Epaminonda's Blog.....: FILATELIE - CENTENARUL NAȘTERII REGELUI CAROL I, EXPLORATORUL ROMÂN POLAR ING. TEODOR NEGOIȚĂ ȘI ROMÂNIA 125 DE ANI ÎN UNIUNEA INTERPARLAMENTARĂ

1. În anul 1939 Poșta română a pus în circulație câteva produse filatelice care marchează centenarul nașterii primului rege al României – Carol I. Mai jos vei putea admira trei dintre aceste produse. Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană.

Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866.

În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”

Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”.

O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

2. Dr. ing. Teodor Gheorghe Negoiţă s-a născut la data de 27 septembrie 1947 în comuna Sascut din judeţul Bacău şi a decedat la data de 23 martie 2011. Deoarece părinţii săi erau de profesie învăţători, micul Teodor a avut norocul să aibă acasă o bibliotecă cu foarte multe cărţi vechi de călătorii.

A fost atras încă de atunci mai ales de descrierile unor expediţii în zonele cele mai dificile de pe glob. Urmează ulterior cursurile Facultăţii de Chimie Industrială de la Iaşi, devenind inginer chimist. În perioada Facultăţii, a frecventat şi cursuri la Facultatea de Geografie, de Istorie sau de Folclor. Era pasionat de etnologie şi cel mai mult îl interesau pădurile ecuatoriale.Era însă imposibil pe vremea aceea să faci o cercetare efectivă pe teren, aşa că şi-a gasit un refugiu într-un domeniu pe care putea să-l aprofundeze în ţară: speologia. Avea vârsta de 33 de ani când a învăţat, de unul singur, tehnica speologiei alpine. Pasiunea sa a evoluat apoi către peşterile de gheaţă şi s-a concretizat într-un proiect mai consistent: primul program românesc de cercetări polare iniţiat in 1987.

Abia după 1990 visul a devenit realitate. Încă de la primele expediţii, el a intrat în contact cu cercetătorii danezi, norvegieni, canadieni, ruşi, cu intenţia ca grupul său de cercetători polari români să nu urmeze direcţii de cercetare care să se suprapună cu ale altor ţări, ci să efectueze cercetări originale, care să evidenţieze meritul particular al României. În anul 1997 a început să prezinte lucrări la „Tratatul Antarctic”, la care România aderase încă din anul 1971. Niciun român nu prezentase până atunci contribuţii evidenţiate prin cercetări. În anul 2000 Teodor Negoiţă beneficiază, de onoarea de a avea cuvântul de deschidere, cu ocazia „Tratatului Antarctic” desfăşurat la Londra, în faţa a 43 de ţări. Cu prilejul întâlnirii anuale a Tratatului Antarctic, care s-a desfăşurat la Stocholm în iunie 2005, s-a semnat un acord prin care Australia a cedat Fundaţiei Antarctice Române una dintre bazele sale de cercetare de pe coasta de est a Antarcticii. Semnarea acestui acord a avut loc în prezenţa ambasadorilor celor două state: România şi Australia. Astfel, exploratorului român Teodor Negoiţă i-au fost recunoscute eforturile de continuare a tradiţiei începute de Emil Racoviţă în urmă cu mai bine de un secol. La data de 13 ianuarie 2006, a avut loc inaugurarea primei staţii româneşti permanente de cercetare şi explorare din Antarctica, Staţia Law-Racoviţă. Baza Română de Cercetări Antarctice Law-Racoviţă a fost oferită României de către Divizia Antarctică Australiană. “După mai bine de 100 de ani, l-am readus pe Racoviţă în Antarctica. Cea mai mare satisfacţie din cariera mea am avut-o când am preluat baza de la australieni. Am fost atât de emoţionat atunci, că nici nu puteam semna”, a mărturisit dr. Teodor Negoiţă. Cu scopul de a inaugura staţia din Antarctica, Teodor Negoiţă a efectuat cea de-a XIII-a expediţie a sa în regiunile polare, petrecând două luni şi jumătate pe continentul antarctic, într-o echipă de cercetare alături de două femei, primele românce în Antarctica – dr. Florica Topârceanu – cercetator la Institutul de Virusologie al Academiei Române, prima femeie-biolog dupa Racovita la Polul Sud, si o tânara biochimista, din Târgoviste, Ileana Bocanciu, vicepresedinte a Clubului “Chindia” – studenta la Facultatea de Geografie. Gândul cel mai drag al cercetătorului polar este acela ca Statul Român să preia Baza a cărei întreţinere nu ar costa mai mult de 10% din bugetul unei ambasade româneşti. O altă dorinţă “fierbinte” a cercetătorului este ca la Baza de la Polul Sud, în vara australă, să aibă o expediţie internaţională, cercetători care să lucreze alături de români în proiecte ştiinţifice comune. Dr. ing. Teodor Negoiţă, directorul Institutului Român de Cercetări Polare, a fost decorat cu înalte ordine româneşti. Cu prilejul aniversării aderarării României la Uniunea Interparlamentară (U.I.P.) în data de 18 aprilie 2016, a fost lansată emisiuea filatelică aniversară „România, 125 de ani în Uniunea Interparlamentară ”, formată dintr-un timbru cu valoarea de 3,00 lei, care prezintă portretul lui V.A. Urechia si o colită dantelată. Timbrul colițtei prezintă sigla organizației.

3. Uniunea Interparlamentară (U.I.P) în limba engleză - Inter-Parliamentary Union; în limba franceză - L’Union Interparlementaire, este o organizație internațională înființată în 1889 de William Randal Cremer (Marea Britanie) și Frédéric Passy (Franța).

A fost primul forum permanent pentru negocierile politice multilaterale. Inițial, organizația a fost concepută pentru parlamentari, însă s-a schimbat într-o organizație a parlamentelor statelor suverane. Parlamentele naționale a 162 de state sunt membre UIP, și 10 adunări parlamentare regionale sunt membrii asociați. UIP are statut permanent de observator la Organizația Naționilor Unite. Parlamentul României a devenit membru UIP în 1891, la cea de-a treia Conferință Interparlamentară desfășurată la Roma, delegația României fiind condusă Vasile Alexandrescu Urechia.

În luna februarie a anului 1834 se năștea, la Piatra Neamț, Vasile Alexandrescu Urechia, istoric, scriitor, om politic român, membru fondator al Academiei Române și profesor la Universitățile din Iași și București. A fost fiul clucerului Alexandru Popovici, membru a clasei boierești și judecător la tribunalul din Piatra Neamț, și al Eufrosinei Manoliu. După moartea tatălui său și recăsătorirea mamei, învață în casele unor rude bogate, unde-l are pe D. Xenopol, tatăl istoricului A.D. Xenopol, profesor de limbă franceză.

Ulterior, urmează cursurile la școala preparandală de la Trei Ierarhi, iar în anul 1844 este înmatriculat la Academia Mihăileană. A fost martorul revoluției de la 1848, în Iași, petrecându-și, apoi, cea mai mare parte a anilor 1850 în Franța, unde-și va lua bacalaureatul în luna august 1856, studiind, mai apoi, literele la Sorbona. V.A. Urechia a acordat o importanță deosebită dezvoltării instituțiilor României moderne, contribuind la pregătirea spirituală a Marii Unirii. Rolul său de înfocat luptător pentru libertatea și unitatea națională a românilor rezultă și din documentele aflate în arhivele nemțene (fondul „Documente și scrisori răzlețe“), dar și din memorialistica vremii.

Cel care a publicat foarte multe articole, conferințe și studii istorice puse în slujba neamului va face parte, alături de alți corifei ai luptei pentru unitate națională din mai multe societăți culturale înființate în orașele Transilvaniei, care au căutat să dea expresie setei de limbă, cultură și artă românească și, totodată, în limitele regiunilor politice la care erau supuse, dorinței lor permanente de unire cu țara mamă, iar în cele întemeiate la București și în alte orașe ale României se îmbrățișa în mod deschis lupta pentru afirmarea și înfăptirea unității naționale. Amintesc în acest sens: Astra de la Sibiu (1861), Societatea Academică Română înființată în 1866 și transformată apoi în anul 1878 în Institutul Național – Academia Română, Transilvania de la București și altele. În data de 17 decembrie 1890 se înființează la București una dintre cele mai însemnate asociații naționale românești.

Este vorba despre “Liga pentru unitatea culturală a românilor”, cunoscută și sub numele de “Liga culturală”, din conducerea căreia va face parte între anii 1893 – 1897 și profesorul Universităților de la Iași și București – V.A.Urechia. Între acțiunile Ligii culturale se numără solidarizarea memorandiștilor și condamnarea politicii reacționare a guvernelor austro-ungare. Urechia, alături de Al.Papiu-Ilarian și Dimitrie Sturdza în dezbaterile din cadrul Senatului (decembrie 1893) au susținut cauza românilor din Transilvania arătând dreptul fraților de peste munți la libertate și unitate națională. Pe adresa președintelui ligii sunt trimise mesaje ale filialelor acesteia din întreaga țară prin care se dă curs liber sentimentelor patriotice de realizare a idealului național: Marea Unire. V.A.Urechia a încetat din viață la București pe 22 decembrie 1901 iar visul său de unitate națională se va împlini la 1 Decembrie 1918.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

___________xxx___________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL BUZĂU

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Grigore C.Monteoru 1831 - 1898

Băile Sărat Monteoru - Județul Buzău 1895 - 1995

Grigore Constantinescu-Monteoru (născut Grigore Stavri, născut 1831 la Târgoviște și decedat la 30 decembrie 1898 în București) a fost un om de afaceri și politician român de origine greacă. Provenit din familia unui luptator eterist, imigrant grec din Bulgaria refugiat în România, a copilărit la Brăila.Dupa moartea primei sale sotii, Elena Perlea, s-a căsătorit pentru a doua oară in 1867 cu fiica unui boier, partener de afaceri din localitatea Lipia, de lângă Buzău. Pe pământul primit ca zestre sau cumparat de el insusi, a descoperit petrol pe care a inceput sa-l exploateze folosind cele mai avansate mijloace tehnice de la acea vreme. In scurt timp ,numarul sondelor de pe terenurile sale din județele Buzau si Prahova a ajuns la peste o mie. De asemenea, a deschis si utilat o mină de petrol in Sarata Monteoru, unica si astazi pe plan mondial, precum și două rafinării cu instalatii si utilaje aduse din Germania. Pentru toate acestea Grigore Monteoru este considerat primul explorator si exportator de petrol din judetul Buzau. In afara mosiei Sarata, averea sa mai cuprindea mosia Stalpu, mosia si padurea Bisoca, mosia Joseni, terenurile petrolifere de la Berca, mosiile Surani si Caldarusani din Prahova, Clondiru, Balta Plopului si Crang, padurile de la Spataru, Negosina, Gura Teghii. Pe lângă activitățile economice, Grigore Monteoru este cel care infiinteaza in anul 1876 organizatia de la Buzau a partidului liberal, al carei presedinte a fost pana la moarte. In anul 1890, infiinteaza filiala de la Buzau a Ligii Culturale. Grigore Monteoru a activat ca politician în Partidul Național Liberal, din partea căruia a fost ales deputat și senator aproape neintrerupt intre anii 1876-1898. Spre sfârșitul vieții, a concesionat o parte din afacerile petroliere concernului austriac Offenheim & Singer, iar cu putin timp inainte de a muri, Societatii Steaua Romana, fiind unul dintre fondatorii acestei societati. Reprezentant al marii burghezii, Grigore Monteoru a investit în domenii dintre cele mai diverse. In anul 1972 a construit in vecinatatea fabricii sale de "uleiuri minerale" din comuna Stalpu, gara numita mai tarziu Baile Monteoru. Tot lui i se datoreaza intemeierea statiunii balneare Sarata Monteoru. La Sarata, localitate care si-a intregit numele cu acela al intemeietorului ei, Grigore Monteoru a construit o impunatoare biserica, scoala primara, scoala de meserii, localul primariei, un spital, farmacie, oficiu postal, locuinte pentru personalul angajat la sondele si mina de petrol, toate acestea pe terenuri daruite de familia Monteoru. La inaugurarea statiunii care a avut loc la 1 Iulie 1895, statiunea Sarata Monteoru avea, pe langa cele doua hoteluri si un cazino, edificate dupa planurile arhitectului german Eduard Honzik, de către constructori italieni din regiunea Veneto si un stabiliment balnear pentru bai calde si reci,dotat cu instalatii si bai aduse din Anglia. Ulterior, in statiunea Sarata Monteoru a fost construit si un al treilea hotel cu 120 de camere. O alta atractie a statiunii erau marile bazine cu apa sarata in aer liber, strandul vechi, precum si parcul de aproape 16 ha in care au fost plantate multe specii exotice, plante subtropicale aduse si aclimatizate de Grigore Monteoru in serele aflate in gradina din jurul propriului sau castel. Valentele terapeutice, confortul, eleganta si frumusetea statiunii Sarata Monteoru au facut ca aceasta sa fie comparata cu cele mai vestite statiuni balneare din Europa; Baden, Karlsbad, Bad Kissingen, Merano, etc. Grigore Monteoru a murit în palatul sau de pe Calea Victoriei din București în 1898, la varsta de 67 de ani.

Sărata-Monteoru (denumit pe scurt și Monteoru; în trecut, Fundul Sărății) este o stațiune balneară de interes local, situată în zona central-vestică a judetului Buzau, Muntenia, Romania, la aproximativ 14 km distanță de municipiul Buzau. Localitatea aparține administrativ de comuna Merei și a fost întâi cunoscută între localnici pentru apele tămăduitoare ale izvoarelor sărate.Stațiunea a avut perioada de glorie până la cel de-al doilea razboi mondial, fiind distrusă după instaurarea regimului comunist și confiscarea proprietății. În anii 1970, statul comunist a încercat sa redreseze stațiunea amenajând două hoteluri și a unei baze de tratament. Ele au fost completate, după căderea regimului și revenirea la economia de piață, de alte inițiative private în domeniul turismului. Localitatea este cunoscută și pentru cultura Monteoru, o cultură arheologică ce cuprinde situri datând din epoca bronzului și a cărei așezare eponimă se află în apropiere de marginea de est a satului de astăzi, pe dealul Cetățuia. Localitatea este plasată la o altitudine de 86 metri într-o depresiune intracolinară drenată de râul Sărata. Climatul depresiunii este temperat continental, cu veri calde și însorite și fără curenți de aer, iar preciptațiile și nebulozitatea sunt reduse. În această zonă, petrolul există în subsol la adâncime mică, iar apele din subteran au conținut mare de petrol, brom, iod și sare, motiv pentru care localnicii folosesc doar apă îmbuteliată, cea din fântâni nefiind utilizabilă. Aceste ape sunt, însă, folosite pentru tratamente medicinale; ele curg din 15 izvoare aflate în toată depresiunea. Apele cu proprietăți curative au fost menționate încă din 1837, localnicii folosindu-le pentru tratarea unor boli. Grecul Grigore Stavri (care ulterior și-a luat numele de Grigore Constantinescu-Monteoru a achiziționat în perioada anilor 1860 – 1880 toate terenurile petrolifere, precum și întregul sat denumit pe atunci Fundu Sărății și s-a îmbogățit din afacerile cu petrol, comercializând atât țiței brut, cât și ulei mineral fabricat în distileria deschisă în anul 1871. Dr. Guyenot, medic consultant la Aix les Bains, Franța și medicul personal al omului de afaceri, l-a sfătuit pe acesta să se trateze cu apele folosite de localnici, iar Constantinescu-Monteoru (stabilit deja acolo) a sesizat potențialul afacerilor din turism. Astfel, el a solicitat serviciile arhitectului german Eduard Honzik, care în anul 1888 construise vila familiei Monteoru, să elaboreze un proiect pentru construirea unei stațiuni balneare. Lucrarea a fost finalizată până în vara lui 1895, între timp fiind descoperit și captat izvorul numărul 2, izvor ale cărui ape aveau să fie studiate din punct de vedere chimic. Inaugurarea a avut loc în ziua de 1 iulie 1895 Monteoru a construit acolo o capelă, un cazinou, un parc în stilul grădinilor englezești, hoteluri și o vilă personală. Monteoru a murit în anul 1898, stațiunea fiind moștenită de ginerele său doctorul Constantin Angelescu și soția sa Virginia Monteoru, precum și de cealaltă fiică a sa Elena. Cutremurul din anul 1940, al doilea război mondial și naționalizarea comunistă, ce au urmat, au dus la abandonarea stațiunii și la părăginirea ei, multe dintre vechile clădiri ajungând să fie demolate iar grădina englezească să fie distrusă. Urmașii lui Grigore Monteoru au reprimit drepturile de proprietate asupra capelei familiei, a unor zone de pădure, precum și asupra vilei aflată în parcul dendrologic în care a funcționat, pană de curând, o tabără de elevi, astăzi fiind închisă publicului.

Cazinoul, clădirea-simbol a stațiunii în perioada interbelică, a fost terminat în anul 1900, după moartea proprietarului, și a costat o jumătate de milion de franci.

Merei este o comună din județul Buzău care include și satele: Ciobănoaia, Dealul Viei, Dobrilești, Gura Sărății, Izvoru Dulce, Lipia, Nenciulești, Ogrăzile, Sărata-Monteoru și Valea Puțului Merei. Extremitatea sudică a comunei este aproape de zona străbătută de șoseaua națională DN1B care leagă Buzăul de Ploiești. Lângă Popasul Merei aflat pe drumul național, DN1B se intersectează cu șoseaua județeană DJ203G, care duce spre sud-est la Stâlpu și Costești și spre nord peste dealul Istrița la Tisău. La recensământul din anul 2011 comuna număra 6803 locuitori în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 7251 locuitori); dintre care: români – 92,44%, romi – 3,79% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Merei astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 94,82%, adventiști de ziua a șaptea – 1,16% și restul – nedeclarată sau altă religie. Satul Lipia, parte integrantă a comunei, a dezvăluit o necropolă și o așezare din secolul IV-V e.n. fiind atestat din anul 1583 de pe vremea lui Mihnea Turcitul într-un document prin care acesta i-a scutit pe locuitorii satului de vinărici. În localitatea balneară sezonieră Sărata Monteoru se poate vizita parcul dendrologic amenajat în curtea vilei Monteoru, fost proprietar al stațiunii, precum și mina de petrol unică în Europa și situl arheologic de pe dealul Cetățuia. În comuna Merei se află situl arheologic de interes național din zona Dealul Cetățuia-Poiana Scorușului, unde s-a descoperit o mare așezare cu necropolă din Epoca Bronzului (mileniul al III-lea–al II-lea î.e.n.). În rest, în comuna Merei se află alte nouăsprezece obiective incluse pe lista monumentelor istorice de interes local. Nouă dintre acestea sunt situri arheologice, cinci sunt monumente de arhitectură: biserica de lemn „Sfântul Pantelimon” de la Ciobănoaia datând din secolul al XVIII-lea; pivnița brâncovenească de la sfârșitul secolului al XVII-lea din satul Izvoru Dulce; biserica „Sfânta Troiță” cu clopotnița, din același sat (construită la 1813); mina de petrol de la Sărata Monteoru (1874) și ansamblul „Băile Monteoru” cuprinzând bazinele vechi (1888–1895) și vila Monteoru (1903) și altele cinci sunt clasificate ca monumente memoriale și funerare, toate fiind vechi cruci de piatră răspândite pe teritoriul comunei.

Insigna - Comandamentul 2 Operațional Întrunit

"Mareșal Alexandru Averescu"

Comandamentul 2 operațional Buzău a fost o mare unitate a armatei române, urmașă a Armatei a II-a, de pe timpul comunismului, care avea misiunea de conducere, control, și coordonare ale misiunilor Armatei Române pe teatrele internaționale de luptă. Comandamentul 2 Operațional Buzău, a purtat numele Mareșal Averescu, personalitate marcantă a istoriei militare române. Sus am postat o poză cu clădirea marii unități buzoiene. În prezent nu mai există structură militară de Comandament operațional în Buzău, aici existând doar comandamentul unei mari unități militare de nivel divizie - Divizia 2 Infanterie "Getica".

Insigna - Inspectoratul de poliție județean - Buzău

Principala atribuţiune a formaţiunilor şi subunităţilor din structura Inspectoratului de Poliţie Judeţean Buzău sunt cele ce rezultă din Legea de organizare şi funcţionare a Poliţiei Române şi anume: aplicarea măsurilor de menţinere a ordinii şi liniştii publice, a siguranţei cetăţeanului, de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, de identificare şi contracarare a acţiunilor îndreptate împotriva vieţii, libertăţii, sănătăţii şi integrităţii persoanelor, a proprietăţii private şi publice, precum şi a altor interese legitime ale comunităţii; Sediul Inspectoratului de Poliție Județean Buzău este situat pe Strada Chiristigii, la nr. 8 – 10. Voi încerca mai jos să prezint un istoric a structurii polițienești a județului Buzău. De-a lungul timpului apararea ordinii si linistii publice în Tarile Romane a fost încredintata unor organe care au purtat diferite denumiri: vornicul, vataful de vanatori, spatarul, aga în Tara Romaneasca. Cuvantul "politie" s-a împamantenit în limba romana probabil din epoca fanariota sub influenta greceasca în secolele XVII - XVIII. În baza Regulamentului Organic din 1831 se trece la organizarea generala a politiei. În activitatea sa Agia s-a bazat pe Regulamentul întocmit de Aga Costache Cantacuzino denumit "Alcatuirea politiei si drepturile sale" - prima lege a politiei cuprinzand 46 de articole. Legea din 17.06.1878 instituie la Bucuresti o politie judiciara si acorda tuturor comunelor urbane dreptul de a avea o politie municipala. În judetul Buzau în secolele XVIII - XIX ordinea si siguranta publica au fost încredintate ispravnicului care pana la Alexandru Ipsilanti era si administratorul judetului si, totodata, judecator local, fiind ajutat în îndeplinirea functiei de catre zapcii. Prin aplicarea prevederilor Regulamentului Organic s-a creat politia, iar la punctul 3 al memoriului trimis catre Obsteasca Adunare a Tarii Romanesti la 23.10.1831 se specifica: "Fiindca acest oras (Buzaul) se afla în drum mare din obstestile asezamantului trebuind a cere a se înfiinta politia cat mai în grab, un logofat, 2 paznici si 4 epistati, caci din lipsa acestora se vor pricinui greseli a caror greutate cade asupra carmuirii". În secolul XX prin legea de la 01.04.1903 omul politic de anvergura Vasile Lascar va moderniza politia, lege prin care s-a obtinut stabilitatea functionarului de politie. În Regulamentul din septembrie 1904 se stipula: "politia din orase sta sub autoritatea ministrului de interne". În perioada ocupatiei germane - 1916 - 1918 - orasul Buzau a fost invadat de cavaleria bavareza astfel încat în aceste locuri se instaleaza administratia militara germana. Organele de ordine romanesti au fost nevoite sa puna în practica dispozitiile autoritatilor de ocupatie. Anul 1929 aduce politistilor buzoieni o noua lege care stipula atributiile generale ale politiei defalcate pe: politia administrativa - care apara libertatea, proprietatea si siguranta persoanelor - si politie judiciara - care constata si urmarea orice infractiune de siguranta sau informationala. O noua lege de organizare a politiei în 1938 semnata de regele Carol al II-lea stipula trecerea politiei urbane din judete sub conducerea comandamentului Legiunii de jandarmi. Realitatile din teren si o puternica opozitie au condus la 01.03.1938 la abrogarea acestei legi.

Încordarea relatiilor internationale din 1938 a intrat în atentia organelor specializate romane, astfel încat organele buzoiene de contrainformatii desfasurau activitati specifice. Dupa izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial politia buzoiana s-a implicat în urmarirea si arestarea spionilor sovietici si a aflat o serie de amanunte legate de starea de fapt din Basarabia; de asemenea, s-au luat masuri pentru preîntampinarea actelor de sabotaj. În aceeasi perioada autoritatile competente buzoiene au luat masuri fata de controlul si supravegherea asistentei asigurate refugiatilor polonezi, iar dupa Dictatul de la Viena si întelegerea de la Craiova a fost monitorizata de catre politistii buzoieni trecerea prin Buzau a refugiatilor din Transilvania, Basarabia si Bucovina. Anul 1943 aduce politiei buzoiene, dupa mai bine de 100 de ani de la înfiintare un sediu propriu. În secolul XIX si în prima jumatatea a secolului XX politia a avut sedii provizorii în case închiriate de la anumiti locuitori. În luna iunie 1943 politia locala a fost mutata în imobilul "General Leon Gavriliul" din str. Transilvaniei, nr. 3. În 1944 politia buzoiana a fost mutata în sediul Palatului Comunal. Prin Decretul nr. 25 din 23.01.1949 a fost desfiintata politia si înfiintata Directiunea Generala a Militiei avand ca principale atributii urmarirea si cercetarea infractiunilor de pe întreg teritoriul tarii, din atributiile Militiei disparand activitatea informativa si contrainformativa care îi va reveni noii structuri înfiintate în 1949 - Securitatea Statului. Militia buzoiana a trecut în totalitate de partea Revolutiei din decembrie 1989, iar în art. 4 din Legea 40 din 18.12.1990 se stipuleaza: "Politia face parte din Ministerul de Interne (.) si îndeplineste atributiile ministrului privind asigurarea respectarii legilor, ordinii si linistii publice".

Râmnicu Sărat 555 de ani de atestare documentară

MCDXXXIX - MCMXCIV (1439 - 1994)

Medalia de mai sus s-a bătul la comanda Primăriei municipiului Râmnicu Sărat, în anul 1994 la Monetaria Statului, gravorul ei fiind Constantin Dumitrescu. Această piesă medalistică marchează 555 de ani de la prima atestare documentară a municipiului Râmnicu Sărat din județul Buzău. Medalia este realizată din tombac finisat și patinat. În câmpul central al aversului medaliei în interiorul a două cercuri continue concentrice este reprezentată clădirea Primăriei din Râmnicu Sărat având reprezentat dedesubt un motiv vegetal. Deasupra Primăriei este aplicat înscrisul RÂMNICU-SĂRAT iar imediat sub clădirea este vizibilă inscripția PRIMĂRIA. Periferic, circular, pe o bandă urmărind marginea medaliei, sunt aplicate inscripțiile circulare 555 DE ANI DE ATESTARE DOCUMENTARĂ * (la partea superioară) și MCDXXXIX – MCMXCIV * (1439 – 1994 la partea inferioară). Pe revers, în câmpul central al medaliei, în interiorul unui cerc periferic continuu este redată stema fostului județ Râmnicu Sărat: un scut cu un cal ridicat pe picioarele din spate, spre stânga, deasupra coroana cu cinci turnuri, scutul fiind încadrat de datele 1439 și 1994, frunze de stejar (stânga) și laur (dreapta), sus legenda semicirculară periferică urmărind marginea medaliei: 21 DECEMBRIE 1994 – DECLARAT MUNICIPIU.

Râmnicu Sărat este un municipiu din județul Buzău, fiind situat în partea de nord a Munteniei. Este străbătut de șoseaua națională DN2 care leagă capitala de provincia Moldova. Prin Râmnicu Sărat trece și calea ferată care leagă capitala de Moldova, orașul fiind deservit de o frumoasă gară proiectată de renumitul Anghel Saligny. Prima atestare documentară a numelui de „Râmnicu Sărat” descoperită până acum, datează din data de 8 septembrie 1439. Este vorba despre un privilegiu comercial acordat de domnitorul muntean Vlad Dracul negustorilor poloni, ruși și moldoveni, în care se precizează că „liovenii plătesc prima vamă la Râmnicu Sărat, doi florini ungurești de căruță încărcată, apoi dau și celelalte vămi”. O vreme orașul a fost reședință de județ. Din anul 1994 orașul a fost declarat municipiu. La recensământul din anul 2011 municipiul număra 33843 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 83,21%, romi – 8,26% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională actuală a municipiului Râmnicu Sărat se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 90,77%, iar restul – nedeclarată sau altă religie. Enumăr mai jos câteva dintre personalitățile care s-au născut sau au trăit vremelnic în acest oraș: căpitanul erou Pavel Zăgănescu - căpitan pompier, care a luptat împotriva turcilor în Bătălia din Dealul Spirii, academicienii: Ștefan Minovici (chimist), Petre Antonescu (arhitect), Traian Săvulescu (bilog și botanist), Costin Murgescu (economist), Constantin Robescu (inginer agronom), Gheorghe Manea (inginer), Teodor Oroveanu (inginer), general și om politic Nicolae Ciupercă, amiral, comandant al Marinei Militare Române în perioada 1979-1989 Ion Mușat, cântăreață de operă, operetă și lied Florica Cristoforeanu, compozitor și interpret de muzică folk Valeriu Sterian, antrenoare de gimnastică Marian Bitang, etc.

Clădirea actuală a Primăriei municipiului Râmnicu Sărat este situată în centrul orașului, pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, la nr.1 și este cunoscută de către localnici sub numele Palatul Administrativ sau vechea Prefectură. Clădirea a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea cu destinația de Prefectură de județ. Această clădire impunătoare este opera arhitecților Filip Xenopol şi Constantin Băicoianu. Şcolit în Germania, Filip Xenopol a lăsat o clădire de o remarcabilă valoare artistică, o adevărată emblemă a oraşului. Maniera în care a fost înălţată este una eclectică de factură academică franceză. Parterul, cu golurile în plin cintru, susţine nivelul superior al palatului, etajul, tratat în stil corintic. Faţada este dominată de corpul central cu trei travee, decroşat şi supraînălţat peste cornişa generală a volumului, prevăzut cu un atic acoperit de o cupolă. Ca şi la gară, un ceas stricat arată trecătorului, indiferent de momentul zilei, aceeaşi oră. Intrarea este evidenţiată printr-o scară monumentală, încadrată de două felinare frumos lucrate de meşteri din Bucureşti. Elementele de colţ sunt decroşate, mai scunde decât corpul central şi acoperite cu cupole trapezoidale cu lucarne. Palatul formează cap de perspectivă la străzile Nicolae Bălcescu şi Ion Mihalache. În privinţa celor care au contribuit la ridicarea clădirii, aflăm că: „întreprinderea construcţiunei palatului administrativ şi de justiţie al judeţului Râmnicu Sărat s-a adjudecat şi aprobat asupra d-lui E. Keller” (Gazeta Săteanului, iulie 1895).

Județul Râmnicu Sărat (interbelic) a fost o o unitate administrativă de ordinul întâi din Regatul României, aflată în regiunea istorică Muntenia cu reședința în orașul Râmnicu Sărat. Actualmente mare parte din teritoriul lui face parte din județul Buzău, cu excepția părții de nord, care face parte din județul Vrancea și a părții de est, care intră în componența judeșului Brăila. Județul Slam Râmnic (vechiul nume al Râmnicului-Sărat) datează din perioada organizării medievale a Țării Românești. La început, reședința județului a fost orașul Focșanii Munteni, aflat pe malul drept al Milcovului ce-l separa de orașul care aparținea Moldovei. În anul 1862, odată cu efectuarea unificării politice a Principatelor române, reședința județului a fost mutată la Râmnicu Sărat, deoarece era un târg mai mare situat în centrul județului, care a primit atunci și numele de Râmnicu Sărat. În timp noul județ a avut mai multe organizări, fiind compus dintr-un număr variabil de plăși. După reorganizarea administrativ-teritorială a județului, din anul 1938 judeșul conținea cinci plăși: Dumitrești. Plăinești, Boldu, I.G.Duca (cu reședința la Ciorăști) și Orașul (cu reședința în Râmnicu Sărat).

Hanul - Pasul Buzăului - Coop

Deși am căutat insistent pe net nu am descoperit nicio informație despre medalia de mai sus sau despre vreo unitate de alimentație publică cu numele Hanul Pasul Buzăului. Cum în județul Buzău există Pasul Buzău, probabil că vreodată acolo a existat acest han, iar mie nu mi-a rămas de făcut decât să prezint câteva informații despre Pasul Buzăului.

Pasul Buzău este o trecătoare situată pe DN10 la 670 metri care traversează Carpații Orientali leagând orașul Nehoiu de depresiunea Întorsura Buzăului. Trecătoarea este situată pe valea Buzăului între masivele montane Siriu și Podu Calului. Prin trecătoare trecea ruta comercială care lega odată Brașovul de portul Brăilei. Trecătoarea a fost denumită de turci Tallisin (adică Trecatoarea fericirii), spre a încuraja soldații în campaniile de invadare a Transilvaniei. Oștile otomane au trecut pe aici în mai multe rânduri (1421, 1432, 1438, 1508), iar în anii 1599 – 1600 pe aici au trecut oștile lui Mihai Viteazu, respectiv un corp de armată condus de fiul său Nicolae Pătrașcu. Prin acest pas nu există cale ferată deși drumul de fier a ajuns până la Nehoiu și până la Întorsura Buzăului. În timpul primului război mondial aici s-au dus lupte grele. În luptele purtate aici s-a remarcat cu prisosință lt.col. Trian Epure, comandantul Regimentului 3 Vânători din Divizia a 6-a care, a acționat energic și a apărat îndârjit linia de apărare opusă ofensivei germane de pe valea Buzăului.

Municipiul Buzău (nume antic Mousaios) este reședința și cel mai mare oraș al județului Buzău, din regiunea istorică Muntenia, România. La recensământul din anul 2002 orașul avea o populație de 134227 locutori. Orașul se află pe malul drept al râului Buzău, în dreptul ieșirii acestuia dintre dealurile subcarpatice de curbură, într-o regiune cu climă temperată. Buzăul a fost un important târg și sediu episcopal ortodox în Evul Mediu, iar prima sa atestare documentară provine din anul 376 E.N. Sus am postat stemele vechi, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Buzău, iar dedesubt pozele câtorva reprezentative monumente de arhitectură și cultură buzoiene, din vremuri diferite.

Biserica Sfinții Îngeri

Palatul Comunal

Biblioteca Județeană "Vasile Voiculescu"

Biserica Greci (a negustorilor)

Biserica Banu

Colegiul Național "Bogdan Petriceicu Hașdeu"

Vila Albatros (Alexandru Marghiloman)

Bufetul din Crâng

Casa de cultură a sindicatelor

Cercul Militar

Cimitirul eroilor

Episcopia (azi Arhiepiscopie)

Gara

Hala

Proprietatea Sava Gerota (Hotelul Cororana)

Liceul de fete "Dr.C.Angelescu"

Palatul de justiție

Monumentul Omagiu (Călărețul inoxidabil)

Hotelul Pietroasa

Centrul de afaceri

Prefectura

Magazinul general Winmarkt

Sala sporturilor "Romeo Iamandi"

Seminarul teologic

Județul Buzău este situat în sud-estul României, la curbura Carpaților, fiind traversat de la N-V spre S-E de râul cu același nume de la care și-a luat numele. Județul se întinde pe o suprafață de 6103 kilometri pătrați, numără aproximativ 495000 de locuitori și are reședința în orașul cu același nume. Ca structură administrativă județul este compus din 2 municipii - Buzău și Râmnicu Sărat, 3 orașe - Nehoiu, Pătârlagele, Pogoanele și 82 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Buzău, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului Buzău, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale și alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri.