Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE

1. Stadionul olimpic din Montreal – Canada, a fost construit în anii ’70 ca bază sportivă principală a Jocurilor olimpice de vară din anul 1976. Stadionul este situat în Parcul Olimpic din cartierul Hochelaga-Maisonneuve a orașului Montreal, provincia Quebec.

Capacitatea maximă a stadionului a fost de 73000 locuri pe fotolii pe timpul Jocurilor olimpice și după. Stadionul este realizat după proiectul arhitectului francez Roger Taillibert și se estimează că a “înghițit” 1,47 miliarde dolari pănă în anul 2006, aici intrând costul de construcție (770 milioane dolari) inclusiv costuri suplimentare, dobânzi și reparații. Stadionul cu cel mai mare număr de locuri din Canada, a devenit casa echipelor profesionale de baseball și fotbal din Montreal. În prezent stadionul servește ca o destinație polivalentă pentru evenimente speciale (de exemplu, concerte, spectacole comerciale), cu o capacitate minimă de 56040 de locuri. Capacitatea poate fi extinsă pentru montarea de scaune temporare. Stadionul este conectat direct la stația de metrou Pie IX. Pe latura de nord stadionul are un turn înclinat înalt de 175 de metri. Stadionul a fost proiectat să aibă o instalație elaborată care să poată acționa un acoperiș mobil cu ajutorul unor cabluri suspendate fixate la un turn înclinat. Designul clădirii este apreciat ca o capodoperă a arhitecturii organice moderne. Taillibert s-a bazat în realizare clădirii pe forme vegetale și animale, urmărind să includă structuri vertebrale și chiar tentacule. Stadionul a fost inițial planificat pentru a fi terminat în 1972, dar marea deschidere a fost anulată din cauza grevei lucrătorilor din construcții. Construcția a fost salvată fiindcă a fost cumpărată de guvernul canadian.

Datorită sistemului greoi de închidere și deschidere a acoperișului acesta a fost acționat până în prezent doar de maximum 100 de ori. După anul 1976 pe scheletul turnului înclinat s-a montat un lift cu capacitatea de 76 de persoane care parcurge toată lungimea turnului în mai puțin de 2 minute, cu viteza de 2,8 metri /secundă. Cabina este proiectată să staționeze la nivel superior un timp pentru a oferi pasagerilor posibilitatea de admira panorama orașului. Stadionul a generat venituri în medie de 20 de milioane de dolari în fiecare an din 1977. De-a lungul timpului acoperișul a creat cele mai serioase probleme, care până la urmă s-au rezolvat dar cu mare cheltuială. A fost nevoie de 30 de ani pentru a achita în cele din urmă costul, ceea ce a dus la porecla sa de „Big Owe”.

2. Casa de oțel este o realizare arhitectonică situată la 20 minute de mers de orașul Lubbock, statul Texas, SUA. Edificiul seamănă cu un OZN uriaș sau poate un pian uriaș, ce are patru picioare, și este situat chiar pe marginea șoselei.

În realitate, această structură bizară este de fapt casa cuiva - sau, cel puțin, era până acum. Căminul de oțel este munca dragostei lui Robert Bruno, un sculptor neconvențional care a lucrat manual din 1973 până la moartea sa în 2008. Situată pe o creastă, cu vedere la Lacul Ramsom Canyon, Casa de oțel a lui Robert Bruno este fabricată din 150 de tone de oțel înnegrit, fiecare piesă fiind sudată manual fără nicio asistență exterioară. Interiorul este din lemn, asemănându-se cu interiorul unui trunchi de copac, iar multe dintre ferestre sunt din vitralii frumoase. Însă, după 35 de ani de muncă asiduă. timpul nu i-a ajuns lui Bruno și capodopera sa nu a fost niciodată finalizată. Există goluri între diferitele niveluri ale casei, iar planurile arhitectului de a instala un acvariu, o piscină și alte obiective, nu fost niciodată realizate. Pentru Bruno, Casa de oțel a fost considerată mai degrabă un hobby decât un proiect care trebuia finalizat. Trebuie spus că Robert Bruno nu era arhitect profesionist ci arhitect amator iar casa este dovada unui hobby de suflet. Casa e construită pe trei niveluri având o suprafață utilă de 2200 metri pătrați.

Pentru a intra de pe stradă, parcurgi urcând o bretea scurtă, ca și cum ai urca pe o navă, care ducea la o ușă masivă de oțel. Trecând prin ea, a intrat pe deplin în lumea lui Bruno, un univers multidimensional de panglici de oțel de culoare ruginie cu podelele care se deplasează în sus și în jos, și pereții răsucindu-se, transformându-se și contopindu-se. Casa are un living afundat cu ferestre sectoriale prin care se poate vedea Lacul Ramson Canyon. Dormitorul improvizat al lui Bruno, este mobilat sumar cu un pat, un birou mic din lemn pe care l-a proiectat pentru el și un dulap chinezesc antic. Din dormitor se ajunge într-o baie mică. La acest nivel principal este bucătăria și un al doilea dormitor. O scară înfiorătoare, cu trepte de lemn de măsline întunecat, duce la ultimul etaj, unde ești întâmpinat de o fereastră lungă curbată și o terasă în lateral. Astăzi, la aproape un deceniu de la moartea lui Bruno, Casa de Oțel este ținută în viață de Charles Hobbs, unul dintre vecinii lui Bruno, care acum servește ca administrator al clădirii și ghid turistic. Deși mulți l-au îndemnat să completeze casa, edificiul a rămas neschimbat.

3. Clădirea Torres Blancas din Madrid – Spania este situată la intersecția străzilor Calle Corazon de Maria cu avenida de America. Edificiul este opera lui Francisco Javier Saenz de Oiza ca arhitect și Leonardo Frnandez Troyano și Carlos Fernandez Casado ca ingineri de proiect, el construindu-se între anii 1964 – 1968.

Pentru realizarea acestui proiect arhitectul a fost distins cu Premiului Colegiului Oficial al Arhitecților din Madrid (1972) iar doi ani mai târziu cu premiul european de excelență. Clădirea este o structură pe bază de cilindri, înconjurată pe întregul perimetru de balcoane cu zăbrele de lemn. Edificiul are 81 de metri înălțime, douăzeci și trei etaje, destinate locuințelor și birourilor, plus un etaj suplimentar în partea de sus a clădirii, două etaje la subsol și etajul de acces. Există un etaj de servicii rezervat facilităților generale între etajele 21 și 22, iar pe acoperiș este o piscină. În ciuda numelui său, este un singur turn, care, nu este alb, ci gri, construit din beton. Se susține adesea că proiectul inițial era format din două turnuri și că clădirea își datorează numele folosirii betonului alb pe fațadă, care a fost ulterior respins din motive bugetare. Această anecdotă nu este adevărată, iar proiectul a fost întotdeauna un singur turn, din beton armat convențional. Termenul "turnuri" în plural se datorează mai multor cilindri care alcătuiesc un singur turn.

Structura clădirii este realizată din beton armat neexistând stâlpi. Pereții exteriori și structura verticală internă sunt elementele care garantează funcțiile de sprijin. Intenția lui Oiza a fost să construiască o clădire rezidențială unică, care să crească organic, precum un copac, traversat vertical de scări, ascensoare și facilități, ca și cum ar fi vasele lemnoase ale copacului și cu terase curbate grupate ca și cum ar fi frunzele ramurilor. Pentru a evidenția rezistența și frumusețea inerentă a betonului, arhitectul a ales o formă care seamănă cu modelele organice de creștere ale copacilor: volumele principale sunt concepute prin forme cilindrice care se nasc din forme circulare mici. În timp ce unele dintre spațiile interioare prezintă calități liniare minime, acestea sunt rupte și transformate prin utilizarea de cercuri și spații curbiline secundare. Acest limbaj este realizat pe balcoane semicirculare și servește la netezirea intersecțiilor în unghi ascuțit ale volumelor circulare primare. Astfel, balcoanele rulează, în general, dintr-o parte în alta, pe măsură ce se ridică, creând un ritm interesant de asimetrie în masă și un decor spectaculos de umbre.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O POEZIE PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

__________xxx__________

O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - Băile Herculane

Băile Herculane, în limba latină - Aqua Herculis, în limba germană -Herkulesbad, în limba maghiară – Herkulesfürdő, este un oraș stațiune în județul Caraș-Severin, care include și satul Pecinișca. Orașul este situat pe Valea Cernei, la 5 kilometri de magistrala rutieră DN6 (E70), ce leagă vestul țării de București. Prin oraș trece magistrala CFR 900 ce leagă capitala de gara Iosefin – Timișoara Nord. Stațiunea este situată în partea de sud-vest a României, la o altitudine de 168 metri, la 8 kilometri distanță de granița cu județul Mehedinți și doar la 25 de kilometri de frontiera cu Serbia. Factori naturali ai stațiunii sunt: climatul de depresiune intramontană, cu influențe submediteraneene, sedativ-indiferent; ape minerale izotermale și hipertermale (38-60 °C), slab radioactive, hipotone, cu diferite compoziții chimice: sulfuroase, clorurate, calcice, sodice; clorurate, sodice, calcice; oligominerale. Posibilități de tratament oferite în stațiune sunt: aerohelioterapie, băi termale, în bazin descoperit, băi termale sulfuroase și sărate, în vane și bazine acoperite; buvete pentru cură internă cu ape minerale, instalații de hidrotermoterapie (și saună), electroterapie, kinetoterapie, hidrokinetoterapie, în bazine; inhaloterapie; cură de teren. Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 D.Hr. de împăratul Traian, romanii introducând aici cultul balnear preluat de la greci pe care apoi l-au dezvoltat. Atestarea documentară a stațiunii datează din anii 153 D.Hr.,fapt consemnat într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor și divinităților apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimiși ca delegați romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămați, au ridicat acest prinos de recunoștință”. În perioada civilizației romane, stațiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracție pentru aristrocrația Romei antice. Impresionați de excepționala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiți în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules. După retragerea administrației și armatei romane, în timpul împăratului Aurelian, sub presiunea populațiilor migratoare, băile au decăzut mult comparativ cu perioada de strălucirile din vremea romană, deși menținerea numelui indică, că băile au fost folosite tot timpul următor. Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire aduse zeilor pentru vindecare. După Pacea de la Passarovitz – 1718 începe istoria modernă și contemporană a Băilor Herculane, în cadrul Imperiului austriac. În anul 1736 începe reconstrucția și modernizarea băilor, a căilor de acces, grănicerii bănățeni construind aici majoritatea edificiilor din stațiune, care poartă amprenta unui baroc austriac impresionant. Se cuvine să pomenim aici de faptul că în anul 1999, Termele Romane cuprinse în monumentala construcție a hotelului Roman au fost redate, după 2000 de ani, în circuitul turistic astfel încât vizitatorii hotelului au posibilitatea să urmeze tratamentul balnear în aceleași condiții cu cele ale guvernatorului provinciei, generalul roman Marcus Aurelius Pius. Stațiunea este vizitată de-a lungul timpului de mari personalități, între care: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef și împărăteasa Elisabeta. În anul 1852 împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă stațiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta (Sisi) scrie un jurnal intim în care Băile Herculane sunt o prezență distinctă și încântătoare. După primul război mondial și semnarea Tratatului de la Trianon, Banatul și localitatea Băile Herculane au revenit României. După cel de-al doilea război mondial localitatea a fost declarată oraș iar din anul 2011(???) și stațiune balneară. În anul 2011 orașul număra 5008 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002) dinatre care: români – 86,7%, romi – 2,21% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Băile Herculane astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 86,82%, romano catolici – 1,61% și restul – nedeclarată sau altă religie. Peisajul variat, flora si fauna bogata, clima placuta, împrejurimile pitoresti fac din Baile Herculane un loc preferat pentru vacanta, reconfortare, odihna activa. Muzeul din statiune expune documente istoria Bailor Herculane si a imprejurimilor, pietre votive, piese numismatice, etc. Pentru amatorii de catarat pe stanci, alpinism si escalada, statiunea montana din sud vestul Romaniei detine in muntii Cernei locuri renumite unde turisti din toata lumea vin sa practice alpinismul. Poate cel mai renumit loc din statiunea montana Baile Herculane unde se practica alpinismul, este in apropierea hotelului Roman. În afară de clădirile monumentale ale orașului, unele cu nevoi de reparații, enumăr mai jos alte atracții ale localității Băile Herculane: Muzeul de Istorie, Grota cu aburi, Pestera lui Adam, Grota Haiducilor, Varful Domogled, Grota lui Serban, Sapte Izvoare, Cascada Cernei și Statuia lui Hercules.

Statuia lui Hercules este un monument istoric aflat pe teritoriul orașului Băile Herculane. Statuia este turnată în bronz în anul 1847 de meșterii vienezi Ramelmayer și Glantz. Statuia îl reprezintă pe zeul Hercules, purtând pe umărul stâng pielea leului din Nemeea și o măciucă. Pe soclul statuii este scris; "Herculi pro salute imperatorum severi et Antonini P II Conservatori Augustorum Dominorum nostrorum CI Gallus C.V. legatus eorum PR. PP. CUM SUIS" 198-211 e.n. Baile Herculane" ceea ce înseamnă; “Lui Hercules cu omagii i s-a ridicat acest altar pentru imparatii Severus Antonius Pius, C.I. Gallus, devotata augustilor nostri imparati, trimisul acestora ca guvernator al Provinciei impreuna cu ai sai 198-211 e.n. Baile Herculane." Statuia a fost montată pe locul unei fântâni din marmură roșie ce se afla în centrul stațiunii, ea fiind donată în anul 1871, de către arhiducele moștenitor Carol al Austriei, ofițerilor și soldaților care păzeau granița Imperiului Austro-Ungar.

Insigna - 50 de ani oraș Bocșa 1961 - 2011

Oraș Bocșa, Caraș-Severin, România

Bocșa, în limba maghiară - Boksánbánya, în limba germană –Bokschan, este un oraș din județul Caraș-Severin, format din trei cartiere, odinioară comune de sine stătătoare: Bocșa Română, Bocșa Montană și Vasiova. Orașul este situat pe cursul mijlociu al râului Bârzava, la 18 km de municipiul Reșița, pe comunicația DN58B Reșița – Timișoara. La recensământul din anul 2011 orașul număra 15842 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 16911 locuitori), dintre care: români – 82,43%, maghiari – 1,79%, romi – 3,37%, germani – 1,04% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Bocșa, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 69,25%, romano catolici – 4,38%, penticostali – 8,58%, baptiști – 4,6% și restul – nedeclarată sau altă religie. O primă mențiune despre existența localității Bocșa o găsim în anul 1333 în catastihul protopopiatului latin de Caraș referitor la deportarea zeciuielii papale. Din punct de vedere politico-administrativ, Bocșa a fost declarată oraș începând cu 1 ianuarie 1961 și a luat ființă prin unirea comunelor Bocșa Română, Bocșa Montana și Vasiova (cărora li s-au alăturat anterior localitățile Bichistin, Altwerk și Neuwerk). Localitatea Bocșa Montană, azi cartier al orașului Bocșa, a fost declarată stațiune climaterică prin Decoziunea 46713 din data de 25 iulie 1931. Declararea ca localitate climaterică a Bocșei Montane a fost determinată de condițiile climaterice deosebite de care se bucură zona sa, denumită local Pringhel, unde datorită pădurilor si curenților specifici există un aer ozonat benefic pentru refacerea stării de sănătate. În această parte a orașului a fost amenajată și a funcționat mulți ani o zonă de agrement dotată cu un ștrand, jocuri distractive, restaurant, bărci pentru plimbări de agrement pe râul Bârzava și un stadion. Enumăr mai jos câteva din atracțiile turistice ale orașului: Mânăstirea „Sfântul Ilie de la Izvor”construită la începutul secolului XX; Muzeul „Constantin Lucaci” din Bocșa, inaugurat 5 iunie 2012 care prezintă 17 sculpturi din oțel inoxidabil; Arborele pagodelor, lângă Oficiul de Cadastru Agricol din Bocșa există un arbore de Ginkgo biloba, în România fiind doar zece asemenea exemplare, cel din Bocșa are peste 100 de ani. Acum nominalizez câteva personalități care s-au născut sau au trăit pe aceste meleaguri: Zeno Vancea – muzicolog, Aurelia Fătu Răduțu – cântăreață de muzică populară, Monica Tatoiu – om de afaceri, Sorin Frunzăverde – politician și Dorinel Munteanu – fotbalist renumit.

Placheta - Cupa veteranilor (schi)

Ediția a XII-a 1976 Semenic

Schiul este un sport de iarnă care constă în coborârea unor pante înzăpezite pe schiuri prinse de ghetele echipamentului individual. El cuprinde mai multe discipline sportive din care amintesc; schi fond, schi alpin, slalom, sărituri cu schiurile etc.

Statiunea turistica Semenic este situata in judetul Caras-Severin, in Muntii Semenic. Muntii Semenic reprezinta cea mai importanta subunitate a Muntilor Banatului, nu degeaba intreaga zona poarta numele de Banatul Montan. Muntii Semenic fac parte din grupa sudica a Carpatilor Occidentali, culminand cu Varful Piatra Goznei (1447 metri) si Varful Semenic (1445 metri). Partiile de schi din Muntii Semenic se gasesc la 40 km de Resita, la o altitudine de 1400 de metri, si ofera servicii turistice precum centre de închiriat echipament sportiv, cursuri de initiere la schi, snowmobile, nordic walking, cicloturism, enduroturism, drumetiile. Complexul turistic cu spatii de cazare, restaurante si baruri se gaseste la peste 1400 m altitudine, intre virfurile Piatra Goznei si Semenic.Clima este blanda si usor suportabila, chiar si pentru copii. In timpul iernii temperaturile se situeaza intre -25 grade Celsius pana la +6 grade Celsius, vara intre +10 grade Celsius si +25 grade Celsius. Semenicul este unul dintre putinele locuri din tara unde zapada persista chiar si sase luni pe an, timp in care turistii pot schia in voie, la preturi acceptabile. Tot în zonă, însă în Văliug, a fost amenajată cea mai lungă pârtie de schi din ţară, de 5,8 kilometri şi o alta, de 800 de metri, dotată cu nocturnă şi tunuri de zăpadă artificială. Dintre pârtiile mai vechi, chiar din staţiune, cea mai lungă pârtie de pe Semenic este Uriaşul cu o lungime de 1200 de metri. Diferenţa de nivel este de 220 de metri, iar traseul este considerat de un nivel mediu. Teleschiul poate transporta până la 800 de persoane pe oră. Ajungând pe aici se poate vizita; colectia trofeelor de vanatoare si biserica din secolul al XIX-lea, ce fac parte din ansamblul complexului turistic din Semenic, parcul national Semenic, lacul Cozna de la Crivaia, rezervatia naturala Izvoarele Nerei, rezervatia paleontologica de la Soceni, Lacul Valiug, Punctul fosilifer de la Apadia, Delinesti, Petrosnita, Târnova, Garâna, statiunea balneoclimaterica și lacul Trei Ape.

Insigna - 50 ani natație Reșița 1926 - 1976

Natația este înotul practicat ca sport. Înotul este mișcarea de deplasare a oamenilor sau animalelor prin apă, de obicei fără niciun fel de asistență. Tipurile sau stilurile de înot sunt craul, bras, fluture sau spate, dar și anumite derivate ale acestora, de exemplu bras lung, spate dublu etc. Natația este un sport nautic și disciplină sportivă în care sportivii se întrec în mai multe probe care implică deplasarea în apă prin înot. Natația cuprinde mai multe ramuri sportive: înotul sportiv, polo pe apă, sărituri în apă și înot sincron. Pe lângă aceste ramuri ale natației ar mai putea fi incluse și altele, cum ar fi: înotul de fond (maratonul nautic), înotul subacvatic, înot masters. Unele probe de înot sunt incluse și în competițiile de triatlon și pentatlon modern.

Redau mai jos câteva din istoria sportului înot la români. Din datele culese de N. Postolache (Istoria Sportului in Romania - 1995) s-au retinut cateva momente semnificative: in anul 1769 - se vorbeste in Cronica Hotinului despre inotul "iepureste" la romani; in 1820,la Arad, pe malul Muresului, functiona o baie publica care avea si o ,,scoala de inot"; in 1840-1841, Gheorghe Asachi (referent al scolilor din Moldova) include in programul scolar al Academiei Mihailene din Iasi, ca materii obligatorii, exercitiile de gimnastica, scrima si inot; in 1845 se publica la Arad cartea "Maestrului de inot aradean"; in 1850 se amenajeaza primul bazin natural pe malul Muresului, la Arad. Sfarsitul sec. al XIX-leasi inceputul sec. al XX-lea au fost marcate de preocuparile pe plan organizatoric si competitional, in special in orasele Timisoara, Oradea, Cluj, Targu Mures, Arad, Bucuresti (aici Societatea "Tirul" va juca un rol deosebit). S-au organizat diferite intreceri, care aveau ca scop principal efectul spectacular si distractiv, dar si recunoasterea caracterului utilitar al inotului. Aceste actiuni au insemnat primii pasi in afirmarea inotului,ca sport, al inceputului jocului de polo si sariturilor in apa. In 1880 se deschide in Bucuresti bazinul si "Scoala de inot" a societatii "Tirul". Bazinul, captusit cu lemn, avea dimensiunile de 30/15m. Primul concurs dotat cu premii se desfasoara in 1888, cind in cadrul Serbarii Anuale a societatii "Tirul" figureaza si inotul. In provincie, Timisoara pare sa fie primul oras unde se infiinteaza o sectie de natatie, in 1899, la clubul "Atletic" (T.Schaed - Istoricul natatiei in Banat). Mai tirziu apar A.M.E.F.A. (Arad) in 1911, Gloria C.F.R. Arad in 1919, Vulturii Lugoj in 1923 etc. In 1905, la serbarile organizate in Bucuresti de societatea "Tirul", s-au disputat doua probe de inot: inotul sub apa, cistigat de elevul M.Herdan si inotul de "iuteala", cistigat de elevul N.Serbanescu. Inca nu se poate vorbi totusi de inot ca sport. Tot acum apar unele actiuni in orasele mari din Ardeal, precum si la Galati, Braila, Constanta. In 1912 are loc prima editie a concursului de fond pe Dunare intre Macin-Ghecet (13 Km.), care dupa razboi va deveni traditional. In 1912 se constituie "Comisiunea de natatie" in cadrul FSSR (Federatiunea Societatilor Sportive din Romania). O noua etapa de dezvoltare a inotului caracterizeaza anii 1929 si 1930, cind se poate spune ca aceasta disciplina a ajuns la maturitate. Astfel, la Bucuresti, in anul 1929 se deschide una din cele mai frumoase baze sportive: Bazinul Kiseleff (azi Strandul Tineretului). In anul urmator, 1930, Bucurestiul este inzestrat cu un nou bazin: Lido, deschis in luna august printr-o importanta competitie: "Cupa inter-orase" (cu participarea unor sportivi din Bucuresti, Cluj si Tg.Mures). Pe data de 21 decembrie 1930, se constituie Federatia Romana de Inot (pe care o vom gasi si sub denumirea de FR de Natatie), care se afiliaza la UFSR.

Insigna - Al XIX-lea simpozion național Reșița 15-18 mai 2002

Societatea Numismatică Română - 1903

Insigna de mai sus s-a bătut în cinstea celui de-al XIX-lea simpozion național de numismatică organizat la Reșița în perioada 15 – 18 mai 2002 sub egida Societății Numismatice Române (S.N.R.). Insigna este realizată din tombac, are forma rotundă și diametrul de 3 centimetri. Pe marginea extremă a insignei este redat un cerc continuu de forma unui șnur artistic iar în centrul câmpului este redată emblema SNR.

Era pe la începutul veacului al XX-lea. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (S.N.R.). Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." În prezent SNR are filiale în aproape toate județele țării. Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române.

Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva.

Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris.

Insigna - Sectorul de turism Caraș Severin

Insigna de mai s-a conferit personalului cărășean din turism. Se știe că județul Caraș-Severin are un mare potențial turistic iar aceste insigne, purtate la vedere, deosebeau personalul angajat de marea masă de turiști.

Municipiul Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița și dedesubt pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură din acest oraș, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.

Apeductul

Barajul de apă

Dealul crucii

Fabrica de alcool

Fabrica de amoniac

Templul izraelit

Universitatea Eftimie Murgu

Magazinul universal

Prefectura

Primăria

Centrala electrică "Grebla"

Catedrala ortodoxă

Vederi

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ, dar și alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri, inclusiv o trimitere poștală ilustrată.