Epaminonda's Blog.....: TAROUCA

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea portugheză TAROUCA, și câteva

trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite.

Mănăstirea Sfântu Ion

Podul și Turnul fortificat Ucranha

Podul Ucranha

Capela Râul Balsemao

Mănăstirea Sfânta Maria de Salzedas

Capela Calea Călugărilor

Palatul

Biserica Sfântu Petru

Trimiteri poștale ilustrate

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM PROPRIU

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

XXV - 1953 - 1978

Școala de ofițeri naviganți - Aurel Vlaicu

În anul 1911 au funcţionat în Bucureşti două şcoli de pilotaj unde au fost brevetaţi primii piloţi militari: Slt. Ştefan Protopopescu, slt. Gh. Negrescu, slt. Mircea Zorileanu şi slt. Nicolae Capşa. Metodele de învăţare erau dintre cele mai moderne, având în vedere că primii piloţi români au învăţat să zboare pe avioanele de şcoală construite în atelierele de la Chitila. Avioanele erau de tip monoloc, elevii piloţi trebuind să zboare singuri, fără să fie îndrumaţi în aer de către instructori. La 1 aprilie 1912 a luat fiinţă prima şcoală militară de pilotaj, sub conducerea maiorului Ion Macri, fiind cea de-a doua şcoală de aviaţie din lume, după cea din Marea Britanie. Cea de-a doua, „Şcoala de Piloţi Militari şi Civili”, a fost înfiinţată la 1 august 1912, pe aerodromul Băneasa, de către Valentin Bibescu. Ambele şcoli militare au avut o activitate fructuoasă, reuşind să pregătească şi să breveteze circa 100 de piloţi militari, numai în perioada 1912 – 1918. În timpul primului război mondial, Şcoala militară de aviaţie a fost evacuată pentru scurt timp la Tecuci, apoi la Bârlad, Botoşani şi Odessa. În perioada interbelică, la Cotroceni a funcţionat Şcoala pregătitoare de ofiţeri naviganţi, la Tecuci a luat fiinţă Şcoala militară de pilotaj şi antrenament, iar în Buzău, Şcoala de perfecţionare pentru piloţi de război, având sarcina continuării pregătirii în zbor a absolvenţilor şcolilor de la Cotroceni şi Tecuci. Durata şcolii a fost de 2 ani, iar din anul şcolar 1930 – 1931 s-a mărit la 3 ani, în scopul asigurării unei pregătiri superioare, la nivelul tehnicii de aviaţie care se moderniza şi a exigenţelor întrebuinţării în luptă a acesteia. Zborul de instrucţie începea, într-o primă fază, pe avionul Morane-109 şi continua pe avioane de vânătoare de tipul Focker D-111, Spad-61 sau pe avioane de recunoaştere de tipul Potez-15. La Constanţa a funcţionat Şcoala de tir şi bombardament. În 1940 şcolile militare de aviaţie de la Tecuci şi Buzău au fost mutate pe aerodromul Ziliştea-Boboc, terenul de zbor aflându-se pe pământurile lui Alexandru Marghiloman, cedate în folosul aeronauticii şi aviatorilor decoraţi cu Ordinul „Virtutea Aeronautică”. Intrarea României în războiul de reîntregire naţională, la 22 iunie 1941, aduce aviatorilor de pe aerodromul Ziliştea onoarea de a intra primii în luptă, într-o misiune de bombardament asupra nordului şi sudului Chişinăului. După cel de-al II-lea război mondial, în conformitate cu condiţiile impuse de Comisia Aliată de Control, şcolile militare de aviaţie au fost desfiinţate. După 1948 învăţământul militar de aviaţie a început să se reorganizeze în garnizoanele Sibiu, Mediaş şi Tecuci.

În 1953 Şcoala militară de aviaţie nr. 1 de la Tecuci a primit numele de Şcoala de Ofiţeri de aviaţie „Aurel Vlaicu”, iar în 1958 şi-a mutat sediul pe aerodromul Boboc, devenind Şcoala Superioară de ofiţeri, cu durată de 4 ani, unde se pregăteau atât piloţi militari cât şi piloţi pentru aviaţia civilă, personal navigant şi nenavigant. Revoluţia din decembrie 1989 a deschis instituţiei noi perspective. În 1991 Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu” s-a transformat în Institutul Militar de Aviaţie „Aurel Vlaicu”. Începând cu anul 1997, Institutul Militar de Aviaţie „Aurel Vlaicu” s-a transformat în Şcoala de Aplicaţie pentru Aviaţie „Aurel Vlaicu”. Sarcinile de formare a viitoarelor cadre de aviaţie, din punct de vedere teoretic, au fost preluate de Academia Forţelor Aeriene „Henri Coandă” din Braşov. La 1 august 2003, ca urmare a procesului de transformare şi redimensionare din cadrul Forţelor Aeriene, Şcoala de Aplicaţie pentru Aviaţie îşi schimbă denumirea în Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene şi reuneşte cele trei categorii de arme specifice Forţelor Aeriene: aviaţie, artilerie antiaeriană şi rachete sol–aer şi radiolocaţie. În anul 2007 au fost finalizate două proiecte importante, constând în procesul de modernizare a infrastructurii pistei de decolare şi punerea în funcţiune a simulatorului de zbor al avionului IAR – 99ȘOIM. La 1 septembrie 2008 pentru eficientizarea procesului de instruire, Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene s-a reorganizat, înfiinţându-se Centrul de Instruire pentru Forţele Aeriene, structură responsabilă de procesul de învăţare şi instrucţie în şcoală.

Plasa Marginea de Jos - Districtul Râmnicu Sărat

Produsul de mai sus este o matrice sigilară realizată la comanda Districtului Râmnicu Sărat – Plasa Marginea de Jos. Piesa este confecționată din alamă, are forma rotundă cu diametrul de 27 milimetri și este gravată prin incizie. În câmpul matricii este reprezentat un scut francez modern, despicat, timbrat cu o coroană închisă, cu tocă purpurie, compusă dintr-un cerc albastru, presărat cu hermină, surmontat de două arce de cerc, ornate cu perle, care se termină în partea superioară cu un glob crucifer. Pe scut, în cartierul din dextra (dreapta) este acvila cruciată (cu crucea așezată oblic), conturnată, cu aripile deschise și zborul în jos, stând pe o ramură. Cartierul din senestra (stânga) este încărcat cu capul de zimbru, redat din față, cu o stea cu șase raze, dintre care una îndreptată în sus și una în jos, situată între coarne, care sunt orientate spre exterior. În exergă este aplicată inscripția circulară: „✿ DIST. R. SÂRAT ✿ PL. MARGINIA DE JOS”. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, județul Râmnicu Sărat era împărțit în următoarele subdiviziuni: plasele Grădiștea, Marginea de Jos, Marginea de Sus, Orașul, Râmnic de Sus, Râmnic de Jos și Plaiul Râmnic. Plasa Marginea de Jos era situată în estul fostului Județ Râmnicu Sărat. Având o populație de 20.055 locuitori (1896), era compusă din comunele Măicănești (reședința), Ciorăști, Corbu, Gulianca, Hângulești, Maluri, Mărtinești, Măxineni și Marius Neculae. Teritoriul plasei este împărțit în prezent între județele Brăila și Vrancea. Fiind izvoare de prim rang, oficiale, utilizate în mod curent de către entități ale Statului, acest gen de surse sfragistice (matrici sigilae) este important atât pentru studiul evoluției simbolurilor naționale, inclusiv a disputelor și negocierilor din epocă asupra acestora, cât și din punctul de vedere al istoriei locale, ele constituind surse inedite, uneori unice, despre istoricul unor organizații. Fostul județ Râmnicu Sărat apărea printre cele 18 județe ale Țării Românești (17 din 1845, după dispariția județului Săcuieni), reședința județului fiind, din secolul fanariot până la 1862, la Focșanii Munteni, pentru ca, în martie 1862, în contextul unificării orașului Focșani, să revină la Râmnicu Sărat. În anul 1950 județul a fost desființat, intrând în componența regiunii Buzău (Legea nr. 5/1950), din 1952 trece la Prahova (Decretul nr. 331/1952), pentru ca, odată cu reorganizarea administrativă din 1968 (Legea nr. 2/1968), să sfârșească cu teritoriul împărțit între trei județe vecine, cu orașul reședință și cea mai mare parte a teritoriului alipite la județul Buzău. Revenind la perioada de referință, trebuie specificat faptul că revenirea reședinței la Râmnicu Sărat, în 1862, a însemnat debutul unei perioade de înflorire pentru oraș, existând acum premise pentru dezvoltare, prin apariția în localitate a sediilor unor autorități și instituții județene, care au utilizat unele din tiparele sigilare studiate mai jos (Prefectura, Serviciul Sanitar, Spitalul Județean, arestul). Matricea sigilară reprezintă obiectul confecţionat din material dur, care are gravată o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor și care servește pentru realizarea amprentei sigilare. Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării unei matrici sigilare. Sigiliul este principalul mijloc de garantare a unor secrete şi de asigurare a autenticităţii unor acte. Sigilile rotunde reprezintă autoritatea unei instituții. Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum. Sigilografia (nume alternativ - sfragistica) a fost fondată în secolul al XVII-lea de Dom Mabillon, părintele erudiției moderne și dezvoltată în secolul al XIX-lea de către Louis-Claude Douët d'Arcq, un mare arhivist și istoric care, împreună cu echipa sa, a scos lucrarea Collection des sceaux des Archives de l'Empire. Franceză la origine, această disciplină nu a întârziat să se extindă în toată Europa, pretutindeni unde, încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele cu sigiliu. Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează reprezentarea grafică și textul unui sigiliu. Exerga este spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate, etc.), în care se gravează textul matricei sigilare. Este important de reținut a nu se confunda sigilografia cu heraldica. Heraldica este disciplina auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele, etc.

Asociația Fotbal Club (AFC) Metalul Buzău 1954

Asociația Fotbal Club Metalul Buzău, (A.F.C. Metalul Buzău), cunoscut sub numele de Metalul Buzău, sau pe scurt Metalul, este un club profesionist de fotbal din Buzău ce evoluează în prezent în Liga a II-a. În ciuda faptului că este cel mai vechi club din localitate, Metalul Buzău a trăit întotdeauna în umbra echipei Gloria Buzău. În ciuda acestui fapt, Metalul Buzău beneficiază de "Peluza Vulturii Sud", prezentă la meciurile de acasă și din deplasare. Deși a petrecut mulți ani în ultimele ligi inferioare ale României, Metalul Buzău a promovat în Liga a II-a în vara anului 2024. AFC Metalul Buzău a fost înființat în anul 1954 sub denumirea AS Metalul Buzău de către Întreprinderea de Utilaj Tehnologic (IUT) Buzău. De la început, clubul a evouat în divizia județană până în toamna anului 1966, când a promovat în Liga a III-a. În 1971 a avut loc o reorganizare fotbalistică în oraș, astfel fiind fondată F C Gloria Buzău, care a preluat o parte din jucătorii Metalului și locul acestuia în Divizia C. Gloria reușește în anul competițional 1971-1972 să ocupe primul loc în serie și, după un baraj disputat la Ploiești să promoveze în Divizia B. Echipa Metalul a fost reînființată în 1982, iar în 1996, în urma asocierii cu CORD Buzău, și-a schimbat numele în Metalcord Buzău. După sezonul 2005–2006, echipa a retrogradat din Liga a III-a. În 2007 clubul a revenit la denumirea AS Metalul până la preluarea formației de către Revicom Oil când a devenit AFC Metalul. A mai reușit să promoveze înapoi în Liga a III-a în anul 2017, când a câștigat Liga a IV-a Buzău și a învins în barajul cu CS Amara cu scorul general de 9-2 și a promovat înapoi în Liga a III -a după 10 ani de absență. În acel sezon, a terminat campionatul pe locul 5. În sezonul 2019–2020, Metalul a realizat cea mai bună performanță a clubului în Cupa României când a ajuns în optimile de finală, după ce s-a impus în fața Avântului Zărnești (în turul 2, 3–0 la masa verde după ce meciul a fost întrerupt în prelungiri la 5–5 când Metalul urma să execute un penalty^[⁴^]), SCM Gloria Buzău (3–2 după lovituri de departajare; turul 3), CSM Focșani (turul 4, 1-0 după prelungiri; runda a IV-a), FK Csikszereda (1-0; șaisprezecimi de finală) și elimiată de CSM Politehnica Iași (0-3; optimi de finală). O performanță echivalentă a realizat și în sezonul 2024–2025 în care, pornind cu statut de echipa de Liga a II-a, s-a calificat în faza grupelor Cupei României, ajungând pe urmă în sferturi, unde a fost eliminată de Rapid București. Echipa își dispută partidele pe teren propriu pe Stadionul Cornel Negoescu (peste 1600 locuri pe scaune), terenul al doilea al complexului sportiv din Crâng.

Terenul are gazon artificial începând cu anul 2007. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc al echipei sunt:

acasă - complet albastru
în deplasare – tricoul galben, șort și jambiere negre
alternativ – complet alb

Matrice sigilară - Comuna Drogu 1895 - Plasa Râmnicu de Jos

Județul Râmnicu Sărat - Regatul României

Drogu este un sat în comuna Galbenu, azi județul Brăila. La sfârșitul secolului al XIX-lea, satul era reședința comunei cu același nume, din plasa Râmnicul de Jos a județului Râmnicu Sărat. Comuna Drogu avea în componență satele Drogu și Andreești, cu 938 de locuitori; aici funcționau o școală de băieți cu 32 de elevi fondată de locuitori în 1882 și o biserică ortodoxă zidită tot de locuitori în 1857. În 1925, Anuarul Socec consemnează comuna în aceeași componență, în plasa Orașul a aceluiași județ, cu o populație de 1002 locuitori. În 1950, comuna a fost inclusă în raionul Făurei al regiunii Galați. În 1968, comuna Drogu a fost desființată și inclusă în comuna Galbenu, care a fost transferată județului Brăila.

Galbenu este o comună din județul Brăila care include și satele: Drogu, Pântecani, Sătuc și Zamfirești. Comuna se află în extremitatea vestică a județului, la limita cu județul Buzău. Este traversată de șoseaua județeană DJ203, care o leagă spre nord-vest de Râmnicu Sărat și spre sud de Făurei. Prin comună trece și calea ferată Făurei-Tecuci, pe care este deservită de stația Drogu. La recensământul din anul 2021 comuna număra 2971 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 3168 locuitori), dintre care: români - 87,78%, romi – 7,81% și restul – necunoscută sau alte etnii. Componența confesională a comunei brăilene Galbenu astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 95,46% și restul – nedeclarată sau alte religii. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Galbenu făcea parte din plasa Râmnicul de Jos a județului Râmnicu Sărat și era formată din cătunele Galbenu și Pântecani, cu o populație de 973 de locuitori. În 1925 comuna făcaea parte din plasa Orașul a aceluiași județ. În 1950, comuna a fost inclusă în raionul Făurei al regiunii Galați. În anul 1968 comuna a fost transferată județului Brăila. În comună sunt două monumente de interes local:

monument de for public: bustul lui Toma Tâmpeanu din curtea școlii generale din Galbenu;
monument memorial sau funerar, monumentul eroilor Primului Război Mondial, ridicat în fața primăriei din Galbenu în 1937.

Batalionul 500 Misiuni speciale - Buzău - 10 ani

Îndrăzneții înving 1990 - 2000

După cum reiese și din denumire Batalionul 500 Misiuni Speciale a fost o unitate de elită a armatei române dar care ca urmare a tăvălugului reformei și reorganizaării armatei române astăzi nu mai există ca entitate. Unitatea era dislocată în garnizoana Buzău aici profesând parașutiști de elită ai armatei române. Ca să întelegem mai bine profunzimea procesului de reorganizare a trupelor române de parașutiși redau mai jos un articol preeluat de pe NET semnat de Lt.col. rez. Gheorghe Bușe. “La data 30 noiembrie 2020, s-au împlinit 30 de ani de la înființarea Comandamentului Trupelor de Parașutiști – structură specializată din Forțele Aeriene cu atribuții de prognoză, concepție, planificare, organizare, comandă și control al întregii activități din Trupele de Parașutiști, dar și 18 ani de la desființarea sa. Învățămintele desprinse din acțiunile desfășurate în decembrie 1989, precum și calitățile probate de parașutiști în domeniul luptei urbane, au determinat o reevaluare a rolului pe care aceste categorii de trupe urmau să îl dețină în noua structură de forțe a Armatei României. Astfel la 30 noiembrie 1990, în urma restructurării celor patru regimente și a secției parașutiști din comandamentul aviației militare, s-a înființat Comandamentul Trupelor de Parașutiști, având în subordine 3 brigăzi de parașutiști și un centru de instrucție, dislocate astfel: Brigada 1 Parașutiști, la Câmpia Turzii, Brigada 2 Parașutiști, la Clinceni și Brigada 3 la Bacău. Fiecare brigadă avea în subordine batalioane de parașutiști desant și batalioane de misiuni speciale. Centrul de perfecționare a pregătirii cadrelor din trupele de parașutiști rămânând la Buzău. Însă, a doua zi, la 1 decembrie 1990, Comandamentul Trupelor de Parașutiști și-a schimbat denumirea în Inspectoratul Trupelor de Parașutiști, iar la 1 martie 1991, a fost denumit Inspectoratul Central al Trupelor de Parașutiști, dar numai pentru un an, pentru că, în 1992, odată cu noul stat de organizare, s-a revenit la denumirea de Comandamentul Trupelor de Parașutiști în subordinea Comandamentului Aviației Militare. Imediat după aderarea României la Parteneriatul pentru Pace (PfP), în 1994, și începerea negocierilor de preaderare la NATO, frenezia schimbărilor a cuprins întregul organism militar. La scurt timp, în 1997, s-a renunțat la stagiul militar obligatoriu, iar cuvântul profesionalizare a devenit un leit-motiv invocat în mai toate luările de poziție oficiale. După 1997, schimbarea mediului general de securitate a determinat mutații profunde în concepția de întrebuințare a armatei, care au antrenat totodată importante reduceri ale forțelor sale. Deși unitățile de parașutiști urcau tot mai vertiginos în topul unităților cu cel mai ridicat grad de încadrare cu militari profesioniști, tot ele vor fi preferatele primelor și masivelor desființări de structuri, pe motive din cele mai diverse – multe din ele rămase, chiar și până astăzi, insuficient de convingătoare: „tehnică de parașutare neinteroperabilă”, „structuri nesustenabile și costisitoare” sau, pur și simplu, „structuri… prea altfel”, față de masa celorlalte structuri de tip clasic. Așa se face că:
Brigăzii 3 Parașutiști (Bacău), după ce i s-a acordat Drapelul de luptă și denumirea onorifică „Ștefan Gușă”, în anul 1995, în anul 1998, comandamentul acesteia să fie desființat, împreună cu subunitățile de comandament și stat major;
Batalionul 485 Misiuni Speciale (Câmpia Turzii), din subordinea Brigăzii 1 Parașutiști (Câmpia Turzii) – care nu a atins niciodată capacitatea de luptă inițială -, este desființat, în august 2000;
Brigăzii 1 Parașutiști (Câmpia Turzii) după ce i s-a conferit, în anul 1995, Drapelul de luptă și i s-a acordat denumirea onorifică „Locotenent Ioan Pop-Cluj”, în anul 2001, comandamentul acesteia s-a desființat, iar pe structura lui a fost înființată Baza 5 Instrucție Parașutiști, structură destinată instruirii centralizate a militarilor din trupele de parașutiști, subordonată Școlii de Aplicație pentru Parașutiști (Buzău). În anul 2002, structura se transformă în Batalion Instrucție Parașutiști, dislocat la Buzău, păstrându-și aceeași subordonare;
Batalionul 482 Parașutiști (Mediaș), din subordinea Brigăzii 1 Parașutiști, a fost transformat, în anul 1998, în Batalion de Misiuni Speciale, primind și Drapel de Luptă, pentru ca, în martie 2001, unitatea să fie desființată;
Batalionul 492 Misiuni Speciale (Caracal), din subordinea Brigăzii 2 Parașutiști (Clinceni), primește Drapelul de Luptă în anul 1996, apoi, în 1997 își schimbă denumirea în Batalion de Operațiuni Speciale, trecând în subordinea Comandamentului Trupelor de Parașutiști în anul 2000, pentru ca, în anul 2001, unitatea să fie desființată;
Batalionul 500 Misiuni Speciale (Buzău), din subordinea Brigăzii 3 Parașutiști (Bacău), a primit Drapelul de Luptă, în anul 1996, și resubordonat Comandamentului Trupelor de Parașutiști, în 1998, pentru ca, în anul 2002, unitatea să fie desființată; La 15 martie 2001, Trupele de Parașutiști au trecut în subordinea Statului Major al Forțelor Terestre. Începând cu vara anului 2002, ultima mare unitate din subordinea acestuia, Brigada 2 Aeropurtată (Clinceni), trece în subordinea directă a SMFT, iar prerogativele de inspector în arma parașutiști sunt transferate (similar celorlalte arme și specialități din cadrul SMFT) comandantului Școlii de Aplicație de profil (Buzău). Drept urmare, în data de 30 noiembrie 2002, structura de comandă de nivel central a Trupelor de Parașutiști (CTPșt.) își încetează existența.Trecute prin emoția și stresul mai multor restructurări și resubordonări succesive, Trupele de Parașutiști rămase, în anul 2017, erau: Batalionul 60 Parașutiști „Băneasa-Otopeni” (Buzău), devenit, între timp, batalion de operații speciale; Batalionul 498 Parașutiști „Smaranda Brăescu” (Bacău), devenit batalion de asalt aeropurtat – ambele unități „salvate”, grație integrării lor în cadrul Brigăzii de Operații Speciale „Mihai Viteazul” din Târgu Mureș. Între timp, tehnica de parașutare a tuturor acestor unități s-a perfecționat și diversificat, fiind, „in integrum”, una compatibilă și interoperabilă cu cea a statelor membre NATO. Parașutările din aeronave C-130 Hercules și Spartan CJ-27 (naționale), C-160 Transall, C-5A Lockheed, C-17 Mc Donel-Douglas (ale aliaților) au devenit o rutină, utilizarea parașutelor destinate salturilor de tip HAHO/HALO (High Altitude High Opening/High Altitude Low Opening – salturi de la mare altitudine, cu deschidere la înaltă/joasă altitudine) – o constantă a pregătirii grupurilor specializate, iar participarea la exerciții multinaționale și misiuni în teatrele de operații – criterii de selecție obligatorii pentru oricine speră la o promovare în branșă.”

Set medalii câștigători competiția

Buzău Internațional Open Cupo F.R.K.K. (karate)

Piesele de mai sus niște medalii aparte realizate de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferinte participanților și / sau câștigătorilor competiției de karate kyokushin - Internațional Open Cup, ce a avut loc la Buzău în Sala sporturilor Romeo Iamandi. Pe una din fețele medaliilor se prezintă logo-ul municpiului Buzău, iar pe cealaltă – logo-ul Federației Române de Karate Kyokushin.

Kyokushin este un stil de karate full-contact, modern, relativ recent. Numele de Kyokushin înseamnă “calea ultimului adevăr” sau “calea adevărului suprem”. Fondatorul ei, Masutatsu Oyama a gândit această artă marţială ca pe o cale de adoptat pentru toată viaţa, fiind practicabilă atât de copii cu vârste fragede, cât şi de persoane în vârstă. Spre deosebire de multe arte marţale moderne, antrenamentele şi competiţa din Kyokushin se desfăşoară în sistem full-contact, fără alte protecţii în afară de cochilie la bărbaţi şi protecţia de piept la femei. Practicantul de Karate Kyokushin se numeşte karateka. Echipamentul folosit în Kyokushin e compus din haina, pantalon şi centură şi se numeşte karate-Gi. Acordarea centurilor în Karate Kyokushin este foarte strictă şi se realizează după o programă foarte severă, care implică atât un examen fizic, unul tehnic şi unul de luptă. Sistemul foarte sever a făcut acest stil foarte popular între tinerii care doreau un stil cât mai autentic şi aplicabil în viaţa de zi cu zi şi în autoapărare. Gradele din Kyokushin se numesc Kyu şi Dan. În funcţie de Kyu, culorile centurilor pot fi: albe, albastre, galbene, verzi, maro sau pentru Dan, negre. O dată la patru ani, World Kyokushin Organisation organizează un campionat mondial fără limită de greutate, echivalentul Olimpiadei. Pare destul de greu de crezut, dar istoricul Kyokushinului românesc numără deja 49 de ani, adică aproape o jumătate de secol. Deşi nu putem spune că a existat, cel puţin la început, o practică permanentă şi organizată, primele contacte ale românilor cu mişcarea de Kyokushin rămân evenimente extrem de importante şi notabileș:

Primele personalităţi de al căror destin se leagă începuturile mişcării de Kyokushin în România sunt băimăreanul Ioan Pop şi bucureşteanul Nicolae Bialokur, încă din anul 1972.
Alte nume care se afirmă sunt bucureştenii Pavel Florescu şi Gheorghe Doiciu – anul 1978.
1983 – Primul stagiu cu o participare numeroasă, de peste 100 de karateka are loc în 1983, pe litoral, în staţiunea Venus.
1990 - două evenimente extrem de importante pentru mişcarea românească de Karate Kyokushin au avut loc în acest an: înfiinţarea Organizaţiei Române de Karate Kyokushin cu sediul la Oradea şi examenul de centură neagră din iarna lui 1990 tot de la Oradea.
Prima participare a României la un campionat european avea să se întâmple în 1990 în Lichtenstein.
Primul rezultat notabil a fost locul 3 obţinut de bucureşteancă Marina Grama la CE de la Bucureşti din 1996
România organizează campionatul European de seniori la Oradea – anul 1998
2002 – Organizaţia Română de Karate Kyokushin se transformă în Federaţia Română de Karate Kyokushin.
2003 – La campionatul European din Lituania, Kaunas, Anca Wallmen câştigă locul 1 în proba de kata

2004 – Anca Wallmen reuşeşte o performanţă de excepţie la Campionatul European din Bulgaria, cucerind două titluri de campioana europeană, la proba de luptă, categoria 65 kg şi la proba de kata, devenind primul sportiv din Europa care reuşeşte această performanţă.
Și rezultatele continuă să apară.

Buzău (nume antic Mousaios) este reședința și cel mai mare oraș al județului Buzău, din regiunea istorică Muntenia, România. La recensământul din anul 2002 orașul avea o populație de 134227 locutori. Orașul se află pe malul drept al râului Buzău, în dreptul ieșirii acestuia dintre dealurile subcarpatice de curbură, într-o regiune cu climă temperată. Buzăul a fost un important târg și sediu episcopal ortodox în Evul Mediu, iar prima sa atestare documentară provine din anul 376 E.N. Sus am postat stemele vechi, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Buzău, iar dedesubt pozele câtorva reprezentative monumente de arhitectură și cultură buzoiene, din vremuri diferite.

Monumentul Omagiu (Călărețul inoxidabil)

Gara

Vila Alexandru Marghiloman

Liceul Hașdeu

Monumentul aviației militare

Biserica Banu

Cercul militar

Biserica Sfinții Îngeri

Hala Obor

Sucursala B.N.R.

Județul Buzău este situat în sud-estul României, la curbura Carpaților, fiind traversat de la NV spre SE de râul cu același nume de la care și-a luat numele. Județul se întinde pe o suprafață de 6103 kilometri pătrați, numără aproximativ 495000 de locuitori și are reședința în orașul cu același nume. Ca structură administrativă județul este compus din 2 municipii - Buzău și Râmnicu Sărat, 3 orașe - Nehoiu, Pătârlagele, Pogoanele și 82 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Buzău, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului Buzău, din vremuri diferite, dar și alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri.