Epaminonda's Blog.....: GĂRI ROMÂNEȘTI DE-A LUNGUL VREMII; ADJUD (VN), AFUMAȚI (DJ), AGÂRBICIU (SB) ȘI AGNITA (SB)

Cuvântul gară este folosit în vorbirea curentă pentru a desemna doua noţiuni tehnice diferite. Pe de o parte se referă la ansamblul de linii, instalaţii şi clădiri feroviare dintr-o staţie de cale ferată, dar în accepţiunea curentă a termenului desemnează clădirea de călători a unei staţii. Din punct de vedere feroviar clădirile gărilor nu au constituit niciodată prioritatea principală a constructorilor din România. Eforturile constructorilor şi banii beneficiarului s-au îndreptat cu precădere către realizarea traseului unei linii de cale ferată (terasamente, poduri, tuneluri, instalaţii etc.) adică spre ceea ce condiţiona punerea în funcţiune a unei linii feroviare. O cale ferată se putea da în exploatare și ulterior se putea construi și gara. Acesta este motivul pentru care nu se poate vorbi, decât cu rare dar notabile excepţii, despre o arhitectură feroviară deosebită.

Gările româneşti au avut o monumentalitate proprie generată de condiţiile de exploatare (spaţii tehnice, deservirea călătorilor, etc.) şi mai puţin de considerente estetice. Este adevărat că municipalităţile au cerut mereu gări cât mai frumoase şi mai impozante pentru oraşele respective, dar cum banii erau la C.F.R, rezultatele nu au fost întotdeauna pe măsura dorinţelor. Cel puţin pentru perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea gările erau principala poartă de intrare în oraşe, erau interfaţa reţelei feroviare cu oraşul. Din punct de vedere urbanistic amplasarea gărilor au fost tratată, fie ca un cap de perspectivă, la capătul unui bulevard care ducea spre centru de obicei, fie prin includerea gării în laturile unei pieţe. În ambele situaţii gara a provocat o înflorire a comerţului şi turismului în jurul ei. Au apărut hoteluri, restaurante (vestitul restaurant al gării) şi mici magazine generând o zonă de interes a oraşului. Căile ferate ajung în România la aproape o jumătate de secol de la apariţia în Anglia a primei linii de cale ferată în 1825. Este drept că încă din timpul lui Mihai Sturdza şi Barbu Ştirbei se discuta în cele două principate despre introducerea căilor ferate. Construcţia primei căi ferate româneşti începe sub domnia lui A.I.Cuza, la 1 septembrie 1865, când se concesionează companiei engleze John Trevor-Barkley linia Bucureşti-Giurgiu, care a fost terminată în 1869. Regele Carol I a inaugurat la 26 august 1869 linia, călătorind până la Giurgiu cu trenul şi mai departe cu vaporul pe Dunăre până la Viena, dar deschiderea oficială nu a avut loc decât la 19/31 octombrie a aceluiaşi an. În anul 1869 apar deci primele două gări româneşti: Bucureşti şi Giurgiu.Pentru a lega cele două linii intre ele (Bucureşti-Giurgiu şi Roman-Paşcani-Cernăuţi-Lemberg) statul român contractează în 1868 realizarea altor trei importante linii de cale ferată cu dr.Bethel Henry Strussberg: Roman-Mărăşeşti-Tecuci-Galaţi cu ramificaţia Tecuci-Bârlad, Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti şi Bucureşti-Piteşti-Slatina-Craiova-Vârciorova. Lucrările demarează rapid şi primele realizări sunt remarcabile : în aprilie 1870 se dă în circulaţie provizoriu linia Galaţi-Tecuci iar în decembrie acelaşi an linia de la Roman la Bucureşti. După acest început promiţător relaţiile cu concesionarul prusac se deteriorează treptat, totul culminând cu ceea ce avea sa se numească scandalul Strussberg, o afacere în care se implică cancelarul Otto von Bismarck şi care la un moment dat generează chiar problema abdicării domnitorului Carol I ! În final acţionarii firmei germane se constituie într-o societate care reuşeşte să termine toate lucrările şi la 5 ianuarie 1875 se putea circula cu trenul de la Bucureşti la Vârciorova. Gările executate de compania Strussberg au avut o arhitectură modestă, clădirile fiind concepute în principal cu scopul de a asigura deservirea călătorilor şi erau foarte asemănătoare între ele. Uneori şefii de gară erau obligaţi să rezolve problemele de deservirea călătorilor cu modestele mijloace de care dispuneau. Astfel, şeful gării Craiova raporta superiorilor în geroasa lună ianuarie a anului 1876 că a distribuit sticle cu apă fiartă călătorilor dintr-un tren pentru a-şi încălzi picioarele! După perioada de pionierat încep şi românii să construiască linii de cale ferată. Este remarcabilă activitatea inginerului Elie Radu în proiectarea construcţiilor feroviare romaneşti. Clădirile de călători din gările Cucuteni (azi Leţcani), Carasa, Vorniceni, Ungureni, Dângeni, Todireni, Truşeşti, Zlătunoaia, Rediu, Şoldana, Vlădeni şi Jijia, proiectate de Elie Radu, sunt prevăzute cu gospodărie anexă pentru şeful de gară. Ele au fost construite cu cărămidă aparentă de Ciurea (Fabrica de cărămizi a C.F.R.-ului) de Serviciul de Construcţie al Căilor Ferate, înfiinţat în 1885 şi condus de ing. Petre Ene. Gările de mai sus se află pe linia Iaşi-Dorohoi dată în exploatare între anii 1895-1896. O altă reconstrucţie de gară a avut loc la Ploieşti (Ploieşti Sud de azi) a cărei arhitectură nu este deloc specifică companiei Strussberg. Modificarea gării ar fi putut avea loc în 1879 când s-a construit linia Ploieşti-Predeal. După anul 1893 îşi face apariţia în peisajul feroviar românesc un nou stil arhitectonic, cu puternice influenţe româneşti. Acest fapt se datorează inginerului Elie Radu care avea să realizeze multe gări din România care nici azi nu şi-au pierdut farmecul şi care a intrat în istoria Căilor Ferate Române ca părintele arhitecturii feroviare româneşti . Printre gările realizate de Elie Radu se numără cele din Tg. Ocna, Podu Iloaie, Hârlău, Comăneşti, Calafat, Băileşti, Merişani, Bascov, Băiculeşti şi Curtea de Argeş.

Adjud este un municipiu situat în partea de nord a județului Vrancea. Gara orașului Adjud deservește nodul feroviar, situat pe magistrala feroviară 500 care leagă capitala țării cu orașele Focșani, Bacău, Suceava, Vicșani, cu trecere spre Ucraina. Gara Adjud este stație principală pe tronsonul Mărășești-Bacău, parte a magistralei mai înainte menționată.

De la Adjud linia ferată se ramifică spre Onești, Târgu Ocna, Comănești, Ciceu, cu trecere spre Ardeal. Gările adiacente gării Adjud sunt: Adjudu Vechi (spre Bacău), Domnești Târg (spre Mărășești) și Urechești (spre Ciceu). Tronsonul de cale ferată Adjud – Târgu Ocna a fost construit cu mai bine de 130 de ani în urmă de un consorțiu englez la care și-a adus contribuția și renumitul inginer român Anghel Saligny, de altfel podul de peste râul Trotuș este chiar opera sa.

După cum se vede și din cărțile poștale atașate aici, gara din Adjud era pe acele vremuri o clădire modestă. Când s-a pus problema construirii platformei petro-chimice Onești, Borzești, regimul comunist a dispus demolarea vechii gării din Adjud și ridicarea celei de astăzi.

Gara din Adjud, ca și întreaga magistrală feroviară 500 cunoaște și astăzi un bogat trafic de călători și mărfuri.

Afumați este o comună de 2646 locuitori din județul Dolj, care include și satele Boureni și Covei. Comuna este situată în sudul județului, la 20 kilometri depărtare de Dunăre și 60 kilometri depărtare de municipiul Craiova. Ea este situată pe linia ferata Craiova Calafat de 107 kilometrii fiind încadrată de gările: Urzica Mare (spre Craiova) și Siliștea Crucii (spre Calafat).

Pe această linie sunt dispuse 14 gări cu elemente istorice, arhitecturale și urbanistice de valoare, linia fiind neelectrificată, gările și linia fiind incluse într-un program de modernizare în viitorul nu îndepărtat. În cadrul “Proiectului feroviar românesc” construirea liniei ferate Craiova- Calafat a fost cuprinsă în al doilea program guvernamental ce a fost aprobat prin Decretul 1050 din 29 martie 1885. Lucrarea a debutat in anul 1890 și a fost finalizată în anul 1895. Construirea acestui tronson a fost determinată de utilitatea militară și agricolă a sa, intenția guvernului fiind aceea de a include Calafatul în rețeaua porturilor dunărene din sudul țării.

Agârbiciu, mai demult Agribiciu, în dialectul săsesc Arbejän, sau Arbäjn, în germană Arbegen sau Erbegen, în maghiară Szászegerbegy sau Egerbegy), este un sat din compunerea comunei Axente Sever, județul Sibiu, situat în partea de nord a județului, în Podișul Târnavelor. Străbătut de pârâul Visa, Agârbiciu este o veche așezare săsească care aparținea de Scaunul Șeica, fiind întemeiată încă din secolul al XIII-lea. Prima atestare documentară a localității este din anul 1343. În sat se află o biserică fortificată, închinată Fecioarei Maria, ridicată pe o colină din mijlocul satului, ce datează de la începutul secolului al XV-lea. În punctul Pășunea din Deal a fost identificată o locuire din faza B a culturii eneolitice Petrești. Așezarea se află într-o poiană situată la o înălțime de 700 metri. În locul numit Strâmturi, aflat pe partea din stânga rambleului căii ferate Copșa Mică – Sibiu, s-au descoperit fragmente ceramice ale culturilor eneolitice Petrești și Coțofeni. Cu prilejul construirii căii ferate Sibiu – Copșa Mică, între Agârbiciu și localitatea Axente Sever s-a descoperit o necropolă de inhumație, cercetându-se cca 50 de morminte cu scheletele bine păstrate și cu obiecte de fier lângă decedați. Necropola a fost atribuită celei de a doua vârste a fierului, dar poate data și din perioada migrațiilor. Halta Agârbiciu este situată pe linia ferată simplă și neelectrificată Sibiu – Copșa Mică lungă de 45 kilometri, fiind încadrată de stațiile: gara Șeica Mare (spre Sibiu) și halta Axente Sever (spre Copșa Mică). Acest tronson este unul dintre cele mai vechi tronsoane de cale ferată din Transilvania ce a fost inaugurat în data de 11 octombrie 1872. Este o cale ferată de mare importanță deoarece este o secție de legătură între magistralele CFR 200 și 300.

Agnita, în limba germană - Agnetheln, în limba maghiară - Szentágota, în traducere „Sfânta Agata”, alternativ Szászágota, „Agata Săsească” sau Agota (Agata) este un oraș din județul Sibiu care include și satele Coveș și Ruja. Agnita, pomenită pentru prima oară într-un document săsesc din anul 1280, este un orășel cu tradiție meșteșugărească, renumit prin breslele germane de altădată ale tăbăcarilor, cizmarilor, croitorilor, dogarilor și olarilor, având economie semi-rurală. Aici se află una dintre cele mai vechi fortificații țărănești săsești din Transilvania.

Gara Agnita a fost o stație de cale ferată de pe magistrala Sibiu – Sighgișoara care a deservit orașul Agnita fiind situată între stațiile: Ruja (spre Sighișoara) și Coveș (spre Sibiu). Gara și calea ferată sunt protejate și încă mai există ele având statute de monument istoric. Această linie de cale ferată avea ecartament îngust de 760 mm și a existat integral până în anul 1965. Politica regimului comunist de dezvoltare a transportului rutier a dus la desființarea porțiunii Agnita – Sighișoara pentru a face loc noului drum județean pe versanții abrupți din apropierea Sighișoarei. O dată cu trasarea liniilor principale de cale ferată din Transilvania la sfârșitul secolului al XIX-lea, conducerea Imperiului Austro-Ungar a decis să încurajeze inițiativele private locale pentru construirea de linii secundare care să deservească principalele stații de pe liniile magistrale și care să ajute la dezvoltarea zonelor rurale, atât prin asigurarea transportului de călători, cât mai ales pentru transportul produsele agricole și forestiere. Așadar, beneficiind de suportul financiar al guvernului de la Budapesta, prefectul Gabor Apor din Sighișoara decide să construiască o cale ferată care să lege Podișul Târnavelor de Podișul Hârtibaciului. Din cauza dificultății traseului dintre Sighișoara și Brădeni, care presupunea curbe foarte strânse și o declivitate crescută pentru traversarea dealului Apoldului, s-a ales ecartament îngust standardizat în imperiu la 760 mm. În 1898 s-a dat ăn folosință linia Sighițoara – Agnita (48 km). În 1910 linia va fi prelungită cu încă 62 km, până la Sibiu. Trenul va traversa orașul Agnita pe strada principală, împărțind-o cu autovehicule, trăsuri și pietoni. În 1965 - linia dintre Sighișoara și Agnita a fost închisă și apoi demontată din cauza pantelor abrupte și a curbelor strânse, care o făceau dificil și scump de operat, viteza medie pe acest traseu fiind de 10 km/h.

Azi, pe linia Agnita – Sibiu, circulă pentru deliciul turistilor din când în când câte o mocaniță, ce pune în valoare frumoasele peisaje ale zonei.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM PROPRIU

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG FOTO-EPIGRAMATIC

________xxx________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

DECEBAL - GRATA 925

Decebal a fost regele Daciei în perioada anilor 87 - 106. Fiu al lui Scorillo si succesor al lui Duras-Diurpaneus, Decebal ocupa tronul Daciei intr-un moment in care tendintele expansioniste ale Imperiului Roman, care-si stabilise durabil frontiera pe linia Dunarii, se accentuau rapid. La inceputul secolului 3, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul Dio Cassius ii facea urmatorul portret leogios: “Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si de a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”. Din primul an de domnie Decebal este confruntat cu o situatie dificila. In urma expeditiei dace din iarna anului 85/86 in sudul Dunarii, in timpul careia insusi C. Oppius Sabinus, guvernatorul Mosesiei, isi gasise moartea, Roma organizeaza prima campanie in inima Daciei. In vara anului 87 o armata de 5-6 legiuni, secondata de numeroase unitati auxiliare si comandata de prefectul pretoriului Cornelius Fuscus, traverseaza Dunarea inaintand probabil pe Valea Oltului. Intr-un defileu (poate la Turnu Rosu) Decebal suprinde intr-o capcana fortele romane, in lupta cazand insusi comandantul roman: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a Alaude sunt duse de Decebal in Muntii Orastie. Stralucita victorie ii ofera lui Decebal un ragaz de un an, timp in care neobositul rege incheie aliante cu popoarele de la hotarele Daciei, cu sarmantii, iazigi si roxolani, cu marcomanii si quazii germanici. La un an de la infrangerea lui Fuscus, Decebal trebuie sa faca fata unei noi ofensive romane. Imparatul Domitian, venit in Moseia, in vecinatatea teatrului de operatiuni, numeste un fruntea legiunilor pe incercatul guvernator Tettius Iulianus (fost consul in anul 83, apoi guvernator al provinciei Moesia). Patrunzand in Dacia prin Banat, tettius Iulianus este intampinat de Decebal in defileul de la Tapae; confruntarea indarjita se incheie cu victoria romana. Dificultatile intampinate de armatele imperiale in Pannonia in lupta cu quazii si marcomanii, care-l sprijinisera pe regele dac, il determina pe Domitian sa accepte ofertele de pace facute de Decebal . Se incheie astfel in anul 89 o pace de compromis intre Imperiul Roman si Regatul Dac; in schimbul unor subsidii in bani si ingineri, instructori militari, Decebal se recunoaste rege clientelar, continuand in urmatorii 12 ani de pace sa-si consolideze puterea si statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipata si instruita, se initiaza un vast program de constructii civile si militare, indeosebi in regiunea Muntilor Orastie, soli incearca sa stabileasca relatii cu popoarele si statele inamice Romei. Dupa aproape 3 ani de pregatiri la hotarele meridionale ale Daciei, incepute imdeiat dupa urcarea pe tron, imparatul Traian (in timpul caruia Imperiul Roman atinge apogeul puterii si expansiunii sale teritoriale) concentreaza la inceputul anului 101 in Moesia Superior 13-14 legiuni si numeroase unitati auxiliare (in total circa 150.000 de soldati), in vederea ingenuncherii regatului lui Decebal. La 25 martie 101 imparatul paraseste Roma, traverseaza Dunarea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) si Dierna (Orsova) patrunzand prin Banat in Dacia. La Tapae, in vara anului 101, Decebal incearca sa opreasca inaintarea romana. Crancena si indelungata batalie se incheie insa cu victoria romana. Spre sfarsitul anului 101 importante forte dace, aliate cu sarmati si bastarni, traverseaza Dunarea si patrund in Moesia, obligandu-l pe imparatul Traian sa se deplaseze spre noul teatru de razboi deschis de Decebal. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian sa nu poata exploata succesul de la Tapae, se prabuseste insa dupa infrangerea fortelor lui Decebal in iarna si primavara anului 102 (la Nicopolis ad Istrum si in Dobrogea la Adamclisi), initiativa militara trecand definitiv in tabara adversa. In toamna anului 102, indarjita rezistenta a lui Decebal il obliga pe Traian sa incheie pacea cu regele dac, pace inteleasa insa de ambele tabere doar ca un simplu armistitiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, inalta, intre Dobreta si Pontes, in ani 103-105, un durabil pod peste Dunare, pe care legiunile romane il trec in vara anului 105, initiind cel de-al doilea Razboi dacic. Abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage in citadela din Muntii Orastie. Dupa cucerirea puternicelor cetati care pazeau accesul spre capitala (Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Tilisca), legiunile romane incep asediul Sarmiszegetusei. In ciuda eroicei rezistente dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. O parte dintre aparatori, printre care si Decebal, reusesc sa paraseasca cetatea incercand sa continue rezistenta impotriva romanilor in interiorul tarii. Urmarit de cavaleria romana, pentru a nu cadea viu in mainile romanilor, Decebal se sinucide. Cea mai mare parte a regatului dac este transformata in vara anului 106 în provincie romana.

Connex a fost primul operator de telefonie mobilă GSM din România, activ între anii 1997 și 2005. A fost fondat de grupul german Mobilfunk Beteiligungs AG și

investitori locali. Brandul a fost rebrenduit în Vodafone România după achiziția de către grupul britanic Vodafone în 2005. Piața mobilă din România era la începutul anilor ’90 dominată de operatorii pre-liberali și monopolul Romtelecom (telefonie fixă). Primii operatori GSM licențiați au fost: Connex (1997) și Dialog (Orange, 1998). Factorii favorabili lansării Connex au fost:

creșterea rapidă a cererii pentru telefonie mobilă;
liberalizarea telecomunicațiilor;
investiții externe din Germania și Europa de Vest.

Lansarea comercială a Connex GSM a avut loc în luna octombrie 1997 pe frecvențele 900/1800 MHz. În anul 1998 s-au introdus serviciile PrePay și abonamente individuale pentru ca în anul 1999 să aibă loc extinderea generalizată. În perioada 2001 – 2004 Connex avea acoperire urbanăp mai mare de 95% și o bază de clienți de peste 5 milioane. În anii 2004 – 2005 Vodafone Group achiziționează majoritatea acțiunilor Connex. Logo-ul operatorului de telefonie mobilă Connex a fost „Cel mai rapid GSM din România”.

A.S. (farmacie)

Produsul medalistic de mai sus este o insignă care suscită mare interes din partea colecționarilor. Deși reprezentarea grafică este clară înscrisul A S pune multe semne de întrebare. Nu se știe exact ce ar putea însemna. Sunt păreri care susțin că ar putea însemna: Asociație sportivă, Asociație studențească sau Asociație științifică. Eu personal sunt tentat să cred că piesa a fost realizată de o asociație studențească sau științifică din domeniul farmaciei.

Farmacia este, la modul general, știința și tehnica preparării și distribuirii medicamentelor. Colocvial, denumirea de farmacie face referire la locul unde se prepară și se eliberează medicamentele conform rețetelor medicale și normelor din farmacologie. Practica farmaceutică necesită cunoașterea în profunzime a informațiilor despre medicamnet, inclusiv detalii legate de mecanismul de acțiune, interacțiunile potențiale, interacțiunea organismului cu medicamentul și toxicitatea. De asemenea, sunt necesare cunoștințe legate de procesele fiziopatologice din organism.

C.T.A. - (geniu - transmisiuni)

Cercurile tehnico aplicative (C.T.A.) erau forme de pregătire specială în cadrul formațiunilor de pregătire militară a tineretului pentru apărarea patriei (P.T.A.P.). Pentru a înțelege contextul apariției formațiunilor PTAP să nu uităm că, urmare a creării NATO (1949), la 14 mai 1955, din inițiativa Uniunii Sovietice, apare al doilea bloc militar (Pactul de la Varșovia, semnat de toate statele comuniste) în scopul apărării colective împotriva unei agresiuni externe. Cu toate acestea, la data de 20 august 1968 o forță militară a Pactului de la Varșovia (formată din 23 divizii sovietice și 6 din partea altor țări comuniste) invadează Cehoslovacia pentru a înăbuși mișcarea reformatoare de acolo, împotriva URSS. E de reținut că România nu a participat la această acțiune, supărând rău de tot “prietenul de la răsărit”. O invazie asemănătoare celei din Cehoslovacia era iminentă și în România. La data de 15 noiembrie 1968 în România s-a adoptat Legea nr. 33 care a instituit pregătirea tineretului pentru apărarea patriei. Conducerea acestei pregătiri a fost încredințată UTC-ului, sprijinit de mai multe structuri administrative, militare și civile. Toți băieții și fetele cu vârste incluse între 18 – 20 ani erau incluși în formațiunile de PTAP. Pregătirea consta în pregătire militară generală, cunoașterea armelor de nimicire în masă și a modului de protecție împotriva lor, apărare locală antiaeriană, pregătire sanitară și de prim ajutor precum și pregătire de specialitate, în cadrul cercurilor tehnico-aplicative de pe lângă unitățile militare. Tinerii purtau pe timpul pregătirii o uniformă albastră asemănătoare cu cea a gărzilor patriotice (dar care era kaki) iar manualele după care se pregăteau erau asigurate de către Ministerul Apărării Naționale. Adeseori se organizau tabere și concursuri pe tematici specifice. Pentru stimularea tinerilor participanți la pregătire se acordau diplome, medalii, insigne și alte stimulente.

Conform DEX, Geniul este o armă (specialitate militară) care se ocupă cu executarea unor lucrări de fortificaţii, drumuri, şanţuri, locaşe în teren pentru personal şi tehnică militară, cu construirea de poduri, diguri, baraje, puţuri pentru alimentare cu apă precum şi efectivele umane care fac parte din aceasta specialitate. Geniştii sunt trupe auxiliare foarte utile pentru realizarea succesului în luptă. Necesitățile impuse de dezvoltarea şi modernizarea organismului militar românesc, conjugate cu cele ale economiei naţionale, l-au determinat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe ceilalţi factori de decizie militară să pună bazele unor arme noi. În acest context ia fiinţa arma Geniului prin crearea în anul 1859 în Moldova a primei subunităţi române de geniu, Batalionul 1 Geniu, prin abrobarea data la 31 mai 1859 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza pe Raportul Consiliului de Ministrii nr. 1902.

Transmisiunile militare se referă la comunicarea și tehnologia informației în cadrul armatei, esențiale pentru conducerea operațiunilor, acoperind de la metodele tradiționale până la apărarea cibernetică modernă, având o istorie îndelungată, marcată de aniversarea a 150 de ani de existență ca armă specializată. Ele implică:

Asigurarea fluxului de informații între unități, comandamente și centre de decizie (vorbit, date, imagini).
Utilizarea echipamentelor radio, prin satelit, fibră optică, rețele mobile și sisteme informatice securizate.
Protejarea informațiilor sensibile de interceptare și acces neautorizat (criptare).
Protejarea infrastructurii de comunicații de atacuri informatice.

Transmisiunile sunt coloana vertebrală a sistemului de comandă și control (C2) al armatei, permițând luarea rapidă a deciziilor pe câmpul de luptă. Transmisiunile militare au evoluat de la semnale cu fum și steaguri la sisteme complexe, integrate, dependente de IT. Arma Transmisiunilor Militare din România și-a sărbătorit 150 de ani de existență în 2023, subliniind importanța sa istorică, de la începuturile telegrafiei la era digitală. Astăzi transmisiunile militare sunt indispensabile în operațiuni moderne, de la misiuni de menținere a păcii la război convențional, adaptându-se la războiul hibrid și amenințările cibernetice.

Concursul pe meserii al elevilor

Munca innobileza si nu degeaba bătrânii noștri spuneau ca ,,meseria este bratara de aur''. O persoana care munceste v-a fi intotdeauna respectata si privita cu admiratie de cei din jur. Muncind suntem utili societatii si nu vom fi priviti ca niste paraziti. In primul rand prin munca iti poti crea confortul de care ai nevoie - o casa, o masina, un concediu de vis etc. In al doilea rand daca muncesti nu vei fi o povara pentru cei din jur si vei reusi sa-ti intretii si familia. De asemenea poti asigura un viitor bun copiilor tai, oferindu-le educatia si confortul necesar. In concluzie munca nu trebuie sa sperie pe nimeni, ea ne face sa crestem in ochii nostri si a celor din jur. Asta e în teorie, dar în practică e total diferit. Foarte puțini dintre tinerii de azi se orientează spre o meserie toți caută funcții de birou, la calculator pe cât posibil și bine remunerate. Insigna prezentată aici s-a realizat în regimul comunist atunci când se punea accent deosebit și pe stăpânirea unei meserii. Pentru încurajarea elevilor și chiar a tinerilor meseriași periodic se organizau concursuri “Meseria – brățară de aur”. Participanților li se ofereau insigne și diplome, li se punea poza la panoul de onoare, iar câștigătorii erau recompensați cu premii în obiecte sau bani. Și astăzi societatea are nevoie de meseriași și pentru există licee tehnologice și școli de meserii. În aceste unități de învățământ și astăzi se desfășoară concursuri pe meserii. Obiectivul principal al acestor concursuri este formarea unor tineri bine pregătiți în calificările pentru care se pregătesc. Prin aceste concursuri se încearcă să se dezvolte elevilor atitudini şi comportamente orientate spre o bună formare profesională cu scopul declarat de a reconsidera meseria ca factor principal de reușită în viață.

C.A. ROMÂN

Studiind în amănunt netul nu am aflat nici un fel de informații despre insigna de mai sus. Flerul îmi spune că forma și înscrisul denotă faptul că este o insignă sportivă și ar putea însemna CAMPION ATLET ROMÂN sau CAMPION ROMÂN DE ATLETISM. Se impun deci câteva informații despre atletismul românesc.

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debutează Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948 debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

____________ooOoo____________

O MARCĂ POȘTALĂ

DOCUMENT ISTORIC