Epaminonda's Blog.....: Mo - M

1. În data de 29 noiembrie 2013 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial două monede comemorative cu tema 20 de ani de la introducerea monedei naţionale în Republica Moldova. Pe aversul monedelor se prezintă; în partea stângă - Stema Republicii Moldova, deasupra inscripția “REPUBLICA”, pe verticală oblic un ornament național, în partea dreaptă valoarea “200 LEI” (100 lei), anul emisiunii “2013” și sigla “BNM” și în partea de jos inscripţia „MOLDOVA”. Pe reversul monedei, în partea de sus, este gravată inscripţia „BANCA NAŢIONALĂ A MOLDOVEI”, în partea stângă – efigia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe verticală, oblic, un ornament naţional, în partea de jos este reprezentat un cerc, în interiorul căruia este gravat simbolul Victoriei - „V” şi textul "PE-UN PICIOR DE PLAI, PE-O GURĂ DE RAI..." și în partea dreaptă inscripţia „20 de ani de la introducerea monedei naţionale în Republica Moldova”. Monedele au următoarele caracteristici tehnice:

Cea de aur: seria – Evenimente istorice, data emiterii – 29 noiembrie 2013, valoarea nominală - 200 lei; calitatea – proof, compoziția – aur, puritatea – 99,99%, greutatea – 15,5 grame, forma – dreptunghiulară cu colțuri rotunjite, dimensiuni: 40 x 28 milimetri, marginea – zimțată și tirajul – 1000 exemplare.

Cea de argint: seria – Evenimente istorice, data emiterii – 29 noiembrie 2013, valoarea nominală - 100 lei; calitatea – proof, compoziția – argint, puritatea – 99,9%, greutatea – 28,28 grame, forma – dreptunghiulară cu colțuri rotunjite, dimensiuni: 40 x 28 milimetri, marginea – zimțată și tirajul – 2000 exemplare.

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Leul moldovenesc este moneda națională a statului Republica Moldova și are ca unitate subdivizionară banul (1 leu - 100 bani).

Concomitent cu evoluțiile istorice statul moldovean a mai folosit leul românesc (1918 - 1939), rubla rusească (1939 - 1990) și cuponul moldovenesc (1990 – 1993). În data de 24 noiembrie 1993 Mircea Snegur – Președintele Republicii Moldova a promulgat Decretul nr. 200 privind introducerea monedei naționale în statul independent Republica Moldova.

2. În data de 20 octombrie 2014 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema Bujorul de pădure. Pe aversul monedelor se prezintă; în plan central - Stema Republicii Moldova; în partea de sus – anul emisiunii „2014”; în partea de jos – inscripţia „50 LEI” și urmând circumferinţa monedei,cu majuscule este gravată inscripţia „REPUBLICA MOLDOVA”. Pe reversul monedei se prezintă: în plan central – bujorul–de –pădure și urmând circumferinţa monedei, cu majuscule sunt gravate inscripţiile: „CARTEA ROŞIE”, „BUJORUL-DE-PĂDURE”, „PAEONIA PEREGRINA MILL”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: seria - Cartea Roşie a Republicii Moldova, data emiterii - 20 octombrie 2014, valoarea nominală - 50 lei, calitate – proof, metal – argint, puritate – 99,9%, greutate – 16,5 grame, diametru – 30 milimetri, forma – rotundă, margine – zimțată și tiraj – 500 exemplare.

Bujorul de munte (Rhododendron kotschyi) sau Smârdarul sau Cocozarul, cum mai este denumit popular, este originar din Balcani și face parte din genul botanic Rhododendron, gen extrem de variat ce cuprinde diferite specii care cresc doar la altitudine înaltă şi se extind din Himalaya și Caucaz până în Alpi şi Pirinei. A fost clasificat pentru prima oară de botanistul austriac Theodor Kotschy (1813-1866) şi a preluat numele acestuia. În România se întâlnește în special în Carpații Orientali și Meridionali, unde preferă versanții însoriți. Planta crește spontan în tufe pitice în zona alpină, care uneori acoperă suprafeţe destul de extinse. Este o plantă perenă şi îşi păstrează frunzele verzi tot timpul anului. Culoarea florilor este de un roz către roșu aprins, acestea fiind grupate astfel încât dau senzația de buchete în vârful ramurilor. Perioada maximă de înflorire este în a doua parte a lunii iunie, însă la altitudini mai mari, sau dacă zăpada persistă mai mult, această perioadă se prelungește până la început de iulie. Este o specie protejată, deși există mulți culegători care o folosesc pentru ceai sau dulceață, obicei pe care îl descurajăm. Deoarece crește în condiții de relief, climă și altitudine foarte specifice, planta nu tolerează transplantări, așa că nu încercați să o culegeți pentru acasă. Unul dintre cele mai accesibile trasee care să vă permită să vă bucurați de bujorul de munte, este cel ce merge de la Cabana Padina în Șaua Strunga, din Parcul Natural Bucegi. Din Șaua Strunga trebuie să vă abateți către Culmea Bucșa, unde bujorul oferă un covor spectaculos. Acest loc oferă și o vedere foarte bună către abruptul vestic al Bucegiului. Planta a fost pusă in evidență și clasificată pentru prima oara de botanistul austriac Theodor Kotscky (1813-1866), de unde provine și denumirea științifică.

3. În data de 20 octombrie 2014 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema Țigănușul. Pe aversul monedelor se prezintă; în plan central - Stema Republicii Moldova; în partea de sus – anul emisiunii „2014”; în partea de jos – inscripţia „50 LEI” și urmând circumferinţa monedei,cu majuscule este gravată inscripţia „REPUBLICA MOLDOVA”. Pe reversul monedei se prezintă: în plan central – pe fundal vegetal, un ţigănuş și urmând circumferinţa monedei, cu majuscule inscripţiile: „CARTEA ROŞIE", „ŢIGĂNUŞUL", „PLEGADIS FALCINELLUS

Țigănușul (Plegadis falcinellus) este o pasăre migratoare, singura reprezentantă a genului Plegadis. Țigănușul este răspândit în regiunile de țărm sau luncă din zonele calde din sudul Europei, Africa, Asia, Australia și în zona caraibiană și atlantică a continentului american. În România este oaspete de vară în delta Dunării și în restrânse locuri din estul țării. Țigănușul este o pasăre de 55-65 cm cu o anvergură a aripilor deschise de 88-105 cm, cu gâtul și picioarele lungi și subțiri. Coloritul penajului este de la negru la maro cu reflexii verzui mai ales la aripi. Pliscul este lung și curbat.Țigănușul clocește în luna mai între 3 și 6 ouă. Ouăle sunt de culoare albăstrui-cenușii. Perioada de incubație la țigănuși este de 3-4 săptămâni. Țigănușul își face cuibul în copaci sau arbuști în colonii, uneori mixte împreună cu stârcii. Țigănușii se hrănesc cu pești mici, broaște, insecte, viermi, moluște, etc.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

O INSIGNĂ, O MEDALIE

ȘI CÂTEVA PLACHETE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Gregoriu Ștefănescu 1864 - 1904

Oferită de elevii și colaboratorii săi

cu ocazia jubileului de 40 ani de profesorat 18 noiembrie

Placheta de mai sus s-a bătut în anul 1904 în semn de omagiu pentru cel care a fost Gregoriu Ștefănescu. Placheta a fost bătută în două variante de material-compoziție (argint și bronz), are dimensiunile de 68 x 50 milimetri și este opera gravorului Carniol Fiul. Pe avers este reprezentat bustul profesorului Ștefănescu din față, ușor înclinat spre stânga, sub care, într-un cartuș este înscris: “GREGORIU ȘTEFĂNESCU”. Pe revers este aplicată doar o inscripție pe opt rânduri: “1864-1904 / OFERITĂ / DE ELEVII ȘI / COLABORATORII SEI / CU OCAZIA / JUBILEULUI DE 40 ANI / DE PROFESORAT / 18 NOEMBRIE”.

Grigoriu Ștefănescu, uneori Grigore, Gregoriu, a fost un geolog și paleontolog român, explorator și membru titular (din anul 1876) al Societății Academice Române. El s-a născut în data de 10 februarie 1836 în satul Condeești, comuna Bărcănești, județul Ialomița și a decedat la data de 20 februarie 1911 la București. Împreună cu Grigore Cobălcescu este întemeietorul școlii române de științele pământului. A fost primul profesor în acest domeniu al Universității din București, a condus lucrările pentru elaborarea primei hărți geologice a României și este descoperitorul unor rămășițe fosile de importanță deosebită. A absolvit Liceul Sfântul Sava din București și a fost student al facultății de științe de la Sorbona (1859-1862). După întoarcerea în România, a fost profesor de științe naturale la liceele Sf. Sava și Matei Basarab (1863) și a scris primul manual de zoologie român (1865).În anul 1864 Grigoriu Ștefănescu este numit profesor la catedra de geologie, paleontologie și mineralogie, în cadrul Facultății de Științe a Universității din București. Aici a organizat un muzeu de geologie și paleontologie cuprinzând exponate rare, unele aduse din călătoriile sale numeroase. A publicat primul tratat român de geologie, Elemente de Geologie, în anul 1890. Grigoriu Ștefănescu a organizat și condus Biroul Geologic, înființat în 1882 la inițiativa sa, cu sarcina de a alcătui harta geologică a României. A participat și la viața politică, fiind pentru scurtă vreme secretar general în Ministerul Instrucțiunii Publice și rector al Universității. În timpul vieții lui s-a bucurat de o apreciere internațională deosebită, fiind membru al mai multor societăți geologice străine. Ca director al Muzeului de Ştiinţe Naturale în 1866, apoi al Muzeului de Geologie şi Paleontologie, a scos, împreună cu Petre S. Aurelian, publicația Revista ştiinţifică (1871-1880).

Înfrângerea lui Imre Thokoly

Piesa medalistică de mai sus este un medalion realizat în anul 1688 care marchează înfrângerea lui Imre (Emeric) Thokoly. Medalionul este oval, are dimensiunile 43,7 x 38,8 milimetri și este confecționat în două variante de metal-compoziție (argint și metal comun). În câmpul central al aversului este reprezentat bustul spre dreapta al personajului, înconjurat la periferie de inscripția ovală: “EMERIC(us) TOCKEL HUNGAROR(um) REBELL(ium) CAPUT” ceea ce tradus ar însemna: “Emeric Thokoly, capul rebelilor maghiari învins”. În câmpul reversului este reprezentată o stâncă pe care este o coroană pazită de o acvilă, care-l aruncă pe Thokoly, cu spada în mână, într-o prăpastie. Pe o margine a piesei este aplicată inscripția: “RETRO CADIT AUDAX” ceea ce aproximativ s-ar putea traduce: “Îndrăznețul cade înapoi”.

Imre Thököly (variantă Emeric Tököli, născut în anul 1657 la Kezmarok, Slovacia și decedat în anul 1705 la Nicomedia, azi Izmit, Turcia), a fost principe al Transilvaniei, om de stat maghiar și conducător al revoltei antihabsburgice a curuților. În iunie 1682 s-a căsătorit cu principesa Ilona Zrinyi, văduva principelui transilvănean Francisk I Rakoczi. Sultanul Mehmed al IV-lea, l-a recunoscut ca rege al Ungariei Superioare, în schimbul plății unui tribut anual de 40000 de taleri. A fost recunoscut ca principe al Transilvaniei, un act formal, care nu s-a concretizat decât opt ani mai târziu. Thököly i-a sprijinit pe turci, la asediul Vienei din anul 1683, dar după victoria austriacă, a cerut medierea regelui polonez Ioan III Sobieski pentru o împăcare cu împăratul, oferind încetarea ostilităților dacă Curtea Imperiala va acorda libertate religioasă pentru protestanții din Ungaria și îi va garanta titlul de principe al Ungariei Superioare. Leopold a refuzat aceste condiții și i-a cerut capitulare necondiționată. Thököly a reînceput ostilitățile militare. Dar campania din 1685 a fost o succesiune de esecuri. Disperat a cerut ajutorul Pașei de Oradea dar acesta l-a luat prizonier și l-a trimis în lanțuri la Edirne, din cauză că încercase să negocieze cu Leopold. În 1686 Thököly a fost eliberat din prizonieratul turcesc și a fost trimis cu o mică armată în Transilvania, dar in 1688 expediția a sfârșit lamentabil. Turcii au devenit suspicioși și l-au întemnițat pentru a doua oară. În 1690, cu asentimentul sultanului și cu sprijinul politic și militar al domnului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, a intrat a treia oară în Transilvania, cu o armată de 16000 soldați, ardeleni, munteni și turci, și la 11 august a învins armatele generalului Donat Heissler și ale contelui Mihaly Teleki în Bătălia de la Tohanul Vechi – Zărnești. După aceasta mare victorie, Thököly a fost ales principe al Transilvaniei de către Dieta Transilvaniei, întrunită la Cristian, lângă Brașov. Nu și-a putut menține poziția din cauza presiunii militare și politice austriece, care l-a susținut pe principele Mihai Apafi al II-lea. În 1691 Thököly a părăsit definitiv Transilvania și s-a refugiat în Imperiul Otoman, unde și-a continuat cariera. Dupa încă o încercare nereușită, în anul 1700, de a redeveni principe al Transilvaniei, s-a stabilit,cu soția sa, la Galata (lânga Istanbul).

Ordinul "Bărbăție și Credință" (model actual)

Deşi recent înfiinţat, Ordinul „Bărbăţie şi Credinţă” continuă tradiţia medaliei cu acelaşi nume, înfiinţată prin Decretul Regal nr. 2812 din 3 noiembrie 1903 în scopul răsplătirii acelor funcţionari ai statului care au contribuit la restabilirea ordinii şi siguranţei publice (ofiţeri şi agenţi din poliţie şi jandarmerie). În timpul războaielor purtate de România in cursul secolului trecut, Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” a fost acordată subofiţerilor şi trupei. Aceasta a făcut ca, la reinstituirea ei prin Legea nr.528/2003, distincţia să fie expres destinată maiştrilor militari şi subofiţerilor, precum şi altor categorii de funcţionari publici statut special (şi cu grade echivalente celor de maiştri militari şi subofiţeri), având atribuţii în domeniile ordinii publice şi siguranţei naţionale, protecţiei civile şi de prevenire şi stingere a incendiilor. Dorind a asigura o anumită simetrie la nivelul întregului sistem naţional de decoraţii al României, legiuitorul a găsit de cuvinţă să analizeze posibilitatea înfiinţării unei distincţii destinată în mod expres ofiţerilor, precum şi funcţionarilor publici cu statut special (şi cu grade echivalente celor de ofiţeri), având atribuţii în aceleaşi domenii ale ordinii publice şi siguranţei naţionale, protecţiei civile etc. Instituit prin Legea nr.413/2004, Ordinul „Bărbăţie şi Credinţă” este o decoraţie complet nouă. În prealabil, prin Legea nr. 50/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 29/2000, această distincţie a fost introdusă în sistemul naţional de decoraţii. Ordinul „Bărbăţie şi Credinţă” este organizat pe patru grade, de la Mare Ofiţer la Cavaler (în ordinea importanţei ierarhice). Pentru însemnul decoraţiei a fost folosit tipul de cruce „de Malta”, cu particularitatea medalionului central, decorat cu acvila din stema României, având o formă ovală, la fel ca Medalia cu acelaşi nume. Panglica decoraţiei este derivată din cea, tradiţională, a Medaliei „Bărbăţie şi Credinţă”, cu adăugarea în centru a unei benzi aurii. Ordinul „Bărbăţie şi Credinţă” are însemne pentru civili şi, respectiv, pentru militari, dar spre deosebire de medalia cu acelaşi nume nu se acordă decât pentru fapte săvârşite în timp de pace. Acordat în primă promoţie în anii 2005-2006, Ordinul „Bărbăţie şi Credinţă” este una dintre distincţiile care răsplăteşte, în mod curent, meritele ofiţerilor, ale funcţionarilor publici cu statut special (cu grade echivalente celor de ofiţeri), precum şi ale altor categorii de funcţionari cu studii superioare care activează – în principal – în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (precum şi în Serviciul Român de Informaţii, în Serviciul de Informaţii Externe, în Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi în Serviciul de Protecţie şi Pază).

Insigna - Automatica - România

Automatica S.A. este un martor al suișurilor și coborașurilor industriei românești. Poartă acest nume din 1960, însă începuturile se suprapun cu istoria Ford. Înființată în 1932, Ford Romania S.A.R cumpară în septembrie 1934 un teren în suprafață de 7535mp, proprietatea Imobiliara Chrissoveloni și dobândește un drept de preemțiune asupra unui teren alăturat. În mai 1935 Ford avea să achiziționeze înca 5685,5mp de la același vânzător. Aici urma să se infiinţeze uzina de automobile FORD Romania SAR, având prima linie de montaj operaţională din Europa de Est. Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române adoptă Hotarârea nr.147/18.02.1960 privind inființarea întreprinderii industriale de stat Automatica, a cărei necesitate este justificată de nevoia creșterii productivității muncii pentru a atinge obiectivele privind industrializarea și exportul. Automatica avea să funcționeze în vechea hală Ford și extinderile ulterioare până la vânzarea terenului în 2008.În anii ‘70-’80 la Automatica s-au omologat primele echipamente complexe ca: automate programabile, roboţi industriali, sisteme de distribuție 0,4 kV debroșabil MCC-M14, pupitre de comandă MiniMod, centrale de avertizare şi stingere incendiu SESAM, echipamente de dozare şi cântărire etc. În anul 1981 Automatica implementează primul Program de Asigurarea Calităţii aliniat la standardul canadian CSA Z 299.3, pentru realizarea produselor destinate domeniului nuclear.

Începând din 1985 Automatica produce echipamente de distribuţie electrică, control şi automatizare pentru domeniu nuclear (Fabrica de apă grea ROMAG Drobeta şi CNE Cernavodă). În anii ‘87-’92 la Automatica s-a proiectat şi executat primul sistem complex SCADA din România, pentru Fabrica de pelete de la combinatul minier Krivoi Rog (fosta URSS, astăzi Ucraina). În anul 1996 Automecanica devine primul producător român de echipamente electrice şi de automatizare cu Sistemul Calităţii certificat de un organism extern acreditat (TÜV-CERT Germania). În 2014 Automatica a proiectat şi omologat un nou tip de celulă de medie tensiune 12/24kV rezistentă la arc și având curenți de scurtcircuit ≤ 50kA (12kV) și ≤ 25kA (24kV). Celula poate fi integrată simplu în sisteme SCADA și Smart-Grid. Transferul afacerii Automatica în grupul CEMS, în anul 2018, a reprezentat întâlnirea fericită între o echipă experimentată și energia unui grup dezvoltat prin inovare și pasiunea pentru cele mai noi tehnologii. Pentru Automatica SA a început o nouă etapă de dezvoltare. Pentru clienții Automatica, acest fapt se traduce în echipamente și servicii de cea mai bună calitate, parteneriat pe termen lung și garanția respectării promisiunilor.

Placheta - Patrie - Onoare - Jertfă

Asociația națională a veteranilor de război - România

A.N.V.R. (Asociația națională a veteranilor de război) functioneaza pe baza Legii 49/1991; 44 si 68/1994; 303/2007 si 205/2008 si are personalitate juridica pe baza Hotarârii Judecatoresti nr.392/20.02.1990. Asociatia are filiale în toate judetele tarii si în sectoarele Capitalei, este membra a Federatiei Mondiale a Vechilor Combatanti (F.M.A.C.) cu sediul la Paris si participa la toate activitatile acesteia, iar la structurile sale au aderat: Asociatia Cavalerilor Ordinului "Mihai Viteazul", Asociatia Invalizilor de Razboi, Asociatia "Traditia Cavaleriei", Liga Navala Româna, Asociatia Cavalerilor Ordinului "Virtutea Aeronautica", Uniunea Veteranilor de Razboi, Veteranii de razboi din Ministerul de Interne s.a. Active în plan local, filialele judetene ale A.N.V.R., în colaborare cu organele locale si societatea "Cultul Eroilor", au renovat si ridicat un numar semnificativ de monumente dedicate ostasilor cazuti la datorie în razboaiele purtate de tara pentru libertate si unitate nationala. A.N.V.R. prin Comisia de memorialistica, a publicat 11 volume de memorii sub titlul "Veteranii pe drumul onoarei si jertfei", care s-au bucurat de aprecierea opiniei publice. Bucurându-se de atentia si asistenta Ministerului Apararii Nationale, A.N.V.R. a avut înca de la înfiintare un reprezentant al ministerului pe lânga asociatie, apoi s-a constituit Sectia asistenta pentru veterani de razboi, pentru ca la data de astazi sa fiinteze Directia Calitatea Vietii Personalului, cu activitate distincta si în domeniul veteranilor de razboi.

În anul 1995 Guvernul a legiferat sarbatorirea în fiecare an, la Ziua Înaltarii Domnului Nostru Iisus Hristos, a "Zilei Eroilor", iar prin Hotarârea de Guvern nr. 1222 din 10 octombrie 2007, s-a instituit Ziua Veteranului de Razboi, care se sarbatoreste în fiecare an, la data de 29 aprilie. Cu aproape 20 de ani în urma A.N.V.R. însuma circa 900000 de membri: veterani, invalizi, vaduve de razboi si vaduve de veterani, iar la data prezentei nominalizari - 24 iulie 2012 - mai sunt aproximativ 45000 de veterani de razboi şi 150000 de vaduve de veterani. De la înfiintare si pâna la zi, presedintele asociatiei este generalul de armata în retragere Marin Badea Dragnea, luptator în cel de-al doilea razboi mondial, în ambele fronturi, invalid de razboi, reales în unanimitate la toate cele cinci Conferinte Nationale. De la strămoşii noştri romani am moştenit, printre altele, şi cuvântul ”veteran”, adică ostaş roman care după 25 de ani de serviciu militar era declarat cetăţean roman şi era împroprietărit. Pe teritoriul Daciei Romane aceşti veterani au avut o contribuţie determinantă în procesul etnogenezei poporului român.

În cursul întregii istorii medievale, voievozii români au cinstit vitejia ostaşilor eroi prin împroprietărire şi chiar ridicarea în ranguri boiereşti. La un sfert de veac de la mobilizarea oştirii pentru războiul de independenţă, în care s-au sacrificat zece mii de ostaşi din cei 58700 care au constituit Armata de Operaţii, regele Carol I, la solicitarea supravieţuitorilor, a promulgat Înaltul Decret prin care s-a creat, în conformitate cu Convenţia Statelor Europene de la Geneva, titlul de ”veteran de război”. La articolul 2, Înaltul Decret Regal din 29 aprilie 1902, prevedea: ” Pentru ca fiecărui ostaş veteran să i se asigure liniştea şi ocupaţiunea pentru restul de viaţă, i se va pune la dispoziţie cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generaţiile viitoare”. Se instituie onorantul titlu de ”VETERAN DE RĂZBOI”. Regele Ferdinand I a mobilizat în 1916, la intrarea României în războiul sfânt de reîntregire, 11% din populaţia ţării, mai exact 883601 militari, iar biruinţa finală, care s-a încununat în România Mare, a fost plătită cu jertfa a peste 335000 morţi şi dispăruţi, a 75491 invalizi şi a 650000 morţi din rândul populaţiei civile. În vâltoarea luptelor primului război mondial, Ferdinand I cel Leal, a desenat personal şi apoi a instituit, cea mai înaltă distincţie militară de război, Ordinul ”Mihai Viteazul”, răsplătind eroismul ofiţerilor în lupte, iar ostaşilor din tranşee le-a promis pământ, iar prin reforma agrară din 1921, un milion şi jumătate de familii au primit câte patru hectare din trupul ţării. Veteranii de război îşi strâng rândurile şi se organizează, la fel ca şi cei decoraţi cu ordinul ”Mihai Viteazul”, iar pentru cinstirea şi ridicarea de monumente, sub înaltul patronaj al reginei Maria, ia fiinţă Societatea ”Cultul Eroilor”. Veteranii de război şi-au adus o contribuţie semnificativă, de-a lungul anilor, la cinstirea memoriei celor căzuţi pe câmpurile de bătălii. În cei trei ani, zece luni şi douăzeci de zile cât a însumat participarea armatei României în cel de-al doilea război mondial, ţara a pierdut 794562 militari din care 92620 morţi, 33966 răniţi şi 367966 dispăruţi pe cele două fronturi. La aceştia se adaugă miile de prizonieri care au pierit în gulagul sovietic. La 4 iunie 1945 s-a semnat Decretul – Lege nr. 440 privind acordarea calităţii de ”veteran” foştilor luptători în războaiele din anii 1913, 1916-1919 şi 1941-1945, dar de unele drepturi se bucurau doar cei ce luptaseră în vest, nominalizaţi ca ”antifascişti”, dispărând din peisajul societăţii româneşti ”veteranii de război”. Reforma agrară prin care participanţii la cel de-al doilea război mondial au fost împroprietăriţi cu 1,1 hectare este anulată prin cooperativizarea agriculturii româneşti.

Insigna etichetă - Locțiitor politic

Piesa de mai sus pare a fi o insignă sau parte a unei piese medalistice mai mari. Ce pot să confirm este faptul că Locțiitorul politic era nr.2 în orice unitate (în mod special militară). Comandantul sau șeful instituției nu lua nicio decizie importantă fără acordul Locțiitorului politic, responsabil cu punerea în practică a politicii defunctului partid comunist, aceea de “formare a omului nou constructor conștient al societății socialiste multilateral dezvoltate”.

__________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII