Epaminonda's Blog.....: BOMMERSHOVEN

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea belgiană BOMMERSHOVEN, municipa-

litatea BORGLOON, provincia LIMBURG, regiunea FLANDRA.

Biserica Sfântul Alfonce

Cafenea

Capela

Castelul Rococo

Arhitectură locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

O MEDALIE, O PLACHETĂ
ȘI CÂTEVA INSIGNE
DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - B.T.T. Agenția București - Ghid
(Biroul de turism pentru tineret)

Până la instaurarea comunismului, turismul românesc organizat se desfăşura prin intermediul asociaţiilor şi cluburile de turism existente. Primul Club Alpin a luat fiinţă în Braşov la 10 mai 1873. Cea mai veche asociaţie este S.K.V.– Siebenbürgischer Karpaten Verein, înfiinţată la Sibiu la 28 noiembrie 1880 şi dizolvată în 1944. Această asociaţie a avut cei mai mulţi membri (germani, români, maghiari şi alte naţionalităţi) şi cele mai multe secţii, a construit cele mai multe drumuri şi cabane (59), a editat 56 de Anuare, a înfiinţat un corp de călăuze brevetate şi primele echipe de salvare în munţi. La 2 aprilie 1926 a luat fiinţă Turing-Clubul României, având mai multe secţii în ţară. A construit cabane, a efectuat marcaje turistice şi a publicat Calendar săptămânal, transformat în Enciclopedia Turistică Românească. Sub egida T.C.R. au apărut şi alte publicaţii. Grupul Alpin Brav, transformat în 1937 în Clubul Carpatin Român, a fost înfiinţat de câţiva elevi de la liceul Mihail Viteazul, căpătând personalitate juridică la 18 martie 1936. Acesta a construit cabana Brav, devenită Caraiman. Asociaţia turistică România Pitorească a luat fiinţă în Bucureşti la 21 mai 1930. A construit cabana Ciucaş, a tipărit un an revista România Pitorească şi apoi Buletinul România Pitorească. Clubul Alpin Român s-a construit la 18 martie 1934. A construit Căminul Alpin – Buşteni, un refugiu la intrarea în Valea Coştilei şi şi-a cumpărat un sediu în Bucureşti. A tipărit Buletinul Alpin şi apoi Buletinul Clubului Alpin Român. A practicat alpinismul şi căţărarea, înfiinţând în 1938 prima şcoală de căţărare modernă în România, fiind organizat pe trei secţii. Asociaţia Piatra Craiului a fost creaţia unui pensionar militar. A închiriat de la călugări cabanele „Decebal” şi „Bucegi”, din apropierea peşterii Ialomiţei. Activitatea acestor asociaţii a fost în general alpinismul. Ele au fondat în 1934 Federaţia Societăţilor de Turism şi Alpinism, iar din februarie 1936, data înfiinţării O.N.T. (Oficiul Naţional de Turism), în parte au fost patronate şi de acesta. În cadrul O.N.T. au existat Birouri județene și Birou național de turism pentru tineret (B.T.T.).

Insigna - A.S. Adesgo (Asociația sportivă)

Insigna de mai sus a fost bătută la comanda Asociației sportive de pe lângă fabrica Adesgo din București. Adesgo, denumire actuală Diamond by Adesgo, este cel mai mare producător de dresuri de damă din România, cu o capacitate de producție de peste un million de perechi pe lună, adaptându-se la cele mai variate cerințe din domeniul producției de dresuri și peste 600000 articole de lenjerie. Diamond by Adesgo este un brand special creat pentru a satisface cele mai exigente gusturi ale clientelor de toate vârstele. Diamond oferă o gamă completă de dresuri create pentru fiecare moment al zilei și fiecare ocazie din viața unei femei, precum și o gamă de lenjerie ce fascinează prin alăturarea de texturi unice cu modele captivante. Și nu în ultimul rând, Diamond oferă femeilor ceea ce vânează în permanență – combinația unică de frumusețe și calitate.

Insigna - C.S.S. Triumf București (Clubul sportiv școlar)

Clubul Sportiv Școlar “Triumf” București, este o instituție publică aflată în subordinea Ministerului Tineretului și Sportului și funcționează în baza avizului de constituire/autorizație de funcționare nr 40 din 19.10.2001. Adresa de corespondență a clubului este Strada Primo Nebiolo, nr. 2, Sector 1, în București. Activitatea acestuia este profilată pe selecția, identificarea, pregătirea și instruirea copiilor și juniorilor, cu scopul creșterii performanței sportive, atât la nivel intern cât și international, conform principiilor statutare prin Strategia Națională pentru Sport 2016-2032, referitoare la cluburile sportive aflate în subordinea MTS. Clubul este organizat în prezent în 15 secții sportive, astfel: atletism, canotaj, gimnastică artistică, gimnastică aerobică, gimnastică ritmică, înot, kaiac-canoe, hochei pe gheață, patinaj artistic, polo, rugby, sărituri în apă, scrimă, tir (glont), tir (talere). Activitatea sportivă se desfașoară pe bazele sportive din capitală, cu excepția secției de tir glonț, care își desfășoara activitatea în poligonul din incinta clubului. Clubul Sportiv Școlar Triumf București își desfășoară activitatea în baza următoarelor surse financiare:

venituri din activitățile proprii realizate în condițiile legii;
subvenții de la bugetul de stat;
donații și sponsorizări;
venituri obținute din valorificarea bunurilor aflate în patrimoniul clubului;
sume rămase ca excedent la sfârșitul anului după regularizarea sumelor primite de la bugetul din care sunt finanțate;
alte venituri în condițiile legii.

Jeton - 5 lei - Berăria Luther - La doi căpitani

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Berăria bucureșteană Luther este situată pe strada Franceză colț cu strada Căldărari (în stânga), spre intersecția cu strada Șelari.

Clădirea în care a fost berăria există și acum. Ea a fost reparată, supraînalțată și transformată în hotel (Hotelul Europa Royal).

Camera notarilor publici 1995 - 2001

Camera Notarilor Publici din București este situată pe Strada str. Grădina Icoanei, la nr.21. Edificiul în care este găzduită instituția este o casă subsol-parter, construită în anii 1936-1940, în care a funcţionat din 1945 Notariatul sectorului 2, iar din 1993 Camera Notarilor Publici. Noțiunile de „notar” și „act notarial” sunt atestate pe teritoriul actual al României la doar câteva decenii după spațiul italian, unde dezvoltarea economică și călătoriile de afaceri au impus apariția notariatului în Evul Mediu. Astfel, încă din secolului al XII-lea, în cancelaria voievozilor Transilvaniei funcționau notari, însărcinați cu redactarea actelor oficiale, inclusiv a celor cu specific notarial, sub influența notarilor italieni din suita legaților papali. Un secol mai târziu, la sfârșitul secolului al XIII-lea și mai ales la mijlocul veacului următor, coloniile genoveze de la Gurile Dunării cunosc și o intensă activitate notarială. Cu toate că în Țara Românească și Moldova în epoca medievală n-au existat instituții speciale de notariat, sunt atestate documentar activități numeroase de întocmire și de legalizare a multiple acte juridice, în conformitate cu modalitățile practicii instituțiilor notariale bizantine. Astfel, chiar prima atestare documentară a Bucureștiului o reprezintă un act de vânzare imobiliară întărit de Voievodul Vlad Țepeș, la 20 Septembrie 1459, în Cetatea București. În Evul Mediu românesc, întocmirea actelor de către logofeți, girul acestora prin semnătură și sigiliu, dar și înregistrarea actelor de dispoziție în registrele județului, au premers ceea ce astăzi spunem despre nevoia actului autentic (ad validitatem sau ad probationem) sub competența și autoritatea notarului public. Pentru viitoarea instituție notarială, un rol deosebit de important l-au avut Regulamentele organice din 1831. Preluând o parte din Codurile anterioare (Calimah, Caragea), Regulamentele aduc noutatea sistematizării legilor, a instituțiilor juridice, a unor noi reguli, terminologii și proceduri de inspirație franceză. Sunt reglementate distinct și explicit, procedurile necontencioase, ceea ce va determina, în viitor, competențe pe lângă instanțe a unor judecători cu activitate notarială. Merită subliniată specializarea care începe să se producă cu privire la redactarea actelor, la înregistrare lor, ceea ce va conduce de la logofăt la judecător și în cele din urmă la notar. Spiritul dreptului latin este implementat tot mai mult în toată procedura necontencioasă, prin obligativitatea actului scris în materia convențiilor și a dezvoltării sistemului registrelor publice, conduse de logofeții de pe lângă instanțele judecătorești, spus altfel, funcționari cu activități notariale (viitoarele secții ale judecătoriilor cu această competență). Adoptarea Codului civil român (1865), cu însemnate influențe ale Codului lui Napoleon I, constituie modernitatea consacrată și recunoscută a legislației românești. Un prim pas pe calea modernizării activității notariale după apariția Codului l-a constituit adoptarea la sfârșitul anului 1886 a unui act normativ de o deosebită însemnătate – Legea autentificării actelor. Actul politic de excepțională importanță al Marii Uniri realizat în 1918 a declanșat un proces de unificare reală a tuturor provinciilor istorice românești într-un stat național unitar care s-a prelungit, în unele cazuri, până în apropierea celui de-al doilea război mondial și care a atras cu sine și instituția notariatului public. Legea și organizarea notarială din Transilvania, Banat și Bucovina, a fost nu doar recunoscută, ca urmare evenimentului de la 1 Decembrie 1918, a formării Statului național unitar român, dar au existat și încercări de extindere a acestui sistem, nefinalizate ca urmare a evenimentelor care au precedat cel de al doilea război mondial. O legislație notarială cu valabilitate pe întregul teritoriu românesc s-a vădit anevoios de aplicat, pe de o parte din cauza cutumelor multiseculare, pe de alta din pricina actelor cu caracter atât de diferit redactate în Vechiul Regat, Transilvania și Banat sau Basarabia – fiecare din aceste provincii suferind, din punct de vedere juridic, influența franceză, germană și respectiv rusească. „Revista notarilor publici” din Oradea dezbătea, la 1929, această situație contradictorie: într-o țară unită, instituția notarială funcționa diferit. O armonizare a practicilor notariale din Vechiul Regat cu cele din Transilvania, Banat și Bucovina deși anevoioasă, era inevitabilă. După inițiativele Uniunii Generale a Notarilor Publici din România, în anii `930, în vederea extinderii și a unificării sistematice a activității notariale, unificarea legislației în domeniu s-a finalizat prin adoptarea la 3 iulie 1944 a Legii nr. 358 privind autentificarea actelor și legalizarea copiilor de pe înscrisuri. Prin acest act normativ s-au unificat dispozițiile din diferite acte normative privitoare la activitatea notarială, s-a îmbunătățit procedura de autentificare și de învestire cu titlu executoriu a înscrisurilor. Speranțele, cât mai ales beneficiul social real al extinderii acestui mod de organizare a activității notariale, în mod unic, în toată România, au fost spulberate de consecințele celui de al doilea război mondial. Întreg sistemul instituțional al statului a urmat, după cum se cunoaște, modelul sovietic. Decretul nr. 79 din 30 martie 1950 pentru organizarea Notariatului de Stat punea bazele unui ansamblu de instituții de stat, răspândite pe întreg cuprinsul țării, destinate să întocmească și să ateste înscrisurile (actele) de natură civilă, în scopul de a le conferi autenticitate legală, precum și de a certifica faptele incontestabile care au o semnificație juridică. Scopul noii instituții era, în esență, identic cu acela definit de orice lege notarială: constatarea raporturilor juridice nelitigioase, facilitarea exercitării drepturilor și apărarea intereselor legitime ale titularilor acestora, în respectul legii. Conform Decretului nr. 79/1950, Notariatul de Stat era un corp cu o organizare proprie, activitatea sa fiind pusă direct sub îndrumarea și controlul Ministerului Justiției, sistematizat pe birouri regionale, orășenești și raionale, corespunzătoare regiunilor, orașelor de subordonare republicană și de subordonare regională, precum și raioanelor. Birourile de notariat de stat urmau să se înființeze prin decizia ministrului justiției iar, după necesitate, se puteau crea Birouri de Notariat de Stat și în celelalte comune, în care se afla sedii principale sau secundare de judecătorii populare. Prin Decizia Ministerului Justiției nr. 1826 din 12 iulie 1950 privind înființarea Birourilor de Notariat de stat în București și în județul Ilfov, își deschideau ușile, începând cu data de 15 iulie 1950, cele 5 Birouri de Notariat de Stat ale Capitalei și județului Ilfov, cu sediul în București. În primii ani de funcționare, atribuțiile Notariatului de Stat erau restrânse la autentificarea înscrisurilor, legalizarea de acte și trimiterea în posesie a moștenitorilor. Redactarea și autentificarea înscrisurilor, eliberarea copiilor legalizate, legalizarea semnăturilor și actelor de protest ale cambiilor, cecurilor și altor titluri la ordin erau considerate acte de notariat și se întocmeau conform dispozițiilor legii pentru autentificarea și legalizarea înscrisurilor, legii asupra cambiei și biletului de ordin. Legiuitorul a acordat treptat, prin acte normative speciale, fiecare destinat tratării unei singure proceduri notariale, noi competențe Notariatului de Stat, conform Decretului nr. 387/1952 pentru urmărirea unor datorii pe cale notarială și Decretului nr.40/1953 privind procedura succesorală notarială. Marea Adunare Națională a adoptat apoi Decretul nr.377 din 20 octombrie 1960 pentru organizarea și funcționarea Notariatului de Stat, după ce, în prealabil, Consiliul de Miniștri aprobase, prin Hotărârea nr.1518 din 14 octombrie 1960, Normele privind organizarea și funcționarea Notariatului de Stat, urmărirea disciplinară a notarilor de stat și efectuarea actelor notariale. Prin Decretul nr. 377/1960 se abrogau Decretul-lege nr. 358 din 3 iulie 1944 pentru autentificarea și legalizarea înscrisurilor, pentru investirea cu data certă și legalizarea copiilor de pe înscrisuri, precum și Decretul nr. 79 din 31 martie 1950 pentru organizarea Notariatului de Stat. În conformitate cu noile dispoziții, actele notariale se îndeplineau de organele notariale prin notari de stat, iar în cazurile prevăzute de lege, de alte organe cărora li se oferea în competență îndeplinirea acestor acte: comitetele executive ale sfaturilor populare comunale sau orășenești din localitățile unde nu funcționau notariate de stat, respectiv, reprezentanțele diplomatice și oficiile consulare românești. În urma modificărilor administrative din 1968, 1979 și 1981, numărul notariatelor de stat urmează reorganizarea judiciară, ajungând la 140 de unități notariale în care erau angajați în anul 1989, 277 de notari de stat. Fiecare notariat era astfel încadrat cu numărul necesar de notari și notari stagiari, precum și cu personalul auxiliar necesar format din: secretar șef, secretar, arhivar, conducător de carte funciară, șef al serviciului traduceri și traducători; personal tehnico-administrativ: contabil șef, contabil, statistician, șef serviciu administrativ, funcționar principal, dactilograf și muncitor calificat; personal de serviciu: paznici și aprozi. Notariatele de Stat au continuat să funcționeze în primii ani după Revoluția din 1989, apărând ca stringentă reforma majoră a instituției, în acord cu noile realități economice și sociale. După dezbateri parlamentare intense, în luna martie 1995 a fost adoptată Legea nr.36/1995, Legea notarilor publici și a activității notariale, publicată în Monitorul Oficial din 12 mai 1995, iar prin Ordinul Ministrului Justiției nr.710/C/05.07.1995 a fost aprobat Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995, fiind definitivat cadrul legal de organizare a Notariatului Public, care s-a reîntors la forma originară de organizare, ca profesie liberală. A urmat, la 17 noiembrie 1995, trecerea de la notariatele de stat la actualele birouri ale notarilor publici …

Notarul este un liber profesionist care îndeplinește acte de autoritate publică. Numirea în funcție a notarului public, suspendarea și încetarea acestei calități atestă caracterul dublu al poziției notarului care este titular al unui serviciu de interes public și, totodată, un liber profesionist, membru al unei organizații profesionale. Potrivit dispozițiilor Legii notarilor publici și a activității notariale, nr.36/1995, notarul public este numit de ministrul justiției, la propunerea Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici. În mod simetric, suspendarea din funcție se dispune de ministrul justiției, la solicitarea Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici, iar încetarea calității de notar public se constată sau se dispune, după caz, de ministrul justiției. Activitatea notarului public se bazează pe încrederea solicitanților, care se obține dacă notarul public este un consilier convingător și un confident discret al părților, capabil să le explice reglementările legale și să transpună voința lor în termeni juridici. Funcția de notar public este autonomă ceea ce împiedică orice ingerință în întocmirea actelor notariale și în îndeplinirea procedurilor prevăzute de lege în competența acestuia. Principiul stabilității în funcție este menit să garanteze echitatea și imparțialitatea în decizie a notarilor publici, într-un cuvânt, independenta acestora. Notarul public își exercita atribuțiile ce îi sunt oferite prin lege în temeiul statutului funcției sale și nu în baza unui contract de muncă, presupunând un raport de subordonare. În situația în care i se solicita îndeplinirea unui act care încalcă dispozițiile legale, notarul are la îndemână, ca instrument, încheierea de respingere motivată, care poate fi atacată de partea interesată în fața instanței judecătorești. Caracterul necontencios al activității notariale separa esențial activitatea desfășurată de notarii publici de activitatea instanțelor judecătorești. Activitatea necontencioasă desfășurată de notarul public cu competență și imparțialitate evita declanșarea litigiilor și urmărește armonizarea intereselor părților.

Placheta - C.T.S.M. București XXXIII - 1986

(Centrul tehnico-științific militar)

Cu referire la insigna de mai sus nu am reușit în niciun fel să mă edific. CTSM pare a fi o structură apropiată armatei, ca dovadă în acest sens este simbolul grafic central (roata dințată și compasul) care seamă cu semnul de armă al inginerilor militari și topografilor. Dacă cititorii au și alte păreri îi rog să consemneze la rubrica “comentarii”. Iată că un cititor mi-a sugerat ideea că este vorba despre Centrul tehnico-științific militar.

Această structură s-a ocupat în regimul comunist de cercetarea și dezvoltarea tehnico-științifică în armata noastră. Procesul de reorganizare şi transformare a Armatei Române, început după anul 1989, a afectat şi cercetarea militară. Astfel, o serie de instituţii şi structuri de cercetare ştiinţifică cu prestigiu şi tradiţie din cadrul Ministerului Apărării Naționale au fost înglobate în ceea ce, în baza ordinului minsitrului apărării nr. M 1 din 07.01.1998, a devenit Agenţia de Cercetare pentru Tehnică şi Tehnologii Militare (ACTTM). ACTTM a înglobat astfel în compunerea sa „Institutului de Cercetare – Dezvoltare al Armatei” – Bucureşti, „Centrului de Cercetări Ştiinţifice pentru Marina Militară”, „Centrului de studii şi cercetări pentru electronică şi informatică” şi „Colectivul de Cercetări Ştiinţifice” din Academia Tehnică Militară – Bucureşti, Atelierul de Cercetare Ştiinţifică şi Proiectare Tehnică de Geniu şi Căi Ferate, funcţiile de cercetători din Institutul de Proiectare-Producţie în Domeniul Topogeodeziei Militare, unităţi de cercetare ştiinţifică bugetare, aflate în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. ACTTM asigură competenţa ştiinţifică şi tehnologică a MApN, desfăşurând o gamă complexă de activităţi specifice, cu caracter unic, solicitate de beneficiari din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, între care, cu prioritate, sunt abordate spre rezolvare solicitările Statului Major General şi cele ale Categoriilor de Forţe ale Armatei. Conducerea ACTTM pune în practică principiile de control managerial din Ministerul Apărării Naţionale, pentru achiziţia sau conceperea şi dezvoltarea unor echipamente moderne, bazate pe tehnici şi tehnologii care să corespundă cerinţelor de operaţionalizare şi de interoperabilitate ale structurilor de forţe din Armata României şi să contribuie la îndeplinirea misiunilor de luptă ale Forţelor Armate.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și câteva locuri frumoase ale Bucureștiului de acum sau altădată și chiar unele trimiteri poștale ilustrate.