1864 si a ratificat-o in 1874.

Doi ani mai tarziu, la 4 iulie 1876, a luat fiinta Societatea Crucea Rosie din Romania si si-a inceput activitatea in actualul sediu al Spitalului Coltea din Bucuresti. Printre semnatarii actului de infiintare a Crucii Rosii Romane, se regasesc importante personalitati ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr.G. Cantacuzino si Dr. Carol Davila.

Principalele atributii ale Societatii Nationale de Cruce Rosie din Romania sunt;

sa actioneze in caz de conflict armat, iar in timp de pace sa se pregateasca si sa actioneze, ca auxiliara a autoritatilor publice, in toate domeniile prevazute de Conventiile de la Geneva din 1949 si in favoarea tuturor celor aflati in suferinta, atat persoane civile, cat si militare;
sa contribuie la ameliorarea starii de sanatate, la prevenirea imbolnavirilor si la alinarea suferintelor prin programe de intrajutorare in beneficiul colectivitatii;
sa organizeze, la nivel national sau local, dupa caz, servicii de ajutoare de urgenta in favoarea victimelor dezastrelor, indiferent de cauzele si natura acestora;
sa recruteze, sa instruiasca si sa puna la dispozitie personalul necesar pentru realizarea misiunii sale;
sa promoveze participarea copiilor si a tinerilor la activitatile specifice;
sa autorizeze folosirea emblemei, pe timp de pace, conform legii;
sa organizeze si sa participe la actiuni internationale de ajutorare a victimelor, indiferent de cauzele si de natura dezastrelor;
sa faca cunoscut opiniei publice, in special copiilor si tineretului, actiunile sale, cat si pe cele ale Miscarii Internationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie, precum si Principiile fundamentale ale Crucii Rosii, idealurile pacii, respectului si intelegerii intre toti oamenii si toate popoarele;
sa incheie conventii de colaborare si sa alcatuiasca programe de actiune comune cu alte societati sau asociatii care desfasoara activitati umanitare, cu ministere si alte institutii de specialitate ale administratiei publice centrale si locale, in vederea realizarii misiunii sale umanitare;
sa participe, pe baza programelor initiate de Ministerul Sanatatii, la recrutarea donatorilor de sange, la combaterea unor epidemii si la alte actiuni.

Exista sapte principii fundamentale ale Miscarii Internationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie. In viziunea Crucii Rosii, un principiu este o regula de conduita obligatorie, bazata pe ratiune si pe experienta, care guverneaza activitatea tuturor componentelor Miscarii, in orice moment. Aceste principii unanim acceptate sunt: Umanitate; Impartialitate; Neutralitate; Independenta; Voluntariat; Unitate și Universalitate.

Miscarea Internationala de Crucea Rosie si Semiluna Rosie s-a nascut la initiativa unui om de afaceri elvetian, Henry Dunant (1828-1910) in anul 1859, dupa una dintre cele mai sangeroase batalii ale secolului, Batalia de la Solferino. Dunant a atras atentia lumii asupra necesitatii de a infiinta societati de ajutor si de a promova un acord international cu privire la ajutorarea ranitilor si la persoanele care ii ingrijesc. Batalia de la Solferino a avut loc la data de 24 iunie 1859, in nordul Italiei, unde armatele Frantei si Austriei (peste 320 000 oameni) s-au luptat cu inversunare timp de 16 ore. In urma confruntarii, numarul mortilor si al ranitilor de pe campul de lupta a fost de 40 000. Batalia a reprezentat o victorie pentru francezi, dar costul a fost enorm: cadavrele erau asezate unele peste altele, iar ranitii zaceau neingrijiti. Numarul chirurgilor era insuficient. Desi existau patru veterinari pentru a ingriji o mie de cai, era doar un doctor pentru acelasi numar de oameni si niciun doctor pentru fortele de artilerie. Henry Dunant venise pentru a-l intalni pe Napoleon III in interes de afaceri. El a fost martor al imaginii oribile de dupa batalie. Dezastrul umanitar rezultat din inclestarea beligerantilor l-a impresionat profund pe tanarul genovez. El a adunat oameni din satul invecinat si a petrecut trei zile, fara intrerupere, pentru a ingriji ranitii. Vorbele sale „Siamo tutti fratelli” (suntem cu totii frati) au deschis inimile voluntarilor, care au ingrijit deopotriva inamici si compatrioti. Henry Dunant s-a intors in Elvetia, unde a continuat sa fie tulburat de cosmarul caruia ii fusese martor la Solferino. Poate si pentru a-si scoate imaginile din minte, a scris o carte si a publicat-o pe cheltuiala sa, in noiembrie 1862. Aceasta se numea „O amintire de la Solferino”. Principalul scop al lui Dunant era de a aduce in atentia lumii cruda realitate a razboiului. De aceea, a trimis cartea sa familiilor domnitoare din Europa, dar si liderilor militari, politici, celor implicati in actiuni filantropice si prietenilor. Cartea a cunoscut un succes imediat si neasteptat, Dunant primind numeroase invitatii si devenind obiectul unui val de admiratie.

Cartea propunea doua idei care s-au dovedit a avea o importanta cruciala:

infiintarea, in fiecare tara, a unei societati de ajutorare a ranitilor pe timp de razboi, alcatuita din voluntari;
promovarea unui acord international care sa protejeze soldatii raniti pe campul de lupta si pe aceia care ii ingrijesc, oferindu-le, astfel, un statut neutru.

„O amintire de la Solferino” a avut o influenta foarte importanta. In mai putin de un an, ca urmare a propunerilor pe care le continea, a luat fiinta o organizatie mondiala. Meritul lui Dunant a fost acela ca a reusit sa convinga statele sa codifice si sa recunoasca obiceiurile razboiului. In acea perioada, la Geneva, exista Societatea pentru Bunastare Publica, al carei presedinte era avocatul Gustave Moynier. Acesta a fost adanc impresionat de „O amintire de la Solferino”. L-a invitat pe Dunant sa vina si sa vorbeasca despre cartea sa cu ceilalti membri ai societatii. Intalnirea a avut ca rezultat infiintarea unei comisii compusa din cinci membri. Alaturi de Dunant si Moynier, din comisie mai faceau parte generalul Guillaume Henri Dufour, dr. Louis Appia si dr. Theodore Maunoir. Comisia s-a intrunit pentru prima oara la 17 februarie 1863 si s-a autointitulat Comitetul International pentru Ajutorarea Ranitilor care, in 1876, urma sa devina Comitetul International al Crucii Rosii. In lunile care au urmat intrunirii Societatii pentru Bunastare Publica si infiintarii Comitetului International pentru Ajutorarea Ranitilor, cei cinci membri ai societatii s-au angajat intr-o activitate intensa, care, in octombrie 1863, a dus la organizarea unei conferinte internationale la Geneva – de fapt, o intrunire a expertilor din 16 tari. In timpul acestei conferinte, s-a adoptat o emblema distinctiva – o cruce rosie pe fond alb (reversul drapelului elvetian) – cu scopul de a identifica si, prin urmare, de a proteja voluntarii care acorda ajutor soldatilor raniti.

Astfel, a luat fiinta, ca institutie, Crucea Rosie. La sfarsitul Conferintei Internationale din 1863, prima idee a lui Dunant – de a infiinta o societate de voluntari in fiecare tara – a devenit realitate prin infiintarea primelor Societati Nationale. Astfel de societati au fost infiintate, cateva luni dupa Conferinta Internationala, in Wurttemburg, Marele Ducat de Oldenburg, Belgia si Prusia. Apoi au luat fiinta societatile din Danemarca, Franta, Italia, Mecklenburg-Schwerin, Spania, Hamburg si Hesse. Pe atunci, ele se numeau „comitete nationale” sau „societati de ajutorare”, dar, mai tarziu, au inceput sa fie cunoscute sub denumirea de Societati Nationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie. La sfarsitul Primului Razboi Mondial, mari regiuni din Europa se aflau in haos: economia fusese distrusa, populatia era decimata de epidemii, un numar mare de refugiati si apatrizi isi cautau un loc pe continent. Razboiul a demonstrat clar nevoia de stransa cooperare intre Societatile de Cruce Rosie care, prin intermediul activitatilor desfasurate pe timpul razboiului in favoarea prizonierilor de razboi si a combatantilor, atrasesera milioane de voluntari si construisera un mare organism de experti. Henry P. Davidson, presedintele Comitetului pentru Razboi al Crucii Rosii Americane, a propus, la o conferinta internationala medicala (aprilie 1919, Cannes, Franta), „federalizarea Societatilor de Cruce Rosie din diferite tari, intr-o organizatie comparabila cu Liga Natiunilor, in scopul unei permanente cruciade medicale pentru imbunatatirea sanatatii, prevenirea bolilor si alinarea suferintei”.

Liga Societatilor de Cruce Rosie a fost infiintata in mod formal, cu sediul la Paris, de catre Societatile de Cruce Rosie din Franta, Marea Britanie, Italia, Japonia si Statele Unite la 5 mai 1919, avand ca prim obiectiv imbunatatirea sanatatii oamenilor din tarile care avusesera mult de suferit in timpul celor patru ani de razboi. De asemenea, era destinata „sa consolideze si sa uneasca pentru activitatile de sanatate, Societatile de Cruce Rosie existente si sa promoveze crearea de noi societati”. O parte cruciala a activitatii Federatiei este de a oferi si a coordona asistenta pentru victimele dezastrelor naturale si ale epidemiilor. Din 1939, sediul sau permanent a fost la Geneva. In 1991, s-a luat hotararea de a schimba denumirea Ligii Societatilor de Cruce Rosie si Semiluna Rosie in „Federatia Internationala a Societatilor de Cruce Rosie si Semiluna Rosie”.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL SATU MARE

Liceul Mihai Eminescu Satu Mare 1919 - 1999

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 oct.1948) membru al Academiei Române.

Liceul "Mihai Eminescu", prima instituție de învățământ secundar cu limba de predare română, din municipiul Satu Mare, s-a înființat la data de 15 iulie 1919. Prestigiosul așezământ a fost botezat pe buna știință Liceul "Mihai Eminescu", pentru ca poetul să rămână întipărit în memoria urmașilor pentru veșnicie, ca fiind cea mai măreață figură a poeziei românești, pe care să o poarte în inima sa fiecare elev și profesor slujitor al acestui așezământ, iar instituția să fie cel mai de seamă pilon și focar de cultură românească în partea de nord-vest a țării. Ce putea fi mai de preț în anul 1919 decât un liceu românesc, un liceu pentru românii care și-au dorit atât de mult să învețe, să simtă, să trăiască, să respire românește? Acest eveniment era răsplata eforturilor depuse de cei din oraș, era împlinirea dorinței lor arzătoare. La mijloc de iulie 1919, când rănile provocate de război erau incă proaspete, la Satu Mare s-au deschis porțile unui lăcaș de cultură românească, care avea sa pregătească zeci de generații, dând țării cadre valoroase ce s-au afirmat în toate domeniile vieții culturale, politice, economice. Primul director al liceului, Dr. Vasile Lohan, s-a preocupat îndeaproape de deschiderea cu succes a primului an școlar al unității, anul 1919-1920. Această sarcină a devenit o preocupare de căpetenie si s-a înfăptuit până la 2 octombrie 1919. Problema recrutării de profesori a fost grea în primii ani de activitate în liceu, dar pe urmă s-a normalizat. Direcțiunea a făcut apel la intelectualii de nădejde, mulți acceptând încadrarea pe postul de profesor. Astfel, în anul școlar 1919-1920 sunt încadrați 6 profesori titulari, 2 profesori practicanți și 12 profesori suplinitori, toți profesori cu studii superioare. Cu aceste catedre și încă 2 catiheți și-a început activitatea instituția noastră. La 5 octombrie 1919, într-un cadru festiv, a avut loc deschiderea primului an școlar al liceului "Mihai Eminescu", școală cu limba de predare română. La solemnitatea deschiderii primului an școlar au participat autoritățile locale, civile și militare și un numeros public din rândul părinților. Ca un preambul, solemnitatea a început cu o slujbă religioasă, la sfârșitul căreia, fanfara militară a intonat imnul regal, iar directorul Dr.Vasile Lohan, într-o cuvântare însuflețită, a schițat programul de muncă. În anul școlar 1919-1920 tineretul român a pornit cu însuflețire la formarea viitorului națiunii. Ideile românismului au fost în permanență promovate, pentru a contribui la progresul țării. Școala pentru români primea valențe noi, fapt dovedit de înscrierea și frecventarea cursurilor liceale în Satu Mare de către tot mai mulți elevi. În primul an de activitate la liceu sunt înscriși 331 elevi din care 327 de etnie română, 1 german, 3 maghiari, iar pe confesiuni erau 254 greco-catolici, 72 ortodocși, 3 romano-catolici, 1 luteran, 1 izraelit. În consecință, liceul se poate mândri pe drept cuvânt că este românesc. Primul director al liceului, Dr. Vasile Lohan, a condus liceul până la data de 16 mai 1920, iar după el conducerea instituției s-a încredințat provizoriu profesorului titular Francisc Groza, care până în 27 august 1920 și-a făcut datoria cu competență. De la această dată este numit ca director Dr. Eugen Seleș, care rămâne în această calitate până la 30 august 1940. În primii doi ani de școală au fost predate cursuri complementare de tranziție, dar începând cu anul școlar 1922-1923 intră în vigoare Legea învățământului din Regatul României, cu o nouă programă analitică. Se fac cursuri uniforme în toate liceele și celelalte tipuri de școli medii. În anul 1922 se unifică gimnaziul cu clasele inferioare de liceu. Limba latina se studiază începând cu clasa a III-a și se introduce studiul limbii franceze la toate clasele I-VIII. Totodată se introduce începând din clasa a II-a limba germană. În toate clasele gimnaziale și liceale se pune baza pe studierea limbilor moderne și studiul științelor naturii. Sunt puține preocupări pentru studiul culturii umaniste. Studiul limbii grecești este radiat din programă. Se introduc trimestrele și la finele fiecăruia se făcea clasificarea elevilor. În anul școlar 1923-1924 se introduce notarea de la 10 la 1, eliminându-se vechiul sistem de notare, și anume cel de la 1 la 5. În scurt timp liceul devine foarte cunoscut și foarte renumit pentru calitatea procesului instructiv - educativ. În anul 1928-1929 s- a emis o lege de reorganizare a învățământului mediu. Liceul de cultură generală a fost redus la șapte clase, organizat cu primele trei clase în cursul inferior iar clasele IV-VII constituiau cursul superior. Elevii clasei a III-a erau obligați să susțină examen de admitere în cursul superior. Acest sistem școlar bazat pe șapte clase n-a mai corespuns pentru volumul de cunoștințe ce trebuia predat și asimilat, fapt pentru care, în anul școlar 1935-1936 se revine la durata studiilor de 8 ani. După cel de-al II-lea război mondial reluarea activității s-a făcut în condiții extrem de grele provocate de lipsuri multiple: a luminii electrice, a combustibilului, cadre puține, clădiri avariate. La începutul anului școlar 1945-1946, cursurile s-au desfășurat normal, liceul fiind sprijinit de stat sub aspect material. Treptat, treptat școala a fost încadrată cu profesori titulari. Baza materială a liceului a fost asigurată în condiții suficient de bune pentru acea vreme. În august 1948 se face Reforma învățământului. Noua lege desființează toate școlile confesionale și particulare, localurile acestora sunt naționalizate și în locul lor, după necesități se vor înființa unități noi. Liceul a funcționat din 2 august 1948 cu titlu de "Liceul teoretic de băieți cu limba de predare română ". S-au introdus noi discipline cum ar fi: biologia, istoria literaturii universale, istoria artelor, socialismul științific, economia politică etc. Au fost scoase din programul liceelor studiul limbii latine, limbile străine cu excepția limbii ruse care era obiect de studiu obligatoriu începând din clasa a IV-a. După mai mulți ani de la aplicarea Reformei din 1948 s-au introdus ca obiecte de studiu: latina, franceza, engleza, germana, menținându-se și studiul limbii ruse. În vederea stimulării elevilor cu aptitudini deosebite la anumite discipline, începând din anul școlar 1966 - 1967 au fost înființate clase speciale, și anume clasa specială de matematică începând cu clasa a X-a, care avea 2 ore de matematica în plus față de clasele obișnuite. Din anul 1968 s-a desființat catedra de lucrări practice și tehnologie, care nu mai corespundea noului profil al liceului de cultură generală. Tot acum programa de învățământ a fixat 30 de ore pe săptămână, căutând să limiteze supraîncărcarea elevilor. Elevii claselor a XI-a și a XII-a din anul 1968 erau obligați să participe din două în două săptămâni la trei ore de pregătire preliminară. Mai târziu această obligativitate se extinde la toate clasele de curs mediu. După revoluţia din anul 1989 se reconsideră locul şi rolul liceului în structura învăţământului românesc. Odată cu noua titulatură de Colegiu se diversifică profilurile şi se afirmă statutul de colegiu teoretic care pregăteşte elevii pentru învăţământul superior şi pune un accent deosebit pe pregătirea de performanţă a lor. Ca semn al recunoaşterii locului pe care îl ocupă în elita învăţământului românesc, din anul 2000 se numeşte Colegiu Naţional. Colegiul Naţional Mihai Eminescu este o mare familie răspândită în timp şi în spaţiu ale cărei limite sunt greu de stabilit.

F.U.S.M. - (Fabrica Unio Satu Mare)

Istoria firmei UNIO începe la 19 septembrie 1911, când, pe locul actual al întreprinderii, ia fiinţă „Fabrica de Produse de Tâmplărie şi Comerţ de lemne – Societate pe acţiuni Satu Mare”. Producţia de bază a acestei unităţi economice era axată pe lucrări de tâmplărie şi comerţ forestier. În primii 10 ani întreprinderea a cunoscut nu numai o diversificare a activităţii productive şi o metamorfoză a denumirii, dar a ajuns chiar la faliment în timpul primului război mondial, când este acaparată de un trust bancar care îi dă denumirea de „UNIO”. În 1921, întreprinderea îşi măreşte spaţiile de producţie cu un mic atelier de reparat vagoane după care îşi schimbă numele în „UNIO - Fabrica de Vagoane - Societate pe acţiuni Satu Mare”, în urma încheierii unui contract cu Căile Ferate Române pentru repararea vagoanelor de cale ferată îngustă. În anul 1927 „UNIO” începe fabricarea unor tipuri noi de vagoane de marfă şi de persoane, cum sunt: vagoanele pe 4 osii, în premieră pe ţară, şi vagoanele tip „Pullman” din care se livrează în acel an 20 de bucăţi. La 10 iulie 1935, sediul principal al ,,UNIO”, se mută la Bucureşti, iar sediul secundar rămâne la Satu Mare. La 31 iulie 1937, ,,UNIO - Fabrica de vagoane SA” din Satu Mare îşi încetează activitatea. Utilajele, instalaţiile şi parţile demontabile ale construcţiilor industriale sunt valorificate la ,,ASTRA” Arad şi la alte întreprinderi din Braşov şi Bucureşti. În anul 1938, un grup de întreprinzători constituie din nou la Satu Mare ,,Uzinele Metal UNION - Societate pe acţiuni Satu Mare”. Obiectul de activitate era executarea lucrărilor din metal. În urma Dictatului de la Viena din vara anului 1940 oraşul Satu Mare devine un centru militar horthyst. Terenul fostei fabrici ,,UNION” este utilizat în scopuri militare, iar în clădirile rămase se fabricau barăci pentru armată. În anul 1944, când armatele române se îndreptau victorioase spre Satu Mare şi Carei, armatele hitleriste şi horthiste au demontat şi au transportat toate utilajele, iar clădirile au fost minate şi distruse în întregime. După eliberare, locuitorii oraşului înfiinţează prima întreprindere productivă din nord-vestul ţării, în februarie 1945, cu denumirea ,,UNIO” – Cooperativă a muncitorilor pentru fabricarea vagoanelor, articolelor de metal şi lemn Satu Mare. În anul 1947, întrucât cererea de reparaţii vagoane scade, se hotărăşte trecerea la fabricarea unor maşini-unelte necesare atât autodotării fabricii, cât şi pentru alte întreprinderi din această parte a ţării. Astfel, în 1947 se fabrică şi se omologhează 10 strunguri ,,UNIO” tip I, apoi se fabrică tipurile II şi III. Totodată, se produc unelte şi maşini agricole. În vederea creşterii calificării forţei de muncă, în septembrie 1948 se înfiinţează şcoala profesională, care ulterior este denumită Grupul Şcolar UNIO. În 1950, firma devine: ,,UNIO - Fabrica de vagoane, maşini-unelte şi maşini agricole”. În perioada 1951-1960, creşte capacitatea de producţie. Se dau în folosinţă staţia de transformatori, atelierul de prelucrări mecanice pentru vagoane, o parte a halei de mecanică grea. Se construieşte Fabrica de oxigen şi se amenajează cantina fabricii, clubul muncitoresc şi dispensarul medical. Numărul angajaţilor creşte de la 1200 în 1950, la peste 2300 în 1960. Din anul 1958, datorită dezvoltării, Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini transformă Fabrica ,,UNIO” din punct de vedere organizatoric în ,,Uzina UNIO” Satu Mare. Perioada 1961-1965 creează condiţii sporite dezvoltării întreprinderii datorită racordării oraşului Satu Mare la sistemul energetic naţional, a alimentării cu gaz metan şi aplicării pe scară tot mai largă a tehnologiilor avansate. Modul în care a evoluat întreprinderea în perioada 1966-1970 poate fi sintetizat într-un singur fapt: întreaga producţie a anului 1948 s-a realizat în anul 1970 în numai 2 zile. În perioada anilor 1971-1975 întreprinderea a cunoscut ritmul cel mai înalt de dezvoltare a capacităţilor şi forţelor de producţie. Investiţiile s-au materializat într-o nouă secţie de utilaje tehnologice şi transportoare, în dezvoltarea şi dotarea secţiei de utilaj minier, a secţiilor de turnătorie şi forjă, precum şi a laboratorului uzinal pentru încercări fizice, mecanice şi chimice. În perioada 1976-1980 s-au creat încă două fabrici, filiale ale întreprinderii ,,UNIO”, în oraşele Carei şi Negreşti-Oaş, ale căror investiţii au început pentru o capacitate de 15.800 tone/an piese turnate din fontă la Carei şi, respectiv, 25000 tone/an utilaj minier la Negreşti Oaş. În perioada 1980, UNIO era în măsura să preia lucrări complexe de linii tehnologice pentru industria minieră şi transport continuu, după concepţie proprie sau după documentaţia beneficiarilor. Datorită realizărilor, UNIO a devenit cunoscută şi pe pieţele externe în peste 35 ţări, din 4 continente ale lumii. În perioada 1983-1984 întreprinderea a făcut eforturi deosebite pentru a adapta gama de locomotive electrice livrând un lot de 26 locomotive în Bolivia. De rezultatele probelor acestor locomotive a depins în mare măsură pătrunderea produselor UNIO pe piaţa sud-americană. În paralel, UNIO a avut colaborări spectaculoase cu firme renumite pe plan mondial, participând la realizarea proiectelor acestora în România: RENAULT - Uzina de automobile DACIA, CITROEN - Uzina de automobile OLTCIT, ANSALDO -Centrala nucleară Cernavodă, TAKRAF - Excavatoare miniere, NISHO IWAI - Oţelinox Târgovişte. După 1990 UNIO s-a orientat cu toate forţele spre piaţa externă, în special piaţa europeană. După o perioadă de adaptare s-a reuşit dezvoltarea unor relaţii de colaborare pe termen lung cu parteneri cu renume mondial: Siemens, Komatsu, Thyssen Krupp, Deutsche Babcock, Komatsu, Flender AG, Michael Weinig AG, Homag AG, General Electric, Ingersoll Rand, Kuka, Technip Coflexip. Începând cu anul 2000, după privatizarea întreprinderii, a început un program susţinut de retehnologizare prin implementarea de tehnologii de ultimă oră în secţiile de debitare, prelucrare mecanică, sudură, danturare, tratament termic, protecţia suprafeţelor şi control. S-au creat astfel linii specializate în care se realizează produse destinate mai ales pieţei vest-europene. Cu peste 1000 de angajaţi, UNIO este capabilă să realizeze proiecte complexe şi de mare anvergură ce cuprind operaţii de prelucrare şi asamblare mecanică, instalaţii hidraulice, pneumatice şi electrice, montaj şi punere în funcţiune şi service. Peste 70% din producţie este destinată pieţelor externe, în special pentru clienţi din Germania, Olanda, Franta, Italia, Anglia, Austria. La baza acestor noi relaţii au stat principalele atuuri ale lui UNIO: experienţa şi buna pregătire a angajaţilor, flexibilitatea în asimilarea de know-how, capacităţile şi posibilităţile tehnologice, calitatea produselor la nivelul standardelor ISO 9001:2000, satisfacerea exigenţelor clienţilor şi poziţia geografică. Strategia de dezvoltare pe termen lung elaborată de Consiliul de Administraţie are ca şi componentă principală întărirea poziţiei de lider pe piaţa producătorilor de echipamente de transport pe flux. Sunt vizate atât dezvoltarea de produs de client. Piaţa pieselor de schimb pentru aceste produse este foarte importantă, UNIO deţinând linii de fabricaţie pentru cele mai solicitate componente. O altă direcţie vizează execuţia de instalaţii şi echipamente complexe pe baza proiectelor beneficiarilor. Oportunităţi deosebite se regăsesc pe piaţa echipamentelor din industria navala, metalurgie şi de asamblare a automobilelor. Un avantaj important recunoscut de beneficiari este existenţa pe aceeaşi platformă atât a secţiilor pregătitoare (debitare, forjă, turnătorie, prelucrări mecanice, danturări) cât şi a secţiilor de producţie (asamblări sudate, montaj, protecţia suprafeţelor, control tehnic). Personalul specializat în instalaţii mecanice, hidraulice, pneumatice şi electrice asigură lucrările de montaj la beneficiar, punere în funcţiune şi service. Pentru menţinerea unei încărcări continue a tuturor capacităţilor de producţie s-au pus bazele unor contracte pentru livrarea de componente şi subansamble pentru instalaţiile şi maşinile realizate de clienţi, după documentaţia acestora, pe următoarele segmente de piaţă: maşini de prelucrarea lemnului, reductoare, trolii, excavatoare, turbine, ventilatoare, macarale, tractoare. Sediul central al uzinei Unio este situat pe Bulevardul Lucian Blaga, nr. 35, Satu Mare.

Fotocineclubul 9 Mai - Carei

Fotocineclubul 9 Mai a fost prima asociație a artiștilor fotografi din municipiul Carei, care a funcționat între anii 1961 – 1989. Unul dintre fondatorii acestu fotoclub a fost neobositul și pasionatul fotograf localnic - Vasile Vénig László. Tot din inițiativa sa clubul de artă fotografică din Carei, a fost reînființat după mai bine de 20 de ani de absență, în luna octombrie 2012.

Carei, mai demult Careii Mari, în limba maghiară -Nagykároly, în limba germană – Großkarol, este un municipiu din județul Satu Mare, care include și satul Ianculești, fiind situat în partea de sud-vest a județului, într-o regiune de câmpie, la 35 km de reședința de județ. Istorici maghiari și români au arătat că numele orașului Carei derivă din denumirea românească veche "Carul", care pe parcursul timpului a suferit modificări. Numele orașului (villa Karul) apare într-un document datat din anul 1320, dar întemeierea localității este anterioară acestei date. În secolul al XIV-lea localitatea era o așezare mică, cu câteva străduțe, casele țăranilor fiind făcute din chirpici și acoperite cu trestie, în jurul domeniului familiei Károlyi. La sfârșitul sec. al XVIII-lea în oraș existau următoarele cartiere: Cartierul Meseriașilor, al Șvabilor, al Haiducilor (al românilor care formau paza localității), al Străzii-Mari, al Orașului-Nou, al Evreilor și al Țiganilor, având magistraturi aparte pe cartiere (Judele, notarul și un funcționar), iar țiganii aveau un voievod. Tot în secolul al XVIII-lea sunt amintiți și nobilii curiali, cum erau familiile Vaday și Tompe, care aveau proprietăți în oraș. Familiile Csiszar, Fekete, Jasztrabszky, Irinyi, Luby, Medc, Szaploncai și Suhanyi, erau nobili inscripționali, aflându-se sub jurisdicție nobiliară. Deci, orașul avea un caracter agricol (marea majoritate erau iobagi și jeleri), se dezvoltă comerțul și meșteșugurile. În anul 1784 în oraș existau 370 de meseriași care practicau 54 de meserii și erau uniți în bresle meșteșugărești. În anul 1727 își începe activitatea gimnaziul piariștilor (primul director fund Bentsik Gabor, iar ultimul - în anul 1948 - Kovacs Bela). În 1754 contele Karolyi Ferenc înființează în oraș prima tipografie a comitatului Satmar, iar în anul 1765 se deschide prima farmacie a orașului (farmacia Jclinek). Dintre evenimentele secolului al XVIII-lea consemnăm arderea pe rug, la Carei, a ultimelor vrăjitoare. În anul 1730 Toth Borka din localitatea Sarollyan a fost condamnată la moarte și arsă pe rug la Carei, iar în anul 1745 vrăjitoarele Rekettye Pila și Varga Anna din comuna Csaszlo, au fost interogate și supuse la chinuri groaznice, condamnate la moarte și arse pe rug în oraș. În secolul al XIX-lea se continuă dezvoltarea și urbanizarea orașului. După revoluția de la 1848 orașul primește statut organizat, care intră în vigoare în anul 1876, când Hegedus Jozsef devine cel dintâi primar al orașului. Sigiliul și stema orașului datează din 1848, reîntărite în 1902 și 1907 de împăratul Ferenc Jozsef. În anii 1920 se constitute în oraș noi cartiere: cartierul Petrești, Tireamului, Căplenilor, se populează cătunul Galamboș, "Tiszlviselo-telep" (str. Nicolae Iorga) cu locuințele funcționarilor din oraș. Până în secolul al XVI-lea populația orașului a fost maghiară, dar tabloul etnic se va schimba în urma colonizărilor și a mișcării populației. Astfel, în anul 1779 în domeniul "Karoly Mezo Varos" al contelui Karolyi Antal, compoziția etnică a populației se prezintă astfel: "Natio maghiar, rus, român, evrei, șvab, german. Gospodari cu locuință proprie 939, în cartierul Haiducilor 72, tot acolo jelerii 20, evreii au 32 de case. Suma 1063". Deși în perioada 1760 – 1926 Carei este centrul comitatului Satu Mare, orașul cunoaște o slabă dezvoltare industrială, menținându-și caracterul agricol până în jurul anului 1960. În anul 1926 a fost atașat județului Sălaj. În urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) orașul intră sub administrația Ungariei hortyste, fiind eliberat în 25 octombrie 1944. La recensământul din anul 2011 orașul număra 21112 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 23182 locuitori), dintre care: români – 38,25%, maghiari – 51,86%, romi – 2,18%, germani – 2,26% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului sătmărean Carei astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 31,72%, romano catolici – 35,53%, reformați – 19,51%, greco catolici – 5,76% și restul – nedeclarată sau altă religie. Poziția geografică avantajoasă a Careiului a permis dezvoltarea producției dar și comerțului încă din cele mai vechi timpuri. Producția agricolă a depășit nevoia de consum astfel a apărut comerțul. Treptat au apărut mici meșteșugari care au pus bazele prestărilor de servicii, respectiv a producției industriale de mai târziu. Producția agricolă este axată pe cultivarea cerealelor, sfeclei de zahăr, viței de vie și a florii-soarelui. În epoca contemporană, industria a cunoscut o dezvoltare deosebită, fiind înființate aici diverse unități economice (fabrici de zahăr, de ulei, de mobilă, de prelucrare a laptelui etc.). În ultimii 10 ani, unele au fost închise. S-au înființat altele la fel de diverse ca mărime și domeniu: ateliere de croitorie axate pe prelucrarea în regim lohn, mini fabrici cu producție de mobilă sau geamuri termopan, abatoare și complexe de prelucrare a cărnii sau laptelui, prelucrarea cauciucului care este reprezentat de Phoenix România (Continental), prelucrarea alcoolului, producerea de băuturi răcoritoare. S-a diversificat și oferta de servicii: reparații auto, construcții, cosmetică, montaje. Comerțul este și acum o activitate profitabilă, fiind de remarcat apariția unor complexe alimentare gen mini market. Și pentru produsele nealimentare oferta este diversificată existând un mini complex cu îmbrăcăminte-încălțăminte. Un important investitor este Continental ContiTech, care a achiziționat firma mamă Phoenix AG în Germania și implicit fabrica din Carei, în decembrie 2013 fabrica de aici având 1638 de angajați. Câteva dintre atrcațiile turistice ale orașului sunt:

Castelul Karoly, datat 1842
Grădina din jurul castelului, în forma actuală din anul 1890, cu 208 specii si subspecii de plante arborescente), platanul uriaș din fața castelului, cu un diametru de 205 cm, a fost plantat în anul 1810.
Teatrul municipal, construit în anul 1907
Monumentul ostașului român, opera sculptorului Vida Geza și arhitectului Anton Dâmboianu, dezvelit în anul 1964 în prezentat ministrului forțelor armate – Leontin Sălăjan
Primăria orașului, funcționând în clădirea fostei asociați “Albina” construitî în anii 1910 - 1911
Actuala Școală gimnazială “Vasile Lucaciu”

Set 2 insigne - Asociația sportivă flacăra Satu Mare

Insigna de mai sus a fost executată la comanda Asociației Sportive "Flacăra" din Satu Mare. Procedând la o căutare generală și amănunțită pe net nu am găsit niciun fel de informații despre această asociație sportivă sau vreo eventuală întreprindere (societate comercială) săt-măreană, Flacăra, care ar putea susține această asociație sportivă.

1 Septembrie - Satu Mare

Totuși luându-mă după simbolul flăcării de pe insignă aș putea crede că această asociație sportivă a funcționat pe lângă uzina “1 Septembrie” din localitate, denumiri vechi – Frații Princz, 23 August, Samus, denumire actuală Electrolux!

Grand Tournament - Satu Mare

Grappling MMA Kickboxing

Grand Tournament este o competiție de lupte fulcontact, ce are loc la Satu Mare anula, începând cu anul 2018 în organizarea clubului Grand MMA Satu Mare. Participanții au posibilitatea de a lupta la mai multe discipline, MMA, KICKBOX și JIUJIUTSU BRAZILIAN (BJJ). În cadrul competiției există categorii pentru luptători de la 10 și până la 40 de ani, împărțiți pe kilograme, iar în aceste categorii luptătorii sunt împărțiți fie în variante de piramidă, fie fiecare să lupte cu fiecare, asta depinzând de numărul de luptători de la categoria respectivă.

Satu Mare (în maghiară: Szatmárnémeti, în germană; Sathmar, vechea denumire românească: Sătmar) este municipiu, cel mai mare oraș și reședința județului Satu Mare, România, având o populație de aproximativ 95000 de locuitori. Descoperirile arheologice din împrejurimile orașului se constituie ca dovezi privind așezările din epoca pietrei și a bronzului; există, de asemenea, dovezi privind continuitatea locuirii acestor ținuturi de către comunitățile geto-dacice după cucerirea romană. Mai târziu, aceste teritorii constituiau o parte a voievodatului condus de Menumorut, una dintre cetățile de apărare din secolul al X-lea fiind la Satu Mare (Castrum Zotmar), după cum menționează cronica lui Anonymus. În jurul vetrei orașului - Villa Zotmar - locuită de băștinași, s-au așezat coloniști teutoni aduși în anul 1006 de către regina Ghizela, iar mai apoi, coloniști germani stabiliți dincolo de Someș, în orașul Mintiu. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Satu Mare, iar dedesubt pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură sătmărene din perioade de timp diferite.

Baia de abur

Mănăstirea Zarda

Banca Națională

Biserica evanghelică reformată

Catedrala greco catolică

Biserica ortodoxă

Colegiul Ioan Slavici

Hotel Panonia

Palatul episcopal

Gara

Palota Varosi (Casa Albă)

Judecătoria - Halmeu

Satu Mare este un județ în nord-vestul României, care are reședința în orașul cu același nume. Județul Satu Mare, străbătut de râul Someș și locuit din timpuri imemorabile de geto-daci, este un leagăn al culturii și civilizației românești. Săpăturile arheologice din Țara Oașului, de la Ardud, Medieșu-Aurit, Homord sau Sanislău au scos la lumină relicve atestând viața umană în această regiune începând încă din Paleolitic. Un punct de reper al istoriei acestei regiuni este reprezentat de daci, care au trăit aici aproape 1000 ani creând o remarcabilă civilizație. Drept model se poate lua așezarea Medieșu-Aurit, unde se găsesc rămășițele a 13 cuptoare de olărit, reprezentând cel mai mare tezaur arheologic de acest fel din țară. Județul are suprafața de 4418 kilometri pătrați și numără aproximativ 330000 de locuitori. Ca subunități administrative județul se compune din 2 municipii; Satu Mare și Carei, 4 orașe; Tășnad, Negrești Oas, Livada și Ardud, precum și 56 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate din județul Satu Mare, din perioade diferite de timp.