Epaminonda's Blog.....: OBERKIRCHEN

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură și câteva trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite

din localitatea germană OBERKIRCHEN, municipalitatea

SCHMALLENBERG, landul RENANIA DE NORD

WESTFALIA, precum și un jeton și o insignă locală.

Biserica Saint Gertrudis

Fabrica de sticlă

Strada Kurze

Trimiteri poștale

Vedere generală

Arhitectură locală

Insignă locală

Jeton local

xxx

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

________xxx________

O INSIGNĂ

ȘI CÂTEVA MEDALII

DIN JUDEȚUL ARGEȘ

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Ion Antonescu - mareșal al României 1882 - 1946

Muzeul județean Argeș, Pitești, România 1996

Această medalie este opera gravorului

Constantin Dumitrescu de la Monetăria națională

Ion Victor Antonescu (născut la data de 2 iunie 1882 în Piteşti şi decedat la data de 1 iunie 1946 în închisoarea Jilava), a fost un om politic român, ofiţer de carieră, general, şeful secţiei de operaţii a Marelui Cartier General al Armatei române în primul război mondial, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major, şi Ministru de Război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României şi Conducător al Statului cu puteri dictatoriale. Ion Antonescu a decis intrarea României în al doilea război mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile româneşti pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena şi Pactului Ribbentrop Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei. A fost demis de la conducerea statului de către regele Mihai prin actul de la 23 august 1944. La data de 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din Bucureşti. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împuşcare la închisoarea Jilava.

Muzeul Județean Argeș este situat în municipiul Pitești, pe Strada Armand Călinescu, la nr. 44, în clădirea fostei prefecturi a județului, edificiu neoclasic impozant, datând din 1898 - 1899, situat în centrul orașului. Expoziţiile permanente de istorie şi ştiinţele naturii, inaugurate în 1974, respectiv 1977, sunt adăpostite frumoasa clădire a Piteştiului. Creşterea colecţiilor prin cercetări arheologice, achiziţii şi donaţii, necesitatea de a fi depozitate, conservate şi cercetate în condiţii corespunzătoare, precum şi nevoia de spaţiu pentru valorificarea expoziţională a acestora, au condus la extinderea muzeului prin construcţia a două noi corpuri în perioada 1997-2004., amplasate în vecinătatea estică a vechii clădiri din 1899. Corpul B adăposteşte spaţiile administrative, Muzeul Sportului Argeşean, biblioteca muzeului, depozite şi laboratoarele secţiei de ştiinţele naturii, iar Corpul C istorie, Galeria Naţională de Artă Naivă, Planetariul şi sălile de conferinţă, între care cea mai importantă este Sala Amfiteatru, cu 150 de locuri. În toamna anului 1986, în curtea Muzeului Judeţean Argeş a fost înfiinţată o expoziţie cu specific botanic în aer liber, cu plante spontane perene şi horticole. Expoziţia a fost organizată pe două sectoare distincte: unul conţinând speciile de plante perene horticole, cealaltă cu specii de plante perene spontane, ambele însumând cca 120 de taxoni, repartizaţi în casete distincte, cu bordură iniţială de santolină, ulterior înlocuită cu piatră de Albeşti, având, fiecare, o suprafaţă cuprinsă între 1 şi 3 metri pătraţi.

I.A. ARO - 100 ani 1885 - 1985 (Intreprinderea de autoturisme)

Expoziția filatelică "Centenarul ARO" - Câmpulung

ARO (Auto România) a fost un producător de autoturisme de teren din Câmpulung-Muscel, România. Și-a început producția în anul 1957 și a produs aproximativ 500000 de vehicule, dintre care două treimi au fost exportate în peste 110 țări. În anul 2003 aici s-a fabricat ultimul automil românesc de teren ARO. Fabricarea fost însă reluată sub egida Auto Max Cech din Cehia, care a produs modelul până în anul 2013.

Sub dealul Muscelului, pe locul unde se afla uzina ARO nimic nu mai amintește, însă, de cele 500000 de mașini construite piesă cu piesă aici. Povestea uzinei începe la puțină vreme după retragerea sovieticilor din țară. Nici măcar cei care au gândit construcția colosului industrial nu și-au imaginat faima ce avea să o cunoască brandul ARO. „ARO a fost una dintre cele mai bune mașini de teren din lume”, spune un fost director al uzinei. ARO a câștigat raliul Paris-Dakar și a fost exportat în peste 110 de țări. Era atât de bun, iar cererea era atât de mare la export, încât uneori autoturismele se vindeau fără roată de rezervă. Câte 2000 de mașini mergeau în fiecare an în Polonia, în Germania Democrată și în

Cehoslovacia, iar 50000 de mii de jeep-uri românești au ajuns în China din 1975 până la Revoluție. Cea mai mare victorie a mașinii de teren românești a fost intrarea pe piața americană. „Dacă ați fi văzut ARO 24 circulând pe șoselele din SUA, unde toată lumea, când se oprea, venea să întrebe de unde provine această mașină, ați fi avut o mare satisfacție”, spune același director. Mașina ARO era râvnită pentru că putea urca pe orice teren accidentat. Ajungea în vârf de deal și trecea peste orice dună de nisip. Unde mai pui că pentru americani era și ieftină. În țară, ARO era mașina celor aleși. Până în 1981, singurul beneficiar a fost Armata. Mai apoi au putut să se plimbe cu Aro și cei care aveau norocul să primească aprobarea Ministerului Economiei sau direct a lui Nicolae Ceaușescu. Revoluția a prins Uzina cu aparatură învechită, nemodernizată de zece ani. Chiar și așa, cererea pentru mașinile produse aici era mare, Fabrica nu ducea lipsă de contracte pentru export. Totuși, conducerea de atunci s-a orientat către piața internă. O decizie explicată de faptul că românii, dornici să se plimbe cu ARO și care stăteau zi și noapte la poarta uzinei, dădeau șpagă o mică avere ca să plece acasă cu mașina mult râvnită. „O mașină costa 140000 de lei și pe ea se dădea 400000 de lei. Ciobanii din Transilvania veneau aici să cumpere ARO cu sacii, cu desagii de bani”, își amintește un fost lider de sindicat din uzină. Așadar, spre deosebire de majoritatea uzinelor românești pentru care ieșirea din comunism a însemnat dispariția comenzilor, la ARO lucrurile stăteau cu totul altfel. Cererea de mașini, era, în 1990, mai mare decât capacitatea de producție a fabricii. Dar a avut ghinionul să apară în existența ei Bancorex, care a acordat unei firme de peste Prut un credit de 20 de milioane de dolari pentru a cumpăra 3200 de mașini ARO, adică jumătate din producția pe un an de zile. “Valeologia”, firmă cu sediul în Chișinău, despre care s-a spus că ar fi fost o acoperire a mafiei rusești, a tras însă o dublă țeapă - n-a mai plătit nici creditul la Bancorex, nici mașinile ARO, pe care le-a vândut, mai departe, în țările ex-sovietice. “Valeologia” a reprezenat lovitura destabilizatoare pentru ARO. În ciuda comenzilor, fabrica acumulează datorii. Inexplicabil, statul impune un preț de vânzare mult sub cel de producție, iar diferența este acoperită cu fonduri de la buget. Până în 1996, când Aro intră în colaps. O altă firmă despre care se spune că ar fi căpușat Aro timp de 14 ani este IATSA Câmpulung, care aparținea la vremea aceea „baronului roșu” Constantin Nicolescu, fostul președinte al Consiliului Județean Argeș. Ani la rând, IATSA este unul dintre partenerii privilegiați ai uzinei Aro, iar Constantin Nicolescu, patronul ei, protejatul lui Adrian Năstase și al lui Nicolae Văcăroiu. După câteva tentative de privatizare eșuate, în peisaj apare John Perez, un dealer american de origine cubaneză, dornic să cumpere uzina. Potențialul investitor ar fi fost protejat de însuși președintele României de atunci, Ion Iliescu. Liderul de sindicat susține că l-ar fi avertizat pe președinte. „Atunci, domnul Iliescu m-a apostrofat și mi-a spus: băi, lidere, habar n-ai, este un investitor bun, știu eu că-n America Latină, în Brazilia, are niște parteneri cu care facem treabă. A zis: ai să trăiești și ai să vezi. Am trăit și am văzut: iată!”, spune liderul. În data de 26 septembrie statul român vinde ARO pentru prețul infim de 150000 de dolari firmei Cross Lander, al cărei patron este John Perez. Măreața uzină, mândria României comuniste, a fost vândută la prețul unui partament mai rasărit din București. În schimb, americanul se obligă să investească 15 milioane de dolari, să plătească datorii și credite de 11 milioane de dolari și să lanseze în America o nouă mașină ARO. Perez vinde o secție a uzinei și încă multe utilaje motivând că are nevoie de bani pentru salarii. La inițiativa sindicatelor și în urma numeroaselor controale la ARO statul dă în judecată firma Cross Lander, reziliază contractul și reintră în posesia fabricii. În 2005 este fabricat ultimul autovehicul Aro, sunt concediați ultimii 1500 de angajați, iar uzina intră în faliment. Pentru miile de tone de fier vechi de utilaje întinse pe 50 de hectare, platforma Aro devine ținta samsarilor imobiliari. Aro este astăzi business imobiliar. Ea a fost vândută companiei imobiliare Landmark Management, patronată de Nicolae Rațiu, fiul fostului lider țărănist, Ion Rațiu. După ce a vândut la fier vechi și ultimele utilaje rămase, compania a închiriat spațiul mai multor firme. Ovidiu Mușetescu, șeful de la Privatizare, considerat principalul responsabil pentru falimentul ARO a murit, prim-ministrul Adrian Năstase sub care s-a făcut privatizarea a trecut pe la pușcărie iar Ion Iliescu, susținătorul lui John Perez, spune că ARO n-a fost în stare să se adapteze la condițiile noii economii de piață. Și astfel, ARO Câmpulung Muscel a devenit amintire.

Insigna - Boteni - 22 decembrie 1989

Insigna de mai sus a fost comandată de Unitățile militare 01842 și 01901 și executată la fabrica “Arădeanca” – Arad. Caracteristicile tehnice ale insignei sunt următoarele: material compoziție – tombac emailat la cald, înălțime – 40 milimetri, lățime – 38 milimetri și greutatea – 19 grame. Insigna are formă de scut. Pe avers, în plan central se află un porumbel în zbor - ce simbolizează pacea - care se aşează pe semnul V, simbolul Victoriei Revoluţiei; în partea de jos se află o eşarfă tricoloră pe care este înscris cu litere majuscule BOTENI 22 DECEMBRIE 1989. În lateral, atât pe stânga cât și pe adreapta, se află câte o cunună de lauri. În partea de jos a câmpului central se află o paraşută, iar în dreapta, un elicopter - armele unităţilor participante la victoria Revoluţiei. Pe revers este prevăzut un sistem de prindere de tip agrafă. Localitatea Boteni este situată în comuna Conţeşti din judeţul Dâmboviţa, iar unitatea militară 01842 este o structură militară de paraşutişti. Un grup de militari din această unitate militară, au primit o misiune specială, în dimineaţa zilei de Crăciun (25 decembrie 1989), aceea de a executa cuplul dictatorial Ceauşescu.

Conțești este o comună din județul Dâmbovița care include și satele: Bălteni, Boteni, Călugăreni, Crângași, Gămănești, Heleșteu și Mereni. La recensământul din anul 2011 comuna număra 5123 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 82,51%, romi – 15,24% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Conțești, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 97,07% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Liceul pedagogic Câmpulung Muscel - MDCCCLXVII (1867)

Centenar 1867 - 1967

În data de 22 noiembrie 1867 la București s-a inaugurat a doua şcoală normală din Principatele Române. Anul în sine marca începutul unor schimbări majore în istoria sistemului de învăţământ şi a educaţiei în Principatele Române, ca rezultat al eforturilor de câteva decenii ale intelectualilor paşoptişti de a ridica cultural poporul român. În contextul epocii, era nevoie de învăţători săteşti mai bine pregătiţi într-o şcoală organizată pe principii pedagogice. Unica şcoală normală de la Iaşi nu mai putea să ofere, singură, necesarul mare de învăţători cerut de nevoile ţării. În vederea realizării acestei şcoli, în octombrie 1867, sociologul Dimitrie Gusti, ministrul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, a înaintat domnitorului Carol I un raport în care sublinia, printre altele, că ,,nu vom avea şcoli bune săteşti decât cu condiţiunea de a avea mai întâi învăţători capabili şi la înălţimea chemării lor”. Prin decretul semnat la 20 octombrie 1867, domnitorul Carol I a numit o comisie care avea rolul de a se ocupa de pregătirea lucrărilor în vederea organizării ,,unei şcoli preparatoare de învăţători săteşti” la Bucureşti. Comisia era alcătuită din Carol Davila, Constantin Esarcu, V.A.Urechia, Gr.Ştefănescu şi August Treboniu Laurian, coordonator fiind Dimitrie Gusti. Prima vizită a domnitorului în şcoală a avut loc pe 30 noiembri, de ziua Sfântului Andrei. De atunci, ,,Sfântul Andrei” a fost adoptat ca protector spiritual al şcolii, iar data în sine devenind, convenţional, ziua ,,de naştere”. Până la construirea unei clădiri proprii, şcoala a funcţionat în Bucureşti, în spaţii închiriate, timp de 29 de ani. În primul an, titulatura şcolii a fost ,,Institutul Pedagogic din Bucureşti” şi nu a avut buget. Primul director , între anii 1868-1881, a fost George Radu Melidon. Personalitate a învăţământului românesc, Melidon a fost unul dintre militanţii ridicării culturale şi luminării poporului român prin organizarea şcolilor de la sate. În acest scop, el s-a străduit ca şcoala normală din Bucureşti să devină un centru–model de îndrumare metodică pentru celelalte şcoli normale din ţară. În 1870 şcoala a dat prima serie de 40 de absolvenţi cu trei ani de studiu. La serbare, premiile au fost împărţite de Doamna Elisabeta, soţia domnitorului. La sugestia regelui Carol I , demersurile strămutării Şcolii Normale ,,Carol I” din Bucureşti la Câmpulung au început în anul 1887.Terenul pe care urma să se construiască un local propriu pentru şcoala normală de la Câmpulung a fost ales de Dimitrie Sturza şi Spiru Haret, lângă Biserica Flămânda, unde fusese o şcoală cu întreţinere gratuită pentru cei ce învăţau, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Tratativele pentru cumpărarea a 10 hectare ,,sub dealul Flămânda, despre oraş” s-au purtat între Dimitrie A.Sturza, ministrul Instrucţiunii Publice, şi Istrate Rizeanu, primarul oraşului Câmpulung, ca reprezentant al Consiliului Comunal. Locuitorii oraşului şi ai judeţului Muscel, bucuroşi pentru o asemenea decizie, au trimis o telegramă de mulţumire lui Nicolae Kretzulescu, preşedintele Senatului (născut de altfel în Leordeni). Telegrama a fost citită în şedinţa din 11 ianuarie 1890. Planul construcţiei şcolii a fost întocmit de arhitectul Socolescu, iar lucrările de construcţie au fost conduse de Giovani Batista Dreina. Piatra fundamentală a monumentalei clădiri s-a pus pe 26 octombrie 1892. Au fost prezenţi : Tache Ionescu, ministrul Instrucţiunii Publice, Alexandru Rîmniceanu, prefectul judeţului Muscel, Istrate Rizeanu, primarul oraşului, M.Sachelarie, preşedintele Tribunalului, Gh.Ionescu, revizorul şcolar al judeţului ş.a. Alcătuită din 113 încăperi şi un amfiteatru mare şi frumos, şcoala are o suprafaţă de studiu de 8000 de metri pătraţi. A costat 12000 de galbeni, oferiţi de Carol I încă din 22 decembrie 1867 pentru ,,clădirea unui edificiu propriu în care se va aşeza Institutul Pedagogic din Bucureşti, menit a da învăţători comunelor rurale”. Şcoala s-a inaugurat în 1896. În prima serie de absolvenţi de aici a fost Constantin Rădulescu-Codin, născut în satul Zgripceşti, comuna Beleţi-Negreşti, Muscel. Învăţător, revizor şcolar, remarcabil culegător de folclor. Printre primii bursieri admişi în 1896 a fost Ion Mihalache, născut în satul Goleştii Badii, Muscel (1882-m.1965). A absolvit ca şef de promoţie în 1901. În muzeul şcolii se află bustul său, o donaţie din partea PNŢ-CD Argeş. După reforma învăţământului din 1948, s-a numit Liceul Pedagogic Câmpulung-Muscel. Tot atunci s-au pierdut lucrări de mare valoare, printre care tabloul ,,Ascensiunea Madonei” (recuperat ulterior), donat în 1898 de Ministerul Instrucţiunii Publice, şi un bust al regelui Carol I.

Reuniunea de cântări germane din Pitești

Jubileul de 25 de ani 1866 - 1890

Medalia de mai sus a fost bătută în anul 1890 pentru a marca jubileul 25 de ani de existență a Formației de cântări germane din Pitești, ce a fost fondată în anul 1866.

Municipiul Pitești este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Argeş, România, având o populaţie de aproximativ 172000 de locuitori. Orașul are renumele de orașul lalelelor, aici fiind găzduită anual o importantă manifestare cultural artistică sub genericul – Simfonia lalelelor. Piteștiul a fost reședința temporară a voievozilor Basarab Țepeluș cel Tânăr, Mihnea cel Rău și Vlad cel Tânăr. Orașul s-a dezvoltat în mod gradat, de la sat și târg ajungând la titlul de oraș, dobândit la începutul secolului al XIV-lea. Prima atestare documentară datează din data de 20 mai 1388 când domnitorul Mircea cel Bătrân întărește Mănăstirea Cozia, „o moară în hotarul Piteștilor". Deasupra am postat stemele de la 1715, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Piteşti, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din oraș, din vremuri diferite dar și vechi trimiteri poștale ilustrate.

Bulevardul Elisabeta cu Monumentul veteranilor

Monumentul veteranilor (Statuia Independenței

Strada Doamna Bălașa

Strada Șerban Vodă

Strada Victoriei

Teatrul comunal

Teatrul Alexandru Davilla

Biserica Sfântul Nicolae

Biserica Sfânta Vineri

Biserica catedrală Sfântul Gheorghe

Camera de comerț

Casa de Cultură

Casă tradițională

Fabrica de tananți "Argeșul"

Foișorul de foc

Grădina publică și Palatul administrativ

Grota din Trivale

Hala de carne

Hotelul Muntenia

Liceul I.C.Brătianu

Palatul administrativ

Parcul și Pavilionul Trivalea

Parcul Vasile Roaită

Primăria

Vedere generală

Vedere panoramică

Argeș este un judeţ situat în regiunea Muntenia din România. Are o suprafaţă de 6862 Kilometri pătrați numără aproximativ 650000 de locuitori și are reședința în municipiul Pitești. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 3 municipii - Pitești, Câmpulung și Curtea de Argeș, 4 oraşe - Costești, Mioveni, Topoloveni, Ștefănești și 95 de comune. Deasupra am postat harta şi stemele interbelică, comunista şi actuală ale judeţului Argeş, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură argeșene, din vremuri diferite, câteva trimiteri poștale ilustrate dar și alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri..