Epaminonda's Blog.....: FARMECUL CARTOFILIEI – MEMORIA CĂRȚII POȘTALE – JUDEȚUL SATU MARE: MONUMENTUL LUI PETOFI ȘANDOR DIN ARDUD, BAIA COMUNALĂ, SINAGOGA ȘI TURNUL DE APĂ DIN CAREI, BANCA AUSTRO-UNGARĂ ȘI BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN SATU MARE

Mai jos admiri o veche carte poștală dar și o poză recentă reprezentând Monumentul ridicat în memoria lui Petofi Sandor, la Ardud, în județul Satu Mare.

Petofi Sándor este poetul național al maghiarilor de pretutindeni și erou al Revoluției de la 1848 din Ungaria și Transilvania.

El s-a născut la data de 1 ianuarie 1823 și a decedat probabil la 31 iulie 1848 la Albești, lângă Sighișoara.

Ardud, în limba maghiară Erdőd, în traducere Pădureni; în limba germană Erdeed este un oraș din județul Satu Mare, care include și satele Mădăraș, Ardud-Vii, Baba Novac, Gerăușa și Sărătura, aflat la 20 kilometri depărtare de Satu Mare. Localitatea Ardud a primit statutul de oraș în anul 2006. Așezarea este atestată documentar din anul 1215, sub numele de Herdeud. La recensământul din anul 2011 orașul număra 6231 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care; români - 55,35%, maghiari – 17,52%, romi – 15,34%, germani – 4,47% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației orașului astăzi se prezintă aproximativ astfel; ortodocși – 39,36%, romano catolici – 31,88%, greco catolici – 10,28%, penticostali – 5,71%, reformați – 3,2%, baptiști – 2,18% și restul – nedeclarată sau altă religie. Principalele obiective turistice ale orașului sunt; Cetatea (construită în anul 1481 de viitorul voievod al Transilvaniei – Bartolomeu Dragry. Pe locul acestei fortărețe nobilul Alexandru Karolyi a construit în anul 1730 un castel. În prezent se păstrează unul din turnuri, refăcut în anul 1896, în stil neogotic.); Biserica romano-catolică (construită în anul 1482 și refăcută în 1860 și 1959, ce păstrează elemente de arhitectură gotică.)

Clădirea Băii Comunale din municipiul Carei este situată pe strada
Iuliu Maniu, în apropiere de Colegiul Tehnic “Iuliu Maniu” şi de Teatrul Municipal sau de Casa de Cultură.

Imobilul este compus din subsol și parter (S+P), având mai multe încăperi, iar intrarea de la stradă se face pe niște scări. Pe lângă această clădire trece oricine merge să îşi plătească taxa de salubrizare, factura de apă sau de către cei care merg la sala de sport din spatele curtii Apaserv. Cei născuţi înainte de anii ’70 îşi mai aduc aminte probabil de Baia Comunală Carei în stare funcţională. Puţini erau cei care aveau acasă o baie în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum astăzi suntem obişnuiti să avem. Clădirea este una deosebit de frumoasă. Cu puţin efort ar putea fi chiar folosită în scopul pentru care a fost construită. Astăzi însă este o ruină. A fost cedată E-On Gaz de către Primăria Carei în contul datoriilor către această societate, fără niciun fel de regrete. Subsolul acesteia a ajuns container de gunoi pentru cei prea grăbiţi ca să îl arunce în locurile adecvate. În prezent Primăria Carei încearcă recuperarea clădirii fostei băi comunale pentru a o ceda unei alte societăți în contul unei datorii și mai mari.

Și iată cum un important monument istoric și de arhitecură a devenit subiect de troc pentru primăria locală iresponsabilă.
Primele familii de evrei s-au stabilit în Carei între anii 1720 - 1740, la chemarea lui Alexandru Károlyi. Aceștia s-au așezat în cartierul numit Pasajul Evreilor, numărul lor ridicându-se la mijlocul secolului al XIX-lea la circa 1500, iar până în anul 1940 la circa 3000. Construirea sinagogii de astăzi, a fost începută în anul 1866, iar comunitatea neologă a renovat-o şi a modificat-o în anul 1890.

Monumentala Sinagogă din municipiul Carei, județul Satu Mare, de pe Strada Progresului, nr.6, clădită în 1893, pe o suprafaţă de 585 metri pătrați se poate spune că are o personalitate cu totul aparte, având un stil arhitectural chiar surprinzător, prin eclectismul său inedit, este în felul acesta un accent urbanistic valoros al localităţii.

Sinagoga are trei nave, fiind realizate în stil romantic, dar și maur. Nava centrală nu depășește cu mult în dimensiuni navele secundare. Fațada centrală și o parte a celor secundare formează o unitate, subliniată de poziționarea coloanelor decorate cu corole. Două dintre coloanele angajate de pe fațada navei principale, sunt mai înalte decât restul coloanelor, formând conturul unei rame, amintind de templul lui Solomon. Pe cornișă, există două pietre profilate, reprezentând tablele celor Zece Porunci. Fațadele sinagogii din orașul Carei, sunt prevăzute cu două șiruri de ferestre, despărțite de o cornișă mediană simplă. Deasupra ușii de la intrare, se găsește un triforiu cu geamuri rotunde și o rozasă. Închiderea faţadelor drepte, este decorată cu o cornişe arcuite, iar ferestrele de pe primele segmente ale faţadelor secundare, repetă forma de pe faţada principală, acestea fiind la o scară mult mai mică. Pe nivelul inferior se găsește uşa, ce asigură accesul în această sinagogă.

Fațadele secundare sunt divizate cu ajutorul pilaştrilor, iar la nivelul corurilor, nava este luminată cu ferestre triple, având deasupra ferestrelor frize decorate cu motivul Stelei lui David, iar limita superioară este prevăzută cu cornişe sub forma unor arcade. În partea din spate a sinagogii, a fost realizată o absidă, ce adăposteşte nişa de păstrare a Torei, având în partea superioară o rozasă, iar fațada este încheiată cu un timpan.

Turnul de apă este un vechi monument de arhitectură, cu statut de monument istoric din municipiul Carei, județul Satu Mare.

La sfârșitul veacului al XIX-lea Turnul de apă din Carei, aflat în centrul municipiului, avea rolul de a aproviziona Castelul Károlyi cu apă și curent electric. Turnul a fost construit de contele Károlyi István în anul 1888 și are o înalțime de 33 de metri, la sfarsitul secolului al XIX-lea fiind una dintre cele mai înalte clădiri din oraș. Pe zidul turnului se află un suport de lampă din fier forjat, iar în varful construcției poate fi admirat simbolul familiei Károlyi - pasarea Karul, ambele opere de artă fiind executate de meșterii careieni, coordonati probabil de Ősz János.

Potrivit scrierilor (extrem de puține) rămase peste vreme, prin anumite dispozitive hidraulice apa ajungea în castel și în grădina acestuia printr-un sistem de 26 de țevi din metal. Totodată, cu ajutorul sistemului gândit de inginerii vremii, turnul asigura și necesarul de curent electric pentru locuitorii castelului.
Banca austro ungară din municipiul Satu Mare, denumire (destinație) actuală Inspectoratul județean de poliție este un edificiu impunător, monument istoric, situat pe Strada Mihai Viteazu, la nr. 11.

Clădirea a fost construită în anul 1909, cu destinația sediul de bancă. În anul 1923 edificiul a trecut în proprietatea Băncii Naționale a României (B.N.R.). În data de 18 iunie 2002, B.N.R. a încheiat un contract de donație a clădirii către Inspectoratul județean de poliție din Satu Mare (I.P.J.), aflat în deficit de spații.

În anul 2003 I.P.J. Satu Mare demarează un proiect de prestări servicii privind reabilitarea imobilului. Proiectul a fost finalizat în 2004, însă datorită lipsei de finanțare, lucrările au demarat abia în luna septembrie 2007, când Ministerul Administrației și Internelor a aprobat alocarea.

Lucrările de reabilitare a acestei clădiri au început în anul 2007, dar s-au tot oprit pe parcurs, fiind finalizate 10 ani mai târziu. Valoarea totală a lucrărilor de modernizare a clădirii a depășit 4,5 milioane lei, sumă ce a venit în tranşe pe parcursul celor 10 ani
Biserica ortodoxă română din municipiul Satu Mare, denumire oficială completă – Catedrala ortodoxă “Adormirea Maicii Domnului” este prima biserică a ortodocșilor români din acest oraș, având statut de monument istoric.

Lucrările de construcţie ale bisericii s-au desfăşurat între anii 1937–1938. Sub conducerea protopopului Ioan Ruşdea, edificiul primei catedrale ortodoxe din oraşul Satu Mare a fost executat după planurile arhitectului bucureştean G. P. Liteanu, îmbinând armonios stilul bizantin cu elementele arhitecturii tradiţionale româneşti. Faţada are un pridvor deschis sub o terasă, susţinută de şase stâlpi cu capiteluri. Naosul este încoronat cu o cupolă ce se sprijină pe patru stâlpi uriaşi (înălţimea lor fiind de 55 m de la fundaţie). Absida este semicirculară, lărgită cu o proscomidie şi cu un diaconicon. În cele patru colţuri a fost înălţat câte un turn, clopotele fiind aşezate în turnurile din faţă. În exterior biserica este încinsă cu un brâu median, în forma unei funii împletite, element constructiv-decorativ întâlnit frecvent în arhitectura bisericilor din lemn. Motivul „funiei” împletite simbolizează, în ornamentica românească, aspiraţia către transcendent. Turnul clopotniță adăpostește 2 clopote, din care cel mare, turnat în bronz, la Arad, în anul 1939 cântărește 1653 kilograme. Pictura interioară a fost realizată de Eugen şi Eremia Profeta în tempera, în anul 1954. Iconostasul respectă fidel erminia bizantină, făcându-se remarcate părţile ornamentale sculptate din lemn de brad şi tei. Icoanele împărăteşti sunt executate cu deosebită măiestrie, având o valoare artistică incontestabilă. Gardul este realizat de către meșterul Iuliu Satmari, după planul artistului emerit Aurel Popp.Visul românilor ortodocşi din Satu Mare, acela de a avea o biserică impunătoare în centrul urbei, avea să prindă contur în vara anului 1937 când, la data de 6 august, se turna fundaţia Catedralei ortodoxe cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Deși în biserică nu a oficiat în mod curent un arhiereu – episcop, totuși sătmărenii au numit-o Catedrală, datorită construcției impozante, denumire rămasă în mentalul colectiv până în ziua de azi, utilizată frecvent încă din perioada construcție: ”Catedrala monumentală din orașul Satu Mare”. Piatra de temelie a fost sfinţită la data de 26 octombrie 1937, în ziua de Sfântul Dimitrie, de către P.S. Dr. Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei, în prezența părintelui protopop Ioan Rujdea, a preoţilor ortodocşi din municipiu, dar şi din alte părţi ale ţării (Maramureş, Oradea, Bucovina, Hotin), a d-lui dr. Octavian Ardelean, prefectul judeţului, a d-lui dr. Ştefan Benea, primarul municipiului, a unui numeros grup de intelectuali din Satu Mare şi a credincioşilor ortodocși. Biserica a trecut prin mare cumpănă odată cu ocuparea hortystă. În ideea unității naționale și a sprijinului pe care și l-au oferit bisericile ortodoxă și greco-catolică, amintim aici unul din cele mai dramatice momente din istoria Catedralei ortodoxe din Satu Mare, când noua stăpânire horthystă a dorit să dărâme biserica sau să o transforme în sală de sport. Pentru a-și ajuta frații români, protopopul greco-catolic Ioan Dragomir a cerut credincioșilor bisericii greco-catolice ”Sf. Arhangheli Mihai și Gavril” să meargă toți la slujbele de la catedrala ortodoxă. Credincioșii greco-catolici și corul bisericii au cântat în fața bisericii ortodoxe cântece religioase, rugându-se împreună pentru salvarea acesteia. Imaginea solidarității trebuie să fi fost măreață! Într-o luptă inegală cu autoritățile horthyste, ”arma” unității prin credință și biserică a fost din nou scoasă din teacă, dar nu pentru a ucide, ci pentru a păstra viața ortodoxiei sătmărene!

Biserica este construită din cărămidă, având un plan triconc, cu dimensiunile de: L=34,50 m, l=24,50 m şi h=55 m. Faţada, „un portal monumental”, are un pridvor deschis, sub o terasă sprijinită pe 6 stâlpi cu capiteluri. Naosul Catedralei alcătuieşte – prin cele două braţe laterale – o cruce, având spre răsărit Sfântul Altar, fiind acoperit cu o cupolă centrală susţinută de patru stâlpi de mari dimensiuni, cu o înălţime de 55 de metri de la fundaţie. Absida altarului este semicirculară decroşată, cu proscomidie şi diaconicon. Cafasul de la intrare, precum şi balcoanele laterale, se sprijină pe doisprezece stâlpi cu capiteluri. Sub cornişă există o serie de ocniţe (nişe) în care au fost aşezate icoane lucrate în mozaic, ce-i reprezintă pe marii Sfinţi ai Bisericii. Pardoseala este construită din plăci de mozaic (20 cm/20 cm), încadrate în chenare. Şarpanta este în formă de calotă, fiind acoperită cu tablă de cupru, la fel ca și turlele încununate cu cinci cruci din fier, ancorate cu mai multe lanțuri decorative. Biserica a fost dată în folosință în anul 1940, la data de 29 iulie, într-o zi de duminicǎ, săvârşindu-se Sfȃnta Liturghie şi slujba de sfinţire de către pǎrintele consilier eparhial Ioan Rujdea, ȋn prezenţa prefectului col. Hațieganu şi a credincioşilor sătmăreni.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

UN AFORISM PROPRIU

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Asociația turistică transilvană "Carpatina" - 1873

Turismul montan din Romania este una dintre cele mai populare forme de turism din tara noastra, oferind oportunitati unice de a explora peisajele impresionante ale muntilor si a te bucura de aerul curat si nepoluat. Romania are o varietate de munti, de la Muntii Carpati, cei mai inalti din tara, pana la Muntii Apuseni si Muntii Banatului. Muntii Carpati sunt cea mai importanta zona montana din Romania, cu o varietate de trasee montane si varfuri inalte, cum ar fi Varful Moldoveanu (2.544 m), cea mai inalta varf din Romania, si Varful Negoiu (2.535 m), cel de-al doilea varf ca inaltime din tara. Zona montana ofera oportunitati excelente pentru iubitorii de munte, cum ar fi drumetii, alpinism, schi si snowboard, dar si pentru cei care prefera plimbarile mai linistite, pot gasi trasee usoare sau pot face plimbari cu sania. In Muntii Apuseni, puteti explora peisajele pitoresti ale pesterilor si cheilor, dar si poteci montane care va vor duce la varfuri impresionante, cum ar fi Varful Pietrosu (1.848 m) sau Varful Gaina (1.859 m). In acesti munti puteti gasi, de asemenea, izvoare termale si lacuri montane, oferind posibilitatea de a va bucura de un sejur relaxant si de a va incarca bateriile. Muntii Banatului sunt o alta zona montana populara in Romania, oferind oportunitati pentru drumetii, schi si snowboard, dar si pentru iubitorii de aventura, care pot incerca tiroliene sau zbor cu parapanta. In aceasta zona puteti gasi, de asemenea, diverse statiuni montane, cum ar fi Baile Herculane si Varset, unde puteti beneficia de facilitati de calitate pentru un sejur confortabil si relaxant. Turismul montan din Romania ofera, de asemenea, oportunitati de a descoperi si a experimenta cultura si traditiile locale. Puteti vizita satele montane si puteti intalni oameni amabili si primitori, care va vor impartasi povestile si obiceiurile lor. De asemenea, puteti degusta preparate traditionale, cum ar fi micii si sarmalele, si puteti savura bauturile specifice zonei, cum ar fi tuica si palinca. In concluzie, turismul montan din Romania ofera oportunitati unice pentru a te bucura de peisajele impresionante ale muntilor si de a te relaxa. Alpinismul și drumețiile în natură, ca mișcare turistică, au început să se dezvolte abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În lume prima organizație de turism, Alpine Club, a fost înființată la Londra în 1857, urmată în 1862 de Österreichischer Alpenverein, apoi în 1863 de Schweizer Alpen-Club și Club Alpino Italiano. A fost nevoie de 10 ani pentru ca mișcarea să cucerească și Ungaria: la 10 august 1873 s-a înființat la Ótátrafüred asociația Magyarországi Kárpát Egyesület (MKE). În Ungaria dreptul public al asociațiilor era în curs de conturare în această perioadă, ca urmare putem vorbi despre înregistrarea asociațiilor doar începând cu 29 aprilie 1873. La 23 ianuarie 1881, în Transilvania a luat ființă asociația turistică săsească, Siebenbürgischer Karpatenverein (SKV). Asociația Carpatină Ardeleană (Erdélyi Kárpát-Egyesület – EKE) a fost înființată în 1891 la propunerea Erdélyi Magyar Közművelődési Egyesület – EMKE (Asociația de Cultură Publică Maghiară Transilvăneană), la Cluj. Ședința de înființare a asociației a avut loc la 11 ianuarie în sala mare a primăriei clujene, dar aceasta a început să funcționeze conform statului doar începând cu data de 12 mai 1891 – ca urmare această zi poate fi considerată drept zi de naștere a EKE. Pe urmele strămoșilor noștri stârnim praful drumurilor și potecilor de mai bine de 130 de ani, sunetul bocancilor noștri răsună sub pereții de stâncă care susțin cerul și în același timp promovăm importanța drumețiilor în natură, a cunoașterii locurilor natale și a protecției mediului, căci acestea sunt principii și scopuri de viață care nu se schimbă. De asemenea, există și unele reguli organizatorice care rămân neschimbate. Potrivit istoricilor, una dintre cele mai înțelepte decizii ale conducerii centrale a asociației EKE a fost organizarea pe județe. În acest fel, s-a putut acoperi întregul teritoriu al Transilvaniei și cu toate că existau și alte organizații turistice maghiare, EKE a reușit să formeze departamente în capitala Ungariei, apoi la Viena, având departamente și în Bratislava, Devin și în alte locuri mai îndepărtate. EKE a devenit un etalon turistic. Formarea asociației a însemnat un salt calitativ în dezvoltarea turismului. Acest nivel s-a datorat în primul rând primului președinte al asociației, contele Bálint Bethlen, și primului vicepreședinte, membru de onoare, József Sándor de Páké – în special pentru că ei au pus accentul pe profesionalism în toate aspectele. Înființarea asociației a fost precedată de lungi și fructuoase călătorii de studiu în străinătate, au recunoscut efectul coeziv și de formare a comunității al plimbărilor în natură practicate în formă organizată, au început un jurnal de asociație, au extins funcționarea EKE la stațiuni balneare, au început construirea de adăposturi și cabane, au înființat un muzeu și au organizat evenimente care au mobilizat un mare număr de persoane. Au început să se cristalizeze principiile și formele turismului în natură și lucrul cel mai important, pregătirea de ghizi turistici voluntari. După înființare, EKE a numărat 34 de filiale cu peste șase mii de membri. Asociația și-a sărbătorit a cincea aniversare în anul Mileniului. Cu această ocazie a avut loc primul bal cu specific folcloric, cu prilejul căruia toate sălile vechiului Teatru Național din Cluj s-au umplut cu crema societății transilvănene. Între anii 1892 și 1948 asociația a publicat revista Erdély (Transilvania). La 12 octombrie 1902 a fost deschis Kárpát-Múzeum (Muzeul Carpaților), creat la inițiativa societății. Colecția sa cuprindea, printre altele, o fonotecă de muzică folclorică și o bibliotecă de cărți și hărți turistice de specialitate. Muzeul a fost organizat în casa natală a regelui Matia Corvinul (clădirea fusese donată asociației EKE de către oraș în 1891), inaugurarea sa a avut loc imediat după inaugurarea grupului statuar Mathias Rex și a noii clădiri a Universității Ferenc József. La inaugurare a participat arhiducele Iosif al Austriei, patronul asociației EKE, care în anul 1897 deschisese rândurile membrilor fondatori cu o donație de 1200 de coroane. Festivitățile au început cu sfințirea drapelului Elisabeta, denumit drapelul EKE, patroana evenimentului fiind prințesa Augusta, reprezentată de văduva baronului Wesselényi István. Lista membrilor renumiți ai Societății Carpatine Ardelene este foarte lungă, printre cei mai importanți înaintași îi putem aminti pe următorii: dr. Jenő Cholnoky, Gyula Merza, dr. Ernő Balogh, Gyula Czárán, dr. Sándor Ferenczi, Endre Orosz, dr. Antal Herrmann, dr. Vilmos Hankó, dr. Gyula Szádeczky-Kardoss, dr. Lajos Szádeczky-Kardoss, dr. Béla Vikár, dr. Márton Roska, Dezső Radnóti, János Csató, Győző Gyárfás, dr. Vilmos Hankó, dr. Herrmann Antal, Réthy Dezső, dr. Ruzitska Béla, dr. Urmánczy Nándor, Gábor Téglás, Oktáv Hangay, dr. Géza Czirbusz, János Xántus, dr. Béla Páter, dr. Ernő Balogh, Károly Lehmann, Gyula Nyárády Erasmus, Attila Szabó T., dr. Sándor Tavaszy, Géza Vámszer. După cel de-al doilea război mondial asociația a funcționat sub denumirea de Erdélyi Népi Kárpát-Egyesület – ENKE (Societatea Populară Carpatină Ardeleană), iar după naționalizare a fost alipită Oficiului Național de Turism. La momentul naționalizării, SCA deținea 18 cabane, cele mai populare fiind cabana Bors Mihály de la Cheile Turzii, cabana Uz Bence din Harghita-Băi și hotelul turistic din Valea Vinului.

Intalnita in Romania pe stancile aproape inaccesibile omului din Muntii Vrancei, Muntii Bucegi, Muntii Fagarasului, Muntii Maramuresului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlau, Retezat, Godeanu, Floarea de colt este o planta deosebit de rara. Din acest motiv ea a fost declarata monument al naturii si este ocrotita prin lege inca din 1931. Floarea de colt este protejata in rezervatii naturale cum ar fi cele din Piatra Craiului, Muntii Bucegi, Ciucas, judetul Alba etc. Leontopodium alpinum (dupa denumirea sa stiintifica), este o planta perena, de o frumusete aparte si totodata cea mai rara din intreaga flora montana. Tulpina este dreapta si poate ajunge pana la 20 - 30 cm inaltime. Aceasta este imbracata in partea de jos cu frunze catifelate, de dimensiuni diferite asezate de jur imprejurul tulpinei, in forma de cerc. Numeroasele si micutele flori, compuse din petale de un alb imaculat sunt dispuse in asa fel incat lasa impresia unei singure flori de forma unei stelute. Intalnita de cele mai multe ori pe culmile stancoase si tot mai rar pe platourile montane, floarea de colt are radacina fixata in putinul pamant ramas intre scobiturile sapate in stancile calcaroase. Intreaga planta este acoperita de peri catifelati de culoare argintie, ce protejeaza frunzele si florile de vant. La noi in tara, floarea de colt poate fi vazuta inflorita in lunile iulie si august. Se pare ca floarea de colt provine din tinuturile Asiei, acolo crescand la fel de deasa ca si iarba. In diferite locuri din lume unde mai poate fi intalnita, floarea de colt poate atinge inaltimea de pana la 80 cm. Numita in popor si floarea reginei, floarea doamnei, steluta sau albumita, floarea de colt are in traditia romaneasca o semnificatie aparte, ea fiind un simbol al dragostei. Se spune ca, pentru a-si dovedi dragostea si curajul, tinerii colindau zonele stancoase ale muntilor pentru a culege flori de colt si a le oferi iubitelor. In limbajul florilor ea inseamna puritate si curatenie.

Burebista

Începutul stăpânirii regelui Burebista (ortografiat şi Buerebista) se situează în anul 70 Î.E.N.. Istoricul Strabon a scris „Buerebista, getul, luînd conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încît, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpînire şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii; ba era de mare primejdie şi pentru romani, pentru că trecea Dunărea fără să-i pese de nimeni şi prăda Tracia pînă în Macedonia şi în Iliria, iar pe celţii cei ce se amestecaseră cu tracii şi cu ilirii i-a pustiit cu totul şi pe boii care ascultau de regele Critasiros precum şi pe teurisci i-a şters de pe faţa pământului”. Burebista a fost considerat de contemporanii săi „cel dintîi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”. El a stăpînit „toate ţinuturile de dincolo şi de dincoace de Dunăre”, după cum ne informează o inscripţie în greceşte găsită în oraşul Dionysopolis (azi Balcic, în Bulgaria). În timpul domniei sale statul dac a ajuns în culmea puterii, fiind temut chiar şi de romani. Burebista a purtat numeroase războaie, toate victorioase. Statul său s-a întins de la Marea Neagră şi râul Bug până în Boemia de azi şi de la munţii Haemus - Balcani până în Carpaţii Păduroşi. În anul 44 Î.E.N. Burebista a fost asasinat iar statul a fost împărţit conspiratori. Există părerea că unul dintre aceştia a fost Koson care ar fi bătut celebrele monede de aur care au preluat numele său.

Australia

Australia este un stat federal – monarhie constituțională parlamentară (formată din șase state și mai multe teritorii), cu statut de dominion britanic ce și-a declarat independența la data de 1 ianuarie 1901 față de Marea Britanie și care se întinde pe întreg continentul cu același nume, dar și câteva insule dețin proximitate. Statul are capitala în orașul Canberra, se întinde pe 7686850 kilometri pătrați (fiind a șasea din lume ca mărime), numără aproximativ 20,2 milioane de locuitori și folosește moneda - dolar australian.Australia are o densitate media a populației de 3,3 persoane pe kilometru pătrat, fiind una dintre cele mai puțin populate țări din lume. Populația este puternic concentrată pe coasta de est și, în special, în regiunea de sud-estș țara fiind puternic urbanizară - 67% din populație în 2018. În Australia sunt orașe cu o populație și mai mare decât capitala Canberra (Sidney, Melbourne, Brisbane, Pert și Adelaide). Australia este cel mai vechi, cel mai plat și cel mai uscat stat locuit, cu cele mai puțin fertile soluri.[ Australia este cea de-a 13-a economie a lumii după mărime și este pe-al zecelea loc după venitul pe cap de locuitor. După cheltuielile din domeniul militar, Australia se află pe locul 13 și pe al optulea loc după indicele dezvoltării umane. Australia ocupă printre primele locuri în lume după multe alte performanțe precum calitatea vieții, sănătate, educație, libertate economică și protecția drepturilor civile și a celor politice.

Insignă Aviația militară 1945 - 1985

Aviația militară, denumire oficială – Forțele militare aeriene române, este folosirea aeronavelor militare și a altor mașini zburătoare în scopul conducerii sau al activării războiului aerian, inclusiv capacitatea națională de transport aerian (marfă aeriană) să asigure furnizarea logistică forțelor staționate într-un teatru al acțiunilor militare sau de-a lungul unui front. Forța aeriană include mijloacele naționale de desfășurare a unui astfel de război, inclusiv intersecția transportului și a ambarcațiunilor de război. Avioanele militare includ bombardiere, avioane de vânătoare, avioane de transport militar, avioane de antrenament și avioane de recunoaștere. Forțele aeriene militare sunt organizate în unități și mari unități navigante și de deservire și execută misiuni în cooperare cu celelalte arme sau independent. Făcând un arc peste timp, cu prilejul celebrării a 110 ani de Aeronautică Militară Română, la data de 1 aprilie 2023, Statul Major al Forţelor Aeriene a fost mandatat să preia tradiţiile culturale şi militare ale Serviciului de Aeronautică Militară”. Familiarizați cu ceea sunt acum forțele aeriene, putem fi tentați să privim înființarea în 1913 a Serviciului de Aeronautică Militară ca pe o evoluție normală a lucrurilor, dar contextul istoric de atunci caracterizat de confruntări armate în Balcani – perioada celor două războaie balcanice și a creșterii tensiunilor între marile puteri – nu era unul care să favorizeze inovații în instituțiile militare. Cu toate acestea, conducerea Ministerului de Război, motivată și de primele aeronave cu motor construite de Aurel Vlaicu, a decis să creeze o structură dedicată care să pregătească și conducă întrebuințarea aparatelor din aer în operațiile militare. De altfel, prima comandă pentru un avion cu destinație militară a venit pe 5 noiembrie 1909, când prin Ordinul nr. 7925 se cerea Arsenalului de Construcții al Armatei din București să construiască un avion după indicațiile și sub supravegherea lui Aurel Vlaicu. România a fost a doua țară din lume care a folosit avionul în scop militar. În plus, premergător constituirii Serviciului de Aeronautică Militară, România devenise după Franţa (august 1910, cu o misiune a pilotului Louis Bleriot) a doua ţară din lume care a folosit avionul în scopuri militare. Astfel, la 27 septembrie 1910, Aurel Vlaicu participă la manevrele militare ale armatei române, desfășurate între Slatina și Piatra-Olt. Misiunea sa era să transporte, pe calea aerului, un ordin de operații militare, făcând legătura între două unități ale aceluiași comandament. Regele Carol I îi înmânează ordinul, cu misiunea transportării acestuia la unitatea de la Piatra-Olt și să predea acest ordin prințului Ferdinand. Aurel Vlaicu a zburat cu avionul său ”Vlaicu I”, trecând peste râul Olt la o înălțime de 500 de metri. Prin decizia de la 1 aprilie 1913, România intra într-un club select de state ale căror armate aveau forțe aeriene constituite în comandamente separate. Franța înființa, în 1909, Serviciul Aeronautic în cadrul Ministerului de Război. Austro-Ungaria avea din 1892 înființată o structură care se ocupa de întrebuințarea baloanelor în scopuri militare, iar primul comandament modern care avea și atribuții tactice a apărut în 1911. Rusia, în 1912, înființa Unitatea Aeronautică a Statului Major General. Germania, deși era avansată în operarea avioanelor, creează primul comandament unificat al aviației (Luftstreitkräfte) în 1916. Britanicii, mai conservatori, constituie Forțele Aeriene tocmai în 1918, dar acestea se bucurau de un grad foarte mare de independență, istoricii și experții în domeniul aviației militare la nivel mondial considerând că acesta este momentul în care apare pentru prima dată în lume categoria de Forțe Aeriene. Italia înființează Forțele Aeriene în 1923, deși în primul război mondial operaseră cu avioane de luptă, dar sub comanda Forțelor Tereste. SUA, deși, au înființat Forțele Aeriene ca serviciu separat în 1947, au constituit prima structură de aeronautică în 1906 - Divizia de Aeronautică ca parte a Corpului de Comunicații din Forțele Terestre. Constituirea Serviciul de Aeronautică Militară, pe 1 aprilie 1913, este și un efect al deschiderii României către progres, dialog și cooperare cu alte țări, inclusiv la nivel militar. Pe parcursul anilor 1911-1912 s-au înfiinţat trei şcoli de zbor civile, la Chitila, Cotroceni şi Băneasa-Bucureşti, unde s-au brevetat şi piloţi militari, iar prin Înaltul Decret Regal nr. 1.953 din 27 martie 1912, Ministerul de Război a înfiinţat Şcoala militară de pilotaj la Cotroceni-Bucureşti, cea de-a patra şcoală de zbor din România. Tot atunci s-a introdus şi insigna de pilot militar. Până în 1913, în şcolile de pilotaj civile şi militare s-au pregătit un număr de 21 piloţi militari, iar alţi 15 aviatori şi-au luat brevetele în Franţa (potrivit Pagini din istoria aviației militare românești. Constantin Al. Pârvulescu (1890-1945) – autor Traian Constantin Dumbrăveanu).
În 1913, arsenalul de avioane militare al României a ajuns la 34, dintre care 16 erau de tipul Bristol-Coandă. Acest tip de avion a fost proiectat de inginerul român Henri Coandă, care încă din anul 1912 lucra la uzinele Bristol din Anglia în calitate de inginer şef şi apoi de director tehnic. Între anii 1914-1916 a continuat dotarea şi pregătirea aviaţiei militare pentru a intra în luptă. Prin Decizia Ministerială nr. 305 din august 1915, s-a înfiinţat Corpul de Aviaţie Român. În felul acesta aviaţia devenea o armă de sine stătătoare, care nu se mai subordona Direcţiei Geniului. La intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, în 1916, Corpul de Aviaţie Român avea în serviciu 44 de avioane, 97 de piloți şi 84 de observatori aerieni.

Insigna - Centenarul Marii Uniri

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama:

deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare,
egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională,
înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic,
desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire,
libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti,
reforma agrară radicală precum
aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate.

Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

Egalitate în educație 2022

Produsul de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la acțiunea Egalitate în educație.

Egalitatea de șanse reprezintă conceptul conform căruia toate fiinţele umane sunt libere să-şi dezvolte capacităţile personale şi să aleagă fără limitări impuse de roluri stricte. Egalitatea de şanse are la baza asigurarea participării depline a fiecărei persoane la viața economică și socială, fără deosebire de origine etnică, sex, religie, vârstă, dizabilități etc. Şcoala este leagănul copilăriei în care toate speranţele pot deveni realitate dacă cei care iau parte la activităţile de învăţare, pofesori şi elevi, conştientizează diversitatea şi complexitatea naturii umane şi valorifică fiecare talent sau latură creativă dăruită de Dumnezeu. Şcoala românească se confruntă în ultimul timp cu diferite probleme, printre care se numără şi şcolarizarea copiilor defavorizaţi sau celor cu cerinţe educative speciale Egalitatea șanselor de instruire este teoretic garantată în aproape toate țările lumii, dar realizarea practică a acestui principiu generos continuă să rămână una din cauzele de importanță majoră ale reformelor. Conceptul de ,,egalitate“ înseamnă astăzi ceva mai mult decât drepturile egale pe care democrații secolului trecut le revendicau cu entuziasm pentru toți cetățenii; ea înseamnă o egalitate reală a șanselor individuale de promovare socială, iar educația este instrumentul cel mai important în dezvoltare. Egalitatea şanselor semnifică, în fapt, oferirea de opţiuni multiple pentru capacităţi şi aptitudini diferite, „o educaţie pentru toţi şi pentru fiecare”, o educaţie deschisă pentru toate persoanele, indiferent de vârstă şi condiţii socio-economice, dar şi o educaţie pentru fiecare, în funcţie de nevoile sale specifice – evitându-se omogenizarea şi încurajându-se diversitatea – care să creeze premisele egalităţii şanselor de acces în viaţa socială. Această opţiune a fost susţinută de politicile de egalizare a şanselor care au avut ca obiective combaterea excluziunii şi selecţiei exacerbate, formarea competenţelor de bază pentru toţi indivizii, educaţia de tip „a doua şansă” pentru cei care au părăsit sistemul educativ, integrarea educaţiei formale cu educaţia non-formală şi educaţia informală, astfel încât să se extindă situaţiile de învăţare. În categoria copiilor defavorizaţi îi putem include pe cei proveniţi din familii monoparentale sau orfani de ambii părinţi, copiii ai căror părinţi sunt şomeri, au grave probleme de sănătate sau un comportament imoral, copiii care locuiesc în zone izolate sau îndepărtate şi a căror şcolarizare depinde de existenţa unui mijloc de transport şi copiii de etnie rromă care se integrează cu greutate în colectivul clasei de elevi. Cea mai bună soluţie pentru un sistem educativ care să răspundă nevoilor tuturor elevilor se dovedeşte a fi educaţia incluzivă, caracterizată prin următoarele principii: dreptul fiecărui elev la educaţie pe baza egalităţii şanselor; nici un elev nu poate fi exclus din educaţie sau supus discriminării pe motive de rasă, religie, culoare, etnie, sex, limbaj, dizabilităţi; şcoala se adaptează la nevoile elevilor; diferenţele individuale între elevi constituie o sursă de bogăţie şi diversitate, şi nu o problemă. Şcoala incluzivă are la bază un curriculum adaptat în raport cu nevoile copiilor. Adaptarea curriculumului se poate realiza prin selectarea unor conţinuturi din curriculumul general adresat copiilor normali, care pot fi însuşite de copiii cu cerinţe speciale; introducerea elevilor cu cerinţe educative speciale într-o varietate de activităţi individuale, terapeutice, destinate recuperării acestora; folosirea unor metode şi procedee didactice, a unor mijloace de învăţământ intuitive, de natură să sprijine înţelegerea conţinuturilor predate la clasă. Conceptul de cerinţe educative speciale presupune necesitatea unei abordări diferenţiate şi specializate a educaţiei copiilor în funcţie de deficienţele pe care le prezintă. Tipurile de deficienţe întâlnite la elevii cu cerinţe speciale sunt: deficienţe mintale, deficienţe de auz sau vedere, deficienţe fizice, psihomotorii, tulburări de limbaj, tulburări de comunicare şi relaţionare, tulburări de atenţie şi hiperactivitate – ADHD. Tot aici se înscriu şi cazurile copiilor care eşuează la şcoală din diferite motive – copii instituţionalizaţi, copii care provin din comunităţi etnice defavorizate etc. Aceştia au dreptul fundamental la educaţie, posedând caracteristici, interese, aptitudini şi necesităţi de învăţare proprii. De aceea proiectarea sistemelor educaţionale şi implementarea programelor şcolare trebuie să ţină seama de marea diversitate a caracteristicilor şi trebuinţelor elevilor incluşi în procesul instructiv-educativ, care trebuie să asigure şanse egale pentru copiii defavorizaţi prin implicarea tuturor cadrelor didactice, părinţilor şi a instituţiilor locale abilitate. Din perspectiva reglementărilor adoptate de statul român, copiii cu cerinţe educative speciale pot fi integraţi fie în unităţi şcolare de educaţie specială, fie în grupe şi clase speciale din unităţi preşcolare şi şcolare obişnuite, fie în mod individual în unităţi de învaţământ obişnuite. Aceste şcoli trebuie să se adapteze unei pedagogii centrate asupra copilului, capabilă de a veni în întâmpinarea trebuinţelor fiecărui copil în parte. Cadrele didactice trebuie să adopte mijloace de combatere a atitudinilor discriminatorii, construind o societate bazată pe spiritul de toleranţă şi oferind şanse egale la educaţie pentru elevii defavorizaţi. Societatea contemporană pune tot mai mult accentul pe diversitate. Educaţia pentru diversitate este un răspuns la pluralismul de toate felurile cu care ne confruntăm. Valorificarea diversităţii permite toleranţa; recunoaşte, apreciază şi facilitează procese implicate în explorarea şi descoperirea noului, conduce la întărirea relaţiilor în cadrul comunităţii şi măreşte posibilităţile tinerilor de a se realiza într-o societate pluralistă, din ce în ce mai complexă. Instituţiile de învăţământ trebuie să ia măsuri potrivite pentru eliminarea oricărei forme de discriminare prezente în interiorul lor. Profesorii au nevoie să îşi conştientizeze propriile prejudecăţi, să fie corect formaţi, să ia în considerare condiţiile sociale şi nevoile elevilor. Copiii trebuie pregătiţi să înveţe să trăiască şi să interactioneze pozitiv în această lume diversă. Multiculturalitatea este un fenomen care ne îmbogăţeşte cu diversitate. Şcoala trebuie să formeze deprinderea preţuirii valorilor pluriculturale, ideea ca nu există valori superioare sau valori inferioare. Există valori specific care trebuie preţuite prin aportul lor la nuanţarea şi îmbogăţirea celorlalte culture cu care vin în contact. Şcoala românească trebuie să construiască diverse strategii pentro o tratare pluralistă a diversităţii culturale, cum ar fi: aprecierea patrimoniului cultural pe care îl aduc cu ei elevii şi utilizarea acestuia pentru a ajuta profesorii şi directorii să înveţe culturile elevilor; utilizarea conflictelor etnice pentru producerea unor schimburi culturale şi sociale pozitive; crearea unui mediu de cooperare între elevi, profesori şi familiile elevilor; facilitarea succesului tuturor prin asigurarea accesului egal şi eficient la instituţia şcolară; înlăturarea prejudecăţilor legate de rasă, clasă socială sau etnie; eliminarea unor practici care dezavantajează persoane şi grupuri de elevi. Egalitatea şanselor de instruire este teoretic garantată în aproape toate ţările lumii, dar realizarea practică a acestui principiu generos continuă să rămână una din cauzele de importanţă majoră ale reformelor. Conceptul de „egalitate“ înseamnă astăzi ceva mai mult decât drepturile egale pe care democraţii secolului trecut le revendicau cu entuziasm pentru toţi cetăţenii; ea înseamnă o egalitate reală a şanselor individuale de promovare socială, iar educaţia este instrumentul cel mai important în dezvoltarea la maximum a acestor şanse. Specia umană se conformează şi ea acelui principiu director al evoluţiei speciilor – variabilitatea; indiferent de numărul indivizilor, educaţia lor trebuie să fie diferenţiată şi specializată, în funcţie de „echipamentul natural-genetic“ al fiecăruia, de aptitudinile şi interesele fiecărei persoane, corelate cu nevoile de cadre competente ale societăţii.

___________ooOoo___________

AFIȘ - DOCUMENT ISTORIC

PROPAGANDĂ COMUNISTĂ