Epaminonda's Blog.....: SOMALILANDUL ITALIAN

5 rupii 1893

SOMALILANDUL ITALIAN

A fost o colonie italiană
în perioada anilor 1881 – 1941
pentru ca din 1941 să fie ocupată de britanici.
A fost doar o parte a statului Somalia
de astăzi, fiind situată în N.E. Africii
(așa zisul Corn al Africii).
Nu se știe exact suprafața și populația coloniei
însă capitala a fost tot la Mogadiscio.
Nu avut firesc o deviză iar bancnota folosită
a fost lira după modelul italian.

Stema:

Steagul:

Muzeul național

Primăria Mogadiscio

Turnul Almnara

Deasupra am postat pozele a trei dintre cele mai

cunoscute monumente de arhitectură și cultură

din capitala statului iar dedesubt o marcă poștală

și o monedă națională.

Marcă poștală națională

Monedă națională

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM PROPRIU

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE DIN

JUDEȚUL CARAȘ SEVERIN

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Bierbrauerei M. Csiklova - 30

(Fabrica de bere - Ciclova Montană)

Situată la circa 3 km de Oraviţa, localitatea Ciclova Montană a avut o lungă tradiţie minieră şi industrială. Deja în vremea romanilor, acolo fuseseră atestate exploatări de aur, argint şi cupru. Din 1717, austriecii au reluat activitatea minieră la Oraviţa şi Ciclova Montană, unde a fost ridicat şi primul furnal bănăţean pentru topirea minereurilor neferoase. Pentru aceste activităţi industriale au fost aduşi, pe lângă românii localnici, specialişti din Bavaria, Tirol, Stiria şi Boemia, zone cu vechi tradiţii în producerea berii. Prin urmare, nu după mult timp a fost construită şi fabrica de la Ciclova Montană. Primele lucrări au debutat în 1726, iar în 1728 fabrica începea să producă bere, având în general o capacitate anuală destul de modestă. (2) La început mica fabrică de bere se afla în subordinea mânăstirii romano-catolice din localitate. Ea se găsea în apropiere de moara Seydl, chiar sub stâncă, lângă mânăstire, unde se pot vedea şi astăzi ruinele ei. Timp de aproape un secol, activitatea acestei fabrici a fost la fel de modestă ca şi a celor amintite mai înainte. Un rol foarte important în progresul ulterior al Ciclovei l-a jucat la începutul secolului al XIX-lea farmacistul şi botanistul Karl August von Knoblauch. Acesta s-a născut la Reşiţa la 28 ianuarie 1797, fiind fiul inginerului montanist August von Knoblauch din Ciclova. Bunicul său, având acelaşi nume, venise în 1768 ca geolog şi inspector mineralog din Saxonia la Bocşa. După studii de farmacologie la Viena (1814-1818), absolvite ca magistru în farmacie, Karl August von Knoblauch s-a întors în Banat, unde a analizat resursele minerale de la Oraviţa şi din împrejurimile acesteia, continuând în acest sens cercetările iniţiate de chirurgul montanistic Bernard Lindenmayer. Între acestea, a comparat şi compoziţia chimică a izvoarelor de la Ciclova şi de la Pilsen.

În consecinţă, în 1818 a deschis noua fabrică de bere la Ciclova împreună cu tatăl său, tot la poalele mânăstirii. Dar în 1821 ei au vândut-o bavarezului Johann Fischer, cu care se va inaugura o lungă perioadă glorioasă din istoria fabricii, de peste un secol, până în 1936, perioada „dinastiei” de berari Fischer. Cât despre Knoblauch, el a preluat în anii 1820 fosta farmacie a lui Johann Lederer din Oraviţa, înfiinţată în 1796, creând şi acolo o adevărată „dinastie”, care a cunoscut cinci generaţii până în 1949. Până astăzi, această cea mai veche farmacie montanistică, transformată între timp în muzeu, a rămas cunoscută drept „farmacia Knoblauch”. Stabilindu-se la Ciclova Montană, Johann Fischer luase mai întâi fabrica de bere în arendă. Împreună cu soţia sa Viktoria, născută Fitz, au cumpărat-o de la Knoblauch, dar încă mult timp producţia ei s-a păstrat în cantităţi modeste. Încă şi în 1858 documentele St.E.G.-ului menţionau doar unele fabrici neînsemnate în aşezările montanistice Ciclova Germană, Bocşa Germană şi Reşiţa Germană, deşi dreptul de a produce bere revenea administraţiei montanistice, acordându-se şi unele înlesniri în acest sens. Mai jos admiri o reclamă din presa vremii pentru această fabrică de bere.

Un rol important în istoria fabricii din Ciclova l-a jucat Michael Georg Fischer (1822-1878), fiul lui Johann şi al Viktoriei Fischer. El a rezidit fabrica pe locul în care s-a găsit până de curând şi a extins toate amenajările. A fost căsătorit cu Julianna, născută Tittinger, având trei copii. În 1864 a construit cel mai mare depozit la poalele dealului, care a funcţionat mult timp după aceea. (5) Pe atunci berea era produsă într-un mod diferit faţă de cea de astăzi. Fermentarea ingredientelor reci era naturală, ca la vin, adică fără drojdie. În principiu, berea nu era nici filtrată, limpezirea ei făcându-se prin decantare. Pentru ca materia tulbure să nu se agite în timpul transportului, butoaiele erau duse către consumatori cu un fel de sanie atât vara, cât şi iarna.

Michael Georg Fischer a avut trei copii: Luise, căsătorită cu Alois Ortmayer, Kornel Fischer (1853-1920) şi Gisela, căsătorită cu Robert Bähr. Acesta din urmă a devenit din 1882 asociat în conducerea fabricii, fapt foarte pozitiv în evoluţia acesteia. Fabrica a cunoscut importante modernizări şi a început să utilizeze tehnici moderne de uz comercial. Tot atunci au fost construite şi pivniţele de mare capacitate. Berea de Ciclova era livrată pe piaţă mai ales în oraşele apropiate Biserica Albă şi Cuvin, însă ajungea chiar şi până la Curtea din Viena. În perioada sa cea mai bună, ea a ajuns să rivalizeze pe piaţa imperiului chiar cu renumita marcă Pilsen. În aceşti ani, platanii din grădina de vară a fabricii au fost aduşi din Canada.

Către 1900, fabrica emitea jetoane din zinc nichelat în greutate de 3,78 g şi având diametrul de 24 mm. Aversul acestora reprezenta partea funcţională, care indica valoarea monetară, respectiv produsul sau cantitatea produsului (30, 40, 50, 150, 300). Pe revers era trecut numele firmei emitente sau o reclamă a acesteia (în cazul de faţă, „Bierbrauerei M. Csiklova”). Cifrele de pe jetoane reprezentau în această situaţie capacitatea butoaielor predate vânzătorilor de bere, care trebuiau să dea o garanţie pentru butoaiele primite, ele trebuind să fie returnate ulterior, goale, în bune condiţii către fabrică. În perioada 1896-1918, titulatura fabricii era „M.G. Fischer’s Nachf.” („Urmaşii lui M.G. Fischer”). Producţia se menţinea în cantităţi destul de ridicate: 17.000 hl (1896), 13.800 hl (1902-1903), 12.850 hl (1908), 20.475 hl (1912-1913), 18.525 hl (1915-1916), 21.400 hl (1917). Kornel Fischer a avut doi copii: Cornelia şi Robert (1878-1930), căsătorit cu Irma Unterreiner. În 1988, descendenţi ai familiei trăiau la Ciclova Montană, Timişoara, Rosenheim, Oraviţa, Bocşa, Pfalzgrafenweiler şi în Australia. Mărcile de bere produse până la primul război mondial se numeau „Salon” şi „Hercules”, iar un butoi costa 3 forinţi şi 6 creiţari.

După încheierea primului război mondial, Fabrica de bere Ciclova, cum se intitula în acea perioadă, a decăzut din nou. Pieţele sale tradiţionale de desfacere se aflau acum în Banatul iugoslav, taxele vamale cerute la graniţă făcând exportul de bere nerentabil. Pe plan intern nu s-au putut găsi înlocuitori ai acestora. După câţiva ani a survenit criza economică din 1929-1933, care a lovit puternic şi această unitate. În Anuarul României din 1930 nici nu mai era menţionată, producţia sa fiind absolut neglijabilă. Numai Robert Fischer era consemnat ca simplu birtaş sau cârciumar. În 1936, producţia scăzuse la 1.200 hl. Aşadar şi după încheierea crizei, fabrica îşi revenea foarte greu. Situaţia sa financiară era precară, fapt care a determinat proprietarul din acel moment, respectiv Casa de Păstrare S.A. din Oraviţa, să o vândă fabricii de bere din Timişoara. La 25 ianuarie 1938, Sim. Sam. Moldovan a întocmit un memoriu, pe care l-a prezentat comisiei interimare a oraşului Oraviţa, în care arăta că numeroşi muncitori vor rămâne fără niciun câştig datorită faptului că noul proprietar intenţiona demontarea ei şi mutarea pieselor la Timişoara.

Aşa s-a şi întâmplat. Firma „Timişoreana”, pentru a evita concurenţa din partea micii făbricuţe din Ciclova Montană, a profitat de situaţia grea a acesteia, cumpărând-o, şi imediat a închis-o, transferând echipamentul de berărit la Timişoara. Fenomene asemănătoare se petrec şi astăzi în lume, când marile concerne ajung să înghită unele fabrici de tradiţie, cumpărându-le şi apoi închizându-le sistematic. Aceasta face parte din legea concurenţei. Cu această ocazie s-a încheiat şi activitatea familiei Fischer în domeniul fabricării de bere de la Ciclova. Ultimul proprietar al fabricii provenind din această familie, berarul Kornel Fischer, trăia în anii 1980 într-un azil de bătrâni din Rosenheim (Germania). El a lăsat un manuscris în care a descris fabrica şi a desenat schiţa acesteia. În acest fel, fabrica a fost desfiinţată pentru circa patru decenii. În vechiul depozit construit de Michael Georg Fischer în 1864-1865 erau ţinute în acest timp brânzeturi. Dar în 1975 tot „Timişoreana” a fost cea care a redeschis ca secţie a sa fabrica de bere din Ciclova Montană. Pe o etichetă din iulie 1975 a berii blonde speciale „Caraşul” se preciza faptul că redeschiderea avea loc după aproape 45 de ani. Adresa fabricii era: Strada Brazilor nr. 125-127, Ciclova Montană, cod 1.763. Machetele etichetelor de bere din 1975 au fost realizate de graficiana Elena Tăbăcaru din Bucureşti. Aceasta era angajată la Rahova, care pe atunci era şi sediul Centralei Berii, Spirtului, Amidonului etc., concepând în consecinţă toate etichetele de bere din România în perioada 1965-1985. Deasupra am postat o reclamă a acestei beri și mai jos capacul unei sticle conținând această bere.

În 1977 se produceau la Ciclova Montană două tipuri de bere: „Caraşul” (12,5%) şi „Ciclova” (13%), fiind urmate apoi şi de alte mărci cunoscute: „Semenic”, „Crivaia”, „Montana”, „Carpaţi”, „Bastion”, bere blondă şi brună cu concentraţie alcoolică de 11, 12 sau 13%. Producţia avea să ajungă la 123.000 hl în 1990. În anii 1970 ajunsese să rivalizeze pe piaţă cu berea „Azuga”, însă în perioada următoare nu s-au mai făcut acolo alte investiţii şi produsele au ajuns să prezinte mari probleme de igienă. Reclamaţiile împotriva acestui fapt au pătruns inclusiv în presa locală a timpului, sub forma unor scrisori deschise. În consecinţă, în anii 1984-1986 au fost modernizate unele instalaţii pentru sporirea igienizării, începând apoi să se producă şi berea brună „Hercules”. În 1990, litrul de bere costa 10,50 lei. După revoluţia din 1989, sub denumirea de S.C. Montana S.A., fabrica din Ciclova a devenit de sine stătătoare, producând berea „Montana”. Apoi şi-a schimbat denumirea în S.C. Cantara S.A., realizând o producţie de 41.300 hl în 1996. Pentru ea şi-au arătat interesul firme din Marea Britanie şi Danemarca, fiind în cele din urmă preluată în proporţie de 60% de un partener german. În consecinţă, la Ciclova se producea în anii 1990 berea „Montana Pilsener” pasteurizată. Etichetele şi capacele erau produse în Germania, iar pe ele scria: „Produs de calitate sub control tehnic german.” Fabrica dispunea acum şi de o serie de logo-uri (blazoane, steme), care au cunoscut o evoluţie grafică modernă. Liniile sale de producţie erau noi şi fuseseră cumpărate tot din Germania. În consecinţă, berea produsă avea un preţ rezonabil şi era foarte apreciată de clienţi. Camioanele venite din ţară pentru a cumpăra bere de la Ciclova Montană aşteptau la rând câteva zile pentru a încărca. În această perioadă, director al fabricii era dipl. ing. Nicolae Alexandru, personalul fiind format din 124 de angajaţi, majoritatea femei. Angajaţii proveneau din localităţile apropiate, inclusiv din oraşul Oraviţa. Fabrica le asigura acestora transportul zilnic la locul de muncă, lucrându-se într-un singur schimb.

Dar în curând situaţia avea să se înrăutăţească, ducând în cele din urmă la dispariţia fabricii în 1995-1996. Ultimii 4-5 ani au fost marcaţi de scandaluri dese, în care erau implicaţi investitori şi politicieni locali. În 1996, directorul Alexandru şi inginerul-şef Constantin Gârcă au fost demişi datorită unor grave abateri de la disciplina muncii şi a producţiei. În ciuda încercărilor de revigorare, fabrica nu şi-a mai reluat activitatea. În timp, instalaţiile sale s-au degradat, iar componentele metalice au fost vândute la fier vechi. Acum în acel loc se mai găsesc doar nişte ruine. Acestea au fost existenţa şi finalul celei de-a doua fabrici de bere ca durată de existenţă de pe teritoriul României. O fabrică de mare tradiţie, care a cunoscut de-a lungul timpului momente glorioase, dar şi decăderi dezamăgitoare. Rămâne întristător faptul că, în timp ce judeţe fără mare tradiţie în domeniu deţin astăzi cel puţin câte o fabrică de bere, Caraş-Severinul, cu un început promiţător din anii 1720, a pierdut şi ceea ce avea. Acum, vechea proprietate a familiei Fischer a rămas numai în amintirea noastră, ca o mărturie a trecutului istoric de pe aceste meleaguri. Acum în acel loc se mai găsesc doar nişte ruine care mai amintesc de un brand local cu care banatenii inca se mai mandresc. Acest articol a fost ilustrata cu etichete a diverse sortimente de bere produse aici. SURSA – NET https://istoriabanatului.wordpress.com/2011/08/20/mircea-rusnac-ciclova-montana-a-doua-fabrica-de-bere-de-traditie-din-romania-2/

Asociația de cântări Reșița

Medalia de mai sus face parte dintr-un set de medalii jubiliare emise la comanda Asociației etnicilor germani din municipiul Reșița, o asociație de altfel foarte puternică și prezentă în viața culturală a municipiului Reșița, a județului Caraș Severin și în general a întregului Banat istoric.

Reșița 245 ani - Banatul montan - 2016

Medalia de mai sus celebrează 245 de ani de activitate metalurgică continuă la Reșița.

Uzina Constructoare de Masini Resita este o companie producatoare de utilaje grele din Romania. Istoria acesteia incepe in anul 1771 cand s-au pus in functiune doua furnale si forja. Atunci au fost infiintate uzinele din Resita pentru producerea si prelucrarea metalului. In 1872 se construieste fabrica de suruburi de la Anina. Intre 1954-1978 uzina se extinde prin construirea platformei sectoarelor calde. Platforma Directiei Generale Proiectare se construieste intre 1970-1972, la iesirea din Resita, spre Caransebes. Intre 1975-1980 se construieste platforma Calnicel, in extremitatea Nordica a municipiului Resita. La inceputul secolului al XXI-lea, suprafata sa totala cuprinde 98 de hectare, dintre care 68,7 ha platforme industriale si restul cladiri si hale acoperite. Uzina are un trecut comun cu Combinatul Siderurgic Resita de care s-a desprins in anul 1962. De-a lungul timpului, uzina a produs o gama larga de produse: locomotive cu aburi, motoare si generatoare electrice, macarale, utilaje petroliere, armament, compresoare cu aer, turbine cu abur, reactoare, motoare diesel, turbine hidraulice, piese turnate, piese forjate, structuri sudate etc. Inainte de 1989, Uzina de la Resita dadea de lucru la peste 14.000 de oameni. O data cu prabusirea economiei, insa, incepe si declinul colosului de la Resita. Acest fapt a fost “ajutat” si de un management defectuos care nu a reusit sa rentabilizeze uzina. In 2013, potrivit datelor furnizate de Ziarul Financiar, in uzina mai lucrau aproximativ 1500 de oameni si erau programate alte restructurari de personal. Pe vremuri aici se construia motoare navale de 20000 de cai-putere. Acum nu se mai fac pentru ca se faceau dupa licenta. Se livrau la Navrom si alte companii, când aveam flotă navală comercială. Se mai facea pe vremuri utilaj metalurgic. Se făcea pentru toata metalurgia si toate termocentralele din Romania motoare de la 5 kW la 10 MW la curent continuu, curent alternativ, tot ce vreti. Astazi locomotivele produse la Resita au ramas istorie. Ele sunt expuse la muzeul din central orasului.

De-a lungul timpului Banatul, deşi un teritoriu relativ mic şi destul de unitar, a suferit nenumărate împărţiri şi divizări administrative, în funcţie de interesele de moment ale stăpânitorilor săi. Mai ales în ultimul secol, aceste împărţiri au ajuns să ţină cont din ce în ce mai puţin de specificul său şi de dorinţele locuitorilor. Banatul istoric are o suprafaţă totală de 28.526 kmp, care în 1919-1920 au fost împărţiţi între trei state astfel: 18.966 kmp au revenit României (66,5%), 9.276 kmp se află acum în Serbia (32,5%) şi 284 kmp în Ungaria (1%). De formă patrată, Banatul are limite naturale în trei părţi (Mureşul la nord, Tisa la vest şi Dunărea la sud), o limită convenţională fiind doar cea de la est, care îl desparte de Transilvania şi Oltenia. Divizat după 1779 în comitate şi după 1920 în judeţe, Banatul a suferit unele separaţii care ar fi putut foarte bine să fie evitate, ţinând cont de suprafaţa sa relativ mică, asemănătoare cu cea a Belgiei sau Olandei. Din păcate, de multe ori interesele de la centru au urmărit atât tăierea sa în unităţi teritoriale distincte şi fără legături între ele, conduse în spirit centralist, cât şi detaşarea unor zone de margine, care au fost alipite în mod discreţionar altor regiuni. Acum, când falimentul împărţirii în judeţe începe să fie recunoscut şi la nivel oficial, acest lucru poate fi observat cel mai bine tocmai în regiunea noastră. În vremea administraţiei maghiare, Banatul a fost divizat în trei comitate, care acopereau fâşii verticale de teritoriu mergând de la nord la sud. Cel vestic se numea Torontal, fiind acum în cea mai mare parte a sa inclus în Serbia (Voivodina) şi Ungaria. Partea centrală o ocupa comitatul Timiş, cuprinzând regiunea Timişoara, dar şi teritorii din sud, actualmente în Banatul sârbesc (Vârşeţ, Biserica Albă). Zona estică o forma comitatul Caraş-Severin. După 1920, divizarea în judeţe (termen până atunci necunoscut în Banat, unde în perioada medievală fuseseră districte, cu suprafaţă mult mai mică) s-a făcut pe orizontală. Partea nordică a devenit judeţul Timiş-Torontal (ca un ecou al pretenţiilor teritoriale faţă de treimea din Banat cuprinsă în alte ţări), iar judeţul Caraş-Severin a fost în scurt timp divizat la rândul său în cele două componente. Această situaţie s-a menţinut până în anul 1950. Trecerea de la judeţe la regiuni nu a însemnat imediat refacerea unităţii Banatului, însă succesivele modificări ale acestora au adus în cele din urmă forma dorită, care a existat în intervalul 1960-1968. Lăsând la o parte aspectele negative ale perioadei comuniste, putem spune că în sfârşit organizarea administrativă din acei ani respecta realitatea istorică. Revenirea la judeţe în 1968 a lovit din nou puternic în unitatea regiunii. Doar judeţul Timiş face parte din Banat în mod integral. Caraş-Severinul cuprinde trei localităţi (Bucova, Bouţari şi Cornişoru) care aparţin Transilvaniei (Hunedoara). La rândul său, judeţul Hunedoara a primit satele bănăţene Sălciva şi Pojoga, iar Mehedinţiul a primit oraşul bănăţean Orşova şi încă 11 localităţi (Baia Nouă, Coramnic, Dubova, Eibenthal, Ieşelniţa, Jupalnic, Ogradena, Plavişeviţa, Sviniţa, Tişoviţa, Tufări), limita istorică între Banat şi Oltenia fiind în realitate la Vârciorova. De asemenea, aproape tot malul stâng al Mureşului a fost inclus în judeţul Arad, care în cea mai mare parte nu aparţine Banatului. Unele probleme apar la delimitarea nordică, întrucât Mureşul, care reprezintă limita naturală a Banatului, trece prin mijlocul oraşelor Arad şi Lipova. Lipova este un vechi oraş bănăţean, iar zona Aradului din stânga Mureşului este formată din trei foste sate bănăţene (Aradu Nou, Sânnicolau Mic şi Mureşel). Din acest motiv, considerăm că soluţia adoptată în 1960-1968 a fost cea corectă, alipindu-se Banatului o fâşie de teren din dreapta Mureşului, care mergea până la Curtici, Şiria şi Săvârşin inclusiv.

Asociația cântăreților din Reșița

Dorința unor oameni de a-și afirma apartenența la un grup sau o categorie socială sau de a păstra memoria unui eveniment, s-a materializat adesea prin făurirea unor insigne. Meșterii le-au înzestrat pe toate cu frumusețe, însă cu suflet au fost dăruite doar acelea care au fost purtate cu emoție și dragoste, de oamenii din a căror voință s-au născut. O parte din sufletul celor care le-au pus în piept, la rever, sau pe cap, la pălărie, a trecut miraculos în alama și emailul lor, transformându-le în lucruri ce împrăștie în jur magie, în creații dotate cu o „radioactivitate” pe care doar colecționarii adevărați o pot detecta. Insignele cu suflet au, fiecare, câte o poveste de spus, iar poveștile lor adunate pot reînvia atmosfera unor epoci uitate și pot construi punți peste timp între cei ce le văd și le ating astăzi și cei care le-au purtat și le-au lăsat în urma lor cândva, demult. În anul 1897, a fost înființată de etnicii germani ”Reschitzaer Sangerbund” (”Asociaţia cântăreţilor din Reşiţa”), un cor despre care stă mărturie această frumoasă insignă în formă de scut, cu email alb, având o liră gingașă în partea de sus iar la partea inferioară fiind inscripțșionat anul fondării – 1897. Începuturile acestui cor se leagă de numele renumitului dirijor Josef Tietz, care a reușit să îl ridice la nivelul celor mai bune formaţii de acest gen din Banat. Pe steagul acestui cor erau înscrise cuvintele: „Arbeit ehrt, Gesang adelt” („Munca onorează, cântecul înnobilează”), ca o expresie a dragostei muncitorilor pentru frumos şi pentru muzică.

Centrul aviatic sportiv sindical "Ana Pauker" Reșița

Centrul aviatic sportiv sindical din orașul Reșița a fost o organizație, structură sau asociație orășenească care includea în rândurile sale tineri sindicaliști îndrăgostiți de aviația sportivă. Atrage atenția faptul că acest centru sportiv purta numele unui cunoscut lider comunist al vremurilor – Ana Pauker. Conform Wikipedia aviația sportivă are ca scop principal recrutarea de tineri pentru a deveni piloți sau parașutiști. Tot în cadrul aviației sportive sunt organizate și activitățile de zbor cu motor sau fără (planorism) pentru piloții sportivi, precum și activitățile de parașutism și aeromodelism.

Ana Pauker, născută Hana Rabinsohn (n. 28 decembrie 1893 în localitatea Codăiești, județul Vaslui și d. 3 iunie 1960 la București, a fost o militantă și politiciană comunistă româncă, evreică de origine. Ea a ocupat cea mai înaltă funcție politică deținută de o femeie în istoria României: a fost prima femeie vicepremier și ministru de externe (atât din istoria României, cât și din lume) și una dintre puținele femei din epoca stalinistă ajunsă în funcții înalte A fost o activistă comunistă ilegalistă, lideră a „grupării moscovite” a Partidului Comunist Român. În anul 1952 Gheorghe Gheorghiu Dej a înlăturat-o din funcții și din partid sub acuzațiile de „deviere de dreapta” și participarea la „activități antipartinice”.

Winter Wolf'Run

Liceul teoretic "General Dragalina"

Crosul de iarnă al lupilor - Oravița 2023

Produsul de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților și / sau câștigătorilor competiție de ciclism Winter Wolf’s Run ce a avut loc la Oravița în anul 2023. Wolf’s Run este o competiție pentru copii sub 14 ani, cu probe de alergare și ciclism. Evenimentul le oferă ocazia de a-și testa rezistența și agilitatea într-un cadru sigur și distractiv, promovând mișcarea și fair-play-ul.

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului al XIX-lea, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948 debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Liceul Teoretic ,,General Dragalina” din Oravița este una dintre cele mai vechi instituții de învățământ din zona Carașului, cu o vechime de peste 150 de ani. Un prim important pas în constituirea școlii care va deveni Liceul de azi îl reprezintă înființarea „școlii poporale” (primare) din 1829 probabil de către fostul profesor Jarinay al gimnaziului catolic. Punctul de plecare al instituției care ulterior va deveni acest Liceu este „Școala maghiară comunală civilă din Oravița” ce va funcționa cu 6 clase printr-un ordin de la Ministerul din Budapesta primit de Primăria din Oravița în 30 decembrie 1872. Prin efortul oamenilor de cultură din oraș, care au oferit sprijin financiar în vederea construirii clădirii, începând cu data de 3 noiembrie 1873 clasele I și a II-a vor funcționa în noua clădire care, în februarie 1874, a fost trecută la cartea funciară la nr. 910. În ceea ce privește dinamica școlară, în anul înființării 1873 erau 18 elevi în clasa I pentru ca numărul acestora să crească la 22 (în clasa a II-a) respectiv 67, în clasa I, în anul școlar următor. Dascălii erau în număr de numai 4 în primul an de funcționare pentru ca în anul școlar 1902/1903 să existe 13 profesori și numărul lor să crească treptat și proporțional cu numărul elevilor și al materiilor de studiu. La capitolul structurii etnice, există elevi din toate naționalitățile conlocuitoare: germani (40), români (34), maghiari (14), și sârbi (13), conform statisticii pe anul școlar 1883/1884. În anul școlar 1902-1903, școala ajunsese să funcționeze cu 199 de elevi care frecventau cele 6 clase, astfel că a fost necesară extinderea spațiului, lucru care s-a și întâmplat: în septembrie 1903 clădirea principală s-a completat cu etajul II, etajul I s-a întărit cu traverse, coridoarele au fost pardosite cu plăci din ciment și s-au construit scări de piatră cu balustrade din fier existente și astăzi. Ca activități extra-școlare ale elevilor, aceștia mergeau împreună cu dascălii în excursii în împrejurimile urbei, scoteau Foaia elevilor săptămânal și se întâlneau în cercuri literare. Acestea din urmă erau bimensuale iar participarea la ele era condiționată de plata a 2 coroane pe an. La aceste cercuri se făceau lecturi din diferite opere, din revista elevilor sau din creațiile proprii, se țineau expuneri libere, declamări (recitări), și chiar se criticau unele opere sau lecturi personale. Cei care terminau 4 clase puteau continua la școli comerciale superioare, la școli normale de cadeți, la școli de meserii superioare, la școli de arte plastice, etc. Absolvenții a 6 clase puteau opta pentru o școală pedagogică sau pentru școli agricole. Dacă susțineau examene de diferență puteau continua la liceele clasice și reale. Cei care doreau, puteau deveni practicanți la farmacii, funcționari la starea civilă, la instituții financiare, întreprinderi comerciale, etc. Întrucât clădirea nu mai corespundea noului tip de școală, între anii 1916-1917 suprafața liceului se mărește prin cumpărarea a 5 clădiri din jur, lucru care va face posibilă în 1919 înființarea și a unui internat. Odată cu statificarea liceului din 1919, acesta va deveni Liceul de Stat din Oravița. La 1 februarie 1923 se dă în funcțiune internatul Liceului, având la început 37 de elevi, dintre care 25 bursieri. Corpul profesoral organiza numeroase șezători și festivaluri fie în sala de gimnastică a liceului, fie la teatrul din Oravița, sau în diferite comune, multe cu sprijinul Regimentului 5 Vânători și al Regimentului 94 Infanterie, dar și al orchestrei Liceului. Prima manifestare culturală în lb. română a liceului a fost cea ocazionată de aniversarea zilei de 1 Decembrie. În anul 1948, în urma reformei învățământului, Liceul ,,General Dragalina” se va uni cu școala medie de fete (Gimnaziul Regina Maria) din localitate, înființată în 1921, și se va numi Liceu Mixt. În anul 1948-1949 se organizează învățământul fără frecvență, iar în 1955-1956 ia ființă învățământul seral, astfel că se produce o creștere considerabilă a populației școlare, datorită celor 3 secții: zi, seral și fără frecvență. În anii 1973-1974, cu prilejul centenarului Liceului, se construiește al doilea corp de clădire, stația de radioficare și se publică monografia liceului – director prof. Victoria Popa. Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri al RPR nr. 903/1965 instituția noastră devine ”Liceu de cultură generală”. Elevii liceului se angajau în diverse cercuri în funcție de interese și pasiuni. Existau cercul literar, de matematică, al tinerilor naturaliști, geografic, istorico-social, muzical, plastic, de lb. franceză, dramatic, de fizică, chimie, de basme (la clasele mici) și de filozofie. Aceasta se întruneau în ședințe lunare, cu excepția perioadei tezelor, când nu se planificau activități pentru ca elevii să se poate pregăti pentru aceste lucrări semestriale deosebit de importante. Din anul 2006, Liceul se unește cu Școala cu clasele I-VIII nr. 2 din Oravița, astfel că în prezent funcționează în clădirea școlii elevi din ciclul primar, gimnazial și liceal, însumând 640 de elevi, activitatea didactică fiind desfășurată în cele 3 corpuri de clădire construite treptat din 1873 și până în prezent. Începând cu anul școlar 2014-2015, liceul a trecut printr-un amplu proces de reabilitare și modernizare și de refacere a bazei materiale.

Oravița (în română 1924: Oravița Montană, maghiară Oravicabánya, mai demult Németoravica, în germană Deutsch-Orawitz) este un oraș din județul Caraș Severin care include și localitățile: Ciclova Montană, Marila, Agadici, Brădișorul de Jos, Broșteni și Răchitova. Orașul se află în apropierea paralelei 45. Este înconjurat de dealuri ca Tâlva Mare, Tâlva Mică, Colilia, Prisaca, Dealul Mare, Lup, Rol, Marila, de o înălțime mai mică, relieful înalt fiind reprezentat de Munții Aninei. Prima atestare documentară cu actualul nume este din anul 1697 în Conscriptia lui Marsigli. Urme de locuire se găsesc însă începând cu perioada neolitică, continuând cu perioada daco-romană, când în zonă au existat exploatări miniere, și pe toată perioada evului mediu fiind suficiente mărturii asupra unei așezări cu diferite nume Arva, Haram, Chery sau Orovcakk. Oravița s-a format prin unirea Oraviței Montane cu Oravița Română. În perioada interbelică, Oravița a fost reședința județului Caraș. La recensământul din anul 2021 orașul număra 9346 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 11382 locuitori), dintre carea: români – 80,59%, romi – 3,11% și restul – alte etnii sau necunoscută. Componența confesională actuală a orașului Oravița se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 74,1%, romano catolici - 3,16%, penticostali – 3,09%, baptiști – 1,75% și restul – alte religii sau nedeclarată. Oravița s-a afirmat ca un centru industrial. În afară de aur, ca bogăție a subsolului acestui oraș, a fost arama. Minele de aramă din Oravița și Ciclova Montană au fost exploatate în timpul stăpânirii turcești cât și în timpul stăpânirii austriece. În oraș există un teatru construit în stil baroc vienez în anii 1816 – 1817. Calea ferată Oravița- Baziaș a fost prima cale ferată construită pe cuprinsul României, dată în funcțiune la 20 august 1854, în prezent linia mai este funcțională doar pe sectorul Oravița – Iam. La Oravița există cea mai veche gară din țară cu peronul la etajul 1. Aici s-au construit în anii 1723 – 1733 baraje de greutate pentru spălarea minereurilor pe pârâul Oravița, cunoscute sub numele de Lacul Mare și Lacul Mic. Cea mai veche farmacie montanistică, “La Vulturul Negru”fondată în 1793 și atestată din 1796, conform plăcii montate la intrare, se află la str. 1 Decembrie 1918 nr. 17.

Set 4 insigne sportive - F C Caransebeș

F.C.(Fotbal club) Caransebeș a fost un club de fotbal din municipiul Caransebeș, poreclit Gugulanii. Acesta a fost fondat în anul 2006 sub numele de Scorilo Autocatania Caransebeș. Echipa juca pe stadionul municipal un sunt amenajate 3000 locuri pe scaune. În timpul sezonului 2015-2016 al Ligii a II-a clubul a fost depunctat cu 88 de puncte, cea mai mare depunctare din istoria fotbalului din România (nu se cunoaște motivul). Ulterior, clubul a fost exclus din campionat, fapt ce a dus la retrogrdarea echipei pana în liga Liga a IV-a Caraș Severin sub titulatura de A.C.S. Viitorul 1913 Caransebeș. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc al echipei au fost:

acasă - șort albastru, tricou și jambiere galbene
în deplasare - șort negru, tricou și jambiere roșii

Caransebeș, limba maghiară - Karánsebes, în limba germană -Karansebesch, este un municipiul din județul Caraș-Severin care include și satul Jupa. În Evul Mediu până în secolul al XVI-lea Caransebeșul a fost centrul politic al unui district românesc care se bucura de autonomie și istorie proprie. Orașul este situat la confluența râurilor Tmiș și Sebeș și este un important nod feroviar, fiind localizat la aproximativ 40 km depărtare de Reșița, 21 km de Oțelu Roșu și 70 km de Hațeg. Primele de așezări pe acest teritoriu ar data din timpurile celtice. Romanii au fost cei care au construit castrul de la Tibiscum, care a fost descoperit de arheologi lângă satul Jupa. În anul 1385 este atestată cert Mănăstirea

franciscanilor din Caransebeș, ridicată probabil în timpul regelui Ludovic de Anjou (1342-1382). Ruinele vechii mănăstiri franciscane au fost scoase la lumină întâmplător în anul 1988, cu prilejul unor lucrări de urbanism. Ele sunt vizibile si astazi in centrul orasului. Noua biserică franciscană, construită în secolul al XVIII-lea, funcționează în prezent ca biserică parohială romano-catolică, la vest de vechiul sit arheologic, lângă care a fost construită noua catedrală ortodoxă. La recensământul populației din anul 2011 municipiul număra 24689 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 28301 locuitori), dintre care: români – 82,14%, romi – 2,13%, ucrainieni – 1,39%, germani – 1,07% și restul 0 necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Caransebeș astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 77,07%, romano catolici – 3,49%, penticostali – 2,41%, baptiști – 3,5% ți restul – nedeclarată sau altă religie.

Municipiul Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale.

Vila Koch

Vedere uzină interior

Vila direcțională

Platoul Martin

Palatul comunal

Instalația de aglomerare

Gara

Foalele turbo

Fabrica de locomotive

Cuptorul înalt

Cuptoarele Martin

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.