Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE – LOCALITĂȚILE ARINIȘ, BĂSEȘTI, CULCEA, BISERICA DIN LEMN DIN PLOPIȘ ȘI BISERICA ROMANO CATOLICĂ DIN BAIA SPRIE, JUDEȚUL MARAMUREȘ

1. Ariniș (în maghiară: Égerhát, în germană: Erlrück) este o comună din județul Maramureș care mai include și satele: Rodina și Tămășești.

La recensământul din anul 2011 comuna număra 1084 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 85,88%, maghiari – 10,51% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Ariniș astăzi se prezintă aproximativ la fel: ortodocși - 68,72%, penticostali – 13,65%, reformați – 8,67%, martorii lui Iehova – 1,38% și restul – nedeclarată sau altă religie. Satul Ariniș este atestat documentar din anul 1543 sub denumirea de Egherhat . Dar localitatea este documentată arheologic în Evul Mediu, sub denumirea "Sub ogrăzi", in epoca bronzului, cultura Suciu de Sus.

Numele românesc a localității provine probabil de la arinii aflați prin împrejurimi. În cadrul regatului ungar, satul făcea parte din comitatul Sălaj, orașul Cehu Silvaniei. O parte din teritoriul satului a fost proprietatea familiei Bornemisza, o familie de baroni maghiari. Castelul de la Ariniș a fost construit de ultimul baron - Elemer Bornemisza - și distrus în timpul unei răscoale a iobagilor, în anul 1920. În anul 2011 doar satul Ariniș număra 1072 de locuitori, dintre care 905 români și 121 maghiari. Atracțiile turistice ale comunei Ariniș sunt: Biserica ortodoxă (fosta biserică greco-catolică), Biserica reformată, cimitirul reformat, vechiul cimitir românesc (greco-catolic), cimitirul românesc (greco-catolic și ortodox), cimitirul evreiesc, crucile celtice, heleșteul și Monumentul Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial.

2. Băsești, în limba maghiară – Szilágyillésfalva, este o comună din județul Maramureș care mai include și satele: Odești, Săliște și Stremț.

La recensământul din anul 2011 comuna număra 1452 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002) dintre care; români – 89,6%, romi – 4,33% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Băsești astăzi se prezintă astfel: ortodocși - 66,11%), penticostali - 3,71%. greco catolici - 14,32%, baptiști -7,5%, martori ai lui Iehova - 1,99% și restul - necunoscută sau altă religie. Istoric, localitatea ține de ținutul Sălajului, fapt relevat de numele maghiar al localității, în traducere "Ilienii de Sălaj". Până la desființarea județelor odată cu instaurarea regimului comunist, Băseștii au făcut parte din județului interbelic Sălaj. Prima atestare documentară a localității ete din anul 1391 sub numele Bassafalva. Principalele atracții turistice ale comunei sunt Monumentul eroilor români din primul război mondial, înalt de 3,7 metri, Casa natală a lui Gheorghe Pop de Băsești și Biserica ridicată în anul 1846. În această comună s-au născut: Gheorghe Pop de Băsești – (1835-1919), om politic, președintele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Irineu Pop Bistrițeanu - (n. 1953), arhiepiscop ortodox, Dumitru Pop - (1927-2002), etnolog, profesor la Facultatea de Filologie din Cluj (acum Facultatea de Litere) și Decebal Traian Remeș - (n. 1949), ministru al finanțelor (1998-2000) și al agriculturii (2007).

3. Culcea, în limba maghiară - Kővárkölcse, colocvial Kölcse, este un sat din comuna Săcălășeni, județul Maramureș. Satul este atestat documentar pentru prima dată în anul 1603 sub numele Keölczye.

Etimologia numelui localității vine de la substantivul culcer, varianta veche a lui clucer ceea ce însemna „boier însărcinat cu aprovizionarea curții domnești".

Săcălășeni, în limba maghiară – Szakállasfalva, este o comună din judeșul Maramureș, care include și satele: Coruia și Culcea. Comuna este situată în partea de est a Depresiunii Baia Mare, în zona de confluenţă a râului Chechiş cu Lăpuşul, la 9 kilometri depărtare de municipiul Baia Mare. La recensământul din anul 2011 comuna număra 2299 de locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 93,99%, romi – 3,34% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Săcălășeni, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 83,07%, penticostali – 2,13%, greco catolici – 1,13%, baptiști – 1%, martorii lui Iehova – 8,65% și restul – nedeclarată sau altă religie. Principalele atracții turistice ale comunei sunt bisericile de lemn din fiecare sat al comunei.

4. Biserica de lemn din satul Plopiș, comuna Șișești, județul Marmaureș, este un monument istoric insclus pe lista patromoniului mondial UNESCO, construit de săteni între anii 1796 - 1798 și are hramul “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”.

Biserica, situată în Țara Chioariului, pe valea Cavnicului, este construită din bârne asamblate în sistem „Blockbau”. La data construirii bisericii, comunitatea număra doar 200 de suflete. Buni lemnari, cunoscuți fiind pentru frumoasele lăzi de zestre cu care au împânzit ținutul, locuitorii încep în anul 1796 edificarea unei noi biserici care să înlocuiască vechiul lăcaș de cult. La data de 12 noiembrie 1811, spre bucuria celor 49 de familii-ctitor, are loc sfințirea bisericii. Datele privind sfințirea bisericii sunt extrase dintr-un document întocmit cu ocazia târnosirii acesteia, document găsit în piciorul prestolului: „Sfințindu-se acestă sfântă biserică în anul Domnului 1811, noiembrie 12 ... Această biserică s-au făcut nouă de popa Damian.” Tot acolo au fost găsite 49 de monede, depuse câte una de fiecare familie din sat.

În anul 1901 biserica este reparată; posibil că tot atunci se ridică tribuna (balconul). În anul 1948 biserica, greco-catolică, a fost dată de autoritățile comuniste în folosința Bisericii Ortodoxe Române. În anul 1961 a fost restaurată de către Direcția Monumentelor Istorice. În anul 1981 pereții sunt văruiți. Ultima restaurare s-a făcut între anii 1990 - 1991, pe cheltuiala credincioșilor ortodocși din parohie. Având dimensiuni modeste: 17 m lungime, 7 m lățime și 47 de m înălțime, biserica din Plopiș se remarcă prin proporțiile sale bine echilibrate, ce o fac cunoscută ca una din cele mai închegate și unitare construcții religioase din Maramureș.

Are plan dreptunghiular, cu pridvor pe vest și absida altarului poligonală. La interior, în naos, se remarcă bolta, cu secțiune trilobată, singura de acest tip într-o biserică de lemn. Exteriorul este bogat decorat. Fațadele, cu ferestre în acoladă, dispuse pe două niveluri, au un brâu de secțiune semicirculară, cornișa este subliniată de o friză de denticuli în coadă de rândunică, iar consolele acoperișului au terminație în trepte. Pridvorul este mărginit de un parapet traforat și arcade festonate, pe stâlpi de lemn Acoperișul, unitar deasupra naosului și pronaosului, are în coamă, spre vest, terminație în jumătate de con. Turnul-clopotniță se ridică parțial deasupra pronaosului și parțial deasupra pridvorului și are camera clopotelor în consolă, deschisă, cu parapet traforat, arcade și acoperiș înalt, piramidal, cu turnulețe de colț. Pictura a fost executată în anul 1811 de Ștefan Zugravul din Șișești și se păstrează fragmentar pe bolta naosului. Aceluiași pictor îi datorăm și pictura unor icoane, între care și cea de pe masa altarului. În sprijinul acestei afirmații vine inscripția aflată pe spatele icoanei de prestol, inscripție ce atestă paternitatea acesteia, respectiv că a fost pictată de Ștefan Zugravul. Construită din lemn de stejar, biserica din Plopiș are numeroase particularități ce îi dau o notă de unicitate și realizare tehnică. Remarcabila compoziție volumetrică este subliniată de accente decorative sculpturale, ca brâul de forma unui tor sau friza de arcade oarbe de sub streașină.

5. Biserica romano-catolică este un important lăcaș de cult și monument arhitectonic situat în Piaţa Libertăţii, nr. 30., orașul Baia Sprie, judeţul Maramureş. Baia Sprie a fost una dintre cele mai importante localităţi de exploatare de minereuri de metale preţioase (argint şi aur) din zonă. Despre istoria timpurie a localităţii avem puţine informaţii. O diplomă emisă în anul 1329 o menţionează cu rang de oraş, care împreună cu oraşul învecinat Baia Mare aparţinea de aceeaşi autoritate judecătorească. Prima diplomă de privilegiu a primit-o de la Ludovic I al Ungariei în anul 1347, prin care era scutită de la plătirea taxelor regale (census), erau întărite privilegiile anterioare, şi a fost stabilit statutul mineritului. Înainte de înfiinţarea Diecezei Romano-Catolice de Satu Mare (1804), parohia din Baia Sprie a aparţinut Diecezei de Agria. Prima menţionare a parohiei provine din registrul zeciuielii papale din anul 1333, când preotul din localitate plătea o dijmă de 24 groşi. Până în anul 1411 oraşul era în posesie regală, când regele Sigismund a donat-o despotului sârb Ştefan Lazarevici. De la el, prin moştenitorul său, Gheorghe Brancovici, oraşul a trecut în posesia lui Ioan de Hunedoara. Conform tradiţiei, în anul 1452, în urma unei vizite făcute în oraş, Ioan de Hunedoara a luat cu sine orga bisericii de aici şi a dus-o în cetatea din Zvolen, iar ca despăgubire a donat bisericii arenda de minerit a oraşului. Acest privilegiu era confirmat şi de regele Matia Corvin în anul 1465, cu ocazia revenirii oraşului în posesie regală. Parohia din Baia Sprie a fost desfiinţat în 1547 în urma extinderii Reformei. În anul 1550 oraşul era atacat şi jefuit de un grup de bandiţi. Probabil cu această ocazie a pierit şi biserica. În 1603 biserica reconstruită ulterior, împreună cu arenda de minerit, a intrat în posesia calviniştilor. În 1690 romano-catolicii revendică biserica, iar prin decretul regal emis de Leopold I. arenda era plătită din nou în casa parohiei. Până în anul 1773 parohia reînfiinţată a fost condusă de misionari iezuiţi. Primul preot al parohiei din Baia Sprie, György Tájer (1773–1782) a fost numit în 8. octombrie 1773, de baronul Károly Eszterházy, episcopul Diecezei de Agria. În anul 1804 numărul credincioşilor romano-catolici era de 1914. Se presupune ca numărul ridicat a locuitorilor romano-catolici şi veniturile mari din minerit au motivat construirea unei biserici noi, a cărei lucrări au fost începute în 1847, în timpul preotului Mihály Félix Pilászy (1840–1857), în vecinătatea imediată a bisericii vechi cu turn vestic. În martie 1848 mobilierul bisericii vechi era mutată în biserica din lemn a greco-catolicilor, extinsă cu un pronaos şi un turn-clopotniţă, unde, până la terminarea construcţiilor, timp de zece ani, se ţineau liturghiile romano catolice. Biserica veche a fost demolată în 1855. Până atunci zidurile edificiului erau deja ridicate, iar până la sfârşitul anului clădirea a fost acoperită. Picturile murale ale bolţii erau realizate în 1857. Tot în acelaşi an au fost montate clopotele și adusă, toate de proveniență vieneză. Lucrările au fost finalizate în vara anului 1858, iar la 15 august a avut loc sfinţirea bisericii. În construcţia bisericii, care a durat aproximativ 11 ani, au fost investite de către parohie mai mult de două sute de mii de florini. Planurile clădirii, ale cărei mărime şi faţadă ne aminteşte de catedrala episcopală din Satu-Mare, erau elaborate de Albin Tischler (1810–1884), canonic titular şi preot al parohiei din Zajta (Ungaria). Biserica este construită în stil neoclasic, cu elemente împrumutate din stilul romanic. Despre activitatea de arhitect al proiectantului avem puţine informaţii. Biserica Sfânta Maria din Baia Sprie se află în centrul localităţii situate într-o zonă pitorească, înconjurat de munţi înalţi şi împăduriţi, în mijlocul fostei pieţe a oraşului, numit Piaţa Hunyadi, în apropierea bisericii reformate şi a primăriei. Biserica sală, orientată est-vest dispune de o navă formată din trei travee, la ale cărei parte centrală ăi este adosată spre nord şi sud, formând câte o capelă cu închidere semicirculară în interior şi dreptunghiulară în exterior. Traveea centrală a navei este acoperită cu o cupolă pe pandantivi, susţinută de coloane îngemănate, iar celelalte travee cu boltă a vela. Nava bisericii se închide spre est cu un cor semicircular, al cărei laturi nordice îi este anexată o sacristie etajată.

Faţada bisericii este monumentală. Intrarea se află în axa centrală a faţadei principale cu trei axe, amenajat sub un portic înălţat de 12 trepte, ieşit în rezalit. Porticul este format din patru coloane cu capiteluri ionice şi fusuri canelate, care susţin un timpan. În faţa bisericii, pe piedestaluri înalte sunt aşezate statuia regilor sfinţi maghiari Sf. Ştefan şi Ladislau, iar în nişele cu închidere semicirculară ale faţadei se află statuile Sfinţilor Petru şi Pavel. Frontonul porticului este flancat de două turnuri cu plan rectangular cu două etaje, care se ridică deasupra cornişei principale, fiind acoperite cu coifuri octogonale înalte. Aspectul şi elementele de decor ale faţadei principale a bisericii, cum ar fi structura porticului, cornişa principală împodobită cu un şir de denticuli, ancadramentul uşii principale, accentuat cu şiruri de ove, precum şi nişele cu statui ne amintesc de faţada neoclasică a catedralei episcopale din Satu Mare, cu toate că ferestrele circulare poartă deja amprenta stilului romantic. Faţada nordică şi sudică sunt amenajate simetric, iar părţile centrale, care încorporează cele două capele, sunt concepute asemenea unor rezalite încoronate cu timpan, cu faţade articulate cu pilaştri cu capiteluri ionice decorate cu palmete, ferestre şi nişe de statui cu închideri semicirculare. Interiorul bisericii, asemenea faţadei, oferă o imagine impozantă vizitatorilor. Pereţii sunt articulaţi cu coloane şi pilaştri cu capiteluri ionice, învelite cu marmură roşie şi cornişe bogat profilate. Pictura altarului principal înfăţişează pe Înălţarea Maicii Domnului şi a fost pictată de Károly Lotz în anul 1858. În timpul postului Sfintelor Paşti aceasta este acoperită cu o scenă a Răstignirii pictată în 1935 de pictorul din Baia Sprie - Hajós Ilona. În capelele laterale deasupra altarelor neoclasiciste se află tablouri pictate de Franz Geiling în 1859, reprezentând Răstignirea (dreapta) şi Sf. Ioan de Nepomuk (stânga). În nişele aflate în aceste capele sunt plasate statuile din lemn a Sf. Ana, Sf. Iosif, Sf. Florian şi Sf. Emeric. La intersecţia navei şi a corului, pe ambele părţi, se află câte o pictură ale unor altare laterale demontate în anii 1980, pictate în 1865 de Carl Schellein. Pictura alipit laturii nordice, conform tradiţiei locale, portretizează doi mineri, pe István Glódics şi Pál Stenczel, care aveau religii diferite (catolică şi reformată) şi în faţa cărora, în timpul unei dispute confesionale, a coborât din cer Fecioara Maria, înconjurat de îngeri. Compoziţia picturii de pe latura sudică prezintă pe Isus ţinând o pâine, iar pe partea inferioară apare imaginea a doi îngeri ţinând o cruce şi un potir. Bolta bisericii este decorată cu picturi murale executate în perioada construcţiei bisericii. În semicalota absidei se vede scena încoronării Fecioarei Maria, în prima travee a navei scena prezentării lui Isus în templu, în cupolă naşterea lui Isus, iar în semicalotele capelelor laterale adorarea magilor şi scena întâlnirii Sf. Maria cu Sf. Elisabeta. Printre piesele interiorului este de remarcat cristelniţa de marmură roşie, acoperit cu un capac de lemn, în formă de clopot, încoronat cu o compoziţie sculpturală reprezentând botezului lui Isus, precum şi construcţia tribunei de orgă, sprijinită de patru stâlpi înalţi, din fier turnat, cu capiteluri egiptizante. În colecţia bisericii se păstrează de asemenea un steag a minerilor din 1859. Biserica a fost restaurată de mai multe ori. Cele mai importante au fost lucrările de refacere din anii 1982–1984, când au fost restaurate picturile murale, s-au demontat cele două altare laterale şi amvonul, iar în ultima travee a navei dinspre tribuna de orgă au fost ridicate două altare mai mici şi au înlocuit orga din 1857 cu o orgă electrică. Biserica parohială din Baia Sprie est un monument important de arhitectura religioasă de stil neoclasicist, care însă prin utilizarea elementelor caracteristice ale stilului romantic are şi un caracter istoricizant. Importanţa ei, în afară de nivelul ridicat al calităţii arhitecturale şi a amenajării interioare, se datorează şi faptului, că a fost proiectat de un preot diecezan, un caz rarisim în arhitectura religioasă a vremii.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O POEZIE UMORISTICĂ PERSONALĂ

O PASTILĂ DE UMOR

_________xxx_________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Mitropolitul Petru Movilă 1596 - 1646

Liga culturală pentru unitatea românilor

de pretutindeni 1996

Petru Movilă s-a născut la Suceava, în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Țara Românească, și al soției acestuia, Marghita, călugărită ulterior sub numele de Melania. Tatăl său a avut ca frați pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 și pe Gheorghe Movilă, viitorul mitropolit al Moldovei. După moartea tatălui său, tânărul fiu de domnitor va pribegi, împreună cu mama și cu frații săi în Țara Românească, după care se vor așeza definitiv în Polonia. Învățătura și-o va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita școală a „Frăției” ortodoxe din Lvov (Lemberg) și la Academia Zamoiska din Zamosč. Acolo studiază limbile latină, greacă, slavonă și polonă, la care se adăugau discipline standard din vremea respectivă: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. A studiat în limba latină și la Sorbona. Potrivit obiceiului nobililor polonezi, și-a însușit mânuirea armelor și a luat parte la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Țuțora (1620) și Hotin (1622). Datorită unei chemări lăuntrice, dar și sub înrâurirea starețului mânăstirii Pecerska, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va pregăti, începând din 1622, duhovnicește la moșia sa din Rubiejovka, unde a zidit și o biserică cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, va fi tuns în monahism, la Lavra Pecerska, după anul 1625. În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mănăstirii, la vârsta de 31 de ani. Situația ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii. Însă, prin activitatea sa depusă timp de cinci ani ca egumen, Petru Movilă a reușit să ridice prestigiul cultural și bisericesc al mănăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat de restaurarea și înfrumusețarea mănăstirilor și a peșterilor în care se găseau moaște de sfinți și a continuat activitatea tipografică a înaintașilor săi, dând la lumină mai multe cărți de slujbă și de învățătură. Arhimandritul Petru a desfășurat o bogată activitate bisericească și culturală, continuând să tipărească mai multe cărți care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în fata prozelitismului catolic. Pune bazele unui colegiu, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie Duhovnicească de la Kiev, în 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka, pe care le cumpărase încă înainte de călugărie. Semnează la 16 august 1628 declarațiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev, în care erau condamnați clericii care au aderat la Uniația din 1596. A sprijinit alegerea ca Rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului și a menținut „Frățiile Ortodoxe”. A trecut la Domnul pe 22 decembrie 1646, la Kiev. Este cinstit ca sfânt de Bisericile Ucrainei, României și Poloniei.

La confluenta de secole, evenimente nefiresti au provocat nasterea Ligii pentru Unitatea Culturala a Românilor, denumire actuală Liga Culturală Română, ai carei presedinti au fost, printre altii, Grigore Bratianu, V. A. Urechia, Vasile Lucaciu, Nicolae Iorga, dr. Constantin Angelescu. Scopul central era apararea drepturilor limbii române, asa cum s-a afirmat la 24 ianuarie 1891, zi cardinala pentru Moldova, Tara Româneasca, dar si pentru Transilvania. Intr-un apel-manifest comunicat presei la aceasta data, se spunea raspicat: „Graiul românesc este nu numai alungat din scolile nationale, dar e amenintat de a fi înabusit chiar în vatra familiei române…“ Ce se întâmplase? In 1890, a fost elaborat un proiect de lege prin care se cerea „ca limba maghiara sa fie introdusa si în azilele si gradinitele de copii în vârsta de 3-6 ani“. A fost organizata imediat o conferinta a Partidului National Român din Transilvania (Sibiu, 16/27 octombrie) si s-au initiat proteste ale presei din Bucuresti si din numeroase capitale europene. Cu toate acestea, la inceputul lui 1891, proiectul de lege a fost votat. La Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, în aceeasi zi – 16 oct. -, a avut loc o întrunire a studentilor, dintre care unii au devenit nume sonore în cultura româna: Simion Mehedinti, P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, I. Radulescu-Pogoneanu, Gh. Murnu, Simion Mândrescu s.a.

Multi ani la rând Liga s-a dovedit o puternica tribuna pentru mentinerea drepturilor populatiei autohtone, „în marea lupta nationala pentru limba, pentru constituirea deplinei sale individualitati, pentru marirea sa“ (V. A. Urechia, catre filialele din Principatele Unite, în 1893). Un nedorit prilej de a-si arata clarviziunea a fost în 1909: „E vorba de procesul Anei Vlad de la Orastie, sotia deputatului român Aurel Vlad, care, împreuna cu mama acestuia, a fost trimisa în judecata pentru faptul de a fi cerut ca la examenele de la scolile primare comunale elevii a caror limba materna era limba româna, siliti sa învete însa ungureste, sa dea raspunsurile si în româneste, pentru a se constata astfel daca si-au însusit sau nu cunostintele necesare“ Urmarea: Ana Vlad a fost condamnata la o luna de închisoare si la plata unei amenzi de 300 de coroane. Evident, a urmat alt sir de proteste. A fost nevoie de întarirea însemnelor românesti, asa ca pe tricolorul Ligii s-a scris: „Unirea face taria“ (pe albastru), „Liga pentru Unitatea Culturala a Tuturor Românilor“ (pe galben) si respectiv „In hoc signo vinces“/În acest semn vei învinge (pe rosu). Anterior (în 1893), D. Costandache, delegatul sectiei din Bacau, a cerut fixarea unei zile ca sarbatoare nationala pentru românii din provinciile istorice ale Daciei. Propunerea a fost sustinuta entuziast de Barbu Delavrancea si de carturarul I. Bianu. Biruinta de la 1 Decembrie 1918 are si amprenta Ligii pentru Unitatea Culturala a Românilor.

Insigna - M.S. (Majestatea Sa) Regina Elisabeta

Elisabeta a Romaniei, Principesă de Wied – pe numele său complet

Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied – (născută 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania – decedată 18 februarie 1916, Curtea de Argeş) este numele sub care a mai fost cunoscută Regina Elisabeta a României, întâia regină a României, soţia lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român al dinastiei Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poet, eseist, scriitor. Este, de asemenea, cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, ca patroană a artelor purta pseudonimul Carmen Sylva, iar ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor. S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Rheinland-Pfalz) pe Rin şi a murit pe data de 2 martie 1916 în Bucureşti. Mormântul său se găseşte la Mănăstirea Curtea de Argeş, unde sunt îngropaţi toţi Regii României. Elisabeta era fiica lui Hermann, prinţ de Wied. În 1869 Principesa Elisabeta de Wied se căsătoreşte cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel prima regină a României. Prinţesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Karl von Hohenzollern, care a guverant sub numele regal de Carol I de România. În acea vreme Principalitatea era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 şi Elisabeta a devenit prima Regină de România. În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi îngrijire şi a procurat medicamente pentru răniţi. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor şi a societăţii filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri şi în gestionarea actelor caritabile. În absenţa unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienţi pe an, a distribuit medicamente gratuite şi a monitorizat starea familiilor nevoiaşe. Regina a avut şi iniţiativa de a identifica potenţialul meşteşugurilor româneşti. Ea însăşi se înveşmânta adesea în portul naţional românesc, socotit până atunci strai al ţăranilor, şi a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meşteşuguri naţionale. A făcut o datorie din a încuraja tinerii talentaţi să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina şi-a făcut un anturaj de artişti în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu şi a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu şi poetul Vasile Alecsandri.Elisabeta a ştiut şi beneficiul major al turismului într-o ţară care nu era încă în circuitul turistic internaţional. A iniţiat în acest domeniu o campanie vioaie de publicitate pentru a-şi face cunoscută în străinătate ţara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia şi călătorii erau găzduiţi la castelul regal. Ca parte a aceleaşi campanii, România a participat la Expoziţia Universală de la Paris în anii 1867, 1889 şi 1900 cu multe articole lucrate tradiţional de femei, cum ar fi broderii şi tapiţerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziţia Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă şi meşteşuguri). Talentul său lingvistic desăvârşit, a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană şi engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenţia lui Pierre Loti şi Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: “Acea prinţesă şi poetă germană încântătoare, adorabilă, îşi aduce aminte că florile codrului şi câmpiile “i-au vorbit”". În ciuda romantismului său accentuat, se poate spune fără şovăială despre Carmen Sylva că a reuşit, într-o societate patriarhală atunci când sistemul de valori european era doar o faţadă, să iniţieze o mişcare de emancipare a femeilor din România: cel mai bun exemplu al acestei mişcări este protejata ei, Elena Văcărescu. Regina Elisabeta a murit cu puţin timp înainte ca România să declare război Germaniei şi a fost îngropată la mănăstirea de la Curtea de Argeş. A fost poetă şi prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti, însoţit de o importantă sumă de bani dar cuprins de o furie anti dinastică poetul a refuzat să ridice premiul. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu. Relaţiile dintre Mihai Eminescu şi regele Carol I, erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe rege formula cu valoare derogativă Carol îngăduitorul într-un editorial din gazeta conservatoare Timpul. Mihai Eminescu era adeptul unei monarhii autoritariste, dar Constituţia de la 1866 dădea regelui doar puterile unei monarhii constituţionale, măsură de precauţie care urma să împiedice orice nouă tentativă de dictatură regală după precedentul istoric al domniei prinţului pământean Alexandru Ioan Cuza. Pseudonimul său literar era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin “Cântecul pădurii”. Se fotografia în faţa maşinii de scris şi este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de maşini de scris apărea chiar regina României. Casa regală a României, nefiind prea bogată (a se vedea celebra poveste privind Coroana de oţel), îşi completa veniturile din publicitate! A fost supranumită regina scriitoare, a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reşedinţa ei preferată era Castelul Peleş, unde îşi ţinea şi biblioteca. Regina Carmen Sylva şi-a devotat întreaga ei viaţă desăvîrşirii spirituale, şi carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă şi perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză şi română. Cunoştea la perfecţie limba latină şi limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărţi cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Maiorescu, şi a devenit eroina principală a unui roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite (1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relaţia cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân îşi notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz, Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu şi care conţinea asigurări că volumul de Poesii îngrijit de Maiorescu şi publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleş doamnele de curte şi regina însăşi au învăţat deja poeziile sale pe de rost! Iubitoare şi creatoare de artă şi literatură, era o bună cunoscătoare şi interpretă de muzică – canto, pian, orgă; avea în acelaşi timp şi calităţi de pictor. Excelentă amfitrioană, femeie rafinată şi cultă, Elisabeta creează un salon pentru oamenii de cultură în care se găsesc, printre alţii, Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu. Îi admira atât pe Mihai Eminescu, considerându-l un mare poet romantic, cât şi pe George Enescu. Pe acesta l-a ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peleş a unei săli de concerte special concepută pentru el şi prin dăruirea unei viori construită de celebrul lutier italian Amati. “Azilul orbilor Regina Elisabeta” În 1909, Regina Elisabeta a înfiinţat “Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din Bucureşti, care funcţionează şi în prezent, acest centru având un liceu pentru cei cu deficienţe vizuale, o postliceală sanitară etc. Regele Carol a sprijinit acţiunea umanitară a Reginei, adresându-i d-lui Ion I.C. Brătianu, Preşedinte al Consiliului de miniştri, pe 26 noiembrie 1909, o scrisoare prin care dorea ca statul să se implice în activităţile acestui aşezământ, regele “punând la dispoziţie suma de 500 000 lei pentru achitarea datoriilor în fiinţa şi terminarea clădirilor trebuincioase”. Şi Regina a adresat lui Ion I.C. Brătianu pe 25 noiembrie 1909 o scrisoare în care scria: “în via dorinţă de a veni în ajutorul orbilor, am luat acum câţiva ani iniţiativa de a înfiinţa un azil menit a le da adăpost statornic deprinndu-i în acelaşi timp la o muncă folositoare.(…) Sunt încredinţată că acest aşezământ va răspunde şi în viitor menirei sale umanitare şi că deapururea infirmii se vor bucura într-însul de o adevarată alinare”. (sursa:Arhivele Naţionale ale României). A scris enorm, peste o mie de poezii, nouzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice şi patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coşbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menţiona ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul Pestre vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva. (Femeia secolului XXI - net)

Insigna - Piatra Craiului

Parcul National Piatra Craiului este situat in Carpatii Meridionali incluzand Creasta Pietrei Craiului, in totalitate, si spatii din culoarele intramontane limitrofe, Rucar-Bran si Rucar-Zarnesti. Parcul National Piatra Craiului se întinde pe raza judetelor Brasov si Arges, incluzand suprafete apartinand localitatilor Zarnesti, Moeciu (satele Magura si Pestera), Bran, Rucar si Dambovicioara. Acest parc este special datorită caracterului unic al masivului, aici găsindu-se specii rare ca Dianthus callizonus, Hesperis nivea, Minuatia transilvanica sau Leontopodium alpinum. In 1938, cand s-a înfiinţat rezervatia naturala, au fost luate in considerare numai 440 ha. In 1972, aceasta suprafata a crescut la 900 ha, iar astazi, zona de conservare speciala acopera o suprafata de 4879ha, zona de parc national ocupand cca. 9894 ha. In anul 1990 Piatra Craiului este declarat parc national prin Ordinul 7 al Ministerului Agriculturii de la acea vreme, alaturi de alte 12 parcuri din Romania.

Floarea de colț este o specie de plantă declarată monument al naturii încă din anul 1933. Floarea de colț (Leontopodium alpinum) – o adevarată perlă a munților noștri, de o frumusețe aparte și totodată cea mai rară din întreaga floră montană, crește în munții calcaroși, în pajiștile de pe versanții abrupți și însoriți sau pe stâncării. Întâlnită în România pe stâncile aproape inaccesibile omului din Munții Vrancei, Munții Bucegi, Munții Făgărașului, Munții Maramureșului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlău, Retezat, Godeanu, floarea de colț este simbolul iubitorilor de drumeție la munte. În tradiția populară românească, reprezintă un simbol al dragostei și se spune că bărbații își demonstrau dragostea, îndemânarea și curajul, culegând o floare de colț de pe stâncile ascuțite ale munților și oferind-o iubitelor. Această ”steluță” este, totodată, simbolul tinereții, al tuturor virtuților și harurilor sufletului omenesc. Din cer, peste crestele munților și peste colții de stâncă aplecați peste văgăuni și prăpăstii, se pornesc ploi de steluțe albe, catifelate. Sunt florile zânelor, care împodobesc munții. Floarea de colț, denumire alternativă Floarea reginei este o specie de plante erbacee, perene, din genul Leontopodium, familia Asteraceae. Planta este înaltă de 5 – 20 centimetri și are inflorescența compusă din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb - argintii, lânos - păroase. Inflorescența este îmbrăcată cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici și care iau forma unei steluțe.Aceasta este formată până la zece inflorescențe cu numeroase și minuscule flori, încadrate de 5-15 bactee albe, dispuse radiar, ce dau întregului ansamblu înfățișarea unei flori. Planta este acoperită cu peri catifelați, argintii, ce îi conferă o eleganță deosebită. Perioada de înflorire este iulie - august. Crește în munți calcaroși, în pajiști de pe versanți abrupți și însoriți sau pe stânci.

Munții Piatra Craiului sunt un lanț muntos calcaros aflat în sud-vestul Carpaților Orientali, dar care aparține lanțului Carpaților meridionali, găsindu-se în nord-estul acestora, undeva în județele Brașov și Argeș. Altitudinea maximă a acestor munți este Vârful La Om, cunoscut și ca și Piscul Baciului, înalt de 2238 metri. Principalele monumente ale naturii din Munții Piatra Craiului – fenomene carstice sunt; Cheile Dâmbovicioarei, Peștera Dâmbovicioarei, Prăpăstiile Zărneștilor, izbucurile Fântânile Domnilor și Fântâna lui Botorog, La Zaplaz, Cerdacul Stanciului, Peștera Stanciului, Moara Dracului, etc. Nominalizez mai jos câteva cabane care ne așteaptă în acești munți; Plaiul foii, Curmătura, Gura Râului, Brustureș, Pietricia, Cascoe și Taverna Pietrei Craiului.

Insigna - R.T.R. Radio Televiziunea Română

La sfârșitul anului 1927, s-au pus bazele legale ale constituirii primei societăți naționale de radio din România, cu capital majoritar de stat. Prima Adunare generală a Societății de Difuziune Radiotelefonică are loc la 17 ianuarie 1928. Societatea va fi înregistrată oficial la tribunal în martie 1928.

Prima emisiune a postului Radio Romania a avut loc joi, 1 noiembrie 1928, la ora 17, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,15 kw. Emisiunea a fost deschisă de profesorul Hurmuzescu în calitate de președinte al Consiliului de Administrație. A urmat un program muzical, știri de presă, s-au recitat versuri, s-a transmis un buletin meteorologic, știri sportive.

În anul 1956 apare Televiziunea Română care fuzionează cu Radio România, formând împreună instituția numită Radio Televiziunea Română, care astăzi sunt din nou separate.

Insigna - Salvamont

SALVAMONT sau Asociația Națională a Salvatorilor Montani din România (A.N.S.M.R.) este o organizatie profesionala a salvatorilor montani din Romania, asociatie nonguvernamentala, de utilitate publica. ANSMR are un numar de aproximativ 750 de membrii organizati in 53 de echipe Slavamont pe intreg teritoriul national. ANSMR are ca obiect promovarea valorilor profesiei de Salvator montan, scolarizarea si atestarea persoanelor care doresc sa desfasoare aceasta profesiei si sprijinirea membrilor sai.

Această asociație a luat ființă în anul 1993, funcționează pe baza Legii 200 din anul 2004 și are sediul central în Brașov, pe Strada Panselelor, nr. 23, bloc 1. Principalele misiuni ale asociației sunt:

Perfectionarea profesionala a tuturor membrilor Salvamont
Imbunatatirea si sutinerea dezvoltarii profesiei de Salvator montan
Îmbunatatirea legislatiei Salvamont din Romania

Domeniul de activitate al organizației este intervenția în situații de criză. In prezent Dispeceratul Național Salvamont acoperă 80 de zone montane cu echipe de profesioniști și voluntari care asigură patrularea preventivă, asigurarea permanenței la punctele și refugiile Salvamont, căutarea persoanei dispărute, acordarea primului ajutor medical în caz de accidentare și transportarea accidentatului sau a bolnavului la proxima unitate sanitară.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII