Epaminonda's Blog.....: BIBERBACH

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură, din vremuri diferite, din localitatea austriacă

BIBERBACH, bundeslandul AUSTRIA INFERIOARĂ, dar și

câteva trimiteri poștale ilustrate și vederi generale.

Biserica - exterior

Biserica - interior

Hanul

Monumentul

Primăria

Hotelul

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Vederi generale

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

__________xxx__________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Set medalisitic - Monetăria Statului - 145 de ani de existență

Monetăria Statului, locul unde se bate și de unde își începe îndelungata călătorie prima moneda, este una dintre cele mai vechi instituții ale statului nostru. Fiind înființată în anul 1870, la trei ani după întemeierea Sistemului Monetar Național, aceasta și-a desfășurat activitatea într-un sediu situat în apropierea Palatul Victoria, până în anul 1902. La data de 24 februarie 1870, în prezența Regelui Carol I se inaugurează edificiul primei Monetării din România. Monitorul Oficial din România din 25 februarie / 9 martie 1870 inserează textul prin care evenimentul este prezentat ca fiind “inaugurarea Oțelului de Monetă” (cu sensul palat sau hotel de monedă). Setul de 3 medalii prezintă metaforic istoria baterii primelor monede ale României, ilustrând prima monedă din aur cu valoarea de 20 de lei, emisă de Monetăria Statului în anul 1870. Detaliile modelate descriu etapele realizării unei monede sau medalii începând de la creator machetist, pantograf, gravor, presă, în timp ce trecutul, prezentul și viitorul sunt sugerate în grafica stilizată a medaliilor aniversare.

Monitorul Oficial al României publică pe data de 26 februarie 1870 o “deciziune a Ministerului de Finanțe” prin care se indică începerea baterii monedelor de 20 lei noi (54 lei vechi) și de un leu nou (54 de parale), purtând pe o parte efigia domnitorului Carol I și pe alta valoarea și anul baterii scrise în mijlocul unei ghirlande cu frunze. Din motive neelucidate, deși Monetăria, înființată în anul 1870, își dovedește cu prisosință utilitatea, apreciată și după cantitatea de monede bătute (circa 50 de milioane de monede din aur, argint și bronz), în anul 1885 execuția monedelor în România încetează. După 5 ani, în 1890, se execută în țară o ultimă emisiune de monede din aur (196000 de monede cu valoarea nominală de 20 lei). Astăzi, pe locul vechii Monetării se află clădirea Muzeului Național al Țăranului Român, doar strada unde se află clădirea, Strada Monetăriei, amintește contemporaneității de faptul că acolo au fost bătute primele monede din România. Clădirea primei Monetării a fost demolată în anul 1912, după ce a găzduit o vreme Școala de Belle Arte.

Constatându-se necesitatea baterii monedei metalice în țară, în anul 1935 se inaugurează noul sediu, situat în Dealul Filaret, locul unde funcționează și astăzi Monetăria Statului. C.I.Băicoianu a fost unul dintre cei care au susținut reînființarea Monetăriei Statului, alături de C.I.Brătianu, Grigore Dumitrescu, Mitiță Constantinescu, Constantin I.C.Brătianu, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu. Partizanii reînființării Monetăriei Statului au întocmit planurile de construcție și, în baza autorizației Primăriei Capitalei, din 16 martie 1935, la data de 25 mai 1935 au început lucrările propriu-zise. După cinci decenii de la baterea ultimelor monede românești în țară, se inaugurează, în prezența regelui Carol al II-lea, în data de 16 decembrie 1935, noul sediu al Monetăriei Statului. La data de 20 decembrie a aceluiași an, se legitimează organizarea Monetăriei ca o administrație comercială cu personalitate juridică și gestiune autonomă. Capitalul inițial a fost constituit din suma investită în construcțiile și instalațiile Monetăriei și dintr-un fond de rulment de 10000 lei. Monetăria Statului deținea în anul 1935 monopolul fabricării monedei naționale, însă obiectul de activitate, era completat de realizarea decorațiilor, medaliilor, plachetelor și insignelor metalice – naționale sau străine – baterea monedelor pentru alte state, precum și alte lucrări ce puteau fi realizate cu ajutorul înzestrării tehnice de care dispunea instituția la acel moment.

În perioada următoare se promulgă alt act normativ care lărgește obiectul de activitate al Monetăriei, acordându-se acesteia drepturi exclusive suplimentare; dreptul de a fabrica pentru toate autoritățile publice ștampilele și sigiliile necesare, dreptul de a aproviziona piața internă cu argint și dreptul de a fabrica pentru autorități și particulari medalii, plachete și insigne. În anul 1943 Monetăria Statului obține exclusivitatea fabricării decorațiilor românești, activitate desfășurată până în prezent, la solicitarea Administrației Prezidențiale. Prin Decretul nr. 123/1948 Monetăria Națională se comasează cu Fabrica de Timbre, funcționând împreună până în anul 1953 sub numele Monetăria și Fabrica de Timbre. Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2838 / 1953, sectorul poligrafic se desprinde de Monetărie, stabilindu-se denumirea valabilă și azi – Monetăria Statului – cu următorul profil de fabricație: monede metalice, ștampile, sigilii, mașini de înregistrat, poansoane pentru marcare, decorații, medalii, plachete, insigne, obiecte metalice cu lucrări de gravură și obiecte din metale prețioase. În anul 1957 Monetăria Statului trece din subordinea Ministerului de Finanțe în cea a Băncii Naționale a Românie. Începe să se organizeze schimburi de experiență în vederea specializării și perfecționării profesionale a personalului. Ingineri, gravori, machetatori, graficieni sunt trimiși la specializare în diferite țări europene. În urma colaborării cu Ministerul Apărării Naționale s-a trecut la producerea unor accesorii pentru uniformele și echipamentele militare.

Până prin anii ’90 s-au produs: paftale pentru centuri, benzi pentru cartușe, lame pentru cartușe, nasturi pentru uniforme, embleme coifură, semne armă, etc. De asemenea activitatea Monetăriei s-a extins și la fabricarea unor accesorii pentru uniformele și echipamentele militare ale Ministerului de Interne.

Pe lângă producția monetară se asimilează în fabricație noi produse necesare în industria poligrafică, a tutunului, a lemnului, a pielăriei, constructoare de mașini (cuțite din oțel placat și cuzineți pentru Întreprinderea “Steagul Roșu” Brașov, embleme auto pentru Dacia-Pitești și ARO Câmpulung) precum și bijuterii din metale comune sau prețioase.

Insigna - Societatea carpatină ardelenă a turiștilor

Societatea carpatină ardelenă a turiștilor a fost înființată în toamna anului 1880, la Sibiu, sub denumirea germană: Siebenbürgischer Karpathenverein (S.K.V.). (Karpathen scris in grafia germană de până în sec. XX cu litera "h" si ulterior fără - Karpatenverein). Ședința de întemeiere a societății a avut loc în ziua de duminică 28 noiembrie 1880, în clădirea primăriei sibiene, unde au fost prezenți o bună parte dintre cei aproape cinci sute de membri fondatori ai S.K.V. (480 bărbați și 18 femei), majoritatea fiind deținută de sași, alături de care s-au aflat și intelectuali români ardeleni. Inițiativa i-a aparținut lui Carl Wolff, redactor șef la Siebenburgisch-Deitsches Tageblatt. Între membrii fondatori s-a numărat și Albert Amlacher. Societatea avea secții regionale și în orașele: Orăștie, Brașov, Bistrița, Cernăuți, Lupeni, Năsăud, Mediaș, Reghin, Petroșani, Sighișoara și Timișoara. Cartea de membru dădea dreptul posesorului ei de a călători la clasa II-a sau a III-a, cu toate trenurile de persoane, excepție cele expres, pe toate liniile C.F.R., plătind 50% din taxele tarifare întregi, numai dacă făcea parte dintr-un grup de cel puțin 5 persoane având fiecare o astfel de legitimație. Urmând exemplul asociațiilor de turism înființate în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în statele Europei Centrale și de Vest, asociația și-a propus, încă de la început, construirea de cabane și refugii turistice în toate masivele muntoase ce mărgineau Transilvania.

Activitatea asociației s-a orientat spre muntii Făgărașului, Cibinului, Sebeșului, lărgindu-se treptat și spre Piatra Craiului, Bucegi, Parâng, Căliman și Rodna. Una dintre principalele realizări ale S.K.V. a fost întemeierea, în anul 1894, a stațiunii Păltiniș (în germană Hohe Rinne) din Munții Cindrel. De-a lungul existenței sale neîntrerupte, de peste șase decenii (1880-1944). S.K.V. a construit un mare număr de cabane, dintre care cele mai importante au fost: Negoiu, Bâlea-Lac și Bâlea-Cascadă, Podragu, Urlea, Barcaciu, Suni, Prejba, Negovanu, Surianu, Parâng, Piatra Craiului, Mălăiești, Omu și Postăvaru. În anul 1920, S.K.V. număra 4456 de membri cotizanți, care au contribuit la dezvoltarea turismului montan prin organizarea de excursii, școli de călăuze, posturi de prim-ajutor, case de adăpost, amenajarea căilor de acces și marcarea potecilor, totalizând circa 700 kilometri. Asociația a editat broșuri, hărti, cărți poștale ilustrate și un anuar - "Jahrbuch des Siebenbürgischen Karpathenvereins", în care s-au publicat descrieri de excursii, fotografii inedite ale asociației. După o funcționare neîntreruptă de 64 de ani, în anul 1945, S.K.V. a fost scos în afara legii iar cabanele sale au fost naționalizate și exploatate ulterior de ONT (Oficiul Național de Turism). În anul 1996 din inițiativa unor foști membri SKV din Sibiu și Brașov, societatea s-a reînființat și are același obiect de activitate.

Medalia - M.C.R. (Moto clubul român)

Moto Clubul Român (M.C.R.) s-a înființat la data de 15 martie 1923 sub conducerea colonelului Theodor Saulescu și președinția de onoare a A.S.R. Principele Nicolae. Diametrul părții rotunde a insignei este de 92 de milimetri. În original literele majuscule de pe insignă erau vopsite în culorile drapelului național, înconjurate de un cerc de culoare albă.

Motocrosul este o disciplina sportivă constând în curse de motociclism care se desfășoară pe teren accidentat și în care plecările se dau de obicei în grup, pe clase, sau după capacitatea cilindrică a motocicletei. Cursele de motocros se desfășoară pe trasee neliniare special amenajate, de pământ, cu diferite umflături sau gropi și bine udate pentru a evita producerea prafului și a proteja concurenții în cazul unor accidente. Alergătorul de motocros combină viteza cu abilitățile în conducere pentru a ajunge primul la sosire. Cursele de motocros solicită toate capacitățile fizice și psihice ale concurentului. În anul 1952 s-a înființat Federația internațională de motociclism, ca organ suprem mondial responsabil cu organizarea și dezvoltarea acestui sport, foarte spectaculos iubit de publicul larg. Prima ediție a Campionatului mondial de motocros a avut loc în anul 1957. După capacitatea cilindrică motociclete sunt diferențiate pe patru categorii; 80, 125, 250 și 500 centimetri cubi. Federaţia română de motociclism

(F.R.M.) este forul naţional sportiv românesc care doreşte să revigoreze un sport vechi românesc care în perioada regimului comunist a cunoscut o perioadă neagră şi care a început să devină ceea ce a fost, abia după Revoluţia din Decembrie 1989. Cine deţinea o motocicletă în regimul comunist era desigur un privilegiat al soartei. F.R.M. este responsabilă de organizarea calendarului sportiv în motociclismul românesc. Ralyurile de motociclism se organizează pe mai multe clase în funcție de capacitatea cilindrică a motorului (125, 250 sau 500 centimetri cubi). Ele se organizează pe diferite categorii de drumuri. Motociclismul este o disciplină sportivă ce atrage în mod special tinerii dar și foarte mulți spectatori pe marginile traseului de concurs.

Insigna - Asociația națională Cultul eroilor "Regina Maria" - România

Centenarul Marii Uniri de la Alba Iulia 1918 - 1 decembrie - 2018

Jertfele românilor, de-a lungul existenței lor, sunt uriașe. Aproape că nu există palmă de pământ care să nu fi fost apărată prin jertfă de sânge. Prin moartea lor, eroii ne-au apărat ființa, limba, cultura și glia străbună. Iată de ce merită să-i cunoaștem și să-i venerăm. Instituția care și-a asumat nobila misiune de cinstire a memoriei și faptelor eroilor a fost Societatea Mormintelor Eroilor Căzuți în Război. Înființată la data de 12 septembrie 1919 prin Înaltul Decret Lege nr.4106 semnat de către Regele Ferdinand, acest organism era chemat ”să vorbească viitorimii despre jertfele și izbânzile noastre, despre frumusețea virtuților ostășești și despre nezdruncinata tărie a sufletului românesc”. Societatea a funcționat sub înaltul patronaj al Reginei Maria, ca președinte de onoare, și al I.P.S. Mitropolitului Primat Miron Cristea, ca președinte executiv. În anul 1927 aceasta și-a schimbat numele în Societatea “Cultul Eroilor”, iar în anul 1940 a devenit Așezământul Național “Regina Maria” pentru Cultul Eroilor.

După abdicarea Regelui Mihai I și proclamarea Republicii, prin decretul nr.48 din 29 mai 1948 acesta a fost desființat, patrimoniul și atribuțiunile fiind transferate Ministerului Apărării Naționale. Hegemonia U.R.S.S. adusă de cel de-al doilea război mondial a condus la împânzirea teritoriului țării cu monumente dedicate ostașilor sovietici “eliberatori”, în detrimentul eroilor români. Abia în anul 1975, în condițiile emancipării de sub tutela Uniunii Sovietice, când s-a elaborat Decretul Lege al Consiliului de Stat nr.117, având ca obiect reglementarea operelor comemorative de război, începe să se manifeste, destul de modest, cultul față de eroii neamului. După decembrie 1989, la inițiativa unui grup de ofițeri, s-a înființat Comitetul național pentru restaurarea și îngrijirea monumentelor și cimitirelor eroilor (C.N.R.I.M.C.E.). Prin Sentința civilă nr.664 din 19 noiembrie 1991, asociația a dobândit personalitate juridică, iar în baza ordinului ministrului apărării naționale, Nicolae Spiroiu, a primit acordul de a funcționa sub patronajul M.Ap.N. și un sediul al comitetului de conducere, în palatul Cercului militar național din București. Prin Hotărârea Sfântului Sinod al BOR, nr.3036 din 19 - 20 iunie 1992 asociația a intrat sub oblăduirea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. La Conferința națională din 28 august 1997, C.N.R.I.M.C.E. a revenit la denumirea Asociația Națională “Cultul Eroilor”, asumându-și misiunea de a prelua obiectivele“Așezământului Național “Regina Maria” pentru Cultul Eroilor”.

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

Placheta - Maria - Regina tuturor românilor

Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și de Saxa Coburg și Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa – Coburg și Gotha (născută la data de 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia şi decedată la data de 18 iulie 1938 în Sinaia), a fost mare prinesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.Este mama regelui Carol al II-lea al României. Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în decembrie 1892. A avut şase copii: Carol (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1961), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 - 1916).

Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă, extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă. Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. „Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pământ şi cu patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.”

TESTAMENTUL REGINEI MARIA

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu,

eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice,

care rămâne pentru noi o mare taină.

Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o,

aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată,

chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.
Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării. Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie. Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare. Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.

Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului. Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … )