Epaminonda's Blog.....: BRANDENBERG

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură și câteva trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite

din localitatea austriacă BRANDENBERG, bundeslandul TIROL

Casa pădurarului

Hotelul Neuwirt

O intrare în localitate

Arhitectură locală

Vederi generale

Trimiteri poștale

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O PASTILĂ DE UMOR

___________xxx___________

CÂTEVA INSIGNE
DIN JUDEȚUL BACĂU

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

Insigna - Școala de ofițeri de rezervă

Bacău - 75 de ani - 1920 - 1995

În istoria tradiţiilor militare româneşti , ziua de 14 octombrie 1 920 se inscrie ca o dată importantă pentru teritoriul românesc al Moldovei dintre Carpaţi şi Nistru. Atunci a luat fiintă in garnizoana Roman "Şcoala pregătitoare de ofițeri de rezervă". În registrul istoric al şcolii, pe prima pagină găsim scris: "Prin ordinul circular al Ministerului de Război nr. 9 din 14 octombrie 1920 se hotărăşte infiintarea unei scoli pregătitoare de ofiteri de rezervă. pentru corpul III si IV armată. Basarabia si Bucovina ... " O asemenea necesitate decurgea din recunoaşterea contribuţiei extrem de valoroase pe care ofiţerii de rezervă o aduseseră, împreună cu ofiţerii activi, la succesele obţinute de armata noastră in războiul de eliberare şi intregire naţională. În consecinţă, intre anii 1920-1925 s-a conturat treptat o reţea de şcoli de rezervă destul de dezvoltată, care a funcţionat fără modificări notabile, până in anul 1945.

Printre acestea se numără şi şcoala din Roman, care în anul 1923 a fost mutată in garnizoana Bacău, primind denumirea de "Şcoala pregătitoare de ofiţeri de Rezervă de infanteria nr. 2". În documentele de arhivă , in registrul istoric al şcolii, se găsesc inserate aprecieri elogioase asupra activităţii şcolii de ofiţeri de rezervă din Bacău, de către organele superioare ale armatei. Cea mai valoroasă apreciere privind activitatea şcolii, a fost făcută de mareşalul Ion Antonescu la 1 aprilie 1 943 , care in urma inspecţiei făcute a scris in registrul şcolii: "Am găsit şcoala in condiţiuni exemplare. Metoda de instructie superioară. Ţinuta elevilor admirabilă, instructorii perfect puşi la punctș gospodărie şi curățenie foarte bună. Mulţumesc comandantului şi ofiţerilor lui pentru munca şi conştiinţa lor". Educaţi în spiritul disciplinei militare ferme, a îndeplinirii cu orice preţ a datoriei, majoritatea elevilor şcolii au devenit purtători ai celor mai strălucite virtuţi ostăşeşti tradiţionale poporului nostru. La 30 august 1940, când pământul ţării a fost pentru a doua oară sfârtecat, ca urmare a odiosului dictat de la Viena - ofiţerii şi elevii şcolii de ofiţeri de rezervă din Bacău, s-au adunat în mod spontan jurând "conştiinţa lor nu va fi împăcată decât atunci când partea de nord a Transilvaniei va fi eliberată".

Elevii şcolii - deveniţi ofiţeri , comandanţi de subunităţi, au dat examenul pregătirii lor în acţiunile de luptă din anii 1941-1945, în cele două campanii ale celui de al doilea război mondial, când împotriva unor inamici superiori în efective, armament şi tehnică, au luptat cu curaj, dârzenie, abnegaţie şi eroism, constituind adevărate exemple de înalţ patriotism, acoperindu-se de glorie pe câmpurile de bătălie. In perioada anilor 1945- 1965 , activitatea şcolii de ofiţeri de rezervă Bacău a fost întreruptă, pregătirea cadrelor mil itare de rezervă realizându-se prin alte forme de învăjământ. In luna mai 1965 - Şcoala de ofiţeri de rezervă a fost reînfiinţată în acelaşi local şi aceeaşi garnizoană, continuând să pregătească cadre de rezervă pentru armată .

Insigna - Școala gimnazială "Ștefan Luchian" Moinești - 150 ani

Istoria acestei școli este una de lungă durată, ea fiind înființată în anul 1867 ca și școala de fete, urmând ca abia după reforma școlară din 1948 unitatea să devină Școala Elementară cu clasele I-VIII. Din anul 1956 aceasta a devenit unitate mixtă (fete și băieți) și a luat denumirea de Școala Elementară Nr.1 – Moinești, urmând să fie cunoscută sub acest nume până în data de 15 decembrie 1993 când, printr-o dispoziție a I.S.J. Bacău, a devenit Școala "Ștefan Luchian". Generații întregi de moineșteni au luat startul în viața pe băncile acestei școli și mulți dintre ei au ajuns grație educației primite să reprezinte cu cinste orașul și să se facă remarcați chiar și dincolo de granițele României. Probabil mulți dintre ei își amintesc cu nostalgie de cei opt ani petrecuți pe băncile acestei instituții dar, probabil și mai mulți își amintesc de orele de sport și pauzele petrecute în curtea acestei școli.

Ştefan Luchian a fost un pictor român, supranumit “poetul plastic al florilor”, care s-a născut la data de 1/13 februarie 1868 la Ștefănești, județul Botoșani (pe Prut), ca fiu al maiorului Dumitru Luchian şi al Elenei Chiriacescu, și a decedat la data de 28 iunie/11 iulie 1916 la București. Tatăl său a fost comandantul Batalionului nr. 3 de grăniceri si bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza. În aprilie 1873, Ştefan Luchian împreună cu familia sa s-au mutat la București într-o casă, pe care au cumpărat-o pe strada Popa Soare nr.15, în vechea şi pitoreasca mahala a Mântulesei. Vocaţia viitorului pictor s-a declarat încă din copilărie. Artistul a început să picteze încă din vremea în care a urmat cursurile primare la Şcoala din Tabaci. Mai apoi a continuat ca elev al Liceului Sfântul Sava, unde a făcut trei clase gimnaziale. Ştefan Luchian a rezistat cu încăpăţânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la şcoala militară, astfel că s–a înscris în septembrie 1885 la clasa de pictură a Școlii Nașionale de Arte Frumoase (Şcoala de belle-arte), pe care a absolvit-o în anul 1889. Aici a obţinut medalia de bronz pentru un Cap de expresie şi un Studiu după natură. Profesorii săi au fost Gheorghe Tăttărescu, Theodor Aman și Constantin I. Stăncescu. Paralel cu Şcoala de Arte Frumoase a urmat şi cursurile clasei de flaut a Conservatorului bucureștean. Luchian a dorit toată viaţa să cânte la vioară şi aşa cum a declarat el însuşi, a suferit toată viaţa că nu putea să execute tremurătura coardei. În toamna anului 1889 a plecat la Munchen şi a studiat două semestre la Academia de Arte Frumoase, unde i-a avut profesori pe Johann Caspar Herterich și Ludwig Herterich. A revenit în ţară în 1890 unde a participat la prima expoziţie a societăţii de artă Cercul artistic.Anul următor a plecat la Paris la Academia Julian, unde a studiat la atelierul lui William-Adolphe Bouguereau. Din cauza morţii mamei sale petrecută pe data de 9 februarie 1892, Ştefan Luchian a revenit la Bucureşti şi s-a dedicat picturii.

Moinești, în limba maghiară – Mojnest, este un municipiu în județul Bacău care include și localitatea Găzărie. Municipiul se află în partea de nord-vest a județului, pe malurile Tazlăului Sărat și ale afluentului acestuia, pârâul Gâzu. Este străbătut de șoseaua națională DN2G, care îl leagă spre sud-vest de Comânești și spre est de Bacău. La recensământul din anul 2011 municipiul număra 21787 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 88,97%, romi – 5,08% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Moinești, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 87,03%, romano catolici – 4,86%, penticostali – 1,49% și restul – nedeclarată sau altă religie. Prima atestare documentară a orașului datează din anul 1467. În această localitate s-a format o mare comunitate evreiască, ce a rezistat până la instaurarea comunismului.Din orașul Moinești a emigrat, în anul 1882, primul grup de evrei sioniști care a inițiat colonia evreiască Roș Pina din Palestina.Zona orașului Moinești dispune de resurse naturale precum petrol, gaze naturale, sare și material lemnos. Orașul a cunoscut o perioadǎ de înflorire economică în perioada anilor 1950 – 1980, ca urmare a dezvoltării extracției petrolului.

Insigna - C.S.U. Știința Bacău (Clubul sportiv universitar)

C.S. Știința Bacău, denumire veche C.S.U. Știința este un club de handbal feminin din municipiul Bacău, care până în sezonul 2009-2010 a evoluat în Liga Națională feminină de handbal. Știința Bacău s-a clasat la sfârșitul sezonului pe locul 14, așa că a fost retrogradată în liga secundă a României, Divizia A. Acasă echipa joacă în Sala sporturilor “Orizont” prevăzută cu 500 locuri pe scaune. Echipamentul tradițional de joc al echipei este de culoare albastră cu mâneci albe. Enumăr mai jos câteva dintre performanțele notabile ale echipei: a câștigat Liga națională de 9 ori, Cupa României de 5 ori, Cupa Cupelor EHF în anul 1989 și finalistă Liga campionilor EHF (anul 1986).

Insigna - Biserica din Borzești - Jubileu 500

În legendara localitate de pe Valea Trotuşului se află una dintre cele mai vechi ctitorii din epoca ştefaniană, înălţată de către Ştefan cel Mare şi fiul său, Alexandru, în anii 1493-1494. În cei peste 500 de ani ai existenţei sale, lăcaşul a trecut prin perioade de înflorire şi de decădere. Astfel, în timpul lui Constantin Duca vodă (1694) se consemna ca fiind “pustie de câtăva vreme”, după cum consemna cronicarul. De-a lungul vremii, biserica a stat în atenţia cercetătorilor consacraţi ai istoriei neamului şi bisericii: Melchisedec Ştefănescu, C. I. Istrati, Nicolae Iorga, G. Balş ş.a. Din concluziile acestora s-a constatat că între această biserică şi cea de la Piatra Neamţ cu hramul “Sf. Ioan”, precum şi biserica “Sf. Mihail” din Roznov-Neamţ se întâlnesc similitudini, acestea aparţinând aceleiaşi epoci ştefaniene. Din punct de vedere stilistic, monumentul de la Borzeşti se înscrie în rândul bisericilor cu plan rectangular, având bolţile cu cupole dispuse “în filă” şi prinse sub un singur acoperiş. Sistemul original de boltire al celor trei cupole constă în faptul că acestea se sprijină pe arce semicilindrice, etajate pe pandantivi. Lipsită de turle, biserica are acoperiş şarpantă din material răşinos şi învelitoarea iniţială din şindrilă. Elevaţia bisericii cuprinde soclul din piatră brută pe care se înalţă pereţii cu profiluri în formă de “L” la colţuri, din pietre uriaşe. Partea superioară a pereţilor, pe care se sprijină acoperişul, este din piatră simplă.În ceea ce priveşte materialele şi tehnicile de construcţie, biserica este zidită din bolovani de piatră şi foarte puţină cărămidă. Pietrele au fost extrase din râu şi din carieră, parte din ele fiind friabile. Materialul de construcţie al pereţilor fiind mare şi grosolan lucrat, a făcut ca zidăria să nu fie foarte solidă şi să cedeze la cutremure. Soclul şi temelia bisericii sunt din piatră brută, de mari dimensiuni, comparativ cu structura pereţilor.Pereţii sunt construiţi din piatră brută, întrerupti de două “asize” de cărămizi smălţuite. În partea superioară, sub acoperiş, sunt dispuse două registre de “ocniţe” (unul mic şi altul mare). Ca volumetrie, în exterior, construcţia apare ca o prismă dreaptă, de mari dimensiuni, cu partea dinspre răsărit rotunjită, marcată de nişe verticale oarbe. Compartimentarea interioară este din pronaos, naos şi altar. Zidul dintre pronaos şi naos este străpuns de o uşă de acces. Componentele artistice ale bisericii de la Borzeşti sunt formate din ancadramente gotice din piatră la uşi şi la ferestre, cu chenare în arc frânt la uşa de la intrare, iar cele din interior din muluri gotice. Elementele gotice în arhitectura ştefaniană sunt puse în legătură cu prezenţa meşterilor constructori transilvăneni la Borzeşti, meşteri care stăpâneau tainele acestui curent artistic. Cât despre înălţimea mică a uşii de la intrare, se spune că ar fi fost egală cu dimensiunea fizică a voievodului, iar credincioşii mai înalţi trebuie să se aplece la intrarea în sfântul lăcaş.Pe parcursul vremii care s-a scurs, monumentului i s-au făcut mai multe reparaţii, între secolele XVIII-XX. În anii 1904-1905 a fost reparat acoperişul şi faţada de vest, îndepărtându-se cele 2 contraforturi. Alte reparaţii au fost în 1924, 1938-1940 şi 1951-1952. Reparaţii în interior şi la exterior au fost făcute în anul 1993, când se pregătea sărbătorirea a 500 de ani de atestare documentară, manifestare care a avut loc în anul 1994.În urma aplicării criteriilor de clasare, monumentul a primit de trei ori excepţional (la vechime, valoare de arhitectură, valoare memorial-simbolică) şi un calificativ de foarte bine (pentru frecvenţă, raritate şi unicitate). Ca urmare a acestei evaluări, biserica de la Borzeşti face parte din grupa valorică “A”, fiind de importanţă naţională şi universală.

Insignă - Onești

Onești, în limba maghiară - Ónfalva sau Onyest, în trecut Gheorghe Gheorghiu-Dej, este un municipiu din județul Bacul care mai include și localitățile Borzești și Slobozia,situat la confluența râurilor Trotuș, Cașin, Oituz și Tazlău. Este traversat de drumul european E574 și de drumurile naționale DN11A și DN12A ce fac legătura cu Bucureștiul, nordul țării și Transilvania. Satul Onești a fost atestat documentar pentru prima dată pe data de 14 decembrie 1458. La recensământul populației din anul 2011 municipiul Onești număra 39172 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 90,28% ți restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Onești astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 79,87%, romano catolici – 9,45% și restul – necunoscută sau altă religie. În imediata vecinătate a confluenței Oituzului cu Trotușul s-au descoperit așezări arheologice din a doua perioadă a epocii fierului – perioada La Tene. La punctul „Strâmba” s-au identificat resturile unei așezări din latenul geto-dacic. S-au descoperit fragmentele ceramice de tradiție geto-dacică, care au culoare cărămizie, decorate cu brâu alb, lucrate de mână și o altă categorie de ceramică, de culoare cenușie, din pastă fină, lucrată la roată. La Viișoara se găsește o așezare din perioada geto-dacică, situată pe malul stâng al pârâului Văratic. Au putut fi observate fragmente de ceramică, râșnițe, urmele a trei bordeie. Tot aici s-au găsit monede antice grecești, ale orașelor Dyrrhachium și Apollonia. Aceste tezaure constituie o dovadă a legăturilor de schimb cu orașele grecești din Dobrogea, în această perioadă. Ele dovedesc circulația mărfurilor grecești spre Transilvania, pe drumul din sudul Moldovei, care de la Bărboși, ducea pe valea Siretului în sus, iar de la Poiana urca pe valea Trotușului până la pasul Oituz, de unde trecea în Transilvania. În perioada romană, acest drum denumit „Via Angusta” era străjuit de cele două castre de la Brețcu (Covasna) și Poiana (Galați). În anul 1952, o echipă de geografi și urbaniști condusă de inginerul Mihail Florescu, ministrul Industriei Chimice s-a deplasat pe Valea Trotușului, pentru a stabili locul de amplasare al unui oraș și al unui mare combinat industrial. A fost preferat Oneștiul, deoarece:

este amplasat la locul de întâlnire a mai multor ape curgătoare
este așezat la o convergență de drumuri principale: spre Brașov, Adjud, Târgul Ocna, Comănești, Miercurea Ciuc și Bacău
este așezat într-o zonă bine populată
este așezat într-un relief format dintr-un șes, clădit din pietrișuri de gresie în pătură groasă.

Tot atunci s-a decis construirea Grupului Industrial Borzești și a orașului muncitoresc aferent, Onești. Din martie 1965 orașul se numește Gheorghe Gheorghiu-Dej, după liderul comunist al României, iar din 1990 revine la vechea denumire, Onești. Orașul are mai multe monumente dedicate eroilor:

Monumentul Eroilor, închinat Războiului de întregire a Neamului 1916-1919
Monumentul Eroilor Sovietici - căzuți în luptele cu armata germană în august 1944
Monument al eroilor din Onești - construit în anul 1925 este simplu, fără inscripții, pe toate laturile având ornamente florale.

Orașul deține și alte monumente istorice și de arhitectură (socialistă și modernă):

Fântâna arteziană Cristal de Sare (1988) și Casa de Cultură a Sindicatelor
Conacul Ruset Rosno (Maria Bogdan), monument istoric situat pe Calea Mărășești, actual complex Stejarul;
Clubul elevilor (conacul Alecu Aslan)
Stejarul - monument de artă - lucrare a sculptorului Paul Vasilescu - 1967
Maternitatea - lucrare de artă realizată în 1964 de către Ion Vlad, amplasată pe fațada Spitalului Municipal Onești;
Zimbrul - monument de artă ridicat de sculptorul Ion Vlad în anul 1964, situat în zona gării
Basorelief Muncitorii - lucrare de artă socialistă realizat în anul 1961 de Nicolae Enea, situat pe strada George Călinescu;
Trecut și prezent istoric - basorelief socialist situat pe Bulevardul Oituz, lucrare a artistului Cristea Grosu în 1965;
Statuie de bronz Elan Gimnastic - lucrare de artă socialistă amplasată în fața Hotelului Trotuș, sculptor Gheorghe Baratchi;
Monumentul Voivodul - lucrare de artă modernă realizată de artistul plastic Eremia Grigorescu și arhitect Ioan Goia în anul 2000;
Grup statuar Nadia Comăneci - lucrare realizată de artistul plastic Eremia Grigorescu și arhitect Ioan Goia în anul 1999;
Monument Mihai Eminescu - lucrare realizată de artistul plastic Eremia Grigorescu în anul 2000
Bustul lui Ștefan cel Mare – Borzești - lucrare din bronz realizată în anul 1936.

Enumăr mai jos câteva personalități mai cunoscute născute în Onești:

Ștefan cel Mare – domnitor moldovean
Nadia Comăneci – campioană de gimnastică
Loredana Groza – solistă muzică ușoară
Carmen Rădulescu - cântăreață de muzică ușoară (în vogă mai ales în anii '80);
Gil Ioniță – solist folk, poet și avocat
Alexandra Ungureanu – cântăreață muzică ușoară
Cristina Spătar - cântăreață muzică ușoară

Municipiul Bacău, în latină Bacovia, în maghiară Bako, în germană Barchau şi în poloneză Bakow, supranumit orașul lui Bacovia, este reședința și totodată cel mai mare oraş din judeţul Bacău, provincia Moldova, România, fiind situat pe râul Bistriţa. Suprafața municipiului este de 43 kilometri pătrați, iar populația este de aproximativ 177000 de locuitori. Bacăul își are stramoșii până în comuna primitivă, mai precis în paleoliticul superior cam 5000 de ani în urmă. În perimetrul Pieței Revoluției s-a descoperit un racloir de silex negru-vinețiu de formă trapezoidala, obiect folosit la vânătoare. Acest obiect de silex mărturisește primele exemple de comerț, deoarece acest material nu se gasea prin aceasta zona, deci era adus din depărtări. O altă prezență umană în vatra localității, s-a descoperit cu ocazia săpăturilor pentru Pasajul Mărgineni. La opt metri adâncime, muncitorii găsesc urmele unei așezări din epoca mijlocie a bronzului - Cultura Monteoru. Cu puțin timp în urmă se știa că prima atestare documentară a localității este de pe tipul lui Alexandru cel Bun, 6 octombrie 1408. Însă pe baza unei indelungate cercetări de arheologie, Bacăul a mai îmbătrânit. Cercetătorul Ștefan S. Gorovei demonstrează că Bacăul are actul de naștere între anii 1391 - 1432 pe timpul domniei lui Petru Mușat. În anul 1399, orașul este menționat în Documentul lui Iuga Vodă, prin care se dă carte de judecată între spătarul Răducanu cu răzeșii satului Brătila, din ținutul Bacăului. La 15 aprilie 1400 aflăm ca în Bacău se află o parte a Cavalerilor Ioaniți, numiți mai târziu Cavalerii de Malta. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale municipiului Bacău, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură băcăuane, din vremuri diferite.

Biserica Precista zidită de Alexandru cel Bun

Casa memorială George Bacovia

Fațada Manea

Palatul prințesei Schonburg de Waldenburg - Fontănelele

Liceul Ferdinand

Cazarma artileriei

Fabrica de bere Grivel

Grădina Publică

Palatul municipal

Teatrul și Pompieria

Palatul Ateneu și Pompieria

Primăria

Strada Centrală

Strada Ioniță Strurdza

Strada Mare

Vedere generală

Vila Șutzi și Statuia lui V.Alecsandri

Biblioteca centrală regională

Calea Mărășești

Biserica Catedrală Sfântul Nicolae

Cazarma Regimentului 27 Infanterie

Fabrica de cherestea - Bicazul

Gara veche

Hotelul Athene Palace

Hotelul Decebal

Hotelul și Restaurantul Bistrița

Sfatul popular regional

Strada Regele Ferdinand

Bacăul este un judeţ în regiunea Moldova din România, care are suprafața de 6603 kilometri pătrați, numără aproximativ 700000 de locuitori, având reşedinţa în municipiul Bacău. Principalele cursuri de apă sunt: Siret, Bistrița, Trotuș, Tazlău, Berheci, Zeletin, iar principalele lacuri sunt: Bălătău (baraj natural), Belci, Poiana Uzului (alimentare cu apă), Racova, Gârleni, Șerbănești și Lilieci (hidroenergetice). Ca subunităţi administrative judeţul Bacău are 3 municipii - Bacău, Moinești, Onești, 5 oraşe - Buhuși, Comănești, Dărmănești, Slănic Moldova, Târgu Ocna şi 85 de comune. Sus am postat harta și stemele veche, interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Bacău, din vremuri diferite, câteva frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri dar și unele cărți poștale ilustrate.