Epaminonda's Blog.....: PEZENAS

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea franceză PEZENAS,

departamentul HERAULT, regiunea OCCITANIA, o vedere

generală dar și o medalie locală.

Hotelul Peyrat

Statuia Marianne

Seigneurie de Peyrat

Castelul La Grange des Pres

Muzeul Boby Lapointe

Muzeul Ușilor

Muzeul Toy

Podul roman St. Tibery

Oficiul de turism

Piața Republicii

Piața Gambetta

Biserica St. Jean (exterior)

Turla Bisericii St.Jean

Biserica St. Jean (interior)

Moara de apă Concasseur

Arhitectură locală

Vedere generală

Medalie locală

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Primul spectacol de balet - Copellia - 10 ianuarie 1954

Opera Română București 1954 - 2004

50 de ani de la inaugurarea actualului sediu

Opera Națională din București, denumire veche Teatrul de operă și balet al R.P.R. (Republica Populară Română) este un monument istoric și una din cele patru Opere naționale din România, fiind cel mai mare teatru liric al țării, situat pe bulevardul Mihai Kogălniceanu la numerle 70-72. Denumirea de „Opera Română” fusese utilizată cu mult timp înaintea existenței unei clădiri special destinate teatrului liric din capitala României. Compozitorul, dirijorul, cântărețul și profesorul român George Stephănescu a fost cel care a luptat mereu pentru fondarea acestei instituții artistice, pe care a întemeiat-o sub denumirea de Compania Opera Română. Trupa lirică bucureșteană s-a lansat sub nume propriu la data de 8 mai 1885, prezentând progresiv un repertoriu din ce în ce mai bogat și mai ales. Spectacole de operetă și operă comică mai fuseseră organizate în acea perioadă, facilitate de apariția în 1877 a Legii teatrelor, care stipulau existența unei secții de operă în cadrul Teatrului Național. Aceste spectacole, în limba română, apăreau sub egida Teatrului și pe afișele acestuia. La început repertoriul consta mai ales din opere italiene și franceze de mare popularitate, dar și opere comice din creația națională, în care au apărut pe scena bucureșteană primele mari voci românești. Deși existența unei trupe artistice românești de teatru liric, sub numele de Compania Opera Română, s-a făcut cunoscută încă din anul 1885, înființarea Operei Române ca instituție independentă și finanțată de la buget s-a realizat abia în anul 1921. Premiera absolută s-a făcut cu opera Lohengrin sub bagheta lui George Enescu. Autoritățile au oscilat apoi între perioade în care au finanțat Opera direct sau altele în care au încredințat-o prin antrepriză unor particulari. Actuala clădire a Operei Române, cu o capacitate de 952 locuri, a fost ridicată în 1953, după planurile arhitectului Octav Doicescu, sub denumirea de Teatrul de Operă și Balet în vederea a două două ample manifestări internaționale: al treilea Congres Mondial al Tineretului (25-30 iulie) și al patrulea Festival Mondial al Tineretului și Studenților (2-14 august), dar a fost inaugurată abia la 9 ianuarie 1954, cu spectacolul Dama de Pică, operă de Piotr Ilici Ceaikovski. Fațada clădirii, modificată față de ideea inițială a arhitectului, are un portic cu 3 arcade monumentale, împodobite cu statuile a patru muze, și trei uși de acces, care permit intrarea în holul fastuos înălțat pe două nivele. Sala de spectacole are forma de potcoavă, având lățimea de 24 metri, adâncimea de 20 metri și înălțimea de 30 de metri. Edificiul este realizat în stil clasic, are o sală cu o capacitate de 2200 de locuri şi trei nivele de loji şi balcoane, precum şi elegantele holuri şi saloanele de recepţie, iar la ultimul etaj, este amenajat un preţios muzeu al operei, datorat regretatului scriitor şi muzeograf George Ionaşcu. În parcul din fața clădirii se află statuia marelui muzician George Enescu, opera lui Ion Jalea și bustul compozitorului Gheorghe Stephănescu (1843 – 1925), fondatorul Operei Române. Pe fațada clădirii, în locul a două arcade mai mici, care le încadrau inițial pe cele trei mari, au fost montate două basoreliefuri, unul care înfățișează o scenă de operă (sculptori Zoe Băicoianu și Boris Caragea), iar celălalt, zborul unor balerini (sculptor Ion Vlad). În sala de spectacole se găsește un candelabru cu 100 de brațe de cristal aurit. Ocazional se țin spectacole și în Foaierul Galben, care are o capacitate de maxim 200 locuri. Opera Națională București a adoptat un însemn heraldic, creat de heraldistul Tudor-Radu Tiron, și un logo în latină: ARS GRATIA ARTIS care înseamnă artă pentru artă sau, cuvânt cu cuvânt, arta este recompensa artei.

La 10 ianuarie 1954, balerinii Operei prezentau și ei primul lor spectacol în noul sediu, cu ”Coppélia” de Léo Delibes, în coregrafia lui Anton Romanovski și Oleg Danovski și scenografia lui M. Rubinger și Mac Constantinescu. În pragul deschiderii stagiunii 1953-1954, sub directoratul dirijorului Constantin Silvestri, trupa lirică bucureșteană era alcătuită din 73 de soliști de operă angajați, corpul de balet având 96 de dansatori, corul — 96 de artiști lirici, iar orchestra — 99 de artiști instrumentiști.

Economul Stavrofor St. Ionescu - Casa de depuneri

Suvenir - București 1906

Expoziţia Generală Română din Bucureşti din anul 1906 (6iunie – 23 noiembrie), a fost un eveniment deosebit care, prin amploare, dimensiuni şi oferte, a depăşit toate evenimentele similare organizate de România de atunci. Scopul principal era de a arăta progresul realizat de statul român în timpul domniei lui Carol I. Organizatorii au avut în vedere mai multe obiective: parc de distracţii, muzeu al românilor, spaţiu de cunoaştere a trecutului, dar şi prezentului (industria), glorificarea regelui Carol I. Cu acest prilej erau sărbătorite mai multe evenimente: împlinirea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, 25 de ani de la proclamarea Regatului, 1800 de ani de la descălecatul Împăratului Traian în Dacia. Cu ocazia expoziţiei au avut loc diverse evenimente. S-a înfiinţat ,,Loteria Expoziţiunii Române” inspirată probabil de loteria prilejuită de Expoziţia Universală de la Paris din anul 1900. Anul jubiliar şi prima expoziţie naţională au beneficiat de o importantă emisiune filatelică. Au fost editate numeroase cărţi poştale ce prezentau pavilioanele expoziţiei. În plan numismatic, acestui eveniment i-au fost dedicate emisiuni de medalii, plachete şi monede. Binecunoscute colecţionarilor sunt monedele de aur şi argint cu milesimul 1906. Printre alte multe ,,noutăţi” prezentate în timpul desfăşurării expoziţiei a fost şi amplasarea unui automat pentru baterea de medalii personalizate. Aceste aparate apăruseră pentru prima dată în jurul anului 1900 în Statele Unite folosindu-se ca material rondele de aluminiu, un metal recent descoperit şi foarte ieftin pentru care se căuta o folosire cât mai largă. Aparatele permiteau, la vizitarea unor obiective turistice sau expoziţii, baterea drept amintire, a unei medalii pe care era gravate elementele personale: numele, data naşterii, ocupaţia, domiciliul, data vizitării obiectivului, etc. Exista o gamă largă de medalii de genul acesta. Aici se prezintă medalia ECONOMUL STAVROFOR ST.IONESCU ce prezintă în centrul aversul Palatul CEC iar pe revers SUVENIR BUCUREȘTI – 1906. Medaliile erau realizate din rondele de aluminiu cu diametrul de 32 milimetri, pe care în centru , pe ambele părţi, se aflau deja imprimate (prebătute) pe o parte imaginea unui obiectiv cunoscut (CASA DE DEPUNERI din Bucureşti, CASTELUL ŢEPEŞ VODĂ sau MĂNĂSTIREA PUTNA), iar pe cealaltă inscripţia SUVENIR BUCURESTI – 1906. Pe marginea medaliei pe o fâşie circulară netedă, vizitatorul putea să decidă ce anume dorea să fie ,,imprimat” pentru medalia personală. Prin introducerea în automat a unei monede, acesta elibera o rondelă prebătută (descrisă mai sus) care pica într-un locaş unde era fixată, pe un dispozitiv care permitea rotirea ei. Acum la libera alegere se căutau literele care imprimau textul dorit . după stabilirea fiecărei litere aleasă, aceasta ,,cădea” lovită de un ciocan şi imprima pe marginea rondelei litera aleasă iar dispozitivul de rotire învârtea rondeaua cu o poziţie mai departe. În aparat se aflau cele 26 de litere din alfabet, cifrele de la 0 la 9 şi un punct la mijlocul rândului. Nu exista posibilitatea pentru alt semn, cum ar fi liniile sau pentru litere semnele diacritice. Întâlnim foarte multe piese cu greşeli ortografice sau cu litere lipsă. Desigur, în faţa acestei noutăţi, mulţi vizitatori, emoţionaţi, nu au mai urmărit cu atenţie procesul de batere al medaliei lor personale, după cum se poate vedea din exemplele de mai jos, unii greşind iar alţii alegând mai multe litere decât numărul permis.

Casa de Depuneri, denumiri alternative Casa de Economii și Consemnațiuni (C.E.C.), denumire actuală C.E.C. Bank, ca instituție a fost înființată în anul 1864 printr-o lege inițiată de către Alexandru Ioan Cuza. La început a funcționat în diverse imobile, după care în anul 1875 s-a început construirea unui sediu propriu. Pe locul în care se află azi CEC-ul se găsea atunci mănăstirea și hanul Sfântul Ioan cel Mare care a fost demolată pentru a face loc primei construcții. CEC-ul se dezvoltă rapid astfel încât vechiul sediu devine neîncăpător, astfel se hotărăște demolarea vechiului sediu și pe același loc s-a început constructia actualului sediu, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Începutul lucrărilor a fost marcat printr-o ceremonie care a avut loc la data de 8 iunie 1897 printre participanți numărându-se familia regală, membri ai guvernului, membri din consiliul de administratie CEC și arhitectul Paul Gottereau. Constructia a fost terminata în anul 1900 și de atunci CEC-ul a functionat în această clădire fără a se face alte modificări notabile.

Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (cunoscut îndeobște ca Palatul C.E.C., după denumirea ulterioară a instituției), este o clădire din București, situată în Calea Victoriei, față în față cu Palatul Poștelor, construit în aceeași perioadă. Clădirea adăpostește în prezent obiecte din evoluția de-a lungul timpului a instituției al cărui nume îl poartă: diverse documente ale unor tranzacții din trecut, produse bancare, seifuri și pușculițe foarte vechi, materiale de promovare CEC sau medalii și insigne. Palatul, construit în stil eclectic, se termină cu o cupolă de sticlă și metal. Intrarea este încununată de un fronton în semicerc sprijinit de câte o pereche de coloane de stil compozit. Cele patru volume de colț, decorate cu frontoane și steme, sunt acoperite de cupole în stil renascentist. În afară de iluminatul natural cupolele au avut și alt rol, ajutând în acustica specială a holului central, acolo unde au existat ghișeele. Sunetul se propaga pe verticală, nu pe orizontală, ceea ce se discuta la ghișee între clienți și funcționari nu putea fi auzit de alte persoane. În hol puteau încăpea 400 de clienți.Ghișeele au funcționat aproape o sută de ani, din mai 1900 până în noiembrie 1999. O cupolă mult mai mare acoperă holul central al edificiului, în care funcționează diferite ghișee ale instituției. Candelabrele mari din holul central au fost aduse de la Viena și au mecanisme cu scripeți pentru înlocuirea becurilor arse. Încălzirea centrală a fost realizată de firma franțuzească Koerting & Freres, dar aceasta a fost demontată în primul război mondial și luată de armata germană ca pradă de război. La acea vremea banca era dotată cu una dintre cele mai performante centrale telefonice. Cea mai frumoasă și elegantă încăpere a palatului este Sala de Consiliu, care își menține și azi destinația. Are o înălțime de 8 metri și este decorată cu lambriuri de nuc și cireș sculptat și panouri de mătase verde cu motive vegetale în țesătură. Pictura din tavan “Fortuna distribuind binefacerile ei românilor după independență” a fost realizată de Mihail Simonidi, pictor român de origine greacă, născut la Brăila și stabilit la Paris. Pictura realizată pe pânză maruflată, adică pânză care se lipește pe zid, a căștigat medalia de argint la Expoziția Universală de la Paris din anul 1900. Decorația judicioasă a fațadelor, echilibrul volumelor care îl compun fac din acest palat un interesant monument de arhitectură a orașului. Palatul CEC a rîmas intact după cutremurele din noiembrie 1940, martie 1977, bombardamentele sovietice din anul 1941 dar și cel anglo-americane din anul 1944.

Insigna de schlarafie - Bucuriana

Schlaraffia este o uniune socială, fondată la Praga în anul 1859, care propăvăduia prietenie masculină, umorul și arta în limitele formei tradiționale, cu excluderea totală a politicii. Devizele uniunii au fost: In arte volputas (în latină) și In der Kunst liegt Veergnugen (în germană) ceea ce în românește ar putea însemna aproximativ – Arta este plăcere. Simbolurile uniunii sunt: UHU – bufnița vultur, ce simbolizează înțelepciunea virtutea și umorul; LULU (ludum ludate- tradus Joacă jocul!), care este salutul membrilor folosit ca aprobare sau laudă și ULUL – strigăt de respingere și de reproș. În lumea Schlaraffia se foloșește limba convențională Schlaraffenlatein. Redarea anilor se făcea prin reducere cu 300 pentru a da activității un iz medieval – de vechime. Unitățile locale (localități propriu zise) purtau denumirea de REYCH și erau numerotate în ordinea înființării:

Nr.100 – Timișoara – TEMESIA (1889 – 1939)

Nr.170 – Sibiu – VILLA HERMANNI (1909 - 1939)

Nr.220 – Cluj – CALUDIOPOLIS (1921 - 1941)

Nr.254 – Bistrița – NOSSEN (1925 - 1941)

Nr.259 – București – VILLA BUCURIANA (1926 - 1936)

Nr.290 – Brașov – CORONA (1930 - 1939)

Insigna - Asociația sportivă P.T.T. București

Asociația sportivă P.T.T. București (Poșta, Telefon, Telegraf )era o organizație (structură) în care se practica și care organiza diferite activități sportive cu personalul Direcției de poștă și telelcomunicații București, dar și al oficiilor poștale bucureștene.

Erau preferate jocurile colective și alergările atletice (sunt atât de cunoscute marșurile factorilor poștali care s-au bucurat de mare apreciere în regimul comunist).

Poşta de pe meleagurile româneşti este cunoscută încă din Evul Mediu. Ea a fost înfiinţată din nevoia de a transmite poruncile voievozilor pâna la limitele teritoriului aflat în stapânirea lor. Curierii domnului se slujeau de cai, pe care locuitorii satelor şi oraşelor tranzitate erau obligaţi să-i pună la dispoziţie. Primul document privind existenţa serviciilor poştale pe teritoriul ţării noastre este "Hrisovul" dat de domnitorul Mircea cel Batrân, în anul 1399, la Giurgiu. Prin acesta, localităţile erau obligate să pună la dispoziţia curierilor domneşti mijloace de transport, cai şi căruţe pe două roţi, numite olace. La începutul ei, poşta cuprindea mai ales serviciul de transport al călătorilor şi al corespondenţei oficiale a domnilor şi marilor dregători. În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, domnitorul Constantin Mavrocordat stabileşte ca toţi curierii să treacă la stat, cu toate cheltuielile. Se construiesc localuri pentru călători şi funcţionari - aşa numitele hanuri de poştă, grajduri pentru cai şi se acceptă şi călătoria publicului cu poştalioanele, contra unei taxe. Până la Revoluţia din 1848, poştele au fost arendate unor particulari, de regulă pentru perioade de câte 3 ani. După 1850, în oraşele de reşedinţă administrativă, staţiile de poştă orăşeneşti au fost transformate în birouri poştale. În acea perioadă existau 30 de curse poştale, cu staţii de poştă, al căror punct nodal era Craiova. Din anul 1852 este organizat serviciul de corespondenţă pentru particulari, sub supravegherea Ministerului de Finanţe. Între anii 1857-1862 se introduce, etapizat, monopolul de stat asupra activităţii de poştă. La data de 12 noiembrie 1857, o comisie întrunită la Iaşi a hotărât introducerea timbrelor poştale pe teritoriul Moldovei. Au fost tipărite cu o presă manuală, bucată cu bucată, patru valori ale primei emisiuni "Cap de bour", pusă în vânzare pe data de 22 iulie 1858. La data de 23 iulie 1862, a fost emis Decretul 527 privind unificarea administraţiilor poştale din Moldova şi Muntenia, măsură realizată începând cu 1 august 1862. În urma unificării, conducerea direcţiei generale a fost încredinţată lui Panait Sevescu, care din decembrie 1860 ocupa aceeaşi funcţie şi în Muntenia. Perioada poştei moderne a început în anul 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poştal cu cel telegrafic, la care, în anul 1893 s-a adaugat şi serviciul telefonic, luând naştere simbolul PTT. Aceasta decizie a fost luată în şedinţa Consiliului de Miniştri, care a avut loc în ziua de 29 august 1864, şedinţa desfăşurată sub conducerea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În calitate de director general al poştelor şi telegrafelor, a fost numit maiorul Cezar Librecht, care ocupă funcţia de inspector general al telegrafelor încă din luna mai 1859. Prima lege de organizare a ramurii de comunicaţii purtând denumirea de "Lege telegrafo-poştală" a intrat în vigoare la 1 data de ianuarie 1865, dată de la care a fost reglementată şi situaţia personalului, prin statut propriu. La data de 1 mai 1865, se introduce serviciul abonamentelor prin poştă la presa din ţară şi străinatate, administraţia poştală percepând un comision fix de 10% din costul abonamentului, plus cheltuielile de expediere a sumelor şi francarea trimiterilor. Tot în anul 1865, este organizat serviciul de poştă rurală, care asigura legătura între comune, prin curse de factori. Se înfiinţează câteva sute de circumscripţii rurale, grupate în jurul unor oficii poştale. În luna august, se înfiinţează în Bucureşti încă patru birouri de poştă, sucursale ale biroului existent, noile birouri fiind amplasate în Calea Craiovei (Calea Rahovei), Calea Moşilor, Calea Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi Strada Belvedere. La data de 1 iulie 1871, intră în vigoare prima lege de organizare a personalului, însoţită de "Regulamentul pentru fixarea atribuţiunilor funcţionarilor telegrafo-poştali". Cu începere din data de 1 mai 1874, intră în vigoare "Legea pentru serviciul de poştă rurală", care a avut ca efect imediat înfiinţarea unui număr de 115 birouri poştale rurale. În anul 1894, după modelul unor clădiri similare din occident, începe construcţia Palatului Poştelor, care va fi dat în funcţiune în anul 1900. În anul 1925, adminstraţia PTT a preluat exploatarea unei noi ramuri de telecomunicaţii, radiotelegrafia (comunicaţiile radioelectrice, cum se zicea pe atunci), fiind adaugată o nouă literă simbolului care a devenit PTTR. În perioada interbelică, administraţia de poştă şi telecomunicaţii a fost trecută în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, structura organizatorică fiind, iniţial bazată pe direcţii regionale.

Daciada - Marșul factorilor poștali Ediția 2 si 4 (1978 și 1980)

În anul 1955, a fost promulgat Decretul nr.197 prin care era stabilit obiectul de activitate al ramurii de poştă şi telecomunicaţii, fiind din nou consfinţit monopolul absolut al statului în acest domeniu. După anul 1989, au avut loc profunde transformări în administraţia centrală a statului, reflectate si în domeniul postei si telecomunicatiilor. Sus am postat doua logo-uri din istoria instituției Poșta Română.

Insigna - Prima expoziție de insigne românească

C.C.A. (Casa Centrală a Armatei) 1968

Mai jos prezint un scurt istoric al mișcării insignografice din România. La începutul anilor 1950 în ţara noastră existau câteva colecţii remarcabile de insigne, în marea majoritate amestecate însă între cele de monede, medalii sau timbre. Începutul unei colecţii organizate de insigne în România o datorăm lui Dogaru Ioan care încă din 1948 a început să îşi ordoneze piesele după anumite criterii şi tematici. Peste două decenii militarul de carieră Dogaru Ioan are o idee deosebită de a prezenta într-o expoziţie o parte din colecţia sa care acum număra peste 4200 de piese. Şi astfel, la data de 24 martie 1968 este semnat în mod oficial actul de naştere al insignografiei româneşti la Casa Centrală a Armatei, actualmente Cercul Militar Naţional. Expoziţia a întrunit toate elemenetele specifice unei manifestări de ţinută: invitaţie tipărită, afiş, catalog şi ceea ce a fost cel mai important, insignă proprie. Evenimentul a fost mediatizat în revistele Magazin, Flacăra şi Viaţa Militară. Un impact mediatic în activitatea insignografică din ţară l-a avut expoziţia itinerantă de insigne realizată de col. Dogaru Ioan, la Casele armatei din Braşov, Iaşi, Bacău, Constanţa, respectiv la Palatul Pionierilor de la Cotroceni. La 7 ani de la expoziţia de insigne din capitală, are loc la Petroşani prima întâlnire pe ţară a colecţionarilor de insigne (2 - 3 august 1975), rod al colaborării a trei colecţionari de marcă din ţară: col. (r) Dogaru Ioan - Bucureşti, Milovan Pavel - Timişoara şi Dula Aurel – Petroşani. Următoarele întâlniri anuale au avut loc la Timişoara, Craiova, Bucureşti- Casa Centrală a Armatei, Petroşani, Arad, Tg. Mureş etc. După 1989, activitatea noastră a trecut printr-o perioadă foarte dificilă, iar timp de 10 ani toate întâlnirile au avut loc la Petroşani. Trecând peste acest şoc, ne-am reorganizat şi a apărut ideea înfiinţării unei asociaţii care să degreveze Societatea Numismatică Română de activitatea insignografică care a luat un avânt deosebit în România. Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din Bucureștiului de acum sau altădată și chiar unele trimiteri poștale ilustrate.