Epaminonda's Blog.....: OISY LE VERGER

Mai jos am postat și alte poze cu monumente de cultură

și arhitectură din localitatea franceză OISY LE VERGER,

departamentul PAS DE CALAIS, regiunea NORD PAS DE

CALAIS, o vedere genarală din vremuri diferite, o

trimitere poștală ilustrată și o insignă locală.

Monumentul eroilor locali din primul război mondial

Parcul cu monumentul eroilor

Cimitirul bisericii

O intrare în localitate

Biserica St. Didier

Primăria și Piața General Desailly

Strada Mare

Primăria

Strada Cambrai

Piața St.Felicite

Abatia Verger

Vedere panoramică

Vedere generală

Trimitere poștală

Insignă locală

***

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

Luciano Pavarotti - tenor italian

(12 octombrie 1935 - 6 septembrie 2007)

___________xxx____________

CÂTEVA

INSIGNE ȘI MEDALII

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Congresul VIII Cardilogie București 1977 mai

Cardiologia este o specialitate medicală care are ca subiect de studiu bolile inimii și ale vaselor de sânge.Etimologia cuvântului vine din limba greacă: kardia: „inimă”, logos: „știință”. Cardiologia cuprinde diagnosticul și tratamentul bolilor cardiace congenitale, bolii cardiace ischemice, insuficienței cardiace, valvulopatiilor, aritmiilor și al bolilor pericardului. Medicii specializați în acest domeniu al medicinei se numesc cardiologi. Nu trebuie confundați cu medicii chirurgi cardiovasculari care efectuează intervenții chirurgicale pe cord.

Insigna - Uzina de pompe "Aversa" 1882 - 1972

Fabrica de pompe „Aversa” a fost înfiinţată în anul 1882 de către un investitor de origine germană stabilit în România. Acesta a deschis un mic atelier de forjă pe terenul situat în fostul „Câmp al Moşilor” din „Gura Oborului”. După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, fabrica se reprofilează pe producerea de armament. Angajaţii produc piese pentru mitraliere sau fabrică diferite corpuri de bombe. În 1945, Adunarea Generală a Acţionarilor decide ca vechea fabrică să se reprofileze. Confruntarea Bucureştiului cu o serie de incendii în perioada 1945-1946 le oferă acţionarilor afacerea momentului. Fabrica începe producţia de pompe de stins incendii. Până să declare intrarea în faliment, „Aversa” se afla printre cei mai importanţi producători de pompe din centrul şi estul Europei. Fabrica de pompe Aversa este fabricantul a 98% din toate pompele existente in tara. Este si unic furnizor pentru pompele de racire de la Centrala Nucleara de la Cernavoda. După intrarea în falimenet toate bunurile societatii Aversa din Bucuresti (inclusiv terenul de 10 hectare) au fost vandute la licitatie cu 17,3 milioane de euro, fara TVA. Aversa SA a fost unul dintre cei mai mari producători de pompe din Europa. Companiile care au cîștigat licitația sunt Blue Diamond Estate (profilată pe afaceri imobiliare) si Autoplast Engineering (profilată pe producția de plastice ).

Universitatea națională de apărare

Dpartamentul de limbi străine

Universitatea Națională de Apărare „Carol I” este continuatoarea școlii de stat major fondate în anul 1889, de către generalul Ștefan Fălcoianu cu denumirea inițială Școala Superioară de Resbel. În anii 1889-1897, Școala Superioară de Război a funcționat în clădirea din strada Știrbei Vodă, unde își are acum sediul Direcția națională anticorupție. În toamna anului 1897, Școala Superioară de Război s-a mutat în clădirea din actualul bulevard Nicolae Bălcescu (vis-a-vis de Sala Dalles), unde a funcționat împreună cu Marele Stat Major, până în anul 1914, și de sine stătătoare până în decembrie 1939, când s-a mutat în actuala clădire, ale cărei lucrări de construcție au început în data de 16 august 1937, după planurile arhitectului Duiliu Marcu, constructor fiind antrepriza "Inginer Emil Prager". În 29 august 1948, prin Decretul nr. 1803 al Prezidiului M.A.N., Școala Superioară de Război a fost desființată, cu motivarea lui Emil Bodnăraș, ministrul Apărării Naționale, că este o "instituție învechită și depășită de mersul evenimentelor", iar în locul ei, pentru pregătirea superioară și politică a cadrelor armatei s-a înființat Academia Militară. În 14 septembrie 1949, prin Decretul nr. 371 al Prezidiului M.A.N., după modelul Academiilor militare sovietice, s-au înființat patru academii militare distincte: Academia Militară (de comandă și stat major), Academia Militară Politică, Academia Tehnică Militară și Academia Spatelui Armatei, ca instituții de învățământ superior distincte, cu structuri organizatorice separate. Această situație nu a durat mult. În 12 septembrie 1953, în baza Decretului nr. 368 al Prezidiului M.A.N. s-a desființat Academia Spatelui Armatei, care s-a contopit cu Academia Militară. În 19 august 1957, prin Decretul nr. 400 al Prezidiului M.A.N., a fost desființată și Academia Militară Politică, care s-a contopit cu Academia Militară sub noua titulatură de Academia Militară Generală (A.M.G.). În 13 iunie 1959, prin Decretul nr. 214 al Prezidiului M.A.N., Academia Militară Tehnică s-a contopit cu Academia Militară Generală, care astfel a devenit o instituție complexă, subordonata nemijlocit ministrului Forțelor Armate, cu cinci facultăți: Facultatea de arme întrunite și tancuri; Facultatea de arme (artilerie terestră, artilerie a.a., chimie, geniu, transmisiuni, aviație); Facultatea militară politică; Facultatea tehnică militară și Facultatea de servicii. În anul 1976, prin Hotărâre a Consiliului Apărării, s-a reînființat Facultatea Politică Militară, ce avea ca obiectiv pregătirea specialiștilor-ofițeri cu studii militare superioare în domeniul activității educative din unități, mari unități și comandamente. În 17 mai 1990, pin Hotărârea Guvernului României nr. 550 activitatea de învățământ din Academia Militară a fost reorganizată, precizându-se că aceasta "este o instituție de învățământ superior subordonată ministrului Apărării Naționale și pregătește ofițerii-studenți pentru a deveni comandanți și ofițeri în statele-majore (...)". Prin aceeași hotărâre, s-a reînființat Academia Tehnică Militară, ca instituție separată de Academia Militară. În 23 aprilie 1991, prin Hotărârea Guvernului României nr. 305, Academia Militară a primit o nouă denumire: Academia de Înalte Studii Militare. În data de 28 august 2003, prin Hotărârea Guvernului României nr. 1027, denumirea Academiei de Înalte Studii Militare a fost schimbată în Universitatea Națională de Apărare, pentru ca în data de 25 august 2005, prin Hotărârea de Guvern nr. 969 Universitatea Națională de Apărare să primească denumirea de Universitatea Națională de Apărare „Carol I". Sus am postat logo-ul și o fotografie cu sediul central al Universității naționale de apărare "Carol I".

Centrul de Limbi Straine - este structura de invatamant militar in cadrul Universitatii Nationale de Aparare “Carol I”, avand ca principala misiune organizarea cursurilor intensive, non-intensive si de invatare, perfectionare si reimprospatare a cunostintelor lingvistice la limbile: engleză, franceză, germană, rusă, arabă, chineză și română pentru străini. Aceste cursuri sunt destinate personalului militar si civil din Ministerul Apararii Nationale dar si din afara acestuia. Obiectivele Centrului de Limbi Străine sunt: imbunatatirea performantelor lingvistice ale cursantilor la cele patru deprinderi lingvistice: ascultat, vorbit, citit si scris, familiarizarea cursantilor cu elemente de cultura si civilizatie specifice popoarelor ale caror limbi se studiaza precum și asimilarea terminologiei militare operationale NATO, pentru limbile engleza si franceza, si a terminologiei militare generale, pentru celelalte limbi studiate. În cadrul acestei instituții se desfasoara și evaluarea lingvistica, prin aplicarea testelor de plasament, a candidatilor selectionati pentru indeplinirea unor misiuni internationale sau ocuparea unor functii in cadrul Ministerului Apararii Nationale, la solicitarea structurilor apartinand ministerului.

Centenarul Muzeului național de antichități

MDCCCLXIV - București - MCMLXIV (1864 - 1964)

Muzeul Național de Antichități a fost un muzeu din București, care astăzi este o secție a Institului de Arheologie “Vasile Pârvan” din București și este situate pe strada Henri Coandă, la nr. 11. În secolul al XIX-lea, în contextul apariţiei unor noi state naţionale în Europa s-au dezvoltat ideile muzeului public, naţional sau regional. Sensul şi înţelegerea muzeului s-au diversificat, statele nou apărute constituindu-şi asemenea instituţii de reprezentare, care insistau pe individualizarea istorică artistică sau etnografică. În Europa au apărut societăţi de istorie, artă şi arheologie care au jucat un rol important în apariţia şi dezvoltarea muzeelor, acest fenomen manifestându-se şi la noi.În Principatele extracarpatice activitatea muzeală a luat avânt după anul 1834, când este fondat Muzeul de Istorie Naturală şi Antichităţi de către domnitorul Alexandru Ghica. Începuturile Muzeului de Istorie Naturală şi Antichităţi sunt legate de activitatea banului Mihalache Ghica (1792 - 1850) care în anul 1834 a donat întreaga sa colecţie, gest care a avut un mare ecou în presa vremii. În proiectul întocmit de Mihalache Ghica se specifică importanţa înfiinţării unui muzeu care să contribuie la „luminarea neamului nostru”. Muzeul trebuia pus sub oblăduirea Eforiei Şcoalelor Naţionale şi adăpostit în încăperile Colegiului „Sf. Sava”. Primele exemplare care au intrat în patrimoniul muzeului au fost donate de banul Mihalache Ghica: o colecţie de mineralogie (150 piese), o colecţie de moluşte (213 piese), o colecţie de peşti, o vulpe albă, dinţi de mastodont, antichităţi şi 1.258 monede greceşti, romane şi bizantine. În anii următori, Eforia Şcoalelor a făcut eforturi atât în privinţa amenajării spaţiilor destinate colecţiilor, cât şi a sporirii colecţiilor. Din 1837 conservator (director) al muzeului este numit Carol (Scarlat) Wallenstein prin grija căruia sporesc colecţiile care includ curiozităţi naturale (colecţii de minerale, fosile, moluşte, peşti, păsări şi mamifere), piese arheologice, sculpturi şi monede greco-romane şi bizantine. Carol (Scarlat) Wallenstein avea obligaţia de a face inventarierea şi sistematizarea colecţiilor, de a asigura conservarea acestora şi de a fi prezent în muzeu între anumite ore pentru a se putea asigura vizitarea muzeului. Ulterior, colecţiile de ştiinţele naturii au fost separate de restul obiectelor constituind bazele Muzeului de Zoologie şi Mineralogie. Activitatea muzeală şi ştiinţifică era susţinută prin gazeta politică şi literară Curierul românesc şi prin săptămânalul Muzeu naţional, care a apărut între 1836 - 1838. În 1837 banul Mihalache Ghica, în calitate de vornic al “Treburilor din lăuntru” (ministru de interne), propune, şi domnitorul Alexandru Ghica aprobă, ca antichităţile găsite în ţară să meargă la nou înfiinţatul muzeu. Câţiva ani mai târziu titulatura muzeului a fost schimbată, fiind numit Muzeul Naţional, aşa cum apare într-un raport al Eforiei Şcoalelor din 8 mai 1846. Această schimbare nu este întâmplătoare, fiind în concordanţă cu mişcarea de emancipare naţională, fenomen specific ţărilor europene din centrul şi estul Europei în secolul al XIX-lea care se manifestă şi prin apariţia unor muzee naţionale.Reglementările legale sub litera cărora funcţiona Muzeul Naţional de Antichităţi de la Bucureşti permitea obţinerea unor piese prin schimb. Astfel, la 1846, au fost trimise monede la Cabinetul imperial de la Viena, iar muzeul primea o colecţie de entomologie şi cochilii (cca. 10.000 de obiecte). Colecţiile sporesc şi prin donaţii aşa, cum este cazul medaliilor primite de la Consiliul general al Franţei în 1839, medalii referitoare la regii Franţei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. În anul 1862 generalul N. Mavros dona o importantă colecţie compusă din 4000 de monede, statui, basoreliefuri, antichităţi egiptene, ceramică elenă şi etruscă, dar şi ceramică descoperită pe plan local. Spaţiul destinat muzeului se dovedise insuficient fiind cumpărate case alăturate. Eforiei Şcoalelor în care au fost adăpostite colecţiile între 1859 - 1864. Ulterior colecţiile au fost mutate la Palatul Universităţii. Instituţia a intrat într-o nouă etapă de activitate în urma Decretului lui Alexandru Ioan Cuza din 25 noiembrie 1864 privind aprobarea ”Regulamentului pentru administrarea şi organizarea Muzeului de Antichităţi din Bucureşti”, tutelat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, avându-l drept conservator pe Alexandru Russo şi fiind diriguit de un Comitet arheologic. Inaugurarea Muzeului de Antichităţi a avut loc la 29 august 1865, noul conservator fiind Alecsandru Russo, care şi-a desfăşurat activitatea între 1865 - 1876. Primele preocupări privind evidenţa colecţiilor datează încă din 1867, când se realizează primul catalog al muzeului, cu o descriere sumară, dar corectă din punct de vedere ştiinţific a 744 de piese. În 1870 cel de-al doilea inventar al muzeului întocmit de Alecsandru Russo menţiona un număr de 8390 de piese grupate în patru colecţii: antică, eclesiastică, numismatică, rarităţi şi curiozităţi. Colecţiile de arheologie şi numismatică sporesc considerabil între anii 1864 - 1880 prin achiziţii, donaţii şi descoperiri, aşa cum o dovedeşte inventarul întocmit în 1880 de Gr. Tocilescu. Muzeul Naţional de Antichităţi avea atribuţia de “a înfiinţa şi dirige escursiunile şi cercetările arheologice în ţară”, întărită şi ca urmare a promulgării, la 10 aprilie 1874, a “Regulamentului asupra esplorărilor şi cumpărărilor de obiecte antice”. Patrimoniul instituţiei a fost îmbogăţit şi prin includerea unor prestigioase colecţii particulare obţinute prin donaţie sau achiziţie: Pappazoglu, Bolliac, Sturza, Rosetti, Kretzulescu, Cantilli, Casotti, Kogălniceanu, Enciulescu, Beldiceanu, Butculescu, Zamfirescu, Lenş, Solacolu, Vendelin, Ardos, Mititelu, Slobozianu, Lucaciu, Tzigara-Samurcaş, colecţia de vase greceşti de la muzeul Kalinderu, unele piese din colecţia M. Sutzu preluate de la Academia Română, obiecte din vechile colecţii ale Universităţii, din colecţia muzeului Saint Georges etc. Ca urmare a secularizării averilor mănăstirești în anul 1863, cele mai importante obiecte de artă din mănăstirile din Oltenia (Tismana, Bistrița, Cozia etc.) au trecut în colecțiile Muzeului Național de Antichități, reorganizate de A. Odobescu. Succesorul acestuia, G. Tocilescu, a continuat preluarea obiectelor de artă din mănăstiri. Din colecţiile Muzeului Naţional de Antichităţi numeroase piese au fost prezentate la expoziţiile universale. Astfel, la Expoziţia internaţională de la Paris din 1867 au fost prezentate Tezaurul de la Pietroasa şi obiecte bisericeşti provenite de la mănăstirile Bistriţa, Horezu, Căldăruşani, Cozia, Govora, Cotroceni, Curtea de Argeş. Din 1876 Muzeul Naţional de Antichităţi are noi secţii: cea a porturilor naţionale, a tablourilor istorice naţionale, de geme şi camee, precum şi cea industrială, structură aprobată de ministrul Cultelor şi Instrucţiunilor Publice, Titu Maiorescu. Secţiunea de artă populară a fost îmbogăţită prin strădania institutorului Apostol Mărgărit, între 1878 - 1880, cu numeroase piese de port şi cu instrumente muzicale strânse de Theodor Burada. La conducerea M.N.A. s-au succedat nume ilustre ale ştiinţei arheologice şi ale vieţii academice româneşti: Alexandru Odobescu (1876-1881), Grigore Tocilescu (1881-1909), George Murnu (1909-1910), Vasile Pârvan (1910-1927), Ioan Andrieşescu (1927-1935), Vladimir Dumitrescu (1935-1938, 1940-1944), Scarlat Lambrino (1938-1940), Theofil Sauciuc-Săveanu (1944-1947), Ion Nestor (1947-1951), C. Balmuş (1951-1952), Gh. Ştefan (1952-1956). Un moment deosebit în dezvoltarea activităţii muzeistice şi de cercetare l-a constituit preluarea conducerii Muzeului Naţional de Antichităţi de către Vasile Pârvan în anul 1910. Discipol al marilor istorici Nicolae Iorga, Ioan Bogdan şi Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan a beneficiat de o bursă de 5 ani în Germania, timp în care a deprins metodele moderne de abordare a cercetării arheologice, dar şi a activităţilor muzeistice. Sunt începute cercetări sistematice la importante situri arheologice, precum cele de la Ulmetum şi Histria. Vasile Pârvan susţinea necesitatea formării unor muzee regionale mixte, dar şi pentru existenţa unora reprezentative în Bucureşti. În anul 1932 Muzeul Naţional de Antichităţi s-a mutat în Casa Macca (actualul sediu), în urma ordinului lui Nicolae Iorga, în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri. În acelaşi an, 1932, colecțiilor de artă religioasă ale MNA li s-au alăturat obiectele primite de la Comisia monumentelor istorice, în decursul timpului o parte din acestea fiind prezentate la expozițiile naționale și internaționale. Ulterior piesele de artă religioasă au fost mutate în casa Cretzulescu, aflată pe strada Ştirbei Vodă, locaţie unde s-a înfiinţat Muzeul de Artă Religioasă, subordonat Muzeului Naţional de Antichităţi. În primăvara anului 1944 Muzeul Naţional de Antichităţi se afla evacuat la Deva, dar revine în Capitală în toamna lui 1944. În anul 1948, pentru o scurtă perioadă se află subordonat Ministerului Artelor, fiind transferat de la Ministerul Educaţiei. Din 1949 intră în structura Academiei Române, iar din anul 1956 Muzeul Naţional de Antichităţi se transformă în Institut de Arheologie. În timpul regimului comunist o parte dintre vechile colecţii ale MNA au fost transferate Muzeului Naţional de Istorie a RSR înfiinţat în anul 1971. După 1975 Institutul de Arheologie a avut drept foruri tutelare Universitatea din Bucureşti şi Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice revenind printre institutele Academiei Române în anul 1990. În prezent, Muzeul Naţional de Antichităţi în virtutea Hotărârii Biroului Prezidiului Academiei Române din 22 mai 1990 fiinţează ca un sector distinct în cadrul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” conservând o parte din vechile colecţii şi arhivele documentare aferente. Patrimoniul arheologic actual al institutului cuprinde, pe lângă vechile colecţii de antichităţi egiptene, de vase miceniene, cipriote, italiote şi atice, de opaiţe şi sticlărie romane, de inscripţii şi monede, importante descoperiri de piese arheologice, păstrând organizarea în colecţii de studiu, pe criterii topografice şi cronologice, de la artefactele paleolitice până la cele medievale târzii, precum şi piese epigrafice, arhitecturale, sculpturale, numismatice, fiind îmbogăţit prin donaţiile şi achiziţiile adăugate fondului iniţial şi, mai ales, prin continuarea programului de cercetări arheologice al institutului, sursă a constituirii unor importante colecţii de studiu destinate cu precădere specialiştilor în domeniu. Realizarea unor condiţii corespunzătoare de păstrare şi îngrijire a acestui patrimoniu şi valorificarea sa, atât sub aspect ştiinţific, cât şi muzeistic, ar putea reprezenta o sugestie nu lipsită de temei în încercarea de evidenţiere a „utilităţii sociale” a cercetării arheologice.

Tezaurul de la Pietroasele (Pietroasa) este un tezaur arheologic descoperit în 1837 în localitatea Pietroasele, jud.Buzau. O mare parte din piesele componente s-au pierdut. În prezent este expus la Muzel National de Istorie. Cunoscut si sub numele popular de „Closca cu puii de aur” a fost descoperit în martie-aprilie 1837 de doi tărani (Ion Lemnar si Stan Avram) în timp ce luau piatră de pe dealul Istrita (750 m). Din tezaurul compus initial se pare din 22 de piese, s-au putut recupera doar 12, în greutate totală de aproape 19 kilograme. Dintre acestea cinci sunt lucrate doar din aur:

un platou mare, de 7,6 kg, cu un diametru de 56 cm. A fost rupt în patru bucăți, la puțin timp după descoperire;
o cană (oenochoe), cu înălțimea de 37 cm; a fost reconstituită, fiind deteriorată după descoperire.
o pateră (platou mai mic) cu decor în relief și o statuetă în centru; are un diametru de 26 cm, iar statueta reprezintă un personaj feminin cu un pahar în mâini, asezat pe un tron împodobit cu un vrej de viță de vie.
un colan cu o inscripție gravată cu caractere runice. A fost piesa cea mai studiată din întregul tezaur;
un colan simplu;

iar sapte sunt împodobite si cu pietre prețioase:

un colan cu balama;
patru fibule, un fel de brose folosite la prinderea veșmintelor.
două vase poligonale, unul octogonal si altul dodecagonal

Datarea tezaurului si atribuirea sa au pornit atât de la aspectul pieselor, cât si de la inscripția de pe colan. Prima ipoteză atribuie tezaurul vizigotilor, care s-au refugiat pe aici, odată cu apropierea hunilor, tezaurul fiind îngropat cel mai târziu în anul 381. A doua ipoteză îl atribuie ostrogotilor din prima jumătate a secolului al V-lea. Istoria tezaurului a fost foarte zbuciumată. A fost cumpărat de la tăranii care îl descoperiseră de un antreprenor pe nume Verussi. Acesta a zdrobit cu toporul piesele, pentru a le face mai compacte. A fost apoi recuperat partial de banul Mihalache Ghica, vornic al Departamentului Trebilor Dinăuntru, frate al domnitorului Al.D.Ghica, care l-a adus în atentia lumii stiințifice a vremii. Popularitatea internatională a dobândit-o în urma Marii Expozitii Universale de la Paris, din anul 1867, când a fost restaurat si expus sub supravegherea lui Alexandru Odobescu Ulterior, Odobescu a publicat monumentala monografie Le Trésor de Pétrossa. La sfârsitul lunii noiembrie 1875 a fost furat din Muzeul de Antichităti din Bucuresti. A fost recuperat în 1876, însă colanul cu inscripția a fost deteriorat. În anul 1884 trece printr-un incendiu si pentru a fi salvat a fost aruncat pe fereastră. În toamna aceluiasi an a fost restaurat la Berlin de germanul Paul Telge, capatand aspectul pe care il stim si azi. În 1917 a fost trimis în Rusia împreună cu tot tezaurul național, revenind în 1956. Din 1971 este expus la Muzeul National de Istorie al Romaniei.

A.F.R.București (Asociația filatelică română)

Expoziția filatelică - România 15 - 22 iulie 1984

Jocurile Olimpice de Vară - Ediția a XXIII-a

"Los Angeles '84" 28.VII - 12.VIII

Filatelia poate fi definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a timbrelor. Dar filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a altor persoane din viaţa publică. Filatelia este un hobby foarte personal, iar popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului. Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi principiu. Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei umane, deoarece, forma şi funcţia sa îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate colţurile lumii. Timbrul capătă valoare în ochii privitorului fiind totodată o plăcere pentru ochi, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie. Primul timbru din lume a apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black.

Optsprezece ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima emisiune de mărci poştale din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale. Colecţionarea mărcilor poştale a avut un puternic impact in ţara noastră. Acest hobby european a ajuns în spaţiul românesc în jurul anului 1865, în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de comunicare între colecţionarii de timbre a dus la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi filatelice, acestea având o activitate intensă, în special la începutul secolului al XX-lea. Astăzi, timbrul reprezintă, alături de drapel, imn, stemă şi monedă unul dintre simbolurile noastre naţionale.

A XXIII-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Los Angeles, S.U.A., statul California în perioada 28 iulie – 12 august 1984. Mai jos este postată mascota Jocurilor Olimpice - Los Angels - 1984. La această ediție a jocurilor au participat 6797 sportivi din 140 de state ale lumii, ce s-au întrecut în 221 probe sportive din 23 sporturi diferite. Jocurile au fost inaugurate prin discursul președintelui Ronald Reagen pe stadionul local Memorial Coliseum. Ca răspuns la boicotul american al Jocurilor olimpice din 1980 de la Moscova, 14 state est europene și altele din blocul comunist inclusiv U.R.S.S., Cuba și R.D.G. au boicotat aceste Jocuri olimpice. Au fost trei excepții: România, China și Iugoslavia. Se spune că au existat negocieri secrete cu China și România pentru ca aceste state să treacă peste decizia U.R.S.S. și să participe la jocuri, ba chiar se spune că România ar fi primit 120000 de dolari pentru asigurarea transportului delegației sale la Los Angeles. La această ediție a jocurilor s-a acordat medalia de mai jos ce are următoarele caracteristici tehnice; diametrul – 60 milimetri, grosimea – 6,8 milimetri și greutatea – 125 grame.

Clasamentul final pe medalii se prezintă astfel; locul I – S.U.A. cu 174 de medalii, locul II – România 53 de medalii din care 20 de aur și locul III – R.F.G. cu 59 de medalii din care 17 de aur. Aici România a obținut cel mai important succes olimpic din istorie, fiind reprezentată de 127 sportivi. În timpul ceremoniei de deschidere pe stadionul „Memorial Coliseum” din Los Angeles, la defilarea pe națiuni sportivii români au fost întâmpinați prin ridicarea de pe scaune și aplauze, ca reacție la decizia de a sfida boicotul țărilor socialiste sub influența U.R.S.S..Sportivii români medaliați cu aur la aceste jocuri au fost; Ecaterina Szabo – gimnastică, sărituri, bârnă, sol; Doina Melinte – atletism, 800 metri; Valeria Răcilă – canotaj, simplu vâsle; Petre Becheru – haltere, 82,5 kilograme; Nicu Vlad – haltere, 90 kilograme; Ion Draica – lupte grco romane, 82 kilograme; Vasile Andrei – lupte greco romane – 100 kilograme; Ivan Patzaichin și Toma Simionov – canoe echipaj, 1000 metri; Elisabeta Lipă și Marioara Popescu – canotaj echipaj, dublu vâsle; Maricica Puică – atletism, 3000 metri; Anișoara Cușmir Stanciu – atletism, săritura în lungime; Simona Păuca – gimnastică, bârnă;- Agafia Constantin-Buhaev, Nastasia Ionescu, Tecla Marinescu - Borcanca, Maria Ștefănescu - Mihoreanu – canoe echipaj, 500 metri; Chira Apostol, Maria Fricioiu, Olga Homeghi, Viorica Ioja și Florica Lavric - canotaj echipaj, 4+1 rame; Lavinia Agache, Laura Cutina, Cristina Grigoraș, Simona Păuca, Mihaela Stănuleț și Ecaterina Szabo – gimnastică, echipe; Petre Iosub și Valer Toma – canotaj echipaj, 2 rame fără cârmaci; Ioan Badea, Sofia Corban, Ecaterina Oancia, Anișoara Sorohan și Maricica Țăran – canotaj echipaj, 4 + 1 vâsle; Rodica Arba și Elena Horvat – canotaj echipaj, 2 rame fără cârmaci.

La această ediție a jocurilor olimpice cel mai medaliat sportiv a fost atleta română Ecaterina Szabo care a obținut 4 medalii de aur și una de argint.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul și stemele interbelică, comunistă și actuală ale capitalei, iar mai jos pozele câtorva monumente bucureștene de cultură și arhitectură din vremuri diferite, alte locuri de vizitat în oraș, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.