Epaminonda's Blog.....: MEMORIA CĂRȚII POȘTALE - STAȚIUNEA AURORA, LOCALITATEA ȘI MONUMENTUL ADAMCLISI

Aici admiri câteva cărți poștale din regimul comunist dar și câteva poze recente din Stațiunea Aurora (Cap Aurora), județul Constanța.

1. Aurora (Cap Aurora) este o stațiune balneoclimaterică (cartier) al orașului Mangalia, județul Constanța, deci nu este sat, deoarece nu are populație permanentă, ci una sezonieră.

Stațiunea se află chiar la capul Aurora care desparte golfulețul adăpostind, la nord, stațiunea Jupiter, de cel care adăpostește, la sud, stațiunea Venus.

Această stațiune s-a construit în regimul comunist fiind inaugurată în anul 1973.

Este situată la 41 kilometri depărtare de Constanța și kilometri nord față de Mangalia, ocupând o fâșie lungă de aproximativ 1 kilometru și lată de 250 metri, între Marea Neagră și Pădurea Comorova.

Aici sunt 10 hoteluri cu nume de pietre prețioase (Onix-Safir, Opal, Topaz, Cristal etc.) și cu un stil arhitectonic ne mai întâlnit în alte stațiuni ale litoralului.

Stațiunea are o climă temperată cu influențe mediteraneene.

Temperatura medie a verii este de 25 grade Celsius, însă briza răcorește aerul.

Precipitațiile sunt foarte reduse, apa mării variază între 20 și 23 grade Celsius ceea ce asigură o vacanță plăcută.

Stațiunea are multe spații verzi și vegetație abundentă, iar plaja cu golfulețele sale dau un aer exotic și intim, în contrast cu întinsele plaje din alte stațiuni.

Aurora este o stațiune liniștită, lipsită de aglomerație și curată, perfectă pentru odihnă și relaxare.

Latitudinea stațiunii este aceiași cu a orașelor San Remo, Nisa și Monaco.

Prezența apelor minerale mezotermale dau Aurorei statut de stațiune balneoclimaterică.

Câteva dintre atracțiile stațiunii sunt; terenurile de tenis de câmp, Baby Land Delta – locul de joacă ideal pentru copii, realizarea de scufundări subacvatice, banana gonflabilă pe mare, toboganul pe apă, billiard, jocuri mecanice, hidrobiciclete, canoe, ski-jet pe mare, schi nautic, parasailing, surfing, wind-surfing, kite-surfing, biciclete, parc distracții, cinema în aer liber, călărie, zboruri de agreement.

Unele din aceste atracții sunt foarte aproape de stațiunea Jupiter.

2. Adamclisi este o comună din județul Constanța, care include și satele Abrud, Hațeg, Urluia și Zorile. Numele Adamclisi (în grafii mai vechi

Adamklissi sau Adam Klisi) este forma românizată a denumirii turcești Adam Kilisse/Adam Kilisesi (Casa lui Adam, interpretată ca fiind Biserica Omului) și asta deoarece turcii au considerat impunătorul monument roman Tropaeum Traiani drept biserică. Comuna se află în sudul județului și este traversată de șoseaua națională DN3, care leagă între ele orașele Constanța și Călărași.

La recensământul din anul 2011 comuna număra 2250 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 90,97%, turci – 2,08% și restul – necunoscută sau altă etnie. Astăzi structura confesională a populației comunei se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 90,97%, musulmani – 2,08% și restul – nedeclarată sau altă religie. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna nu exista, satele ei făcând parte din comunele învecinate Enigea și Hazarlâc.

Comuna Adamclisi este consemnată însă în anul 1925 de anuarul Socec, având în compunere satele Adam-Klisi, Cherim-Kunis și Urluia, în plasa Traian a aceluiași județ, având 1795 de locuitori. Până în 1931, fuseseră înființate și satele de coloniști Abrud și Hațeg, care au format o comună separată cu numele de Abrud; tot în acel an, satul Cherim-Kunis este menționat cu numele de Zorile. În comuna Adamclisi se găsește situl arheologic de interes național, ce cuprinde cetatea Tropaeum Traiani datând din secolul al II-lea e.n., precum și urmele unei basilici și ale unei necropole romano-bizantine, un ansamblu de apeducte romane, un altar roman, un turn roman, termele cetății și locuințele extramurane.

3. TROPAEUM TRAIANI este un monument triumfal roman în Adamclisi, județul Constanța, ridicat în cinstea împăratului roman Traian între anii 106-109 d.Hr. pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în anul 102 d.Hr.

Acesta a fost reconstituit în 1977, după unul dintre modelele ipotetice ale vechiului monument aflat în ruine. În muzeul adăpostit în interiorul acestuia se găsesc părți din monumentul original. Construcția este situată în regiunea podișului Negru Vodă, lângă comuna Adamclisi, la 60 km sud-vest de Constanța, pe drumul național Călărași - Constanța. Tropaeum Traiani este unul dintre cel mai importante monumente antice de pe teritoriul României. Primele săpături au fost întreprinse începând cu anul 1882 de către Grigore Tocilescu.

Monumentul, în varianta în care a fost reconstituit de către arheologi, este alcătuit dintr-un soclu cilindric, care are la bază mai multe rânduri de trepte circulare, iar la partea superioară un acoperiș conic, cu solzi pe rânduri concentrice de piatră, din mijlocul căruia se ridică suprastructura hexagonală.

La partea superioară se află trofeul bifacial, înfățișând o armură cu patru scuturi cilindrice. La baza trofeului se află două grupuri statuare care conțin fiecare reprezentarea trupurilor a trei captivi. Înălțimea monumentului împreună cu trofeul este aproximativ egală cu diametrul bazei și anume circa 40 metri.

De jur împrejur, cele 54 de metope din calcar de Deleni, înfățișează în basorelief scene de război. Metopele erau lespezi dreptunghiulare cu înălțimea de 1,48 ‐1,49 metri.

Din cele 54 metope inițiale, se mai păstrează 48. Deasupra metopelor se află o friză cu 26 de creneluri, din care s-au păstrat numai 23, sculptate și ele în basorelief, care alcătuiesc coronamentul nucleului circular.

Ansamblul, din care făcea parte monumentul, mai cuprindea un altar funerar, pe ai cărui pereți se aflau înscrise numele celor aproximativ 3800 de soldați romani căzuți probabil în lupta de la Adamclisi, și de asemena un mausoleu, cu trei ziduri concentrice, în care se pare că a fost înmormântat comandantul (praefectus castrorum), care, cu prețul vieții sale, a decis victoria din anul 102.

La 2 kilometri spre vest de monumentul triumfal a fost întemeiată de Traian cetatea romană Tropaeum Traiani, care este menționată în inscripții pentru prima dată ca municipiu în anul 170.

În Complexul muzeal Tropaeum Traiani pe lângă "Monumentul triumfal Tropaeum Traiani" și "cetatea Tropaeum Traiani" (care datează din secolul al II-lea) se află și muzeul de sit.

Clădirea muzeului, inaugurată în 1977, este concepută ca un lapidarium și cuprinde numeroase vestigii arheologice descoperite în cetate și împrejurimi. Pe o parte a muzeului sunt expuse metopele, friza inferioară și cea superioară, pilaștrii, crenelurile și blocurile de parapet ale stilului attic festonat.

În centrul sălii este expusă statuia colosală a trofeului, inscripția și friza cu arme. Celelalte exponate sunt constituite de colecțiile ceramice (vase aparținând culturii Hamangia, ceramică getică, amfore grecești, romane și bizantine), opaițe, unelte, podoabe, fragmente de apeducte, sculptură, documente epigrafice.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O PASTILĂ DE UMOR

__________xxx__________

CÂTEVA
INSIGNE ȘI MEDALII
DIN JUDEȚUL OLT

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - I.O.B. Balș - iunie 1974

(Întreprinderea de osii și boghiuri)

S.C. S.M.R. S.A. Balş (S.C. Subansambluri Material Rulant S.A.) a fost proiectată şi construită între anii 1965 - 1970 şi a fost cunoscută peste tot în lume până în anul 1990 ca Intreprinderea de osii şi boghiuri Balș (I.O.B.), iar după această dată este înregistrată la Camera de Comerţ Olt cu numărul J28/31 din 1991, sub actuala denumire. Din proiectare a fost prevăzută cu utilaje de mare complexitate tehnologică, posedând în prezent noutăti de ultimă oră în industria producătorilor de material rulant de cale ferată din lume. Deschiderea României după anul 1989, către economia de piată a făcut ca profilul uzinei să fie mult mai complex, să se asimileze noi produse, să se dezvolte activitătile de marketing si management performante. firmă cu capital privat românesc 100%, principalul acţionar fiind M.R. INVESTIŢII INDUSTRIALE SA Bucureşti. Suprafaţa firmei este de 50 hectare, din care circa 60% reprezintă spaţii de producţie, iar restul este reprezentat de reţele interne de căi ferate, drumuri de acces, depozite şi anexe. Obiectivul de activitate al SC SMR SA Balş îl constituie: producţia de subansambluri pentru material rulant: boghiuri, osii, roţi monobloc, osii montate, aparate de rulare, elaborarea de oţel şi turnarea de lingouri şi piese din oţel, execuţia de piese turnate, forjate şi matriţate, construcţii metalice, prelucrări mecanice prin aşchiere și tratamente termice. Prin produsele realizate si prin tehnologiile aplicate, bazate pe o îndelungată experientă, SC SMR SA si-a câstigat de-a lungul timpului un loc de frunte printre producătorii de material rulant de cale ferată din lume. Fiind specializată în producerea de material rulant de cale ferată, SC SMR SA este dotată cu utilaje moderne şi de înaltă productivitate care permit desfăşurarea unui flux de fabricaţie de la materia primă până la produsul finit.

Balș este un oraș din județul Olt, care mai include și satele: Corbeni, Româna și Teiș. În ceea ce privește atestarea localității Balș au existat mai multe variante, unele hrisoave găsite, atestă faptul că localitatea a fost așezată pe lunca Oltețului înainte de anul 1450. Mai exact, un hrisov din anul 1564 menționează existența Balșului ca așezare omenească întărind afirmațiile că pături de populație bogată de origine sârbă au pătruns în zona Balșului după căderea Smederevei - un oraș cetate din apropiere de Belgrad. La 22 octombrie 1921 Balșul a fost declarat oraș reședință de plasă. Începe modernizarea orașului, se refac și se pavează străzi, este construită o uzină electrică și de asemenea sunt construite în aceeași perioadă casa de cultură, cinematograful și dispensarul veterinar, ceea ce indică un nivel de trai mai ridicat pentru populație. În perioada comunistă, se dezvoltă activitățile industrial preexistente, apar intreprinderi de o mare valoare economică, ca I.O.B. Balș, apoi IMAIA Balș și Jiul Balș, precum și mai multe instituții cooperatiste. Perioada de după 1989 a însemnat pentru orașul Balș un declin economic, datorat privatizărilor marilor unități industriale. Astfel a crescut șomajul în zonă, iar forța de muncă a migrat spre Craiova, respectiv Slatina. Orașul Balș este situat în sud-vestul României, în regiunea istorică Oltenia, la distanță egală de municipiile Craiova și Slatina. La recensământul din anul 2011 orașul număra 18164 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 88,12%, romi – 3,35% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Balș, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 90,64% și restul – nedeclarata sau altă religie.

Liceul industrial nr. 2 Caracal 1888 - 1988

100 ani de existență - Liceul industrial nr.2

Liceul industrial nr. 2 Caracal, denumire veche Liceul de băieți, denumire actuală Colegiul național “Ioniță Asan” din municipiul Caracal, județul Olt, este o instituție de învățământ fondată în anul 1888 prin semnătura Ministrului Instrucțiunii Publice, marele om de cultură Titu Maiorescu, sub numele Gimnaziul clasic de Băieți din Caracal, prima școală de învățământ secundar din județul Romanați. Ca date cardinale în istoria liceului, un fel de CV al acestuia, se impun memoriei noastre: - anul înființării sale, 1888, mai întâi ca gimnaziu, având ca director pe Constantin Locusteanu, autorul primului Dicționar Geografic al județului Romanați, veritabilă monografie a acestor meleaguri; - anul 1889, când a luat ființă Biblioteca al cărei nume a devenit, în 1902, „N. B. Locusteanu”, în urma unei donații extrem de valoroase a acestuia; - anul 1891, când gimnaziul primește spre folosință un interesant și frumos local, cu o arhitectură inedită, devenit apoi Liceul nr. 2 de fete și, mai apoi, Școala Generală nr. 5; - anul 1891, când gimnaziului i se dă numele de „Ioniță Asan”, prin Înalt Decret Regal semnat de Carol I, document găsit în arhivele vremii, în Biblioteca Academiei Române, de către neobositul profesor Florian Petrescu; - anul 1919, când gimnaziul se transformă în liceu (director, Mihail Dimonie); - anul 1928, când se dă în folosință actualul local al liceului (director, D. C. Eftimescu)- anul 1936, când liceul este înzestrat cu o frumoasă sală de teatru (director, Nae Ionescu); - anul 1944, când se pun bazele Societății culturale „Haralamb G. Lecca” (director, Crăciun Pătru); - anul 1947, anul înființării Pinacotecii „Marius Bunescu” (director, Crăciun Pătru). Urmează, apoi, o suită de transformări cu care am fost contemporani, mai mult sau mai puțin inspirate și benefice, la care, ca toate celelalte licee, se supune și liceul „Ioniță Asan”. În istoria de aproape 150 de ani acest liceu a dat societății mari oameni de știință, cultură și artă, un merit deosebit revenind prestigiosului colectiv de cadre care au slujit de la catedra acestui liceu. Astăzi liceul are 47 de clase, 84 cadre didactice și aproximativ 1230 elevi, el fiind situat situat pe bulevardul Nicolae Titulescu, la nr. 39. Numele pe care îl poartă cu demnitate acest liceul este numele primului rege al Imperiului Româno – Bulgar. cu teritorii de o parte și de alta a Dunării (Ioniță Asan ce a domnit gloris între anii 1197 - 1205). Se știe că în anii 1185-1186, romanii din Balcani, organizati in vlahii, s-au rãsculat impotriva impãratului bizantin sub stãpanirea cãruia se aflau, deoarece acesta, a pus noi dãri care Ioveau in primul rand pe stãpanii turmelor de oi si ai cirezilor de vite, care erau romani. Acestia au trimis, in semn de protest, la Constantinopol, pe Petru si Asan pentru a-i cere impãratului sã renunte la pretentiile sale greu de satisfãcut. Isac al Il-lea Anghelos, impãrat bizantin, nici mãcar n-a vrut sã-i asculte, iar unul dintre ei, Asan, a fost chiar pãlmuit pentru darzenia cu care a apãrat drepturile neamului sãu. Intorsi acasã, ei au indemnat poporul sã se ridice impotriva acestor abuzuri, luand conducerea rãscoalei, intr-un rnoment greu pentru Imperiu, cand acesta era atacat si de normanzi (1185). La inceput, rãsculatii sunt infranti, dar au cerut ajutor de la romanii si cumanii din stanga Dunãrii cãrora li s-au alãturat si bulgarii. Astfel, bizantinii sunt infranti prilej cu care a luat nastere o nouã stãpanire numitã imparãtia romano-bulgarã, cu capitala la Tarnovo.

Insigna fotbal - Progresul Corabia

Progresul Corabia a fost și este un club local de fotbal. După ce o perioadă nu a mai activat, în anul 2000 echipa Progresul Corabia a fost reînscrisă în campionatul județean. Terenul propriu de joc al echipei se numea tot Progresul, însă astăzi stadionul poartă numele lui Ion Oblemenco, marele fotbalist al Universității Craiova, care s-a născut în acest oraș. În ediția 1976 – 1977 a campionatului național echipa Progresul Corabia a ajuns până în optimile Cupei României. În sezonul 1988 – 1989 echipa a ajuns la patru puncte de promovarea în divizia B. Deasupra am postat o fotografie reprezentând intrarea pe terenul de joc al acestei echipe.

Corabia este un oraș al județului Olt, care mai include și satele: Tudor Vladimirescu și Vârtopu. În cartierul "Cartieru Celei" (fostul sat Celei, absorbit în secolul al XX-lea de către noul oraș) se găsesc ruinele cetății dacice Sucidav, capitala tribului geto-dacic al Sucilor, unde Constantin cel Mare a construit un pod peste Dunăre, al cărui capăt există și azi. A fost al doilea pod peste Dunăre construit de Imperiul Roman. A fost construit sau reconstruit în anul 328, în timpul lui Constantin cel Mare dar a avut o viață scurtă. În incinta cetății se găsește și intrarea într-o fântână secretă cu o adâncime de 12 metri a cărei apă este potabilă și astăzi. La data de 30 noiembrie/11 decembrie 1871, s-a dat o lege prin care s-a acordau viitorului oraș 500 de pogoane pentru construcția de locuințe și utilități publice și realizarea unui port la Dunăre. Pe la Corabia armata română a trecut Dunărea în anul 1877 pentru a angaja lupte cu trupele turcești în cadrul războiului de independență. Mărturie stau monumentele din cartierul Siliștioara: Monumentul Independenței, respectiv Crucea Eroilor. În vremea regimului comunist portul este închis. Este impus un regim de industrializare forțată, Corabia reprezentând un puternic centru industrial, cu o fabrică de fire sintetice, o fabrică de mobilă, una de zahăr și o tăbăcărie minerală. În afara fabricii de zahăr, toate celelalte obiective industriale au fost închise după anul 1989. La recensământul din anul 2011 orașul număra 16441 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 81,61%, romi – 6,36% și restul necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Corabia astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 87,49% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Insigna - Societatea numismatică română - Secția Caracal

Era la început de veac XX. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (SNR). Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." În prezent SNR are filiale în aproape toate județele țării. Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române.

Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva.

Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris. Numismatica (gr. numisma și lat. nummus,

- monedă, ban) este știința auxiliară a istoriei având drept obiect de cercetare tipurile de monede, descrierea lor, descifrarea legendelor, materialul din care sunt monedele confecționate și raporturile dintre diferitele categorii de monedă. O ramură a numismaticii, medalistica se ocupă cu studiul medaliilor. Monedele au apărut din timpuri străvechi, ca obiecte din materiale nemetalice folosite pe rol bani. Neștiutorii includ și studiul bancnotelor lumii în numismatică, ceea ce este greșit. Pentru lămuriri citește mai jos!

Notafilia este denumirea pasiunii de a colecționa, cerceta și studia bancnotele lumii. Moneda de hârtie a fost, fără îndoială, introdusă de negustorii de ceai chinezesc, la începutul secolului al X-lea, pentru încheierea marilor tranzacții folosind bilete la ordin. Administrația chineză adoptă, în mod oficial, bancnotele în anul 1024. Prima mențiune occidentală a unei forme de bancnotă a fost făcută de către Marco Polo, la sfârșitul secolului al XIII-lea. Prima bancă din Europa care a emis bancnote a fost Riksbank din Stockholm, în anul 1658.

Caracal 15838 - 1988

Caracal - 450 de ani de la atestarea documentară 1538 - 1988

Caracal este un municipiu și al doilea oraș ca mărime din județul Olt, situat la 55 kilometri depărtare de Craiova.Ca poziție geografică, municipiul Caracal este situat în sudul țării, în Câmpia Romanațiului. De la est la vest este străbătut de râul Gologan, ale cărui ape sunt canalizate subteran pe cuprinsul localității. Municipiul Caracal este situat la intersecția DN6 (București – Craiova - Timișoara) cu drumurile naționale Corabia – Râmnicu Vâlcea – Sibiu beneficiind în același timp și de un important nod de cale ferată care completează transportul rutier cu cel feroviar. Are o poziție geografică ce îl situează la 40 kilometri de portul fluvial Corabia și la 55 kilometri de aeroportul Craiova, justificându-se astfel dezvoltarea rețelei de drumuri și căi ferate. Orașul este atestat documentar începând cu anul 1538, astăzi numărând aproximativ 31000 de locuitori. Sus am postat stema interbelică și actuală ale orașului precum și o poză cu primăria localității.

Teatrul Naţional din Caracal reprezintă principalul element arhitectural reprezentativ al judeţului Olt în domeniul culturii. Iar locul nici nu putea fi ales mai bine, respectiv în capitala culturală a judeţului. Adevărată bijuterie arhitectonică, imobilul ridicat acum un secol stă mărturie a imaginaţiei, hărniciei şi pasiunii pentru frumos a locuitorilor acestor zone. Clădirea Teatrului Naţional din Caracal te impresionează de cum o vezi, indiferent de unghiul din care o zăreşti. Redată culturii în anul 2008, după mai mulţi ani de lucrări de reabilitare în urma unui devastator incendiu, clădirea pare acum ca nouă. Pe frontispiciul imobilului sunt inscripţionate de 114 ani două cuvinte – “Teatrul Naţional”. Intrările laterale au şi ele amprenta timpului, este vorba despre două inscripţii: “Tragedie” şi “Comedie”. Lucrările la monumentala clădire au început pe data de 14 iulie 1896, aceasta fiind ridicată după planurile arhitectului austriac Franz Bileck, de unde şi accentele neobaroce şi neorenascentiste. Dealtfel, se pare că imobilul este singurul ridicat la indicaţiile acestuia în Vechiul Regat. Cu referire la ridicarea acestului lăcaș de cultură iată ce se scrie în revista vremii "Memoria Oltului";“În anul mântuirii 1896 s-a pus piatra fundamentală a Teatrului Naţional din Caracal, menit a aduce propăşirea culturii locuitorilor oraşului ce portă numele împăratului roman Caracala. Astăzi, în a 14 zi a lunii iulie, anul mântuirei 1896, după planul ridicat de inginerul arhitect Franz Bileck; construcţiunea fiind dată constructorului B. Mariani şi cu privegherea însărcinat inginerul oraşului George Grumăzescu. Lucrarea localului Teatrului Naţional se face în al 31-lea an al domniei întâiului rege al României Carol I, al cărui consiliu de miniştri este prezidat de Dimitrie A. Sturdza, având ca miniştri pe A. Stolojan ca ministru de interne, pe Eugeniu Stătescu ca ministru de al justiţiei, pe G. Cantacuzino ca ministru de finanţe, pe P. Poni ca ministru al Instrucţiunei publice şi Cultelor, pe C. Budişteanu ca ministru de Resbel, pe G.D. Palade ca ministru al Domeniilor, şi pe C.I. Stoicescu ca ministru al Lucrărilor Publice. În prezenţa prefectului judeţului Romanaţi Mihail I. Demetrian, a primarului oraşului Mihail Bibian şi a întregului consiliu compus din Dimitrie Mihăileanu, Mih. Mihail, I.T. Brătăşanu, Toma Hagi- Chirea, Constantin Dobrotescu, Dimitrie P. Celarianu, C. Dimitrescu, Eliodor I. Dulgherescu şi Ioniţă Ciocănescu, fiind ca secretar al Consiliului Dem. Teodorian, s-a făcut sfinţirea temeliei de către protopopul judeţului N.N. Delcescu şi s-a iscălit de toţi cei de faţă acest act comemorativ, din care un exemplar s-a aşezat în zidăria colţului de către sud, iar altul se va păstra în arhivele municipalităţii locale drept îndemn şi râvnă pentru generaţiunea viitore şi pentru pururea amintire a acestui act de mare însemnătate. S-au pus şi câte o piesă din monedele care-şi au cursul legal în ţară, adică o piesă de aur de 20 lei, una de argint de 5 lei, alta de 2 lei, de 1 leu şi de 50 bani; iar de aramă de 10 bani, de 5 bani, de 2 bani şi de 1 ban. Scrisu-s-a acest act de mine Ştef. D. Petrescu, institutor la Şcola Const. Filipescu” (Arhivele Statului Slatina, Foi volante). Construcţia a fost finalizată în anul 1901. Antreprenorul lucrărilor de construcţie a fost Retzieri Mariani, nepotul arhitectului Iulius Mariani. Clădirea are o mare varietate şi bogăţie de ornamente atât în interior, cât şi în exterior: coloane angajate, capiteluri, statui, balcoane, cupole, mari panouri pictate cu scene idilice şi pastorale, toate acestea evidenţiind un baroc târziu. Impresionează faţada principală care, dinspre est, este animată de un repertoriu decorativ bogat, accentul fiind pus pe registrul superior. Vorbind despre Teatrul Naţional din Caracal, Nicolae Iorga spunea: “Teatru cochet, împodobit cu stucaturi şi inscripţii care cheamă trupe şi o intenţie de care trebuie să se ţină seamă”. Apariţia unui teatru la Caracal a survenit la începutul secolului XX, când edilii oraşului şi localnicii deopotrivă au considerat necesară o sală de spectacole cu capacitate mare şi cu dotari tehnice specifice spectacolelor teatrale. La momentul inaugurării, oraşul Caracal avea nu mai puţin de 12000 de locuitori, fiind al treilea oraş din Oltenia după Craiova şi Turnu Severin. Între 1959 - 1960 s-a făcut restaurarea clădirii, prilej cu care frescele originale au fost acoperite, fiind introduse teme noi, specifice perioadei respective. Sala de spectacole a fost decorată de un colectiv de pictori alcătuit din Ion Musceleanu, Alin Gheorghiu, Sabin Bălaşa, Ion Sălişteanu etc., iar foaierul a fost pictat de Jules Perahim, Teodor Catană, Roni Noel, A. Stoicescu etc. Teatrul Naţional din Caracal a fost închis din 1987 pentru mai bine de 20 de ani în urma unui incendiu devastator care a distrus interiorul, acoperişul, instalaţiile electrice şi cele de sonorizare. Pe frontonul teatrului existau, înainte de restaurare, patru statui alegorice, dar, fiind parţial avariate, s-au executat altele de către sculptorii Vasile Năstăsescu (simbolul picturii), Nicolae Enea (simbolul muzicii), Rodica Severineanu (simbolul poeziei) şi Nartin Laizer (Teatrul). Teatrul avea atunci o capacitate de 500 locuri. În anul 1984 au început lucrările de recondiţionare a interiorului, întrerupte de un nefericit incendiu. În 1996 se decide construirea unei structuri de rezistenţă şi mutarea lui cu circa 60 de metri în faţă. În final, teatrul a fost închis, iar lucrările de reparaţii s-au prelungit nepermis de mult din cauza finanţării “cu picătura” de la centru. În fine, după mai bine de 22 de ani şi în schimbul a 14,7 milioane de lei vechi, Teatrul Naţional din Caracal a fost (re-)inaugurat în ziua de 19 decembrie 2008 cu mare fast, în prezenţa oficialităţilor locale, judeţene şi nu numai. Iniţial, “pictura era executată în manieră 1900. Plafoanele sălii de spectacole au fost pictate cu scene idilice sau pastorale”. Pictura originală nu s-a mai păstrat, astăzi interioarele fiind complet repictate de un colectiv condus de artistul plastic Ion Drăghici. Sala de spectacol a fost dotată cu aparatură electronică, instalaţii de sonorizare şi iluminat adecvate diferitelor genuri. În holul Teatrului se află acum două busturi de bronz - ale lui Virgil Carianopol şi Radu Şerban, ambii născuţi la Caracal. De asemenea, în interior pot fi admirate sculpturi executate de sculptorul Liviu Țăranu din Bucureşti. Bjuteria arhitecturală a Caracalului numită Teatrul Naţional figurează din nou la loc de cinste pe lista monumentelor istorice din ţara noastră. Instituția caracaleană de cultură este situată pe strada Cuza Vodă, nr.10 și astăzi poartă numele marelui actor român Ștefan Iordache.

Fabrica de anvelope (OLTYRE SA) a fost o mare unitate economică caracaleană, inaugurată în anul 1978. După ce a fost căpușată, aceasta a ajuns pe mâna fotbalistului Gică Popescu, incapabil să o mențină în funcțiune. Ulterior, aceasta a vândut acțiunile, majoritar devenind un caracalean de obârșie, care trăiește prin București și prin țări… calde, pe numele său Gigi Ștefănescu. Azi această întreprindere este închisă, mai are doar câțiva salariați care, în condiții „deosebite de lucru” mai fac niște garnituri, cum ne explica un muncitor „angajat” aici. Sediul central al fabricii este situat în Strada 1 Decembrie 1918, la nr. 150A.

Slatina este reședința și cel mai mare municipiu al județului Olt, România. Orașul este situat în sudul României, pe malul stâng al râului Olt în regiunea istorică Muntenia, la contactul cu Oltenia, în zona de contact dintre Podișul Getic și Câmpia Română. Slatina are o populație de aproximativ 79000 de locuitori, fiind un important centru industrial. Având o istorie de 650 de ani și un centru istoric conservat, orașul deține un important rol cultural în regiune. Prima referire la numele Slatina se găsește la 20 ianuarie 1368 în privilegiul comercial acordat de Vladislav I Vlaicu negustorilor de la Brașov, ca loc de vamă internă la primul vad din câmpie al Oltului, punct obligatoriu de trecere a carelor cu mărfuri peste Olt. Sus am postat stema actuală a municipiului Slatina, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Olt, vederi generale, cărți poștale, din vremuri diferite, și alte locuri de vizitat în acest oraș.

Grădina publică, Palatul administrtaiv și Banca națională

Monumentul eroilor martiri în Revoluția din 1989

Primăria

Podul peste Olt

Casa tineretului

Catedrala episcopală

Centrul cultural "Eugen Ionescu"

Gara

Casa de cultură

Cazarma Regimentului 3 Olt

Complexul comercial Al.I.Cuza

Liceul agricol

Liceul Radu Greceanu

Palatul administrativ

Hotelul Olt-Parc

Statuia Ecaterina Teodoroiu

Strada București - Grand Hotel Regal

Prefectura

Vederi

Olt este un județ situat în provincia istorică Oltenia, România și are reședința în municipiul Slatina. Județul Olt este situat în partea de sud a țării, pe cursul inferior al râului care i-a dat numele și face parte din categoria județelor riverane fluviului Dunărea. Suprafața este de 5498 kilometri pătrați și numără aproximativ 415500 locuitori. Ca subunități administrative-teritoriale județul Olt este compus din; 2 municipii – Slatina și Caracal, 5 orașe – Balș, Corabia, Scornicești, Piatra Olt și Potcoava, precum și 104 comune. Sus am postat stema și harta județului Olt, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură în acest județ, câteva trimiteri poștale ilustrate, toate din vremuri diferite.