Epaminonda's Blog.....: Ro - M

Începând cu data de 12 mai 2025, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din tombac cuprat cu tema 90 de ani de la înființarea Academiei de Științe Medicale din România. Aversul monedei prezintă o parte a clădirii Spitalului Colțea, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „1 LEU” și anul de emisiune „2025”, iar reversul redă portretele și numele doctorilor Constantin I. Angelescu și Daniel Danielopolu și inscripția „90 DE ANI DE LA INFIINTAREA ACADEMIEI DE STIINTE MEDICALE DIN ROMANIA”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

data emiterii – 12 mai 2025
emitent – Monetăria Statului la comanda BNR (Banca Națională a României)
tema - 90 de ani de la înființarea Academiei de Științe Medicale din România.
valoarea – 1 leu
metal (compoziție) – tombac cuprat
forma - rotundă
diametrul – 37 milimetri
greutatea – 23,5 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj - 500 bucăți
preț unitar de vânzare, fără TVA, prin magazinele sucursalelor regionale BNR din: București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 240 lei

Spitalul Clinic Colțea este un spital din București, situat în Sectorul 3, Bulevardul I.C.Brătianu, nr.1. Unitate medicală cu tradiție, spitalul a fost locul în care au profesat mari nume românești în domeniul medical precum Nicolae Crețulescu, cel care a pus aici bazele școlii de microchirurgie. Spitalul Colțea a fost una din primele baze de învățământ medical din România. A fost primul spital din București, construit în anul 1704, din inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, pentru a fi un spital pentru săraci. Organizarea și funcționarea spitalului s-a făcut după modelul spitalului Ospedale di S. Lazzaro e Mendicanti din Veneția. În anul 1716 este menționat ca farmacist la Spitalul Colțea Johann Stanislaus Gratovsky. Primele spitale nu reprezintă spitalele de astăzi ci sunt instituții specializate în problemele oamenilor săraci bolnavi sau infirmi. Primul astfel de loc din Țările Române extracarpatice ia naștere în prima jumătate a secolului al XVII-lea în Suceava dar poate cele mai interesante și importante sunt Colțea, Pantelimonul și spitalul Sf. Spiridon din Iași. Cele trei așezăminte sunt mari complexuri monastice unde săracul își păstrează valoarea spirituală iar copiii săraci beneficiau de mici, dădeau de pomană oamenilor ce nu se puteau întreține, ajutau în fiecare an fete sărace să se mărite, contribuiau la răscumpărarea prizonierilor și plăteau taxele de hirotonisire preoților săraci. Mănăstirea Colțea a fost construită la sfârșitul secolului al XVII-lea sau la începutul secolului al XVIII-lea de către familia Cantacuzino prin spătarul Mihai Cantacuzino. Ca majoritatea spitalurilor ridicate pentru săraci în această perioadă rolul pe care îl are acest așezamânt este acela de a-i ajuta pe cei bogați să își răscumpere greșelile ajutându-i pe săraci. Și în Țările Române săracii nu au alt rol decât de a-i ajuta pe cei bogați să-și găsească iertarea păcatelor. Spitalul era gestionat de opt epitropi, patru primari și patru secundari, care erau supravegheați de marele vornic și marele logofăt, aceștia supravegheau, dar nu puteau să intervină, sarcina lor era de a media relația dintre epitropi și domnie. Cei patru epitropi primari țineau evidențele contabile și răspundeau în fața celor secundari o dată pe an, aceștia erau iertați de dările către vistieria regală. În incinta mănăstirii, ridicată în perioada anilor 1695-1697, începând cu acest ultim an, spătarul a ridicat un spital cu 24 de paturi după modelul vechiului spital venețian „Santo Lazzaro e Medicanti“, spițerie „cu felurite leacuri și felurite buruieni tămăduitoare“, casă pentru chirurg, școală, odăi pentru dascăli și alte acareturi toate acestea fiind gata pe la 1714-1715 când nepotul său Ștefan le-a împrejmuit pe toate cu un zid. Pe la 1746 cei opt epitropi ai mănăstirii Colțea au considerat că este necesar să crescă veniturile veniturile așezămintelor ridicând un han care se afla, după cum indică planul maiorului Borroczyn întocmit între 1847-1852, aproximativ pe actuala stradă a Doamnei, pe partea stângă cum privim din bulevard, înglobând în curtea sa și biserica Sf. Prooroc Ilie (azi Biserica Bulgară). Perioada de glorie a hanului n-a durat prea mult. După 1785, dată până la care se numărase printre hanurile de frunte ale Bucureștilor, datorită deselor ocupații străine, cutremurelor și incendiilor, dar și nepăsării unor epitropi mai puțin gospodari Hanul Colței începe, încet-încet a se ruina, până când, la exact 100 de ani de la construirea sa este demolat. Biserica și spitalul au fost afectate de un incendiu în 1739 dar au fost refăcute. Cutremurul din 1802, dar și nepăsarea unor epitropi mai puțin gospodari au dus la ruinarea fostului spital, care avea să fie reconstruit în anul 1836 după planurile arhitecților Conrad Schwink și Faiser, construcția fiind isprăvită la 1842. Nici această clădire nu a rezistat mult fiind la rândul său demolată și înlocuită, la 1887, cu cea pe care o vedem și astăzi. Spitalul se află astăzi în plin proces de renovare. Nicolae Iorga și Nicolae Vatamanu văd în complexul Colțea o copie a spitalelor venețiene S.S. Pietro e Paolo și Ospedale di S. Lazzaro, spitale venețiene care aveau unicul rol de a închide săracii și cerșetorii pentru a nu împânzii locurile publice, acesta semânau mai mult cu niște penitenciare decât cu spitale care ajutau oamenii bolnavi. Complexul nu este mare, iar numărul redus de paturi pentru bolnavi arată că este mai degrabă în faza incipientă de experiment și nu un spital, cu rolul de a elimina cerșetorii de pe străzi de mărimea spitalelor venețiene amintite mai sus. Trebuie să menționăm că spitalul pentru săraci nu avea un buget propriu ci prinea un procent care varia între 17% și 34% din bugetul întregii mănăstiri Colțea și se descurca cu ajutorul donațiilor făcute de clasele superioare. Practic erau două spitale unul pentru 12 barbați săraci și străini bolnavi și unul pentru 12 femei sărace și bolnave, pentru cei din clasa mijlocie care nu își puteau însă permite îngrijiri în altă parte exista o chilie potrivită pentru ei și nu erau obligați să stea în spital. Este greu să încadrăm spitalul într-o categorie specifică în mare parte pentru că nu existe documente care să ateste ce se dorea exact de la acest spital, singurul lucru pe care îl putem face este să tragem concluzii din datele oferite. Spitalul este construit în mare parte în jurul ideii de ajutorare reciprocră și a spiritului creștin, religios. Dar cu toate astea este extrem de greu să nu observăm că un taler pe zi pentru necesarele a 24 de bolnavi nu este o sumă care să asigure și hrana și îngrijirea medicală a acestora. Spitalul Colțea era format din așezămintele în care erau tratați săracii și o școală, iar cu toate că erau tratați și oameni care nu făceau parte din clasa de jos, nu stăteau în același loc cu ceilalți bolnavi, pentru săraci complexul semăna mai mult cu un azil decât cu un spital. Cu toate asemănările dintre spitalul Colțea și spitalele venețiene este greu să îl încadram exact într-o categorie clară în mare parte din lipsa datelor, nu se cunoaște nivelul pauperismului din acea perioadă iar în aceste condiții nu putem să știm dacă rolul spitalului, privind capacitatea lui redusă nu este mai degrabă decât un test pentru a putea cât de bine ar funcționa sau dacă este chiar o încercare de ajutorare a persoanelor nevoiașe.

Constantin I. Angelescu (uneori ortografiat Anghelescu) a fost un politician, medic și profesor universitar român, care s-a născut la data de 12 iunie 1869 la Craiova (din părinții Dumitru și Teodora) și a decedat la data de 14 septembrie 1948 la București. A fost principalul reformator al școlii românești în perioada interbelică. A fost membru de onoare al Academiei Române dar și membru fondator al Academiei de Științe din România. Din 1901 până la sfârșitul perioadei interbelice, a fost deputat sau senator în toate legislaturile. Din ianuarie 1914 a fost și membru al guvernului în repetate rânduri (ministru al lucrărilor publice sau ministrul instrucțiunii publice. Între 30 decembrie 1933 și 3 ianuarie 1934 a condus guvernul Românie. A fost cel dintâi ministru plenipotențiar al României la Washington, începând cu ianuarie 1918. După cel de-al doilea război mondial a prezidat Asociația de prietenie Româno-Americană. A studiat la Școala primară Obedeanu, Liceul Carol I din Craiova și apoi medicina la Paris unde s-a specializat ca chirurg. Revenit în țară, a fost medic chirurg la Spitalul Brâncovenensc și apoi la Filantropia. În 1903 a ajuns profesor universitar și director al Clinicii universitare de chirurgie. Prin căsătoria cu Virginia Constantinescu-Monteoru, fiica milionarului Grigore Monteoru a devenit proprietarul stațiunii balneare Sărata Monteoru, al unor terenuri petrolifere dar și a mai multor bunuri imobiliare din zona Buzău. Ca ministru al lucrărilor publice în guvernul I.I.C.Brătianu a fost însărcinat în mod deosebit, cu organizarea serviciului sanitar al armatei române, în preajma intrării României în conflagrația mondială. Partizan al aderării la Antantă a suscitat supărarea primului ministru care l-a destituit cu prilejul formării coaliției de uniune națională. În 1917, în perioada evacuării guvernului și regelui la Iași, Angelescu a trăit pentru scurtă vreme în refugiu la Odesa, apoi a revenit în țară. Ca ministru al instrucțiunii publice a efectuat reforme însemnate, în sensul modernizării învățământului în România, în continuarea celor inițiate în secolul precedent și la începutul veacului al XX-lea, de către mentorul și unchiul său prin alianță, Spiru Haret. Deviza sa era: „Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească!” Dr. Constantin Angelescu a fost vreme de 24 ani președintele Ateneului Român (1923-1947), iar între 1941-1947 a fost președinte al Ligii culturale. În memoria sa o serie de instituții românești actuale îi poartă numele:

Spitalul interdepartamental „Al. Sahia” din București a fost redenumit în amintirea sa, Spitalul „dr. Constantin Angelescu”.
Liceul Tehnologic ”Dr. C. Angelescu” Găești.
Un liceu teoretic la București
Un colegiu agricol la Buzău
Un liceu teoretic din Ianca (Brăila).

Daniel Danielopolu a fost un medic, fiziolog, farmacolog și profesor universitar român la facultatea de medicină din București, care s-a născut la data de 12/25 aprilie 1884 la București într-o familie de intelctuali și a decedat la data de 29 aprilie 1955 tot la București. A studiat interdependența dintre sistemul nervos somatic și cel vegetativ, a creat metoda viscerografică în medicina experimentală și în clinică, a adus contribuții la patogenia și tratamentul anginei pectorale. Precursor al teoriei sistemelor biologice și al biociberneticei, promotor al farmacologiei nespecifice. În anul 1938 a devenit Membru de onoare al Academiei Române, iar în anul 1943 a devenit Membru al Academie de Științe din România. A studiat la liceul "Sf. Sava" din Capitală și apoi medicina tot în acest oraș. Se remarcă prin interesul pentru cercetările științifice pe care le întreprinde înainte de a deveni – în 1910- doctor în medicină și chirurgie. În 1912 publică prima sa monografie științifică, "Tulburările ritmului cordului". În timpul primului război mondial conduce un spital destinat tratamentului bolnavilor cu tifos exantematic, maladie despre care publică, în 1919 la Paris o monografie ce este de mai multe ori reeditată. În 1918 este numit profesor la Facultatea de Medicină din București, post în care va funcționa până la sfârșitul vieții. Savant de mare productivitate științifică, este autorul a numeroase monografii de specialitate. Danielopolu abordează, printre primii în lume, o concepție nouă în descrierea funcțiilor biologice, concepție denumită astăzi biocibernetică, legată de prezentarea organismelor și a funcțiilor organelor ca pe niște sisteme. El face o distincție netă între activitățile biologice în care se întâlnesc procese informaționale și cele în care nu au loc astfel de situații. A fost o autoritate la nivel mondial în studiul sistemului neurovegetativ, introducând noi metode pentru investigarea acestuia. Alături de intensa sa activitate științifică, Danielopolu a avut și o importantă activitate socială. Astfel, în 1935 propune crearea Academiei de Medicină și devine secretarul perpetuu al acestei instituții. Daniel Danielopolu a fost Ministrul sănătății și asistenței sociale (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945) în guvernul Rădescu. A avut un rol esențial în crearea Institutului de Fiziologie Normală și Patologică (1948), care astăzi îi poartă numele.
Daniel Danielopolu a fost membru al mai multor foruri științifice internaționale, al academiilor de Medicină din Paris, Madrid și Buenos Aires precum și al societăților de medicină din Paris și Viena. Pentru meritele sale a fost multiplu distins după cum urmează:

Premiul de Stat al RPR - 1949
Semnul onorific Răsplată muncii pentru 25 de ani serviciul statului – 1941
Medalia „A cincea aniversare a Republicii Populare Române” - 1952
titlul de „Medic Emerit al Republicii Populare Romîne”- 1954
Din opera sa amintesc doar câteva lucrări
Tulburările ritmului cordului(1912)
Acțiunea digitalei asupra tensiunii arteriale în hipertensiune(1916)
Le Typhus exanthématique(1919, ed. a II-a, 1943)
Le système nerveux de la vie végétative(1932) - 2 vol.
L'endémie tyroidienne en Roumanie(1940)

În data de 16 iunie 2025, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din aur și o monedă din tombac cuprat cu tema 745 de ani de la prima atestare documentară a orașului Sighișoara. Aversul monedelor prezintă o imagine a Bisericii din Deal și a Turnului cu Ceas din Sighișoara, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, anul de emisiune „2025” și valoarea nominală „100 LEI” (1 LEU). Reversul monedelor redă o interpretare grafică a cetății Sighișoara, stema actuală a orașului și inscripțiile „SIGHISOARA” și „1280” – anul primei atestări documentare a orașului.

Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele:

Data emiterii – 16 iunie 2025
Emitent – Monetăria Statului Român la comanda BNR (Banca Națională a României)
Tema - 745 de ani de la prima atestare documentară a orașului Sighișoara.
Valori – 100 lei și 1 leu
Metal (compoziție) – aur cu titlu de 90% (cea de 100 lei), tombac cuprat (cea de 1 leu)
Forma – rotundă
Diametrul – 21 milimetri (cea de 100 lei), 37 milimetri (cea de 1 leu)
Greutatea – 6,452 grame (cea de 100 lei), 23,5 grame (cea de 1 leu)
Cantul – zimțat
Calitatea – proof
Tirajul – 1000 bucăți (cea de 100 lei), 5000 bucăți (cea de 1 leu)
Preţul unitar de vânzare la magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara, fără TVA – 5200 lei (cea de aur) și 250 lei (cea de tombac cuprat).

Biserica din deal din Sighișoara este o biserică evanghelică care a fost construită în mai multe etape între anii 1345-1525 fiind închinată Sfântului Nicolae. Considerată cel mai valoros monument arhitectonic din oraș, ea este a patra biserică gotică ca mărime din Transilvania și înglobează o capelă romanică și un donjon patrulater. Biserica ere singura criptă cunoscută în Transilvania aflată dedesubtul corului și conține morminte din secolele al XVI-XVIII. Este biserica în care Gheorghe Rakoczi I a fost ales principe al Transilvaniei și rege al Ungariei în 1630. Prima atestare scrisă a bisericii este din 1345, într-un document al regelui Ludovic I al Ungarie în care scrie că sighișorenii îi sunt credincioși și că clădesc o biserică închinată Sfântului Nicolae. Portalul de nord cu blazonul orașului este din 1495, portalul de sud cu pronaos din 1525, altarul cu două aripi pe partea frontală a navei laterale din 1513. Corul a fost terminat în 1520. Cutremurul din 1838 a provocat mari daune bisericii dar a fost imediat renovată. Frescele interioare au fost probabil pictate în două etape: 1483 și 1488. Picturile din 1483 (corul și arcul de triumf) îi aparțin probabil lui Valentinus Pictor (care a devenit ulterior primar în 1490), iar cele din 1488 (în nava laterală nord-sud) îi aparțin probabil lui Jakobus Kendlinger. În biserică se păstrează cristelnițe, pietre funerare și altare aduse din alte locații părăsite de credincioși, precum: Cund, Șaeș și Beia, dar și altarul vechi de la Biserica Mănăstirii din Sighișoara. Turnul-clopotniță se ridică pe o bază pătrată cu latura de 11 m, corpul prismatic este înalt de 24 m, iar împreună cu acoperișul cu foișorul și cu fleșa terminală are 42 m. Este clădit din piatră brută, netencuită, iar geamurile și geamurile tăiate erau guri de tragere și de aruncare. Turnul este dezaxat spre sud iar fleșa este încovoiată. Navele laterale sunt zidite prin alăturare, nu legate de zidul turnului, ceea ce dovedește că au fost construite ulterior. Nava de nord are o lățime de 5,2 m iar cea de sud de 3 m. Lungimea bisericii este de 53 m, din care corul este o treime. Ușa de lemn a portalului poartă inscripția W.R.U.B 1495 („Wladislaw Rex Ungarie et Boemiae”), având în stânga stema regală iar în dreapta stema cetății Sighișoara.

Turnul cu Ceas, în limba germană - Stundturm, în traducere „Turnul orelor” este un monument istoric și de arhitectură din Sighișoara, cel mai masiv dintre cele nouă turnuri de apărare ale cetății Sighișoara, are s-au păstrat până în prezent (din totalul de 14). Monumentul are o înălțime de 64 de metri, este situat în partea de sud-est a cetății și este vizibil din orice punct al centrului orașului. Edificiul a fost construit în secolul al XIV-lea pentru a proteja poarta principală a orașului. La sfârșitul secolului al XVII-lea a fost prevăzut cu un coronament de factură barocă, similar celui de la Catedrala Sfântul Vitus din Praga. De-a lungul timpului Turnul cu Ceas a devenit edificiul reprezentativ al orașului. Până în anul 1556 încăperea de la primul nivel al turnului a servit drept sală a consiliului orășenesc. Construcția are la bază o prismă dreptunghiulară, prezintă cinci nivele, care împreună cu balconul și acoperișul în formă de piramidă au o înalțime de 64 de metri. Acest edificiu a primit la începutul veacului al XVII-lea un orologiu refăcut în anul 1648 de către Johann Kirschel. Orologiul este prevăzut cu statui de lemn de tei, înalte de 0,80 metri. Ele înfatișează zeii păgâni ce personifică zilele săptămanii: Diana (luni), Marte (marți), Mercur (miercuri), Jupiter (joi), Venus (vineri), Saturn (sâmbăta) și Soarele (duminica). Actualul mecanism al ceasului este mai nou fiind executat la comanda speciala in Elvetia de firma Fuchs si instalat in Turnul cu Ceas la 1 aprilie 1906. În exterior ceasul este dotat cu doua cadrane de 2,40 metri diametru, pe fiecare fatada a turnului. În anul 2008 Turnul cu ceas din municipiul Sighișoara a fost gravat anul 2208 pe prototipul monedei românești de 2 euro, fără putere de circulație.

Cetatea Sighișoara este centrul istoric vechi al municipiului cu același nume din județul Mureș, construit în secolul al XII-lea de coloniști sași sub denumirea latină Castrum Sex și păstrat în mod aproape neschimbat până astăzi, fiind locuită și în prezent și în 1999 inclusă în patrimoniul mondial UNESCO. Cetatea este amplasată pe malul sudic al râului Târnava Marea, pe o coastă de deal lungă de 850 m, pe două terase: terasa de jos – 350 metri și terasa de sus – 429 metri. Popularea Dealului Cetății a avut loc în jurul Bisericii Mănăstirii dominicane, a cărei construcție a fost începută la sfârșitul secolului al XII-lea. Tot lângă Biserica Mănăstirii a funcționat și prima școală din Sighișoara (menționată documentar în 1522). O schola maioris („școală majoră”) și-a început cursurile în anul 1607 pe lângă Biserica din Deal, monument istoric și de arhitectură din secolul al XIV-lea. În anul 1619 a fost dată în folosință clădirea proprie a Școlii din Deal, Scara acoperită, inițial cu 300 de trepte, a fost construită în 1642. Cetatea este înconjurată de un zid de 9,3 m a cărui înălțime inițială era de circa 4 m. Ulterior, înălțimea zidului a fost mărită în unele locuri până la 14 m. Zidul a fost construit între secolele al XIV-lea și al XVII-lea ca protecție împotriva atacurilor turcești. Zidul avea 14 turnuri, din care 9 se păstrează până în ziua de azi. Turnurile funcționau ca sedii ale diferitelor bresle meșteșugărești (frânghieri, măcelari, cojocari, țesători, croitori, giuvaergii,cositori, tăbăcari, fierari, lăcătuși, dogari, pescari, cizmari).
În data de 21 iulie 2025 Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din aur cu tema 200 de ani de la nașterea Elenei Cuza. Aversul monedei prezintă Palatul „Alexandru Ioan Cuza” de la Ruginoasa, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „100 LEI”, stema României și anul de emisiune „2025”, iar reversul redă portretul, numele Elenei Cuza și anii între care aceasta a trăit „1825” și „1909”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

data emiterii – 21 iulie 2025
emitentul – Monetăria Statului la comanda BNR (Banca Națională a României)
tema – 200 de ani de la nașterea Elenei Cuza
valoarea – 100 lei
metalul (compoziție) – aur
titlul – 90%
forma – rotundă
diametrul – 21 milimetri
cantul – zimțat
calitatea – proof
tirajul – 1000 piese
prețul unitar de achiziție, fără TVA, din magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 5300 lei

Palatul domnitorului Alexandru Ioan Cuza din localitatea Ruginoasa, județul Iași este un palat construit în stil neogotic în anul 1804, care a aparținut inițial familiei Sturdza. Actualmente este muzeu memorial dedicat Domnului Unirii. La sfârșitul secolului al XVII-lea, familia boierească Sturdza a cumpărat moșia de la Ruginoasa de la Duca Vodă, stăpânind-o timp de aproape 200 de ani. În primul deceniu al secolului al XIX-lea, mai exact în anul 1804, logofătul și marele vistiernic Săndulache Sturdza l-a angajat pe arhitectul vienez Johann Freiwald pentru a construi o reședință luxoasă pe locul vechii case boierești a strămoșilor săi. De asemenea, grădinarul german Mehler avea scopul de a amenaja în jurul palatului un parc cu alei străjuite de statui, bănci ascunse în labirinturi de verdeață și chiar un iaz înconjurat de sălcii. Palatul de la Ruginoasa a fost construit de către Freiwald în stil neogotic, propriu arhitecturii civile din Moldova acelor vremuri. În mai 1837, prozatorul Costache Negruzzi descrie astfel palatul de la Ruginoasa în povestirea "Scrisoarea I (Primblare)" din volumul "Negru pe alb. Scrisori la un prieten": "Aproape de Târgul-Frumos sunt încântătoarele domene a Ruginoasei. Călătorul primind aici ospitalitate, uita necazele unui supărător drum. El pare că se trezește transportat ca prin un farmec în un castel descris de Walter Scott, unde găsește pe lângă mărirea feodalității, gospodăria Poloniei și eleganța Franței; și dacă vechii noștri boieri - sprijeni a patriei și a tronului - ar fi avut idee de arta heraldică, negreșit n-ar fi uitat a scrie pe scutul lor deviza vechii Engliteri Dieu et mon droit." Palatul a fost moștenit de către logofătul Costache Sturdza, fiul lui Săndulache și văr al domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849). În perioada 1847-1855, logofătul l-a adus aici pe arhitectul Johann Brandel care a refăcut palatul în stil neogotic, stil păstrat și astăzi. În aprilie 1857, vornicul Alexandru Sturdza, un alt fiu al lui Costache Sturdza, a făcut un împrumut de 60 mii de galbeni la Banca Moldovei, ipotecând palatul amenințat de ruină. Neplătind împrumutul, banca l-a scos la licitație. În anul 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza al Principatelor Unite a cumpărat la licitație palatul de la Banca Moldovei, dorind să-l transforme în reședință de vară. El a depus la 13/25 ianuarie 1862 prețul de 52.011 galbeni, după cum confirmă Curtea de Întărituri, iar apoi actele de proprietate s-au încheiat la 16/28 aprilie 1862. Prima grijă a domnitorului a fost să renoveze integral palatul.
Deși domnitorul a petrecut puțin timp la palat, aici a locuit soția sa, Doamna Elena Cuza (1825-1909), care s-a ocupat de mobilarea și decorarea lui, de grădină și de acareturi. Ea a angajat meșteri pentru repararea clădirii și grădinari germani pentru refacerea parcului din jurul castelului. Scara centrală a fost construită din marmură, pereții au fost tapetați cu mătase de la Paris, au fost construite șeminee și s-au adus policandre scumpe. Mobilierul a fost comandat în anul 1863 la Paris, actul de comandă păstrându-se astăzi la Biblioteca Academiei Române.
Palatul de la Ruginoasa a fost inaugurat oficial de către domnitorul Cuza, cu prilejul sărbătorilor de Paști din aprilie 1864. Fostul domnitor a murit la 3/15 mai 1873 în orașul Heidelberg (Germania), iar rămășițele sale pământești au fost aduse la Ruginoasa, fiind înmormântate la 17/29 mai 1873 într-un cavou amenajat lângă biserica din spatele palatului. După înmormântarea fostului domnitor, Elena Cuza a luat decizia de a se muta la Paris împreună cu cei doi fii și cu Baligot de Beyne - fostul secretar al domnitorului, pentru a putea să le ofere copiilor săi o educație aleasă. Acolo, Alexandru, fiul cel mare, a urmat Facultatea de drept și unele cursuri de istorie. Acesta bolnav de miocardită severă, s-a căsătorit în 1889 cu Maria Moruzzi și a plecat în călătorie de nuntă la Madrid. Acolo s-a îmbolnăvit de ftizie și și-a făcut testamentul în favoarea soției sale, murind apoi la puțin timp în anul 1890. Palatul și moșia de la Ruginoasa au revenit norei Maria Moruzzi. Existând neînțelegeri cu nora sa, Doamna Elena Cuza a părăsit palatul și s-a stabilit la Iași, unde a devenit membră fondatoare a Spitalului de copii "Caritatea", căruia i-a dăruit suma de 5.000 de lei, casele din Strada Romană și o cotizație anuală de 25.000 de lei. Apoi s-a mutat în anul 1903 în orașul Piatra Neamț, unde a locuit într-o căsuță modestă, dedicându-se operelor de binefacere. Ulterior Maria Moruzzi s-a mutat la Iași, unde a locuit în Casa Pogor. După moartea Mariei Moruzzi în anul 1921, palatul a fost donat prin testament Spitalului de copii "Caritatea". O parte din mobilier a fost donat Muzeului Militar. În anii următori, a început degradarea edificiului, care a fost accentuată de cel de-al doilea război mondial.
Muzeu memorial. Palatul a fost grav avariat de luptele purtate în apropiere în al doilea război mondial, din el rămânând doar câteva ziduri de incintă și bucăți ruinate de pereți. El a fost reconstituit în perioada 1968-1978, fiind refăcut palatul propriu-zis, o parte din zidul de incintă și doar un bastion în partea de nord-vest. S-a reușit integrarea în ansamblul muzeistic a doar 13 ha din cele 27 ha pe care le avea inițial domeniul. În anul 1979 s-a încercat amenajarea aici a unui muzeu de istorie, dar abia în 1982 s-a inaugurat oficial Muzeul Memorial "Al. I. Cuza" cu o secție de istorie și una de etnografie. Parterul palatului conține exponate care reconstituie viața și activitatea domnitorului Al. I. Cuza. Muzeografii au încercat să amenajeze etajul palatului pentru a-l aduce la înfățișarea din vremea lui Cuza. Au fost aduse mobilier de epocă, cărți de epocă, tacâmuri de argint. În cabinetul de lucru s-au adus câteva din piesele de mobilier din lemn de stejar, pe care Elena Cuza le-a comandat renumitei firme pariziene P.P. Mazaroz Ribaillier. Întreprinderea de Stat Decorativa din București a refăcut o comodă circulară după original. În palat au fost reconstituite următoarele încăperi:

bibliotecă (cu cărți aduse de la Paris),
un cabinet de lucru al domnitorului (unde se aflau un dulap-arhivă, un dulap de bibliotecă, o măsuță în stil gotic și un dulap pentru pendulă),
sufragerie în stil gotic (în care se aflau 31 de obiecte de mobilier din lemn de stejar sculptat, dintre care mai există astăzi două etajere-dulap, prevăzute cu barometru și cu o pendulă, iar pe masa acoperită cu olandină albă sunt expuse tacâmurile din argint sau alpaca, farfurii din porțelan de Sevres, pahare de cristal de Baccarat, toate având stema Principatelor Unite),
un salon (cameră de primire a oaspeților) - cu 24 de piese stil Ludovic al XV-lea, dintre care puține s-au mai păstrat, o pianină marca Hermann Heiser & Co., două goblenuri olandeze și o statuetă feminină, în fildeș și bronz, operă a sculptorului E. Barras
salonul Elenei Cuza (cu mobilă stil Louis Philippe),
camera copiilor,
dormitorul Elenei Cuza (cu piese de mobilier stil Renaștere) și
dormitorul domnitorului.

Construit în stilul neogotic, inspirat de romantismul german, Palatul de la Ruginoasa este asemănător cu Palatul Sturdza de la Miclăușeni. Palatul este o clădire de formă pătrată cu un etaj, având cele patru fațade aproape simetrice, cu peroane largi și drepte și balcoane pe toate laturile sprijinite pe lespezi de piatră. Odinioară el avea și patru turnulețe, care nu s-au mai păstrat în zilele noastre. Scara centrală este construită în prezent din lemn.

Doamna Elena Cuza, nume la naștere – Rosetti, a fost soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Ea s-a născut în data de 17 iunie 1825 la Iași într-o familie boierească și a decedat la data de 2 aprilie 1909 la Piatra Neamț. Este înmormântată în localitatea Solești din județul Vaslui. Copilăria și-a petrecut-o la moșia părinților de la Solești, în ținutul Vasluiului, alături de cei trei frați: Constantin, Dumitru, Theodor și sora Zoe. Împlinind cincisprezece ani, Elena s-a stabilit la Iași unde a fost introdusă în înalta societate. Aici îl cunoaște pe Alexandru Ioan Cuza, cu care se va căsători la Iași în ziua de 30 aprilie 1844. Rar se întâlnesc două făpturi mai deosebite. Crescută de o mamă aprigă și autoritară, Elena avea o fire cu totul opusă soțului ei: domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace și puțin timidă, lipsită de încredere în forțele proprii era stăpânită în societate de puternice complexe de inferioritate. Deși, căsătoria nu a fost din cele mai izbutite, Cuza nefiind un soț prea statornic, între ei s-au păstrat, totuși, întotdeauna relații de respect. După înăbușirea revoluției de la 1848, Elena Cuza a dovedit o altă trăsătură de caracter. Pusă în fața unei situații periculoase („revoluționarii fugeau din Iași spre Galați, urmăriți de oamenii domnitorului M.Sturdza”) ce amenința siguranța soțului ei, această tânără femeie timidă și aparent lipsită de încredere în sine, a dovedit o extraordinară energie, inițiativă și hotărâre. A pornit singură de la Solești spre Galați, unde a mers să-l vadă pe consulul britanic Cunningham. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuți, Viena și apoi Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica. Urmare a importantului eveniment istoric, Unirea din 1859, Elena Cuza a devenit Înalta Doamnă a României. La îndemnul soțului, pentru a nu se expune intrigilor, Elena Cuza pleacă în 1860 la Paris. În această perioadă, în viața domnului intrase Maria Obrenovici, o doamnă de la curte. A revenit în țară, la îndemnul soțului, la mijlocul anului 1862 pentru a face onorurile Curții, uimindu-l atât pe soț, cât și pe rivala sa. A contribuit, cu modestia și demnitatea ce o caracterizau, la opera reformatoare a Domnului Unirii, fiind inspiratoarea fericită a legii instrucțiunii publice. De asemenea, s-a aplecat cu deosebită înțelegere asupra situației precare a țărănimii, fiind o susținătoare energică a înfăptuirii reformei agrare. Elena Doamna a împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și - o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (N. Iorga). Și-a petrecut ultimii ani de viață la Piatra Neamț, unde s-a stins la 2 aprilie 1909. Elena Cuza și-a dedicat întreaga viață și avere acțiunilor caritabile. A patronat Azilul Elena Doamna de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, a donat 1000 de galbeni și încă 32000 lei pentru ridicarea construcției. Pentru susținerea activității azilului a organizat o loterie cu „mici obiecte plăcute”, donate de doamnele aristocrate. În acest sens ziaristul francez Ulysse de Marsillac a consemnat faptul că Azilul Elena Doamna face cinste României și că „în 1862 providența a adus-o aici pe Elena Cuza, întruchiparea bunătății, generozitatea simplă și blândă, care făcea binele fără ostentație și care nu profita de înalta sa poziție, decât a-i ajuta pe cei în suferință.” A lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea”. A consimțit să-i adopte pe cei doi fii nelegitimi, Alexandru și Dimitrie, pe care soțul său îi avea cu prințesa Maria Obrenovici, acordându-le întreaga sa atenție, ocupându-se de creștere și educația lor. În anul 1863, Doamna Elena l-a convins pe Principe să instituie un premiu de 1000 de lei, pentru stimularea tinerilor cărturari, mai exact, pentru traducerea versurilor poemului clasic Eneida de Vergilius. Premiul avea să poarte numele Domnitorului Alexandru Ioan Cuza și să se acorde și în viitor, pentru realizări asemănătoare în domeniul literaturii naționale. A vizitat vechile așezăminte și ctitorii, insuflând stimă pentru fondatorii acestora. Elena Cuza a fost omagiată pentru participarea la slujba religioasă, cu ocazia aniversării fundației Spitalului Colței. În anul 1880 a fondat, în orașul său natal, Spitalul de copii “Caritatea”. Instituția și-a avut sediul într-un imobil cumpărat de la fratele ei, Constantin Rossetti. Clădirea există și astăzi găzduind în prezent Spitalul de Urgență din Iași. A sprijinit și înfrumusețarea orașelor românești cu statui, făcând o donație însemnată pentru ridicarea statuii cronicarului Miron Costin, de lângă Teatrul Național. Pe soclul statuii se află o placă ce conține numele donatorilor. După familia regală și arhiereii Bisericii, este consemnat numele, de bună amintire, al Doamnei Elena Cuza, etc

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

AFORISM

Gh. Bâlici - R. Moldova

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL DÂMBOVIȚA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Școala normală Carol I - Câmpulung Muscel - 130 ani

Școala normală Carol I a luat ființă în data de 22 noiembrie 1867, în municipiul București, ea devenind a doua şcoală normală din Principatele Române. Această dată în sine marca începutul unor schimbări majore în istoria sistemului de învăţământ şi a educaţiei în Principatele Române, ca rezultat al eforturilor de câteva decenii ale intelectualilor paşoptişti de a ridica cultural poporul român. În contextul epocii, era nevoie de învăţători săteşti mai bine pregătiţi într-o şcoală organizată pe principii pedagogice. Unica şcoală normală de la Iaşi nu mai putea să ofere, singură, necesarul mare de învăţători cerut de nevoile ţării. În vederea realizării acestei şcoli, în octombrie 1867, sociologul Dimitrie Gusti, ministrul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, a înaintat domnitorului Carol I un raport în care sublinia, printre altele, că ,,nu vom avea şcoli bune săteşti decât cu condiţiunea de a avea mai întâi învăţători capabili şi la înălţimea chemării lor”. Prin decretul semnat la 20 octombrie 1867, domnitorul Carol I a numit o comisie care avea rolul de a se ocupa de pregătirea lucrărilor în vederea organizării ,,unei şcoli preparatoare de învăţători săteşti” la Bucureşti. Comisia era alcătuită din Carol Davila, Constantin Esarcu, V.A.Urechia, Gr.Ştefănescu şi August Treboniu Laurian, coordonator fiind Dimitrie Gusti. Prima vizită a domnitorului în şcoală a avut loc pe dat 30 noiembrie, în sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei. De atunci ,,Sf.Andrei” a fost adoptat ca protector spiritual al şcolii, iar data în sine devenind, convenţional, ziua ,,de naştere”. Până la construirea unei clădiri proprii, şcoala a funcţionat în Bucureşti, în spaţii închiriate, timp de 29 de ani. În primul an, titulatura şcolii a fost ,,Institutul Pedagogic din Bucureşti” şi nu a avut buget. Primul director, între anii 1868-1881, a fost George Radu Melidon. Personalitate a învăţământului românesc, Melidon a fost unul dintre militanţii ridicării culturale şi luminării poporului român prin organizarea şcolilor de la sate. În acest scop, el s-a străduit ca şcoala normală din Bucureşti să devină un centru–model de îndrumare metodică pentru celelalte şcoli normale din ţară. În 1870 şcoala a dat prima serie de 40 de absolvenţi cu trei ani de studiu. La serbare, premiile au fost împărţite de Doamna Elisabeta, soţia domnitorului. La sugestia regelui Carol I, demersurile strămutării Şcolii Normale ,,Carol I” din Bucureşti la Câmpulung au început în anul 1887. Terenul pe care urma să se construiască un local propriu pentru şcoala normală de la Câmpulung a fost ales de Dimitrie Sturza şi Spiru Haret, lângă Biserica Flămânda, unde fusese o şcoală cu întreţinere gratuită pentru cei ce învăţau, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Tratativele pentru cumpărarea a 10 hectare ,,sub dealul Flămânda, despre oraş” s-au purtat între Dimitrie A.Sturza, ministrul Instrucţiunii Publice, şi Istrate Rizeanu, primarul oraşului Câmpulung, ca reprezentant al Consiliului Comunal. Locuitorii oraşului şi ai judeţului Muscel, bucuroşi pentru o asemenea decizie, au trimis o telegramă de mulţumire lui Nicolae Kretzulescu, preşedintele Senatului (născut de altfel în Leordeni). Telegrama a fost citită în şedinţa din 11 ianuarie 1890. Planul construcţiei şcolii a fost întocmit de arhitectul Socolescu, iar lucrările de construcţie au fost conduse de Giovani Batista Dreina. Piatra fundamentală a monumentalei clădiri s-a pus pe 26 octombrie 1892. Au fost prezenţi : Tache Ionescu, ministrul Instrucţiunii Publice, Alexandru Rîmniceanu, prefectul judeţului Muscel, Istrate Rizeanu, primarul oraşului, M.Sachelarie, preşedintele Tribunalului, Gh.Ionescu, revizorul şcolar al judeţului ş.a. Alcătuită din 113 încăperi şi un amfiteatru mare şi frumos, şcoala are o suprafaţă de studiu de 8000 de metri pătraţi. A costat 12000 de galbeni, oferiţi de Carol I încă din 22 decembrie 1867 pentru ,,clădirea unui edificiu propriu în care se va aşeza Institutul Pedagogic din Bucureşti, menit a da învăţători comunelor rurale”. Şcoala s-a inaugurat în 1896. După reforma învăţământului din 1948, s-a numit Liceul Pedagogic Câmpulung-Muscel pentru ca în prezent să se numească Colegiul național pedagogic "Carol I" Câmpulung-Muscel.

Turnul Chindia

Turnul Chindiei, cunoscut şi ca Turnul Chindia, este un turn construit în secolul al XV-lea, în Târgovişte, si face parte din ansamblul de monumente Curtea Domnească. Turnul a fost construit de către domnitorul Vlad Ţepeş, în timpul celei de-a doua domnii, iniţial pentru scopuri militare, clădirea servind drept punct de pază, foişor de foc, dar şi pentru stocarea tezaurului. Situat in partea de nord-vest a Curtii Domnesti, dominand intregul ansamblu de monumente de aici, Turnul Chindia a devenit emblema orasului Targoviste. Inalt de 27 m, el este alcatuit dint-o baza de forma unui trunchi de piramida, din piatra, din care se ridica un corp cilindric din caramida al carui diametru masoara 9 m.Constructia are 3 etaje, din care ultimele doua sunt marcate la exterior de deschideri in arc frant si de balcoane sprijinite pe console de piatra. Accesul pana la partea superioara a turnului se face cu ajutorul unei scari interioare, in spirala, situata pe axul vertical al constructiei. Turnul Chindia a fost construit peste pridvorul bisericii-Paraclis, ridicata de Mircea cel Batran. La inceput, turnul era alcatuit din doua etaje, iar accesul se facea pe un pod mobil de la primul nivel, direct din casa alaturata. Modificarile suferite de aceasta constructie impiedica stabilirea cu exactitate a formei sale initiale, aspectul actual fiind datorat domnitorului Gheorghe Bibescu, care a ordonat restaurarea lui in 1847. Turnul Chindiei este cea mai importantă atracţie turistică din oraş şi totodată simbolul oraşului, elemente specifice edificiului fiind prezente pe stema oraşului, în partea de sus, dar şi în partea de jos. Fiind un monument istoric, clădirea găzduieşte acum o expoziţie de documente, arme şi obiecte care au aparţinut lui Vlad Ţepeş. Din punct de vedere administrativ, Turnul Chindiei se află sub tutela Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească” Târgovişte. Există două ipoteze privind originea numelui turnului, însă nu există niciun consens în privinţa acestui fapt. Cea dintâi susţine că zone din vecinătatea turnului erau locul de desfăşurare a unor ospeţe, denumite „chindii”, de unde şi provenienţa numelui.De asemenea, s-a sugerat că numele îşi are originea de la cuvântul „chindie”, un arhaism ce însemna „apus”, perioadă a zilei în care soldaţii ce apărau turnul aveau obligaţia să dea semnalul prin care cele cinci porţi ale oraşului erau închise. După acest moment, era interzisă intrarea sau ieşirea din oraş pe tot parcursul nopţii, iar locuitorii aveau obligaţia de a nu circula pe străzi şi de a nu întreţine focuri în aer liber care ar fi făcut vizibil oraşul de la mare distanţă.

C.F.R. - 100 * 1884 - 1984

Titu - Târgoviște

Titu este un oraș din județul Dâmbovița, care include și satele: Fusea, Hagioaica, Mereni, Plopu și Sălcuța. Orașul Titu este situat în partea de sud a României și a județului Dâmbovița, aproximativ la 50 km nord-vest de capitala țării. Gara Titu este un nod feroviar pe liniile secundare de la nord-vest de București. Aici se intersectează linia București – Pitești cu linia ce duce spre Târgoviște și Pietroșița. Orașul Titu este traversat de șoseaua națională DN7 care leagă Bucureștiul de Pitești. La recensământul din anul 2011 orașul număra 9658 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 92,9%, romi – 3,43% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației orașului Titu astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 94,62% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Linia de cale ferată Titu - Târgoviște - Pietroșița este o cale ferată secundară din România, neelectrificată, dublă pe distanța Titu - Teiș Hm., simplă pe distanța Teiș Hm. - Pietroșița. Linia a fost inaugurată în mai multe etape, astfel: la 2 ianuarie 1884 segmentul Titu - Târgoviște, la 27 mai 1894 segmentul Târgoviște - Pucioasa și la 12 noiembrie 1912 segmentul Pucioasa - Pietroșița. În data de 15 mai 2013, segmentul Târgoviște - Pietroșița a fost închis traficului de călători datorită nerentabilității acestuia. La data de 1 octombrie 2015, CFR Călători a reluat cursele de pasageri pe segmentul Târgoviște - Pietroșița. La data de 15 octombrie 2015, operatorul feroviar privat Transferoviar Călători a introdus de asemenea curse pe segmentul respectiv.

Căile Ferate Române (C.F.R.) este compania națională de transport feroviar a României. C.F.R. administrează infrastructura, transportul de călători și marfă pe calea ferată din țară. Rețeaua este integrată semnificativ cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii paneuropene de transport de pasageri și marfă. CFR, ca instituție, a fost fondată în anul 1880, după ce prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în anul 1854. Prima cale ferată din lume s-a inaugurat în data de 15 septembrie 1850 în Anglia, între oraşele Liverpoool şi Manchester. Pe actualul teritoriu românesc prima linie a fost deschisă pe data de 20 august 1854 și făcea legătura între Oraviţa şi Baziaş.Linia, având o lungime de 62,5 km, a fost folosită inițial doar pentru transportul cărbunelui. De la 12 ianuarie 1855 linia a fost administrată de Căile Ferate Austriece, Banatul fiind în acel timp parte a imperiului austriac. După diverse îmbunătățiri tehnice la linie în următoarele luni, relația Oravița - Baziaș a fost deschisă pentru traficul de pasageri la data de 1 noiembrie 1856. Pe data de 1 septembrie 1865, compania engleză John Trevor-Barkley a început construcția liniei ferate Bucureşti - Giurgiu, date în folosinţă în dat de 26 august 1869. În septembrie 1866 Parlamentul României a aprobat construcția unei linii ferate de 915 km, de la Vârciorova (malul Dunării - judeţul Mehedinţi de astăzi) până în oraşul moldovenesc Roman, trecând prin Piteşti, Bucureşti, Buzău, Brăila, Galaţi, şi Tecuci. Costul construcției era la acel timp de 270000 de franci de aur pe kilometru și construcția a fost încredințată consorțiului german Strousberg. Linia a fost deschisă în mai multe faze - prima parte, Piteşti - Roman a fost deschisă la 13 septembrie 1872, iar partea Varciorova - Pitești pe 9 mai 1878. Compania națională CFR se compune din opt Sucursale Regionale de Cale Ferată, cu sedii în București, Craiova, Timișoara, Cluj, Brașov, Iași, Galați și Constanța. În cadrul programului de restructurarea a Companiei naționale CFR se are în vedere o organizare nouă, pe patru regionale, prin desființarea regionalelor CFR Galați, Constanța, Craiova și Brașov. Sus am postat logo-ul C.F.R. precum și o modernă și puternică locomotivă realizată de către economia românească.

Corpul Gardienilor Publici - DB 826

Înființat în anul 1994, conform Legii 26/1993 și a Hotărârii de Guvern nr. 518/1993, Corpul Gardienilor Publici este o instituție publică prestatoare de servicii de pază și ordine publică, precum și de transport de valori. Aceste servicii se realizează doar în urma unor contracte încheiate cu cei interesați, contra cost, Corpul Gardienilor Publici fiind o instituție care se autofinanțează. Atribuțiile gardienilor publici variază în funcție de contractul încheiat și cu cerințele celui care încheie contractul. Competențele gardienilor publici sunt: să oprească și să legitimeze persoane despre care au date sau indicii că au comis o abatere, contravenție sau infracțiune; să rețină persoane despre care au date sau indicii că au comis o abatere, contravenție sau infracțiune; să constate contravenții (cei care încalcă prevederile Hotărârilor de Consiliu Local și a Legii 2/2001); să facă uz de armă, conform legii. Din Corpul Gardienilor Publici fac parte atât bărbați cât și femei, condițiile de angajare fiind următoarele: limita de vârstă 40 de ani, stagiul militar satisfăcut, test psihologic (eliminatoriu), certificat care să ateste starea bună de sănătate, comportament civilizat, minim 10 clase. Odată îndeplinite aceste condiții, aspiranții vor urma un curs de perfecționare de 30 de zile care se finalizează cu un examen. De asemenea, este nevoie și de avizul de port armă eliberat de Poliție.

C.O.S.T. - Combinatul de Oțeluri Speciale

Mechel Târgoviște (fost Combinatul de Oțeluri Speciale - C.O.S. - Târgoviște) este o companie din industria siderurgică din România, parte a

grupului siderurgic rus Mechel. Încă din anul 1978, de la punerea sa în funcțiune, Combinatul de Oțeluri Speciale Târgoviște a fost dotat cu tehnologie modernă destinată producției de oțeluri speciale aliate și înalt aliate necesare dezvoltării industriei naționale, civile și de apărare.

Set trei medalii câștigător

Campionatele unite balcanice de karate - ed.1

Târgoviște 20 - 22 aprilie 2018 România

Produsele de mai sus sunt medalii sportive aparte realizate de către compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferite câștigătorilor primei ediții a Campionatelor Balcanice Reunite de Karate. Competiția organizată de Federația Română de Karate, a avut loc în municipiul Târgoviște, România, în perioada 20-22 aprilie 2018 (vineri, sâmbătă și duminică). Competiția propriu zisă s-a desfășurat în incinta Sălii Sporturilor Polivalente din Târgoviște, strada Unirii nr.2, iar sportivii și oficialii competiției au fost găzduiți la Hotelul Dâmbovița. În cadrul competiției au concurat, la diferite categorii de karate tradițional și general, copii, cadeți, juniori, seniori și veterani. La eveniment au participat peste 800 de sportivi din șapte țări balcanice care s-au întrecut în probele kata și kumite, individual și pe echipe. Sportivii români au obținut succese importante: 5 medalii de aur, 11 de argint și 5 de bronz.

Karate-dō este o artă marțială japoneză (sport) în care se utilizează lovituri cu mâinile, coatele, palmele, picioarele, genunchi, precum și blocaje, secerări, prize și proiectări. Întemeietorul karatedo-ului modern este considerat chinezul gichin Funakoshi (1868-1957), fondatorul stilului Shotokan. După 1922 când a sosit în Japonia la Okinawa, Funakoshi a făcut cunoscut karate prin mai multe demonstrații și prelegeri. Există numeroase stiluri de karate, diferite prin tehnicile de luptă și principiile strategice pe care le folosesc: Chito-ryu, Goju-ryu, Hon-Do- ryu, Isshinryu, Kyokushin, Shaolin, Shito-ryu, Shotokan, Fudokan, Tameshiwari, Wado-ryu, World Oyama Karate și altele. Practicantul de karate se numește karateka (kara-te ka). În funcție de nivelul de pregătire,în urma unui examen, practicantului i se acordă grade. Gradele inferioare (descrescătoare, de la 10 la 1) se numesc kyu. Gradele superioare (crescătoare, de la 1 la 10) se numesc dan. Fiecărui grad îi corespunde o centură de o anumită culoare. Sistemul de culori poate fi diferit de la un stil la altul, dar culorile de bază sunt albă, galbenă, portocalie(rosie) aka , verde, albastră, maro (pentru kyu), neagră, pentru dan, cu un număr de trese transversale corespunzător gradului dan.

Târgoviște este un municipiu, reședința de județ și cel mai mare oraș al județului Dâmbovița, Muntenia, România, numărând aproximativ 80000 de locuitori. Reședință domnească și capitală între anii 1396 și 1714, orașul a deținut mai bine de trei secole statutul de cel mai important centru economic, politico-militar și cultural-artistic al Țării Românești. Orașul este situat pe o terasă înaltă de 260 de metri, deasupra văii râului Ialomița, la limita dintre regiunea deluroasă subcarpatică și Câmpia înaltă a Târgoviștei. Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul și în împrejurimile orașului au dovedit că această regiune era locuită încă din neolitic, dar prima atestare documentară a localitații este făcută de cruciatul bavarez Johann Schiltberger, care a vizitat orașul în anul 1396. Sus am postat stema actuală, iar dedesubt fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Târgoviște, din perioade diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Biserica domnească

Administrația financiară

Mănăstirea - Dealu

Palatul de Justiție

Primăria

Palatul Diviziei

Cazinoul ofițerilor - Regimentul III Dâmbovița No. 22

Palatul Poștei

Biserica - Stelei

Casa d'Italia

Prefectura

Dâmbovița este un județ din regiunea Muntenia, România, cu reședința în municipiul Târgoviște. Județul are o suprafață de 4054 kilometri pătrați (1,7 % din suprafața țării) și numără aproximativ 502000 de locuitori, fiind situat în partea central-sudică a țării, suprapunându-se bazinelor hidrografice ale râurilor Ialomița și Dâmbovița. Altitudinea maximă se înregistrează în Vârful Omu (2505 m) din Munții Bucegi, iar cea minimă de cca 120 – 125 m, în Câmpia Titu. Unitățile administrativ-teritoriale ale județului sunt: 2 municipii – Târgoviște și Moreni, 5 orașe – Găiești, Pucioasa, Titu, Fieni și Răcari, precum și 81 de comune, cu 361 de sate. Sus am postat stema și harta județului Dâmbovița iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Dâmbovița, din perioade diferite, alte frumoase locuri de vizitat în acest județ, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.