Epaminonda's Blog.....: FARMECUL CARTOFILIEI – JUDEȚUL ILFOV: MONUMENTUL FUNERAR AL EROULUI IORGU COSMA DE LA MĂNĂSTIREA CERNICA, AERODROMUL DE LA CHITILA, LOCALITATEA DOBROIEȘTI, LOCALITATEA PANTELIMON, MĂNĂSTIREA PANTELIMON ȘI LOCALITATEA ȘTEFĂNEȘTII DE SUS

1. Mai jos admiri o veche carte poștală dar și o poză recentă reprezentând Mormântul eroului Iorgu Cosma, de la Mănăstirea Cernica.

Eroul de la Rahova, Griviţa şi Plevna, Gherasim (Iorgu) Cosma, s-a născut în comuna Ruşevăţul, judeţul Buzău, în anul 1847, din părinţi binecredincioşi şi cinstitori de Dumnezeu, Iorgu Dimitrie şi Ioana Cosma, care se ocupau de cultivarea pământului (ţărani plugari). A fost recrutat în armată în anul 1870 în Batalionul II de Vânători, din ţinutul Prahovei. După ce şi-a îndeplinit stagiul militar, a avut mai întâi slujba de picher în localitatea Câmpul, judeţul Buzău, unde s-a şi căsătorit. După un an, a fost încadrat ca brigadier la pădurile statului din plaiul Slănic, fiind numit în anii următori subcomisar în oraşul Buzău şi apoi activând ca medic-chirurg la spitalul judeţean din aceeaşi localitate. Declanşându-se războiul cu turcii, în anul 1877, s-a înrolat sub drapel în batalionul de vânători. Când a plecat de-acasă, menţiona gazetarul P. Macri de la ziarul Universuldin 12/18 mai 1902, a strâns în braţele sale pe bătrâna mamă care plângea şi i-a zis: Mă duc, mă duc, mamă, să-mi fac datoria către ţară, să lupt pentru neam şi lege. De-o fi să mor, să nu mă plângi, că acei care cad în bătălie apărând moşia strămoşească şi pe fraţii lor se duc în Ceruri.A luptat în Bulgaria, unde la întâiul atac de la Griviţa n-au supravieţuit decât el şi alţi patru soldaţi, toţi ceilalţi fiind omorâţi de focurile năprasnice venite din partea inamicului. Curajul nu l-a părăsit însă pe acest erou, întrucât, venind şi alte trupe în ajutor, a mers victorios în toate luptele, atât la Rahova şi Griviţa, cât şi la Plevna, unde s-a pus capăt războiului. Având credinţa puternică că Dumnezeu îl va ajuta să biruiască vrăjmaşii, cu devotamentul arătat faţă de Tron şi Ţară, Gherasim (Iorgu) Cosma a fost, deşi în zilele noastre este puţin cunoscut, unul dintre eroii neamului nostru. Rănit în acele lupte crâncene, a fost decorat pentru curajul său cu Steaua Română, Virtutea Militarăşi Crucea Trecerii Dunării, iar din partea armatei ruse a primit decoraţia „Sfântul Gheorghe“ şi alte două distincţii de merit. În anul 1878, după terminarea războiului, s-a reîntors în satul său, unde s-a ocupat de gospodăria casei, iar la scurt timp soţia sa a trecut la cele veşnice. Evenimentele din ultima parte a vieţii l-au apropiat mai mult de Dumnezeu, astfel că în anul 1884 a intrat în cinul monahal la Mănăstirea Ciolanu, primind numele Gherasim, unde a slujit până la sfârşitul vieţii, ca monah autentic, Biserica Mântuitorului Hristos, din starea smerită a unui ascultător de rând.

În mănăstire era cel mai evlavios şi râvnitor dintre călugări, astfel că, la miezul nopţii, când suna clopotul pentru Utrenie, se afla întotdeauna aproape de uşa bisericii, aşteptând slujba Miezonopticii. Gherasim (Iorgu) Cosma păstra la gât o cruciuliţă mică, dăruită de mama sa în vremea copilăriei. Această cruce a purtat-o şi în timpul războiului, mărturisind adeseori prietenilor şi apoi fraţilor monahi că a crezut în puterea ei şi astfel a biruit în crâncenele lupte de la Rahova, Griviţa şi Plevna, unde numeroasele tunuri turceşti au vărsat lave de foc asupra armatei creştine, din care făcea şi el parte. La împlinirea a 25 de ani de la terminarea Războiului de independenţă, fiind monah la Mănăstirea Ciolanu, a cerut voie stareţului mănăstirii în care vieţuia să meargă la Bucureşti. Ştiindu-l sărac, stareţul şi-a închipuit că pe drum, de nevoie pentru hrană şi adăpost, va cerşi, motiv pentru care nu i-a îngăduit să plece. Gândindu-se că la Bucureşti va întâlni confraţii de arme şi fiind însufleţit de patriotismul şi amintirea strălucitelor victorii petrecute cu un sfert de veac înainte, a plecat de la Ciolanu pe jos, până în gara Buzău. Acolo, arătându-şi decoraţiile, a cerut şefului de staţie un bilet de călătorie gratuit până la Bucureşti. Răspunsul acestuia la solicitarea monahului a fost: N-am această împuternicire, dar fă o petiţie directorului general al CFR. A scris-o, şi-n scurtă vreme a primit răspuns negativ. Surprins, a plecat pe jos (mai era vreme), ajungând chiar pe 10 mai, în ziua defilării. La 10 mai 1902, a luat parte alături de alţi veterani la defilarea prilejuită de jubileul a 25 de ani de la proclamarea Independenţei Statului Român. Fiind obosit din cauza distanţei parcurse pe jos de la Buzău la Bucureşti şi grav afectat de ploaia întâmplată în timpul călătoriei, în ziua de 11 mai a anului 1902 a trecut la Domnul, în timp ce se afla internat (de urgenţă) la Ospiciul comunal de pe Cheiul Dâmboviţei. Trupul său a fost ridicat de către filantropul Luigi Cazzavilan, directorul fondator al ziarului Universul, şi înmormântat la Mănăstirea Cernica. Zece ani mai târziu, prin bunăvoinţa aceleiaşi persoane, i s-a ridicat un monument comemorativ care străjuieşte şi astăzi mormântul pe care stă scris: Eroului Iorgu Cosma - Plevna, Vidin, Smârdan, Nicopoli, Griviţa, Rahova.
2. Aerodromul de la Chitila, cu care şi-a început activitatea firma „Cerchez Co”, era, după cum spuneau ziarele vremii, cel mai modern aerodrom din sud-vestul Europei.

Avea hangare, tribune şi ateliere pentru construcţii şi reparaţii de avioane. Construcţia de avioane în România, este contemporană cu cea pe plan mondial, primii paşi în realizarea unei unităţi organizate se fac la 20 noiembrie 1909. La această dată este înregistrată la Ministerul Industriei şi Comerţului Societatea "CERCHEZ & CO", cu sediul la Chitila lângă Bucureşti, azi în județul Ilfov, aceasta va fi pentru România: prima fabrică de avioane, primul aerodrom şi prima şcoală de pilotaj, totul la iniţiativa avocatului Mihail Cerchez. Inaugurarea complexului a avut loc în data de 11 iunie 1910. Mihail Cerchez, de fel din Bârlad, era membru al Baroului de avocați din Brăila. După ce a vizitat mai multe ţări, între care şi Franţa, s-a reîntors în ţară cu un gând pe care l-a pus în practică. Şi-a convins prietenii şi cunoscuţii şi la 20 noiembrie 1909 a pus bazele unei societăţi particulare cu un capital de 200000 lei „având drept scop exploatarea locomoţiunei aeriene sub toate formele”. România devenea astfel a doua ţară din lume care fabrica avioane în serie.

Primii elevi ai şcolii care s-a deschis în primăvara anului 1911 pe aerodromul de la Chitila au fost: maiorul Macri Ioan, căpitanul Fotache Ionescu, locotenetul Stelian Boiangiu şi sublocotenenţii Gheorghe Negrescu, Ştefan Protopopescu şi Nicolae Druţu, toţi de la geniu. Mai era înscris şi un civil, Paly Vacas. Dintre aceştia doar doi au reuşit să obţină brevet: Ştefan Protopopescu la 9 iulie şi Gheorghe Negrescu cu opt zile mai târziu. Ştefan Protopopescu este pilotul român care a deținut brevetul de zbor nr. 1, el născându-se în anul 1886, în Turnu-Severin. După terminarea liceului în oraşul natal a urmat Şcoala pentru ofiţeri de geniu. Devenind pilot militar a început să se antreneze cu perseverenţă, în toamna aceluiaşi an participând la marile manevre militare care au avut loc în zona Roman-Paşcani, făcând observaţii din aer asupra mişcării trupelor. Însuși Aurel Vlaicu a executat câteva zboruri aici, pe locul vechiului aerodrom acum existând un complex comercial, o unitate militară și în rest... maidan!

3. Dobroești este comună din județul Ilfov din care mai face parte și localitatea Fundeni. Comuna se află pe malul stâng al râului Colentina, foarte aproape de București, la circa 9 kilometri de centrul orașului.

Prin satul Fundeni trece calea ferată București Obor–Constanța, intersecția ei cu linia ce duce la gara București-Nord aflându-se la marginea comunei, la limita cu orașul Pantelimon și cu sectorul 2 al capitalei; la acea intersecție se găsește stația Pantelimon Sud, care deservește comuna. Nu este traversată de nicio șosea națională sau județeană, dar rețeaua ei de străzi este integrată cu cea a Bucureștiului, accesul acolo făcându-se prin șoseaua Fundeni, șoseaua Dobroești și strada Ion Vlad, care fac legătura cu cartierele Colentina și Pantelimon din sectorul 2 al Bucureștiului. La recensământul din anul 2011 comuna număra 9325 locuitori, în creștere față de recensământul anterior, (anul 2002) dintre care: români – 89,25%, chinezi – 2,25% și restul – necunoscută sau altă etnie.

Componența confesională a comunei Dobroești, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 89,4% și restul – nedeclarată sau altp religie. În comuna Dobroești se află monumentul de arhitectură de interes național – Biserica Fundenii Doamnei, cu hramul „Sfântul Eftimie”, datând din 1699, aflată în satul Fundeni.
4. Pantelimon este un oraș din județul Ilfov, situat pe malul stâng al râului Colentina, cu statut de oraș-satelit al Capitalei.

Orașul a purtat în trecut și denumirile de Obilești și Florești înainte de a-și stabili denumirea actuală, după numele unei mănăstiri care a deținut o parte din moaștele Sfântului Pantelimon. O parte din vechiul sat a fost inclusă în municipiul București, dar restul, devenit oraș, a continuat să se extindă către est. Locuit în majoritate de români, cu o mică minoritate de romi, orașul este integrat din punct de vedere economic cu Bucureștiul, în el funcționând însă și unele companii locale, active mai ales în industria alimentară.

Economia orașului este una în strânsă legătură cu cea a orașului București. Deși are titulatura de oraș doar din 2005, în 2007 primăria estima că gradul de ocupare al forței de muncă în agricultură nu era mai mare de 2%, în timp ce 36,2% din forța de muncă activa în industrie și 44,9% în domeniul comerțului. Aici sunt două mari fabrici de pâine dar și de bere care deservesc capitala dar și alte zone ale țării. Principalul monument istoric și punct de atracție turistică îl constituie Mănăstirea Cernica, din sud-estul orașului. Despre localitate se știe că a fost înființată în secolul al XVII-lea, când aici s-au așezat câțiva oameni care au amenajat „Fântâna Babei Ana”.

Domnitorul Grigore Ghica al II-lea a construit apoi în apropiere de sat o mănăstire cu spital pentru îngrijirea bolnavilor; clădiri ale acestei mănăstiri există astăzi pe insula Sfântul Pantelimon de pe lacul Pantelimon și au funcționat ca hotel și restaurant, acestea fiind închise pentru renovare de mai mulți ani. În anul 1750, domnitorul a primit din Grecia brațul drept al Sfântului Pantelimon, pe care l-a adus mănăstirii, denumită Sfântul Pantelimon. De la mănăstire, satul și-a luat noul nume.

La recensământul din anul 2011 orașul număra 25596 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care; români – 85,06%, romi – 5,02% și restul necunoscută sau altă etnie. Astăzi structura confesională a populației orașului se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 88,54% și restul nedeclarată sau altă religie.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, Ţările Române erau teatru de război pentru armatele celor trei imperii: ţarist, otoman şi austriac, care se confruntau periodic pentru supremaţia în Balcani. Inevitabil, războaiele aduceau victime umane, boli şi neajunsuri. În aceste condiţii, pe la 1748, la marginea Capitalei dinspre răsărit, în localitatea Pantelimon, domnitorul Grigore al II-lea Ghica ridica o mănăstire cu hramul "Sf. Pantelimon", care să-i fie loc de îngropăciune, spital pentru ciumaţi şi azil pentru cei săraci. Locul ales era pe o înălţime ce domina un lac şi unde fuseseră cantonate trupele austriece de sub conducerea prinţului de Coburg. Biserica din Pantelimon a fost construită pe un bot de deal, la cea mai mare răspantie a satului, biserica ocupând o poziție înaltă ce reflecta prestigiul de care se bucura în comunitate. Biserica a fost construită la început din lemn. Ea este la fel de veche ca și satul și a fost construită la mijlocul secolului al XVIII-lea. Vechea biserică avea hramul Sfântul Ierarh Nicolae și în ea slujeau preoții Voicu și Nae. Din cauza distrugerilor provocate de incendiul din anul 1880, biserica veche din lemn a fost dărâmată și prin contribuție publică a fost construită o altă biserică din caramidă. Aceasta a rezistat până la cutremurul din anul 1940, ocazie cu care a fost serios avariată, în urma stricăciunilor biserica având nevoie de importante lucrări de refacere. Reconstrucția s-a făcut după planurile arhitectului N. Berechet. La aceste lucrări comuna a contribuit cu suma de 800000 lei . Construcția noii biserici, păstrând același hram – Sfântul Ierarh Nicolae, mai târziu i s-a adăugat și cel al Sfântului Pantelimon, a început în data de 27 iulie 1880, de Sfântul Pantelimon, și s-a terminat în data de 29 mai 1883, de praznicul Sfinților împărați Constantin și Elena, când a fost sfințită. Pe temelia vechii biserici de lemn, s-a clădit noua biserică din cărămidă, în formă de cruce, cu două turle, după modelul bisericilor construite în a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Pisania așezată cu această ocazie ne oferă date importante legate de construcția bisericii. “Această sfânt[ și dumnezeiască biserică cu patronul Sf. Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, fiind veche și de pârghii de lemn, ajungând în desăvârșita formă, locuitorii acestei comune rugând pe D. I. Lazarescu locuitor și proprietar în această comună Pantelimon, aceasta prin ajutorul și stăruința ce a depus, s-a și început reclădirea în ziua de Sf. Pantelimon anul 1880 iulie 27, pe lângă care s-au mai asociat și alți binevoitori creștini, contribuind și locuitorii acestei comune s-a săvârșit și s-a înfrumusețat așa precum se vede; s-au mai adăugat alte două hramuri: Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Ștefan, la anul 1883 mai 29 în zilele MS Carol I - Regele României și IPS Mitropolit Primat Calinic”. De-a lungul timpului fundaia bisericii a necesitat consolidări repetate din cauza terenului alunecos și nisipos. Reparații succesive au fost efectuate în anii 1903 și 1937. Cutremurul din anul 1940 a afectat grav structura de rezistență a bisericii și a provocat crăpături în ziduri. În anul 1942 au avut loc lucrări de restaurare generală. Au fost legați pereții cu o centură de beton, s-a adăugat pridvorul actual, au fost înlocuite ramele ferestrelor din lemn cu unele din fier, s-au refăcut turlele iar biserica a fost acoperită cu tablă nouă, s-a construit un trotuar de beton împrejurul bisericii, s-a nivelat curtea și s-au amenajat trepte de la poartă până la intrarea în biserică. În anii 1958-1959 au avut loc alte lucrări de reparație a bisericii. Din anul 1960 biserica adăpostește racla cu moaștele Sf. Pantelimon, strămutate de la biserica fostei mănăstiri Pantelimon din curtea spitalului de pe insulă. La data 6 decembrie 1965 biserica a fost resfințită. Cu această ocazie la hramurile bisericii s-a adaugat și hramul Sf. Pantelimon. Ca urmare a daunelor provocate de cutremurul din anul 1977 a fost nevoie de noi lucrări de reparații. Au fost construite o noua clopotniță din zid în locul celei vechi de lemn și o nouă capelă în cimitir. În anul 1984, după terminarea reparațiilor, biserica a fost din nou sfințită. Expusă în permanență cutremurelor și instabilității terenului, în anul 1994 au început noi lucrări generale de consolidare a fundațiilor și a zidurilor. În anul 2009 a fost refăcut în totalitate acoperișul și tencuiala exterioară iar în anul 2012 au fost înlocuite clopotele. În timpul lucrărilor au fost refăcute turlele și acoperișul și s-a pictat din nou biserica de pictorii Marcel Codrescu și Dan Gogu. La data de 6 septembrie 1998 biserica refacută a fost resfințită de Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist. Biserica păstrează racla cu sfintele moaște ale SF.M.Mc.Pantelimon (un singur braț) aduse de domnitorul Țării Românești Grigorie Ghica al II-lea în anul 1750.
5. Ștefăneștii de Sus este un sat al comunei Ștefăneștii de Jos, situat în partea de est a județului Ilfov. În anul 2002 acest sat număra 1281 de locuitori. Așezat pe malul stâng al bălții Pasărea, satul Ștefăneștii de Sus și-a luat numele de la un oarecare Ștefan, căpetenie de haiduci, care erau numeroși în vremea domniilor fanariote. Pe teritoriul acestui sat se întindeau, odinioară, ca și pe întreg teritoriul comunei Ștefăneștii de Jos, codrii Vlăsiei. Întemeiat după anul 1812, s-a format prin contopirea nucleului deja existent aici cu un număr de refugiați basarabeni.

Ștefăneștii de Jos, în trecut Ștefănești-Lipovățul sau Ștefănești, este o comună din județul Ilfov, situată la 15 kilometri depărtare de București, care mai include și satele Crețuleasca și Ștefăneștii de Sus. Populatia comunei este mixtă, formata astăzi din romi și români. Romii de aici sunt urmași robilor țigani de pe moșiile mănăstirilor din județul Ilfov, cei mai mulți provenind de la Mănăstirea Pasărea, iar românii de aici sunt parte localnici, parte români refugiați din Basarabia. La recensământul din anul 2011 comuna număra 5775 de locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 65,54%, romi -15,53%, turci – 2,07%, chinezi – 1,24% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența etnică a comunei Ștefăneștii de Jos, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 80,64%, musulmani – 2,68% și restul – nedeclarată sau altă religie. Enumăr mai jos câteva dintre atracțiile turistice ale acestei comune: Bisericile din Crețuleasca și Ștefăneștii de Sus și siturile Crețuleasca și Ștefănești.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Ordinul Unirii

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a încercat din primii ani ai domniei, să impună Imperiului Otoman acceptarea dreptului de a institui decoraţii. În dorinţa de a pune în aplicare o strategie menită să ducă treptat la câştigarea deplinei autonomii a ţării, principele Cuza considera că nu exista nici un text de tratat în care să fie menţionată expres interdicţia de a institui un sistem de recompense şi se baza, în general, pe tactica de a pune puterea suzerană în faţa faptului împlinit. Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza se gândea să instituie un Ordin Naţional românesc, după modelul Legiunii de Onoare din Franţa. Ministrul României la Paris, Vasile Alecsandri, profitând de bunele relaţii pe care le avea la Curtea Franţei, a cerut permisiunea împăratului Napoleon al III-lea, ca oficialii francezi să poată fi recompensaţi şi să poată purta viitorul Ordin românesc. Propunerea a fost acceptată de împărat care, pe moment, nu a realizat că, potrivit normelor de drept internaţional, Principatele nu puteau institui un sistem onorific, deoarece se aflau sub suzeranitate turcească. Revenind în ţară, Alecsandri a propus crearea „Ordinului Jerbei de Aur”, care urma să-i recompenseze pe românii şi pe străinii care aduseseră servicii Principatelor Unite. Ordinul urma să aibă atât componenta civilă, cât şi militară, pe avers trebuind să fie înscrisă deviza "ONORE PATRIA", iar pe revers legenda "IN UNA OMNIA".

O variantă a Ordinului Unirii

Panglica urma să fie confecționată din moar bleu, brodată cu galben.
Comisia Centrală a schimbat numele Ordinului în «Ordinul Crucea Unirii» sau pe scurt «Ordinul Unirii», acesta fiind împărţit în cinci clase, alcătuite din 1.000 de membri (750 Cavaleri, 150 Ofiţeri, 60 Comandori, 28 Mari Ofiţeri şi 12 Mari Cruci). Gradele de Mare Ofiţer şi de Mare Cruce aveau şi placă, purtată pe partea dreaptă a pieptului. Întâmpinând opoziţia categorică a Imperiului Otoman, ca şi a Imperiului Austriac – care vedeau în această întreprindere un semn clar de afirmare a suveranităţii – pentru a nu pune în pericol dubla alegere a lui Cuza, proiectul nu a fost pus în aplicare atunci, fiind amânat.

În colecția Muzeului Național de Istorie al României (MNIR) pot fi admirate diverse modele ale acestui ordin. O primă reprezentare a noului Ordin se poate vedea pe proiectul de stemă a Principatelor desenat de pictorul Carol Popp de Szathmary, în anul 1863. În anul 1864, domnitorul i-a cerut reprezentantului României la Paris, Vasile Alecsandri, să ia legătura cu o cunoscută casă de bijuterii, în vederea confecţionării decoraţiilor. Casa Krétly din Paris a prezentat un model care a fost imediat acceptat de domnitor şi, pe baza acordului său, s-a efectuat o comandă pentru cele 1000 de exemplare ale Ordinului. Modelul propus de Casa Krétly era o cruce repetată, emailată albastru – formă care, la acea dată, aproape că nu era utilizată în faleristică. Pe avers între două coroane de lauri erau marcate cifrele 5 şi 24 - datele dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în cele două Principate Române, iar pe bordură deviza “GENERE ET CORDE FRATRES” (“FRAŢI PRIN ORIGINI ŞI SIMŢIRI”). Pe revres era reprezentata cifra (nomograma) domnitorului în ligatură “AI 1”. Panglica era confecționată din moar albastru bordată cu tricolorul ţării. Decoraţia urma să aibă trei clase – Cavaler, Ofiţer, Comandor. Se pare că Ordinul a fost lucrat şi în ţară de alte două Case de gravură, româneşti, Casa Resch şi Casa Fain. Neputând institui şi acorda Ordinul din cauza statutului ţării de stat vasal al Imperiului Otoman, Cuza l-a acordat, cu titlu personal, doar câtorva apropiaţi. Acest Ordin a fost folosit ca model pentru prima distincție oficială acordată de statul român, Ordinul național “Steaua României”, instituit pe data de 10 mai 1877. În colecțiile MNIR poate fi admirat și proiectul Ordinului Unirii, model II, care a aparţinut pictorului Carol Popp de Szathmari.

Insigna - Minitehnicus - Cutezătorii 1972

Minitehnicus a fost și este un concurs prin care se doreşte dezvoltarea deprinderilor practice, a îndemânării și a creativităţii elevilor. Pentru început el s-a organizat sub egida Revistei pionierești Cutezătorii. Concursul se adresează elevilor cu aptitudini si îndemânare pentru crearea/modernizarea de jucării şi realizarea acestora în timpul orelor desfăşurate în cadrul cercurilor din palate şi cluburi ale elevilor. Concursul pune accent tocmai pe acest obiectiv, propunându-şi să trezească interesul elevilor de a cunoaşte prin descoperire experimentală legile naturii. Experimentul este un mod de abordare a cunoaşterii ştiinţifice foarte atractiv pentru elevi, mai ales atunci când aceştia au posibilitatea de a fi implicaţi direct în efectuarea lui. Manifestarea are ca scop promovarea comunicării între elevii din şcoli, cluburi, din zone şi judeţe diferite; realizarea de experimente cu obiecte de uz curent, întâlnite de ei în viaţa cotidiană; dezvoltarea imaginaţiei şi creativităţii elevilor. Concursul are următoarele scopuri; descoperirea elevilor pasionaţi de tehnică, de electronică, dezvoltarea inventivităţii elevilor, realizarea unui schimb de experienţă între scolile generale şi cluburile elevilor precum și stimularea lucrului în echipă și formarea de deprinderi practice.

Acest concurs a dus la publicarea unei reviste cu caracter mai tehnic, denumită chiar Minitehnicus, puiul revistei Cutezătorii. Încă de pe atunci se vorbea despre poluare, exista o preocupare pentru informatică, automobilism, se realizau Expedițiile Cutezătorii, etc. Revista Minitehnicus beneficia de colaborarea cu nume cunoscute ale științei și culturii precum; poetul Petre Ghelmez, fizicianul Șerban Țițeica sau dramaturgul Radu F. Alexandru.

Cutezătorii a fost o revistă săptămânală pentru copii și adolescenți, apărută începând cu luna septembrie a anului 1967 în perioada regimului comunist. Ea a fost editată de către Consiliul National al Organizațiilor de Pionieri din România. Revista Cutezătorii a fost relansată pe piață la sfârșitul anului 2006 de către Editura LVS Crepuscul din Ploiești, este acreditată BRAT și are ca obiectiv crearea unui produs cultural în peisajul publicațiilor pentru copiii din România. A surprins publicul prin denumirea sa care face trimitere directă spre nume de referință din istoria publicațiilor de gen, fapt care a atras rapid atenția părinților. Revista Cutezătorii se adresează copiilor și adolescenților cu vârste cuprinse între 8 și 15 ani, având ca principale teme: Cultura, Spiritualitatea, Știința, Arta, iar acestora le sunt dedicate rubrici interactive, din care informația, jocul și concursurile sunt nelipsite și egal reprezentate. Revista se bucură de implicarea și participarea unor personalități marcante din domeniul educației și culturii. Fiind inițiatoarea unor proiecte media de avangardă: tabere tematice (jurnalism, ecologie, fotografie), concursuri (ecologice, culturale), revista Cutezătorii a reușit să mobilizeze într-un obiectiv comun reprezentanți din medii diferite precum unități de învățământ (preșcolare, școlare, universitare), instituții guvernamentale (Ministerul Educatiei, Cercetării și Inovării, Agenția Națională pentru Sport), cluburi sportive, administrații locale, organizații nonguvernamentale (ecologice și culturale), organizații media, agenți economici. Revista Cutezătorii organiza multe concursuri, cel mai iubit de băieți fiind concursul Minitehnicus, legat de carturi și aparatură tehnică.

Federația Română de Haltere - 75 ani * 1930 - 2005

Federatia Romana de Haltere a fost fondata la 23 noiembrie 1930, la Oradea. Ea este persoană juridică de drept privat, de utilitate publica, autonoma, neguvernamentala, apolitica si fara scop lucrativ. F.R.H. isi desfasoara activitatea sub autoritatea Agentiei Nationale pentru Sport. Este afiliata la Federatia Internationala de Haltere din anul 1950 si la Federatia Europeana de Haltere din anul 1970. Sus am postat logo-ul Federaţiei Române de Haltere.

Haltere este un sport în care oamenii ridică greutăți mari care sunt formate din discuri de diferite greutăți puse pe capetele unei bări. Bara olimpică standard goală (fără discuri montate) are greutatea de 20 de kg. Este un sport olimpic, dar poate fi practicat și de amatori. Există două stiluri: 'smuls' și 'aruncat'. În trecut mai exista un stil, împinsul, care însă a fost scos dintre stiluri.

În România, în perioada anilor 1965-1969, s-au pus bazele culturismului din punct de vedere teoretic și practic, organizatoric și competițional, anul 1966 marcând începutul unei noi etape în viața culturismului, când se organizează sub egida Federației Române de Haltere, primul campionat național la Craiova pentru juniori și la Cluj-Napoca pentru seniori, atunci pe categorii de înălțime. La 24 martie 1970, Biroul Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport a hotărât ca Federația Română de Haltere să-și schimbe denumirea în Federația Română de Haltere și Culturism (F.R.H.C.), pe care a menținut-o până în 1989. Anul 1990 marchează trecerea la cea de a doua etapă în care visul culturiștilor din România se realizează: crearea la 11 ianuarie 1990 a Federației Române de Culturism.

Insigna - Cupa U.T.C. 1988 patinaj

(Uniunea Tineretului Comunist)

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România, iar mai jos carnetul de membru și drapelul U.T.C..

În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României. Prin Uniunea Tineretului Comunist s-a urmărit înregimentarea tineretului din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. Tineretul era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. Ideologii comunişti împărtăşeau credinţa că orice ființă umană poate fi transformată radical în urma unui intens proces de manipulare prin propaganda de masă. Această credinţă a comuniștilor era întărită de supoziţii sumbre despre natura umană şi a societăţii. Exista siguranța că, pe scară largă, la nivel social, utilizând instrumente coercitive şi de control, omul poate fi schimbat, supus, subordonat, mai ales tineretul în formare. Marxism-leninismul amesteca fascinaţia faţă de mulţime cu teama şi neîncrederea faţă de aceasta. Acest lucru se observă foarte bine în atitudinea faţă de tineri. Din cauza legăturilor slabe cu vechiul regim, aceștia apăreau ca ipostazierea perfectă a „omului nou” şi ca masă de manevră ideală. Totuși, erau trataţi cu infinită suspiciune. Reţeaua de organizaţii comuniste s-a întins cu precădere spre categoriile de populaţie de care regimul îşi lega interesele. Totodată, acestea erau suspectate ideologic: tinerii, ţăranii, intelectualii, soldaţii şi muncitorii. După spusele lui Lenin, pentru regimul comunist, aceste organizaţii aveau menirea de a funcţiona pe post de „curele de transmisie” între Partidul Comunist şi popor. Stalin a adoptat aceleaşi idei. El considera că, din rândul organizaţiilor de masă, trebuie să facă parte: asociaţiile fără partid ale femeilor, organele de presă, uniunile de tineret, sindicatele, cooperativele, organizaţiile de fabrică şi uzină. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist a fost o organizație de tineri creată de către Partidul Comunist din România. Prin aceasta se urmărea înregimentarea tineretului român, din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. În cadrul UTC, tineretul român era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. În mai toate scrierile din perioada comunistă, cu privire la Uniunea Tineretului Comunist, se evidenția importanța pe care aceasta o juca în rândul tuturor tinerilor. UTC se afla sub conducerea Partidului Comunist Român. Conducerea comunistă aprecia UTC ca fiind acea organizație care reușește mereu să-și găsească loc în fruntea luptei maselor de tineri. Aceștia, alături de întregul popor, au acţionat pentru afirmarea năzuinţelor de unitate şi independenţă naţională, de progres social şi prosperitate economică a patriei.

Patinajul viteză este un sport de iarnă, care constă în curse pe diferite distanțe pe o pistă acoperită cu gheață. Pista are forma ovală iar patinatorii ating viteze de peste 60 km/h. Prima competiție oficială de patinaj viteză a avut loc la Oslo în anul 1863. Patinatorii patineaza în perechi, fiind cronometrați separat. Perechile sunt stabilite în funcție de rezultatele obținute de-a lungul sezonului sau de tragerea la sorți de dinaintea concursului. Fiecărei perechi îi este permis un singur start furat. Va fi descalificat participantul care va fura a doua oară startul.
La fiecare tură patinatorul trebuie să schimbe culoarul pe care participă într-o zonă special amenajată pentru acest lucru, astfel dacă patinatorul vine pe cel interior trebuie să treacă pe exterior, iar dacă patinatorul vine de pe cel exterior intră pe cel interior. În probele de urmărire nu este necesară schimbarea culoarului, cursa se desfășoară pe culoarul interior. Dacă patinatorii au ajuns în același moment pe linia de schimbare a culoarului, cel de pe interior va trebui să îi dea prioritate celui venit de pe exterior, în caz contrar, patinatorul de pe culoarul interior va fi descalificat. Cu excepția probelor de 500 m, care au 2 manșe, celelalte probe se desfășoară într-o singură manșă. În această disciplină sportivă se practica 12 probe olimpice de urmărire și pe distanțe variate.

Intercosmos - 14.V.1981 - Soiuz 40

Intercosmos ("ИнтерКосмос" Interkosmos) a fost un program de explorare spațială a Uniunii Sovietice, pentru a permite membrilor forțelor armate ale statelor membre ale Pactului de la Varșovia să participe în misiuni de explorare spațială, cu sau fără echipaj. Programul de colaborare spațială s-a desfășurat în perioada anilor 1967 – 1994. Primul zbor în cadrul acestui program a avut loc în data de 28 noiembrie 1970 fără echipaj, iar în data de 2 martie 1978 – cu echipaj uman, cu naveta Interkosmos 26, în data de 2 martie 1994. Lansările de echipaje se făceau de la cosmodromul Baikonur. Toți membrii programului din URSS au primit medalia Erou al Uniunii Sovietice sau Ordinul Lenin. În acest program de colaborare spațială au fost incluse și alte state nemembre ale Pactului de la Varșovia: Afganistan, Cuba, Mongolia, Vietnam, India, Siria, Regatul Unit, Franța și Austria. Așa-numitele zboruri spațiale comune cu echipaj au permis la 14 cosmonauți non-sovietici să participe la zboruri spațiale Soyuz între anii 1978 și 1988.

__________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII