Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE

1. Templul Lotus, denumirea alternativă Casa de cult Baha'i de lângă New Delhi - India, satul Bahapur, este unul dintre cele mai reprezentative 100 de monumente arhitectonice ale lumii secolului al XX-lea, inclusă în catalogul "World Architecture 1900-2000”. Edificiul este o izbândă a gândirii arhitecților și constructorilor indieni. Templu este o casă de închinare, descrisă ca fiind o icoană de mare frumusețe care depășește funcția ei pură de a sluji ca spațiu congregațional, devenind un important simbol arhitectonic al orașului. Clădirea este opera doctorului arhitect iranian Fariborz Sahba, stabilit în Canada și distins cu premiul GlobArt Academy 2000. Casa de cult a fost dedicată închinării publice în 1986 și a devenit una dintre cele mai vizitate clădiri din lume, cu o medie de 3 milioane de vizitatori în fiecare an. În primii câțiva ani de existență, Casa de Cult a câștigat numeroase premii arhitecturale și de inginerie, inclusiv un "premiu special" de la Instituția Inginerilor de Structuri din Regatul Unit în 1987; "Premiul de Onoare de excelență în artă religioasă și arhitectură 1987" de la Institutul American de Arhitecți; și un premiu în 1990 de la American Concrete Institute, recunoscându-l ca fiind una dintre cele mai bune structuri de beton din lume.

Realizarea acestui templu a costat statul indian doar 10 milioane de dolari. Forma de floare a clădirii a transformatul edificiul într-o mare atracție a orașului. Templul Lotus este deschis tuturor, indiferent de religie sau profesie. Clădirea este alcătuită din 27 petale "acoperite" cu marmură, aranjate în grupuri de trei, pentru a forma nouă laturi, cu nouă uși care se deschid spre o hală centrală cu o înălțime de puțin peste 40 de metri, în care pot încăpea 2500 persoane. Podeaua casei de cult este construită din marmură albă, de la Muntele Penteli – Grecia. Cu tot cu nouă lacuri și grădini înconjurătoare, proprietatea Lotus Temple se întinde pe 105 hectare. Templul Lotus este situat în apropiere de Piața Nehru și la 500 metri depărtare de stația de metrou Kalkaji Mandir. Un sfert din necesarul de energie termică a templului este furnizat de energia solară generată de panourile solare de pe clădire.

2. Vitra Haus (Casa Vitra) este parte componentă a Campusului Vitra din orașul Weil am Rhein – Germania, fiind situată pe partea nordică a campusului, în apropierea Muzeului de design și a Pavilionului de conferințe. Casa este opera arhitecților companiei elvețiene Herzog & Meuron din Basel. Designul exterior al clădirii urmează tema casei atipice propunând tema volumelor stivuite. Edificiul are cinci etaje, iar singura sa funcție este de a prezenta colecția contemporană Vitra Home Collection. În interior, mobilierul este amenajat într-o varietate de stiluri atât pentru cei care trăiesc cât și pentru cei care lucrează aici. Datorită proporțiilor și dimensiunilor spațiilor interioare - arhitecții folosesc termenul "scară internă" iar showroom-urile vorbesc despre setări rezidențiale familiare. Casele individuale, care au caracteristicile generale ale unui spațiu de afișare, sunt concepute ca elemente abstracte. Cu doar câteva excepții, doar capetele gablonului sunt glazurate, iar volumele structurale par să fi fost modelate cu o presă de extrudare. Pătrunse într-un total de cinci etaje și în unele locuri au răsuflat uluitor până la 49 de picioare, cele douăsprezece case, ale căror plăci de podea intersectează galele de bază, creează o asamblare tridimensională - o grămadă de case care, la prima vedere oferă un aspect haotic. Vitra Haus poate fi comparat cu un mic orășel construit pe verticală, ca intrare generală în Campus. O pardoseală din lemn definește o zonă centrală deschisă, în jurul căreia sunt grupate cinci clădiri: o zonă de conferințe, un spațiu de expunere pentru colecția de scaune a Muzeului de design Vitra și un conglomerat care cuprinde Vitra Design Shop, muzeul cu recepție și vestiar și o cafenea cu o terasă în aer liber pentru utilizarea în timpul verii. Un lift ridică vizitatorii la cel de-al patrulea etaj, unde începe turul circular. La ieșirea din ascensor, capătul nordic al camerei oferă o priveliște spectaculoasă asupra dealului Tüllinger.

Capătul opus - în cazul în care frontul de sticlă este încastrat pentru a crea o terasă exterioară - se deschide spre o panoramă de la Basel cu facilitățile industriale din sectorul farmaceutic. Pe măsură ce o descoperă pe calea prin VitraHaus, orientarea direcțională a casei este greu arbitrară, dar este determinată de opiniile peisajului înconjurător. Complexitatea spațiului interior apare nu numai din intersecția unghiulară a caselor individuale, ci și din integrarea unui al doilea concept geometric. Toate scările sunt integrate în volume organice expansive, care înfruntă figurat prin diferite niveluri ale clădirii ca un vierme, uneori dezvăluind relații vizuale fascinante între diferitele case, alteori blocând vederea. Pereții interiori sunt finisați în alb pentru a acorda prioritate ecranelor de mobilier. Cu dimensiuni maxime de 187 picioare în lungime, 177 picioare în lățime și 69,8 metri înălțime, Vitra Haus se ridică deasupra celorlalte clădiri din campusul Vitra. Intenția deliberată nu a fost aceea de a crea o clădire orizontală, tip comun pentru facilitățile de producție, ci mai degrabă o structură orientată vertical, cu o amprentă redusă, care oferă o imagine de ansamblu în mai multe sensuri: o imagine de ansamblu a peisajului înconjurător și a premizelor fabricii, o prezentare generală a colecției Home. Vitra Haus este o clădire plăcută și plină de surprize, concentrându-se asupra produselor din interior, în timp ce se completează foarte bine cu site-ul exterior și cu peisajul dincolo. În exterior, există tavane; În interior, dispune de tot (și ceva mai mult) de care are nevoie o casă. Poate de aceea sentimentul când te duci la Vitra Haus este doar să fii în mai multe case în același timp. În cele 12 case combinate și distribuite în cinci etaje, medii comune caselor care ar putea fi din Brazilia sau Japonia reușesc, dar cu un picior în realitate și altul în fantezie. O sufragerie duce la o zonă de luat masa, care duce la o cameră de zi, care duce la un colț de lectură. O mulțime de mobilier și accesorii, amenajate milimetric, formează medii. În cele mai diferite formate și culori, există canapele, fotolii, mese, scaune, bănci, bufete etc. De pe tavan atârnă cele mai diferite modele de corpuri de iluminat, de la cea mai simplă la cea mai complexă. Pe pereți și pe mobilier, fotografiile și accesoriile celor mai diverse dau farmec spațiilor casnice, dar acest lucru ar face și frumos în locuri comerciale, cum ar fi restaurante și baruri. Covoarele, perdelele și jaluzelele completează lucrarea, îmbrăcând toate dulapurile. Piesele clasice se combină cu noutăți, îmbunătățind astfel starea de spirit a privitorului.

3. Clădirea Vodafone din orașul portughez Porto este rezultatul unui concurs organizat de această companie de telecomunicații. Conceptul de proiect a venit direct din motto-ul companiei; "Viața Vodafone, Viața în mișcare". Întreaga clădire încearcă vrea să fie credincioasă acestui slogan, din exterior spre interior, prin funcționarea spațiilor și a relațiilor. Designul exterior oferă linii și ancadramente aidoma unor avioane înclinate în unghiuri diferite pentru a genera acel sentiment de mișcare și dinamism.În interiorul său, însă, proiectul rămâne fidel imaginii sale în străinătate, generând spații deschise mari care pot fi ușor împărțite și redistribuite, atribuind diferite utilizări de fiecare dată, după cum este necesar. În interior sunt pereți verticali, plați în contradicție cu geometria exterioară.

Urmând conceptul de dinamism, fluiditate și mișcare, iluminatul se realizează cu ajutorul unor corpuri de iluminat de forme robuste, stil bară, aplicate pe tavane. În spațiile publice astfel de bare urmează unei geometrii unghiulare și rupte care continuă să ajungă la geometria liniilor care alcătuiesc fațada. Cu toate acestea, în zonele de birouri s-au folosit separări între panourile modulare ale tavanului fals pentru a genera bare rectilinii ușoare care să ajute la transformarea practică a unui spațiu modular continuu din punct de vedere fizic în care se pot realiza diferite aplicații. Clădirea este formată dintr-un total de 8 niveluri, din care 3 subterane (din care 2 patru spații parcare autovehicule și unul pentru dotări tehnice, echipamente și chiar zone de servit masa). Structura este elementul central al clădirii deoarece generează fațadele și imaginea specifică a clădirii.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

CÂTEVA INSIGNE
DIN JUDEȚUL PRAHOVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

Ferdinand I - (Regele românilor) Sinaia 1920

Medalia de mai sus omagiază personalitatea regelui României – Ferdinand I. Medalia are o singură față, este confecționată din argint, de formă rotundă, cu toartă de prindere, diametrul de 26 milimetri și este opera gravorului Mihail Kara. În câmpul medaliei este redat chipul regelui Ferdinand I, orientat stânga, în partea stângă un spic orientat cu vârful în jos iar în dreapta inscripția: “REGELE ROMÂNILOR, SINAIA - 1920”

Ferdinand I, Rege al României, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 24 august 1865 la Sigmaringen şi decedat 20 iulie 1927 la Sinaia) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al Academiei Române , iar între 1914 şi 1927 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.

Sinaia este un oraș situat în județul Prahova, România, pe valea Pahovei, la poalele Munților Bucegi, cunoscut mai ales datorită importanței sale turistice. Orașul este situat la circa 60 kilometri nord-vest de Ploiești și la 50 kilometri sud de Brașov. Altitudinea medie a orașului este de 880 de metri, orașul numărând aproximativ 10500 de locuitori. În secolul al XVII-lea această zonă era nelocuită. Primii locuitori care s-au stabilit în pădurea virgină de aici au fost călugării mănăstirii Sinaia, ctitorită între anii 1690-1695 de către Marele Spătar Mihail Cantacuzino, precum și niște scutelnici care se ocupau cu paza mănăstirii și cultivarea moșiilor acesteia. Orașul a luat numele mănăstirii, iar mănăstirea a fost denumită astfel după călătoria spătarului în Palestina și Peninsula Sinai. Sus am postat stema orașului și o poză cu clădirea Primăriei - Sinaia.

Insigna - Muzeul ceasului Ploiești 1990

Ceas de buzunar Elveția

Muzeul Ceasului “Nicolae I. Simache” din Ploiești este unicul muzeu de acest fel din România, care cuprinde o bogată colecție de ceasuri făurite de meșteri vestiți din Europa, cele mai multe fiind adevărate opere de artă. Organizat din inițiativa profesorului N.I. Simache, ca secție a Muzeului de Istorie, el datează din 1963. A fost instalat mai întâi într-o sală din Palatul Culturii, până când, prin achiziții, a căpătat un patrimoniu atât de bogat încât a avut nevoie de un local propriu. I s-a pus atunci la dispoziție Casa Luca Elefterescu, care a fost adaptată noului scop; lucrările de amenajare sau terminat în anul 1971 și muzeul s-a deschis în ianuarie 1972. În prezent, muzeul are o colecție de aproape 1000 de piese (numai în parte expuse), printre care: cadran solar, pendul construit din lemn în 1634, ceas pus în mișcare printr-o cădere de apă (Londra, 1654), primul ceas de buzunar („oul de Nürnberg”), orologii de turn, o piesă din 1693 (realizare a ceasornicarului Ralf Gout), ceasul de mână construit în același an de Courvoisier (cu efigia lui Ludovic al XIV-lea), piese realizate de meșterii londonezi Georg Prior, Edward Prior, Th. Whit, George Clarke, Markwich, Markham, Jo Wightmann, Van Laure, de ceasornicari francezi (Benjamin Balber, George Charle, Meuron), austrieci (Philipp Ia-cob, Beyr) sau elvețieni (Pres Vaucher, A. Hess). Pot fi văzute ceasuri cu mecanisme muzicale care cântă Marseilleza, Deșteaptă-te române!, valsurile lui Strauss. Sunt prezentate prezentate ceasuri care au aparținut unor mari personalități române, (Constantin Brâncoveanu, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Păstorel Teodoreanu, Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu Hașdeu, I. L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, etc.), ceasuri distractive (al morarului, fierarului, frizerului, motanului etc.), ceasuri cu diverse indicații în afara orelor, ca și alte obiecte legate de temă. Sus am postat logo-ul și o poză cu sediul Muzeului ceasului - Ploiești.

Nicolae I. Simache (născut la data de 5 noiembrie 1905 și decedat la data de 6 ianuarie 1972) a fost un profesor, publicist și istoric român.

Insigna - Expo fotbal Ploiești - 1983

Manifestarea numismatică culturală și sportivă “EXPO FOTBAL” s-a permanentizat la Ploiești prin inițiativa și strădania inimosului localnic Manu Nicolae. Acesta era un mare pasionat de sport, în special fotbal, și medalistică, în special insignografie. Și astfel din 26 iunie 1982, în orașul aurului negru românesc – Ploiești, au loc anual întâlniri și expoziții ale iubitorilor de fotbal și de insigne sub genericul EXPO FOTBAL PLOIEȘTI.

Insigna turistică - Bușteni

Bușteni este un oraș din județul Prahova, care mai include localitatea Poiana Țapului, fiind situat la 135 km depărtare de București. Altitudinea medie a orașului Bușteni este de 850 m. Este una din cele mai populare stațiuni de munte, oferind panorame spectaculoase, o mulțime de oportunități și activități de vacanță, de la schi la excursii montane. La recensământul din anul 2011 orașul număra 8894 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 94,33% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației orașului astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 93,22% și restul – nedeclarată sau altă religie. Practic nu există un document care să ateste cu siguranță începuturile localității. Sursele vremii amintesc doar că pe la sfârșitul veacului al XVII-lea „nici vorbă nu era de vreun sat”. Cel mai important an este 1782, când domnitorul Mihai Șuțu
înființează, cu 24 de familii de scutelnici ai Mănăstirii Sinaia, primul cătun - Izvorul, care va fi la originea apariției viitoarelor așezări de mai târziu. Pe la 1790 se spune că locul unde Valea Cerbului se varsă în râul Prahova, se numea „La Bușteni”, terenul nefiind locuit, dar aglomerat cu buștenii cărați de ape, de aici și numele viitoarel localități – Bușteni. Enumăr mai jos câteva atracții turistice ale acestei localități; Crucea de pe Caraiman, Casa-muzeu Cezar Petrescu, Castelul Cantacuzino, Biserica Domnească și Mănăstirea Caraiman. E de notorietate faptul că localitatea are un mare potențial turistic, atât iarna cât și vara.

Capra neagră (Rupicapra rupicapra) este un animal care face parte din familia Bovidae, subfamilia Caprinae. Ea este răspândită în regiunile muntoase din Europa şi Asia Mică. Animalul are o înălțime între 110 si 130 centimetri, are o coadă scurtă (maximum 8 centimetri), având înălțimea la greabăn de 75 centimetri, cântărind între 30 și 50 de kilograme. Are un corp relativ scund, picioare musculoase cu copită despicată, un gât relativ lung terminat cu un cap scurt prevăzut la ambele sexe cu două coarne inelate și încovoiate spre îndărăt. In spatele coarnelor se găsesc două glande care secretă în perioada de împerechere un lichid cleios cu miros neplăcut. In timpul verii capra neagră are o culoare spălăcită brun-roșcată, partea inferioară a corpului fiind alb gălbui, având pe spate o dungă neagră. Iarna culoarea caprei este brun închis, brun negricios, fiind alb pe abdomen și picioare, capul fiind de culoare albă-gălbuie, pe creștet având o dungă de culoare închisă.

În 1928, la inaugurarea sa, „Crucea de pe Caraiman“, ridicată la altitudinea de 2291 m, era cea mai înaltă structură metalică situată într-o zonă montană. În timp, imaginea acestui monument unic în Europa prin amplasament şi prin dimensiuni a devenit extrem de cunoscută. Istoria „Crucii“ nu e însă atât de clară, numeroase aspecte aflându-se încă sub semnul întrebării. Însuşi numele sub care a rămas cunoscut în memoria colectivă acest simbol al arhitecturii şi tehnicii mondiale din prima jumătate a secolului al XX-lea dă naştere unei controverse. Studiind documentele de arhivă şi lucrările publicate de-a lungul celor 82 de ani care au trecut de la inaugurarea monumentului, cercetătorul descoperă nu mai puţin de trei titulaturi diferite. Cel mai des întâlnit în documentele oficiale aflate în colecţiile Arhivelor Naţionale ale României e numele de „Monumentul Eroilor“, în timp ce în limbajul cotidian s-a păstrat, încă din anul 1933, titlul de „Crucea de pe Caraiman“. O a treia variantă ce şi-a făcut loc în unele surse bibliografice secundare – „Crucea Eroilor Ceferişti“ – pare a fi fost generată de faptul că ridicarea monumentului (între anii 1926-1928) a fost realizată prin eforturile lucrătorilor Direcţiei de Poduri din cadrul Direcţiei Generale C.F.R. Din păcate, majoritatea publicaţiilor editate de-a lungul existenţei „Crucii“ nu au păstrat decât unele date vagi, legate strict de construcţia propriu-zisă a monumentului, fapt care a deschis calea spre un alt punct de controversă, legat de semnificaţia istorică a acestei opere de arhitectură. Luând ca bază de pornire a cercetării înscrisul săpat în piatra plăcii comemorative, „Ridicatu-s-a acest monument întru slava şi memoria eroilor prahoveni căzuţi în Primul Război Mondial 1916-1918 pentru apărarea patriei – construit între anii 1926-1928“, cercetătorul se vede nevoit să considere credibile informaţiile păstrate în memoria colectivă, ce atribuie ideea realizării monumentului „Societăţii Cultul Eroilor“. Aceasta funcţiona încă din anul 1919, sub denumirea iniţială de „Societatea pentru Mormintele Eroilor Căzuţi în Război“ şi sub înalta ocrotire a Prinţesei Maria, cea care avea să fie încoronată Regină a României, în octombrie 1922. Ne sunt cunoscute numele unor personalităţi din domeniile arhitecturii şi construcţiilor din primele decenii ale secolului al XX-le, care s-au implicat în realizarea acestui monument unic în Europa. Astfel, ne este cunoscut faptul că întregul proiect al ansamblului a fost opera arhitecţilor români Georges Cristinel şi Constantin Procopiu. La fel, ne sunt menţionate numele celor doi mari ingineri ce au realizat studiile de rezistenţă ale monumentului:Alfred Pilder şi Teofil Revici, precum şi ale celor care au urmărit ridicarea „Crucii“, dirigintele de şantier Nicolae Stănescu şi şeful de şantier V. Bumbulescu. Nu trebuie trecută cu vederea nici activitatea lucrătorilor din cadrul a două secţii de linii (L1 şi L5) aflate în subordinea Direcţiei Generale C.F.R., ale căror eforturi au făcut posibilă existenţa construcţiei (introdusă în lista monumentelor de patrimoniu, sub codul PH-IV-mon-A-16887). Istoria a reţinut şi sprijinul acordat de fraţii Schiel, care au pus la dispoziţia constructorilor funicularul fabricii de hârtie din Buşteni. Cu ajutorul acestei instalaţii au fost transportate mare parte din elementele metalice necesare ridicării „Crucii“. Comunitatea locală s-a implicat la rându-i;locuitorii Buşteniului şi-au folosit atelajele şi animalele de povară pentru a urca până pe platoul Bucegilor restul materialelor necesare construcţiei soclului pe care se înalţă monumentul. Comuniştii au vrut să-i secţioneze braţele. Neglijată aproape complet de-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, ameninţată chiar cu dispariţia (spre sfârşitul deceniului patru al secolului trecut au existat chiar voci care au cerut secţionarea braţelor laterale ale monumentului şi montarea unei stele roşii în vârful coloanei metalice), devenită un element al cotidianului ultimelor două decenii, „asaltată“ de cei ce îşi găsesc un titlu de glorie efemeră din marcarea numelui prin intermediul diverselor înscrisuri grafitti aşternute pe piatra soclului ori prin slovele scrijelite în grabă pe uşa de acces în interiorul ansamblului, „Crucea de pe muntele Caraiman“ pare să fi redevenit, în sfârşit, un simbol al culturii şi istoriei celor pe care îi veghează din înălţimile munţilor. Astfel, un parteneriat recent încheiat între Consiliul Local al oraşului Buşteni şi Asociaţia Rotary Club „Valea Prahovei“ îşi propune restaurarea completă a „Monumentului Eroilor“ şi introducerea sa în circuitul turistic mondial. (Sursa NET – Revista Historia). Din anul 2014 monumentul este înscris în Guiness World Records ca fiind cea mai cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan. Crucea este situată chiar pe marginea abruptului către Valea Seacă, la altitudinea de 2291 m, fiind unică în lume atât prin altitudinea amplasării, cât și prin dimensiuni: crucea propriu-zisă are o înălțime de 28 m și două brațe de câte 7 m fiecare. Monumentul era cea mai înaltă construcție din lume la vremea respectivă, de acest fel, situată la o astfel de altitudine. Lățimea stâlpului vertical este de 2 m, lungimea brațelor orizontale până în axul stâlpului fiind de 7 m, iar latura unui ochi pătrat de zăbrea este de 2 m. Crucea este executată din profile de oțel, fiind montată pe un soclu din beton armat placat cu piatră, înalt de 7,5 m. În interiorul acestuia se află o încăpere care a adăpostit inițial generatorul de energie electrică ce alimenta cele 120 de becuri de 500 W de pe conturul Crucii.

Insigna - Bucegi

Masivul Bucegi, cu o suprafață de circa 300 kilometri pătrați, se află la extremitatea estică a Carpaților Meridionali, desfășurându-se între Valea Prahovei la est și culoarul Branului și Valea Ialomiței la vest. Else întinde pe teritoriul județelor Dâmbovița, Prahova și Brașov. Fiind de o mare complexitate structurală și morfologică, masivul apare ca o cetate naturală, cu incinta suspendată la 1600 – 2500 metri, sprijinită de abrupturi puternice. Masivul Bucegi este foarte vizitat de turiști în toate perioadele anului, aici existând multe cabane, refugii și trasee turistice cu grade diferite de dificultate. Enumăr mai jos câteva dintre cabanele turistice situate în acest masiv muntos: Omu, Babele, Caraiman, Diham, Mălăiești, Bolboci, Furnica, Padina, Peștera, Scropoasa, Vârful cu Dor, Brădet, Valea cu brazi, Cuibul dorului și Valea dorului.

Floarea de colț este o specie de plantă declarată monument al naturii încă din anul 1933. Floarea de colț (Leontopodium alpinum) – o adevarată perlă a munților noștri, de o frumusețe aparte și totodată cea mai rară din întreaga floră montană, crește în munții calcaroși, în pajiștile de pe versanții abrupți și însoriți sau pe stâncării. Întâlnită în România pe stâncile aproape inaccesibile omului din Munții Vrancei, Munții Bucegi, Munții Făgărașului, Munții Maramureșului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlău, Retezat, Godeanu, floarea de colț este simbolul iubitorilor de drumeție la munte. În tradiția populară românească, reprezintă un simbol al dragostei și se spune că bărbații își demonstrau dragostea, îndemânarea și curajul, culegând o floare de colț de pe stâncile ascuțite ale munților și oferind-o iubitelor. Această ”steluță” este, totodată, simbolul tinereții, al tuturor virtuților și harurilor sufletului omenesc. Din cer, peste crestele munților și peste colții de stâncă aplecați peste văgăuni și prăpăstii, se pornesc ploi de steluțe albe, catifelate. Sunt florile zânelor, care împodobesc munții. Floarea de colț, denumire alternativă Floarea reginei este o specie de plante erbacee, perene, din genul Leontopodium, familia Asteraceae.
Planta este înaltă de 5 – 20 centimetri și are inflorescența compusă din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb - argintii, lânos - păroase. Inflorescența este îmbrăcată cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici și care iau forma unei steluțe.Aceasta este formată până la zece inflorescențe cu numeroase și minuscule flori, încadrate de 5-15 bactee albe, dispuse radiar, ce dau întregului ansamblu înfățișarea unei flori. Planta este acoperită cu peri catifelați, argintii, ce îi conferă o eleganță deosebită. Perioada de înflorire este iulie - august. Crește în munți calcaroși, în pajiști de pe versanți abrupți și însoriți sau pe stânci.

Municipiul Ploiești este unul dintre marile orașe ale României și reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 de kilometri depărtare de București. Municipiul Ploiești se găsește în apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România. Ploieștiul este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de provinciile istorice Transilvania și Moldova. este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere). Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă faptul că localitatea avea un nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din anul 1567, semnat de către domnitorul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a "cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul Coresi din Bărcănești. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Ploieșți precum și fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din vremuri diferite.

Catedrala ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul

Halele

Muzeul de istorie

Primăria (Centru)

Colegiul național Mihai Viteazul

Monumentul vânătorilor

Muzeul Ion Luca Caragiale

Muzeul de artă

Palatul culturii

Fabrica Vega

Baia municipală

Calea Câmpinei

Bulevardul Independenței

Centrul

Gara de Sud

Hotelul Berbec

Liceul Petru și Pavel

Statuia Libertății

Strada Franceză

Strada Golești

Strada Lipscani

Palatul Administrativ

Prahova este un județ aflat în regiunea istorică Muntenia din România. Este cel mai populat județ din România (cu excepția capitalei București, oraș aflat în vecinătatea sa, la sud) deși este doar al 33-lea din țară ca suprafață. Județul se întinde pe o suprafață de 4716 km.p., numără aproximativ 830000 de locuitori și își are reședința în municipiul Ploiești. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Ploiești și Câmpina, 12 orașe - Azuga, Băicoi, Boldești - Scăeni, Breaza, Bușteni, Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlași, Văleni de Munte și 90 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Prahova precum, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din aces județ, din vremuri diferite, dar și câteva splendide locuri de vizitat în acest județ.