Epaminonda's Blog.....: FILATELIE – CASA ȘCOALELOR ȘI A CULTURII POPORULUI

Prin Legea pentru înfiinţarea Casei pentru Ajutorul Şcoalelor din 20 ianuarie 1883, se înfiinţa în Bucureşti o instituţie cu scopul de a primi şi administra toate donaţiile ce se vor face pentru propăşirea şcolilor. Administraţia averii Casei pentru Ajutorul Şcoalelor se încredinţa unui consiliu de administraţie şi supraveghere compus din ministrul Instrucţiei Publice, ca preşedinte, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, guvernatorul Băncii Naţionale, rectorii universităţilor, preşedintele Academiei Române şi directorul Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie.

Consiliul de Administraţie nu putea să dea altă destinaţie fondurilor sau veniturilor Casei, decât aceea ce va fi hotărâtă de către donatori şi trebuia să aducă la cunoştinţa regelui şi corpurilor legiuitoare, printr-un raport special şi detaliat, starea financiară a instituţiei, întrebuinţarea veniturilor şi rezultatele obţinute. La contabilitatea Ministerului Instrucţiunii Publice se păstra un registru special în care se înscriau veniturile, conform titlurilor de proprietate sau recipiselor de depunere,precum şi plăţile efectuate. Casa pentru Ajutorul Şcoalelor a funcţionat până în anul 1896 dar, activitatea ei, a fost de fapt inexistentă din cauză că nu a avut o bună organizare.

Prin Legea pentru refacerea clădirilor şcolare primare şi înfiinţarea Casei Şcoalelor, promulgată în timpul ministeriatului lui Petre Poni, la 9 martie 1896, a fost definit precis scopul şi sarcinile instituţiei nou create asigurând totodată posibilitatea realizării lor. Casa Şcoalelor, înfiinţată pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice avea menirea de a administra toate fondurile create prin prezenta lege sau prin alte legi şcolare, în scopul de a ajuta comunele la construirea localurilor de şcoli primare şi la dotarea acestor şcoli cu mobilierul şi materialul didactic necesar, de a administra, supraveghea şi controla toate fondurile destinate învăţământului care provin din legate sau donaţii.Bugetul Casei urma să fie supus în fiecare an, de către ministrul Instrucţiunii, aprobării Adunării Deputaţilor, iar conturile de gestiune Curţii de Conturi. Pentru a putea împrumuta comunele cu fondurile necesare lucrărilor de construire a localurilor de şcoli, începând cu 1 aprilie 1897, Casa Şcoalelor primea de la stat suma de 30 milioane lei, vărsată în timp de 6 ani, câte 5 milioane lei anual. Totodată, toate fundaţiile şcolare care, prin actele lor de înfiinţare nu erau puse sub o administraţie specială, au trecut sub administraţia Casei Şcoalelor care, a primit dreptul de a le controla. Subvenţiile din partea Casei Şcoalelor se acordau comunelor sau judeţelor din următoarele fonduri pe care le administra: fondurile donate de particulari, cu destinaţia de a servi la construcţii sau înzestrări şcolare; fondurile donate de particulari în folosul învăţământului, însă fără destinaţie hotărâtă; fondurile care,după diversele dispoziţii ale legii învăţământului primar sau ale altor legi,trebuie să fie vărsate Casei Şcoalelor; fondurile provenind din plata taxelor şcolare datorate de elevii străini. Sumele care rămâneau disponibile din aceste fonduri, în fiecare an, după plata subvenţiilor, puteau fi întrebuinţate de Casa Şcoalelor pentru dotarea şcolilor cu material didactic sau pentru crearea de diverse mijloace, având drept scop progresul învăţământului primar. Legea din 1896 va suferi mai multe modificări în anii 1906, 1910, 1919 care vizau, în principal, o mai bună organizare şi extindere a atribuţiilor Casei.

În baza Decretului-Lege nr. 2837 din 5 iulie 1919 , instituţia se va numi Casa Şcoalelor şi a Culturii Poporului, exprimând astfel, şi în denumire, dublul său scop, de a lucra pentru progresul învăţământului şi de a îndruma munca pentru ridicarea poporului, de a crea, administra şi controla instituţii de cultură pentru popor şi a încuraja orice manifestare cu caracter cultural. Structura Casei Şcoalelor şi a Culturii Poporului, ca instituţie anexă autonomă a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, cuprindea trei secţiuni: Secţia Administrativă cu serviciile contabilităţii şi contenciosului; Secţia Pedagogică cu serviciile muzeului pedagogic, muzeului de istorie naturală, laboratoarelor, materialului didactic, publicaţiilor, bibliotecilor şi conferinţelor pedagogice și Secţia Culturii Poporului cu birourile economic, educaţie fizică şi sănătate, cultural şi artistic; Prin această nouă organizare se statua obligaţia de a administra şi controla toate publicaţiile, bibliotecile şi conferinţele pedagogice, muzeele şi laboratoarele şcolare, materialul didactic din învăţământ. Casa Şcoalelor, începând cu anul înfiinţării, îşi va lărgi treptat sfera de acţiune, ajungând la o structură tot mai complexă, bine statuată de Legea de organizare şi funcţionare a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor din anul 1930, partea II-a, referitoare la Casa Şcoalelor şi a Culturii Poporului şi, mai ales, de Regulamentul pentru aplicarea ei, din 30 martie 1931. Pe lângă exacta precizare a atribuţiilor legate de administrarea şi punerea în valoare a bunurilor, de orice categorie, care i s-au pus la dispoziţie, pentru asigurarea bazei materiale a învăţământului, Regulamentul fixa atribuţiile legate de o activitate sistematică şi permanentă îndreptată spre ridicarea culturală a maselor. Potrivit acestora, Casa Şcoalelor trebuia să se preocupe de realizarea unui plan editorial complex, în cadrul căruia primau lucrările valoroase de ştiinţă, literatură şi artă; dezvolta mai departe acţiunea metodică de formare a gustului pentru citit în popor, de sporire a cunoştinţelor acestuia despre lucruri şi fapte folositoare, de trezire şi dezvoltare a simţului estetic dar, mai ales, de educaţie cetăţenească, de dragoste de pământul strămoşesc, învăţându-l să cinstească faptele de virtute civică.

Prin Legea pentru modificarea unor articole din Legea Ministerului Instrucţiunii din 1 iulie 1930, referitoare la Casa Şcoalelor şi a Culturii Poporului , această instituţie rămâne în continuare autonomă, cu personalitate juridică şi cu patrimoniu distinct de cel al statului. Prin schimbările aduse, legiuitorul urmărea să reliefeze, mai distinct, triplul aspect al activităţii sale: de persoană juridică care-şi administrează propriul patrimoniu, provenit din donaţii şi legate instituite de particulari pentru nevoile învăţământului şi diverse acţiuni culturale, de reprezentantă a statului în materie de administrare a bunurilor şcolare şi de reprezentantă a statului în executarea controlului acestuia asupra fundaţiilor şi instituţiilor şcolare sau culturale din administraţia proprie. Totodată, legea încerca să simplifice procedura complicată, potrivit căreia Casa Şcoalelor, atât pentru apărarea patrimoniului propriu, cât şi a bunurilor şcolare proprietatea statului, putea să se prezinte în justiţie numai în baza unei autorizaţii speciale, date de ministru, pentru fiecare caz în parte Casa Şcoalelor îşi va păstra structura şi atribuţiile până la desfiinţarea sa în anul 1948. Putem aprecia ca foarte importante unele dintre realizările acestei institutii: dotarea școlilor cu material didactic, înființarea de biblioteci pe lângă școli – pentru elevi și adulți, înființarea de cercuri culturale sub conducerea cadrelor didactice, înființarea unor școli pentru adulți, organizarea de șezători sătești pentru femeile din domeniul rural, mai ales iarna, săptămânal, unde se predau lecţii de cusături, împletituri, gospodărie, igienă, creşterea şi îngrijirea copiilor deci, aveau mai mult caracter practic. Uneori, se organizau şi seri de lectură cu caracter instructiv, moral sau distractiv. Efectele pozitive ale acestor şezători au fost: stimularea dragostei de şcoală, grija faţă de menţinerea ordinei şi curăţeniei, amplificarea spiritului de tovărăşie şi a interesului pentru diferite activităţi practice şi sunt pe larg ilustrate de documentele fondului. Casa Şcoalelor a prevăzut în bugetul său sume pentru sprijinirea elevilor săraci cu haine, cărţi, tratamente medicale, a înfiinţat şi a întreţinut cantine şcolare, a acordat împrumuturi cadrelor didactice, în rate şi fără dobândă, a organizat excursii în timpul verii, tabere şi colonii şcolare, a acordat burse şi ajutoare elevilor şi studenţilor merituoşi, a dispus traducerea şi publicarea unor lucrări valoroase de pedagogie în ediţii ieftine, la îndemâna învăţătorilor şi profesorilor, precum şi a unor manuale şcolare. Alături de editarea „Bibliotecii pedagogice”, Casa Şcoalelor a desfăşurat o prodigioasă activitate editorială publicând lucrări literare clasice româneşti, lucrări originale privitoare la istoria patriei, ştiinţele naturii, geografie, geologie, mineralogie, astronomie etc. precum şi traduceri şi prelucrări care să fie accesibile maselor largi. Politică şcolară, dusă dincolo de limitele şcolii, iniţiată de Spiru Haret şi înfăptuită prin Casa Şcoalelor, a urmărit antrenarea intelectualităţii progresiste în opera de ridicare a stării culturale a poporului. E important de reținut că în patrimoniul Casei Şcoalelor au intrat, de-a lungul vremii, prin donaţii sau testamente, numeroase bunuri imobiliare: terenuri, clădiri, păduri, iazuri, mori, în unele cazuri, însoţite de actele de proprietate. Prin programul său, prin măsurile întreprinse în multiple direcţii de activitate, prin rezultatele obţinute, Casa Şcoalelor a contribuit din plin, într-un răstimp de peste cinci decenii, la propăşirea şcolii şi a culturii româneşti.

***

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx_________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL VASLUI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Principesa Elena Bibescu, născută Kostaki Epureanu 1855 - 1902

Omagiul Academiei bârlădene la centenar - 18 octombrie 2002

Această medalie este realizată de gravorul

Monetăriei naționale a României - Mihai Fetița

Elena Bibescu a fost o pianistă română care s-a născut în anul 1855 la Bârlad și a decedat la data de 18 octombrie 1902 la Iași. Fiica liderului conservator Manolache Kostaki Epureanu şi a Mariei Sturdza Bârlădeanu, a studiat pianul doi ani la Viena, unde a fost distinsă de Conservatorul Imperial cu o medalie şi o diplomă de onoare. Urmează apoi cursuri timp de un an cu Anton Rubinstein, pianist de faimă mondială şi director al Concertelor Imperiale Ruse şi al Societăţii Muzicale din Petersburg, şi cu Marc de la Nux, la Paris. A debutat, pe data 14 februarie 1873, la un concert pentru săraci, susţinut pe scena Teatrului Mare din București. În acea seară, prinţul Alexandru Bibescu, fiul fostului domnitor Gheorghe Bibescu, i-a cerut mâna şi a obţinut-o. Astfel a devenit ruda prin alianţă a influentelor familii nobile Brâncoveanu, Filipescu, Cantacuzino, Caraman-Chimay, de Noailles ş.a. „Prin căsătoria Elenei Kostaki Epureanu cu prinţul Alexandru Bibescu, se întâlneau pentru prima oară la această înălţime două neamuri opuse nu numai prin locul de obârşie, Moldova Kostăkeştilor şi Oltenia Bibeştilor, ci şi prin poziţia … faţă de Alexandru Ioan Cuza: Manolache Kostaki Epureanu era pro-Cuza, Gheorghe Dimitrie Bibescu anti-Cuza, deşi unionist în felul lui...” Saloanele ei muzicale ţinute la Bucureşti sau Paris erau frecventate de cei mai importanţi artişti ai timpului, precum şi de aristocraţia europeană, Franz Liszt, Richard Wagner, Ignacy Jan Paderewski, Anatole France, Ambroise Thomas, Camille Saint-Saëns, Claude Debussy, Edouard Vuillard, Jules Massenet, Henri Vieuxtemps, Vincent d’Indy, Anton Rubinstein, Sternfeld Heller, Charles Gounod sau Marcel Proust. Fiii ei, Anton şi Emanuel Bibescu, apropiaţi ai lui Marcel Proust, au avut un rol însemnat în geneza romanului À la recherche du temps perdu. A fost marea prietenă a reginei Elisabeta, pe care a influenţat-o în multe privinţe. La recitalul oferit de ea la Teatrul Naţional din Bucureşti, în decembrie 1881, sub patronajul reginei şi în prezenţa perechii regale, Elena Bibescu a interpretat partitura de pian din uvertura la Wilhelm Tell, de Gioacchino Rossini. A avut un rol foarte important în impunerea în conştiinţa publică franceză a lui George Enescu, care a debutat componistic, în anul 1898, cu Poema Română. Acesta o considera ca a doua sa mamă, închinându-i întreaga operă de până la Oedip. Cu un an înainte Enescu interpretase Concertul pentru vioară şi orchestră (reducţie pentru pian) de Felix Mendelssohn-Bartholdy şi Sonata Kreutzer de Beethoven, în salonul principesei şi acompaniat de ea, cunoscând mulţi muzicieni celebri. După un şir de concerte în care l-a acompaniat, tânărul muzician era consacrat, iar meritul protectoarei sale recunoscut. În scandalul creat de idila dintre principele moştenitor Ferdinand şi Elena Văcărescu, Carol I a privit-o pe Elena Bibescu ca pe o complice activă în ţesătura de intrigi şi a obligat-o să părăsească ţara. Elena Bibescu a murit în floarea vârstei, la 47 de ani, în urma unui cancer gastric. Nu au rămas înregistrări ale partiturilor abordate de ea deşi s-a scris în presa vremii că aceasta intra într-un fel de transă când degetele atingeau clapele pianului şi îşi încheia concertele intrând într-un leşin profund. Pe atunci, aceste manifestări nu erau considerate semne de o posibilă boală gravă, ci dăruirea extremă, o dovadă că artista trăia pasajul interpretativ cu pasiune.

Academia Bârlădeană este o societate culturală înființată la Bârlad în anul 1915. Societatea și-a întrerupt activitatea după anul 1957, dar a fost reînființată în anul 1990, astăzi editând o revistă trimestială ce poartă același nume, Academia Bârlădeană. Primul președintele de onoare al Academiei a fost scriitorul Alexandru Vlahuță, iar președinte în exercițiu a fost poetul George Tutoveanu. Bârladul perioadei interbelice se caracterizează printr-o foarte bogată producție literară de o incontestabilă valoare, cu o contribuiție de luat în seamă, reprezentând publicistică, operă și talente literare. Sub auspiciile Societății „Academia Bârlădeană” au fost tipărite reviste, volume de literatură și au fost organizate manifestări culturale ample. Printre membrii acestei asociații s-au numărat Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru, Atanasie Mândru George Tașcă și Ion Buzdugan. Reînființarea Academiei este meritul unui grup de intelectuali bârlădeni dintre care s-a distins C.D.Zeletin, care a fost ales Președinte de onoare.

Astăzi publicația Academia Bârlădeană susține editarea de volume ale scriitorilor locali cât și publicarea de lucrări ce tratează diferite aspecte ale istoriei și vieții culturale bârlădene^.

Insigna - Brigada 17 Artilerie "General Alexandru Tell" Bârlad

85 de ani de existență 1 noiembrie 1915 - 1 noiembrie 2000

Brigada 17 Artilerie Bârlad moşteneşte tradiţiile de luptă ale Regimentului 3 Artilerie grea, înfiinţat la 1 noiembrie 1916 prin Decretul regal nr. 2354 din data de 28.10.1915 şi dislocat în garnizoana Chitila. În perioada interbelică regimentul a fost dislocat în garnizoana Galaţi. În data de 29 august 1945 regimentul a fost demobilizat în garnizoana Roman, iar după exact un an redislocat în garnizoana Bacău. Din data de 4 noiembrie 1949 acest regiment a fost dislocat în garnizoana Bârlad, fosta cazarmă a regimentului 23 Artilerie. În urma restructurărilor armatei, prin desfiinţarea sau contopirea unor unităţi, în data de 25 ianuarie 1961, această unitate îşi dezvoltă ştatul de oragnizare devenind Brigada 17 Artilerie - Rupere. Din decembrie 1975 unitatea se numeşte simplu; Brigada 17 Artilerie. Cu ocazia împlnirii a 75 de ani de la înfiinţare, unităţii i se adaugă numele onorific "General Alexandru Tell".

Bârlad este un municipiu din judeţul Vaslui, Moldova, România, Regiunea de dezvoltare de SE, care la recensământul din 2002 avea o populație de 69066 locuitori. Intensa activitate meșteșugărească a dus la dezvoltarea economico-socială timpurie a localității care a devenit centrul politico-administrativ acelui stat medieval cunoscut în izvoarele vremii sub numele de Țara Berladnicilor ("Terra Berladensis", cum apare în unele izvoare bizantine și în unele acte emise de cancelaria papală). În anul 1174 este datată prima mențiune documentară a orașului Bârlad, centrul unei formațiuni politice locale ce cuprindea partea de mijloc și de sud a Moldovei. Mai sus am postat stemele comunistă şi actuală ale municipiului Bârlad și o poză cu Primăria din localitate.

100 ani de la nașterea aviatorului Gh.Negrescu

pionier al aviației românești 26.01.1988

Societatea numismatică română - Secția Bârlad

Gheorghe Negrescu a fost un general român, erou aviator din primul război mondial, unul dintre pionierii aviației române, fiind al treilea aviator brevetat în România și al doilea ca pilot militar. S-a născut în anul 1187 la Fruntișeni, Vaslui și a decedat în anul 1977 la București. În anul 1907 a absolvit Liceul Gheorghe Roșca Codreanu din Bârlad. În timpul primului război mondial a îndeplinit peste 20 de misiuni de recunoaștere aeriană pe teritoriul Bulgariei, fiind comandantul escadrilei „Farman 2”. În cadrul luptelor, avionul său a fost lovit de două ori, fiind obligat să aterizeze forțat. Ajuns general, a fost pensionat la numai 53 de ani, Ion Antonescu considerându-l simpatizant al Mișcării Legionare. După 1950 a suferit nenumărate persecuții și din partea comuniștilor, permițându-i-se să reia legătura cu aviația abia în anul 1965.

Insigna - Un an de rodnică activitate 22.12.1985 - 22.12.1986

Societatea numismatică română - Secția Bârlad

Era cândva pe la începutul secolului al XX-lea. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate.

Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (SNR). Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." În prezent SNR are filiale în aproape toate județele țării. Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române.

Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva.

Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris.

Numismatica (gr. numisma și lat. nummus, - monedă, ban) este știința auxiliară a istoriei având drept obiect de cercetare tipurile de monede, descrierea lor, descifrarea legendelor, materialul din care sunt monedele confecționate și raporturile dintre diferitele categorii de monedă. O ramură a numismaticii, medalistica se ocupă cu studiul medaliilor. Monedele au apărut din timpuri străvechi, ca obiecte din materiale nemetalice folosite pe rol bani. Neștiutorii includ și studiul bancnotelor lumii în numismatică, ceea ce este greșit. Pentru lămuriri citește mai jos!

Notafilia este denumirea pasiunii de a colecționa, cerceta și studia bancnotele lumii. Moneda de hârtie a fost, fără îndoială, introdusă de negustorii de ceai chinezesc, la începutul secolului al X-lea, pentru încheierea marilor tranzacții folosind bilete la ordin. Administrația chineză adoptă, în mod oficial, bancnotele în anul 1024. Prima mențiune occidentală a unei forme de bancotă a fost făcută de către Marco Polo, la sfârșitul secolului al XIII-lea. Prima bancă din Europa care a emis bancnote a fost Riksbank din Stockholm, în anul 1658.

Set 2 insigne - Vaslui '86 și '90

(Festivalul internațional de umor "Constantin Tănase") Vaslui

Festivalul internațional de umor "Constantin Tănase" este un festival internațional de teatru de comedie, caricatură și umor, ce se desfășoară începând cu anul 1970 la Vaslui. În luna octombrie, oameni de cultură, creatori în cele mai diverse domenii purtând pecetea participării la sublinierea optimismului și bunei dispoziții caracteristice românului, colective teatrale, competitori întru perfecționarea mijloacelor artistice pentru transpunerea grafică, literară, fotografică, scenică a umorului, cu totii sunt oaspeţii Vasluiului, care se mândreşte cu numele de capitala umorului românesc. Festivalul cuprinde: secțiune de interpretare; literatură satirico-umoristică; salon internațional de caricatură cu două secțiuni (grafică satirică și portrete șarjă); salon de artă fotografică umoristică; teatru umoristic și film de comedie. Sus am postat afişul ediţiei din anul 2012 a festivalului de umor vasluian.

Constantin Tănase (născut la data de 5 iulie 1880 în Vaslui şi decedat la data de 29 august 1945 în București) a fost un actor de scenă și de vodevil, celebru cupletist și o figură cheie în teatrul de revistă românesc.

Vaslui este un municipiu situat în estul României, reședința județului Vaslui din regiunea istorică Moldova, aproape de frontiera cu Republica Moldova. Orașul are o populație de aproximativ 70000 de locuitori. Se pretinde că orașul Vaslui ar fi fost înființat de bizantini, în amintirea trecerii lor în Dacia Orientală, ocazie cun care i-au dat numele de Basilica, după numele Împăratului Basile Bulgaroctonul (o descriere a lui Macarie, în călătoria sa de la Alep la Moscova). La Vaslui s-a constituit de altfel, în secolul al XV-lea, prima școală de artă post-bizantină, care a interpretat datele iconografice bizantine în pictură, broderie, miniatură. Vasluiul este atestat documentar din anul 1375, dar dovezile arheologice demonstrează continuitatea locuirii încă din paleoliticul superior (30.000-8.000 Î.E.N.). Precizez că în perioada comunistă reședința județului a fost orașul Bârlad, asta și deoarece aici s-a născut liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. Deasupra am postat stema actuală a municipiului Vaslui, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente de cultură și arhitectură vasluiene, din vremuri diferite.

Gara

Primăria

Hotelul Racova

Prefectura

Casa de cultură "Constantin Tănase"

Muzeul județean "Ștefan cel Mare"

Casa Mavrocordat

Palatul administrativ și de justiție

Teatrul național

Gimnaziul Kogălniceanu

Județul Vaslui este situat în partea de est a țării, provincia istorică Moldova, întinzându-se pe cursul superior și mijlociu al râului Bârlad. Județul face parte din regiunea Nord - Est, în care sunt incluse și județele Bacău, Botoșani, Iași, Neamț și Suceava. Județul Vaslui mai face parte și din Euroregiunea Siret-Prut-Nistru din anul 2002. Județul se întinde pe o suprafață de 5318 km.p., numără aproximativ 455000 de locuitori și are capitala în orașul cu același nume. Ca subunități administrative județul este compus din; 3 municipii - Vaslui, Bârlad, Huși, 2 orașe - Negrești, Murgeni și 81 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Vaslui, iar jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului, și câteva trimiteri poștale ilustrate, din vremuri diferite, dar și alte locuri frumoase vizitat pe aceste meleaguri.