Epaminonda's Blog.....: ATTERSEE

Attersee este numele unui lac cu suprafața de

aproximativ 46 kilometri pătrați și adâncimea

maximă de 171 de metri, situat în bundeslandul

Austria Superioară și care dă numele ținutului.

Lacul este bogat în pește alb și deschis navigației

de agrement în sezonul cald. Pe malurile lacului

se întind, ca niște perle, frumoasele localități:

Seewalchen, Schörfling, Weyregg, Steinbach,

Weissbach, Unterach, Attersee și Nussdorf.

Mai jos am postat și alte poze cu imaginii feerice

din zona lacului austriac - Attersee.

Localități limitrofe lacului

Vederi cu lacul

***

RĂSPUNS

GHICITORILOR CARICATURI

din articolul anterior de blog;

(BURG DITHMARSCHEN - GERMANIA)

BANDAJATUL

Scapă din orice „cafteli”

Doar cu două-trei “cârpeli”,

Fi’ndcă lumii a promis

Că este… “Greu de ucis”!

***

BANDAJATUL este WALETR BRUCE WILLS, cunoscut mai mult ca BRUCE WILLIS, (născut la data de 19 martie 1955), actor, producător și cântăreț american. Cariera sa a început pe scena Off-Broadway, ulterior continuând în televiziune și film, jucând în comedii, drame și filme de acțiune. Bruce Willis este cunoscut cel mai mult pentru rolul lui John McClane din seria de filme Die Hard (Greu de ucis). A jucat în peste 60 de filme dintre care amintesc; Pulp Fiction, Armaghedon, Al cincilea element sau Sin City.

***

FREZATUL

S-a cam făcut de poveste

Schimbând mai multe neveste,

Tipul se crede fatal,

Și cel mai pur… liberal!

***

FREZATUL este CĂLIN CONSTANTIN ANTON POPESCU-TĂRICEANU, cunoscut mai mult ca și CĂLIN POPESCU TĂRICEANU (născut la data de 14 ianuarie 1952), om de afaceri și om politic român de factură liberă care a deținut în stat înalte demnități printre care: fost prim ministru și fost ministru în mai multe guverne. În prezent este senator în Parlamentul țării și chiar Peședintele Senatului. A candidat fără succes la Președinția României.

_________xxx_________

CÂTEVA PLACHETE

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderant metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Campionatul Districtual Reșița (tenis de masă)

1 Februarie 1948 - Premiul I - Dublu Mixt

Tenisul de masă sau ping-pong-ul este un sport în care doi sau patru jucători lovesc o minge ușoară de la unii la alții cu ajutorul unor palete. Jocul are loc pe o masă separată în două de un fileu. Un jucător trebuie să lase mingea jucată spre el să cadă o singură dată pe partea sa de masă și trebuie să o trimită înapoi pe partea de masă a adversarului. Jocul se desfășoară cu viteză mare și necesită reflexe rapide. Un jucător bun poate imprima efect mingii, ceea ce face ca ricoșeul din masă sau paleta adversarului să fie imprevizibil. Jocul este reglementat de Federația Internațională de Tenis de Masă, fondată în 1926. Tenisul de masă este foarte popular, în Asia de Est, fiind unul dintre cele mai populare sporturi din lume ca număr de jucători.

Insigna - Festivalul cântecului popular bănățean

"Aurelia Fătu Răduțu" - Bocșa 23 noiembrie 1979

În anul 1977, la Bocșa, a avut loc prima ediție a Festivalului „Aurelia Fătu Răduţu”, drept omagiu adus interpretei locale de muzică populară ce a purtat cu demnitate acest nume, dar şi o posibilitate de afirmare pentru tineri din întreaga ţară. Din 1987, festivalul a fost mutat la Băile Herculane, iar cu ediţia din 1992 a revenit la Bocşa, dar, din diverse motive a fost întrerupt până în iunie 2010, când la Bocşa au răsunat din nou cântecele populare iar numele Aureliei Fătu Răduţu îl vor rosti cu recunoştinţă şi tinerii din zilele noastre

“O femeie frumoasă, cu o ţinută statuară, cu păr negru, ochi căprui, tipul bănăţencei care iradiază în jur siguranţă şi bunădispoziţie. O fire comunicativă, săritoare la nevoie, generoasă, optimistă, iubită de toată lumea”. Aşa o caracterizează pe Aurelia Fătu Răduţu toţi cei care au cunoscut-o. O voce cultivată, curată şi simplă ca izvorul, o interpretare nuanţată şi sensibilă, interpreta care a dus pentru prima oară cântecul bănăţean în întreaga ţară şi peste hotare. Aurelia Fătu Răduţu s-a născut la 12 iunie 1929 în Vasiova, astăzi cartier al oraşului Bocşa, într-o familie simplă: tatăl ei a fost lăcătuş de întreţinere iar mama casnică. Şcoala primară a urmat-o în Bocşa Montană unde a început să cânte de la vârsta de 6 ani. La Liceul de fete din Reşiţa (actualul Liceu industrial nr. 5) şi apoi la Liceul mixt, pe care l-a absolvit în anul 1949, talentul ei a prins contur sub îndrumarea profesorilor Ion Românu şi Miron Şoarec. Pentru scurt timp a fost angajată la Combinatul Siderurgic din Reşiţa, unde s-a afirmat ca dansatoare, solistă şi coristă. Profesorul şi dirijorul Ion Românu a inclus în repertoriul corului reşiţean câteva din cântecele ei, într-un aranjament coral la care ea a avut numeroase sugestii. La Bucureşti, Aurelia Fătu Răduţu a avut şansa să fie ascultată de dirijorul Victor Predescu, muzician care lucra la Radiodifuziunea Română şi care i-a făcut câteva imprimări. În urma acestui imbold s-a hotărât să urmeze cursurile Conservatorului din capitală. În anul 1967 profesorul Victor Giuleanu a citat-o printre soliştii de frunte ai ţării, alături de Angela Moldovan, Ion Cristoreanu. Aşa ajunge să reprezinte în capitală cântecul bănăţean la Ansamblurile „Constantin Tănase”, „Rapsodia Română” şi apoi, din 1955, la „Ciocârlia”.Succesele repurtate pe scenele din ţară alături de „Ciocârlia” i-au adus deplina realizare artistică. S-a căsătorit cu colonelul de aviaţie Ion Răduţu şi au avut un fiu care a devenit inginer. Succese strălucite a cunoscut Aurelia Fătu şi peste hotare: fosta U.R.S.S., China, Japonia, Italia, Franţa, Anglia. Intensa ei activitate a fost răsplătită cu titlul de „Artistă Emerită” – singura interpretă de muzică populară din Banat care a primit acest titlu. Deasemenea a fost decorată cu Ordinul Muncii şi Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a. „Nu fac un elogiu gratuit spunând că publicul este, de cele mai multe oi, totul pentru un interpret – afirma Aurelia Fătu Răduţu – cel puţin în ceea ce mă priveşte, el m-a crescut, m-a legănat, m-a proiectat pe podiumul interpreţilor agreaţi şi tot el mi-a agăţat pe rever titlul de artist emerit”. În plină glorie, la doar 43 de ani, Aurelia Fătu Răduţu s-a stins la 27 septembrie 1972, măcinată de o boală cumplită. Pentru alţi mari interpeţi bănăţeni precum Ana Pacatiuş sau Tiberiu Ceia, care au şi avut şansa să fie în preajma ei, Aurelia Fătu Răduţu a rămas un model de artist, de comportament ireproşabil, de păstrător al cântecului popular bănăţean care a ştiut să valorifice un repertoriu autentic. Unele creaţii ale lui Luţă Ioviţă ar fi şi acum prăfuite de vreme dacă nu le-ar fi scos la iveală Aurelia Fătu. Taragotistul Iosif Milu, membru al Ansamblului „Ciocârlia”, trompetistul Sandu Florea sau violonistul Ion Luca Bănăţeanu au fost mereu surse de inspiraţie pentru ea.

Set 2 insigne - Hiderom Reșița XX 20 ani 1966 - 1986

HIDEROM a fost sau, poate, încă este o companie reșițeană situată pe Calea Caransebesului, la nr.16. Această companie a fost înființată în anul 1966. Alte informații despre această companie reșițeană nu am găsit pe tot netul. Dacă cineva ar putea să mă ajute cu vreo informație în acest sens i-aș fi sincer recunoscător.

Reșița - Renk S.A. 1983 * 10 ani R.R.R.

Reșițeanul Ștefan Miskovitz este unul din oamenii care au pus piatră de temelie la Fabrica de Reductoare Reșița Renk, celebra siglă RRR ajungând să fie recunoscută pe meridianele industriei mondiale, încă din anii 70. Sediul fabricii este situat pe strada Făgărașului, la nr.30.. Inginerul Miskovitz, fostul șef al Departamentului de Proiectare al RRR locuiește astăzi în Germania, la Schwetzingen, și nu uită de unde provine. Beneficiind de existenţa unei legi, care prevedea cadrul funcţionării societăţilor mixte, a apărut posibilitatea funcţionării unei asemenea societăți, după o mixtură proprie între cele două sisteme diferite existente atunci, socialist şi capitalist. Prin Decretul nr. 542 din 6 octombrie 1973 Consiliul de Stat a aprobat constituirea, în Republica Socialistă România, a societăţii mixte cu denumirea Fabrica de reductoare REŞIŢA – RENK, societate pe acţiuni, pentru producţia şi comercializarea de roţi dinţate, reductoare, cuplaje şi alte mecanisme, persoană juridică română, cu sediul în municipiul Reşiţa. Bazat pe această lege, ȋn prezenţa conducătorului ţării, s-a semnat un Contract de Societate, cu valabilitate de 15 ani, ȋntre Firma Zahnräderfabrik Renk AG. din Augsburg, Republica Federală Germania şi cele două unităti economice din România, UCMR - Uzina de Construcţii de Maşini din Reşiţa şi ȋntreprinderea de comerţ extern Uzinexport din Bucureşti. Între prevederile acestui contract, figurau anumite puncte, evident inedite pentru spiritul acelor vremuri şi ambianţa politică dominantă ȋn Estul Europei. Acestea pe scurt prevedeau: Societatea mixtă emite acţiuni, din totalitatea cărora, partenerului străin ȋi pot reveni maxim 49%. Restul se repartiza ȋntre UCMR, acţionarul român majoritar şi Uzinexport. Conducerea activităţii revenea unui consiliu de administraţie, ȋn care acţionarii participau ȋn egală măsură, rolul de pereşedinte ȋi revenea permanent dirctorului general al UCMR. Cu conducerea directă a activităţii au fost ȋnsărcinaţi doi directori, unul român pentru problemele tehnice şi unul german pentru activitatea economico-financiară. Actele care angajau societatea, aveau valabilitate, doar dacă purtau semnătura ambilor directori. Ȋntreaga activitate financiară ave la bază DM (Deutsche Mark) şi se practica atât intern cât şi extern. Societatea avea cont ȋn DM la Banca de Comerţ Extern, cont ȋn care intrau veniturile şi prin care se rezolvau toate plăţile care reveneau societăţii. Ȋn cadrul activităţii productive şi a conduceriia operative, erau angajate, după necesitate, atât persoane din ţară, cât şi ale acţionarului german, aceia care dispuneau de cunoştiinţe ȋn domeniul fabricări şi desfacerii reductoarelor, cunoştinţe importante, prin care aceştia contribuiau şi la transmiterea nemijlocită a know-how-lui de licenţă. Aportul acţionarului germen la capitalul societăţii ȋl constituia contravaloarea documentaţiei de licenţă, baza activităţii de concepţie şi fabricaţie a reductoarelor de performanţă. Societatea dispunea de totală autonomie, ȋn derularea activităţii de desfacere şi aprovizionare, achiziţionarea produselor fiind pravázută, să fie orientată spre furnizori din ţară, la preţuri şi termene de livrare competitive. Planul de producţie al societăţii era astfel orientat, ȋncât se prevedea un volum maxim de producţi de aprox. 45 milioane de mărci DM/an, asigurat de un colectiv de maxim 450 angajaţi, un nivel care ȋnsă nu a fost atins ȋn cursul primilor 15 ani de activitate. Salariile angajaţilor ȋn DM (mărci germane) erau stabilite prin contract, ȋn funcţie de importanţa postului ocupat. Angajaţilor germani plata se făcea pe loc, salariul cuvenit amgajaţilor români se vărsa ȋn DM la Banca de Comerţ Extern, care la rândul ei vira o sumă ȋn Lei, care corespundea prin asimilare, sistemului de salarizare al ȋntrepronderilor de stat din ţară. Este de remarcat, ȋn ultimii ani de activitate, peste salariul cuvenit după acest sistem, fiecare salariat al RRR mai beneficia de un spor de 15%, ceea ce avea ca urmare, că aceştia erau mai bine plătiţi decât colegii lor din alte ȋntreprinderi. Pentru a asigura atractivitatea angajării la RRR, angajaţii germani profitau de o primă lunară, cuvenită pentru activitate ȋn străinătate, care era de minim 3000 DM. Pentru perioada de ȋnceput, societatea era scutită de plata impozitului către statul român.

Fabrica producea reductoare la nivelul calitativ reclamat de piaţa internaţională, primele reductoare au părăsit poarta uzinei, fapte despre care, participanţii la serbarea de inaugurare, care a avut loc după primul an, se puteau convinge la faţa locului. Mediile de informare din ţară şi cele internaționale au informat opinia mondială despre succesul acestei acţiuni de premieră.

Ȋn anii care au urmat, se putea constata un progres semnificativ prin divesrsuficarea programului de producţie, reductoare purtând emblema fabricii găseau utilizare ȋn multe colţuri ale globului. Una din dificultăţile fundamentale, constituia faptul că produsele se plăteau ȋn DM – deutsche mark, ceea ce a avut drept urmare că, ȋn zona ţărilor zise socialiste, aceste produse, deşi erau foarte căutate, nu au putut fi contractate. Pe măsură ce rezultatele obţinute confirmau viabilitatea sistemului, fabrica a devenit mândria nu numai a Municipiului Reșița, dar şi a ȋntregii ţări. În altă ordine de idei se apropia şi termenul la care trebuia luată o hotărâre privitoare la viitorul societăţii mixte. Adversarii sistemului, ȋn mod deosebit al Centralei Industriale care tutela UCMR, s-au făcut tot mai mult simţite, prin intervenţii directe care urmăreu să dovedească nerentabilitatea şi nu acceptau necesitatea continuării, care condiţiona noi investiţii pentru modernizare. Aceste intervenţii, care au fost până la urmă ȋnsuşite la nivelul conducerii superioare, urmăreu excluderea acţionarului german, şi nutreau speranţa că, prin intermediul justiţiei, vor găsi motiv pentru ca acesta să fie privat de dreptul care-i revenea ȋn spiritul Contractului de Societate. Dispariţia subită a regimului autoritar, a provocat o situaţie confuză în cadrul fabricii. Grupul de firme UCM Resita a achizitionat pachetul majoritar de actiuni, de 51%, detinut de Renk AG Ausburg, ceea ce face ca, in acest moment, Uzina Constructoare de Masini Resita sa detina, in total, 91% din companie, in acest fel Resita Renk transformandu-se in Resita Reductoare. Societatea Resita Renk a fost preluata cu o pierdere, in 2007, de 125000 euro, si cu una cumulata de 1,5 milioane euro. Mai mult decat atat, in prezent, societatea are 152 de salariati, dar se doreste ca, in perioada urmatoare, sa se angajeze in continuare personal, precum si efectuarea de investitii in tehnologie. La noua societate se vor produce si de acum incolo reductoare, iar, printr-un management corespunzator aplicat, Resita Reductoare va ajunge în scurt timp profitabila.

Uzina de construcții mașini Reșița 200 ani

U.C.M. Reșița 200 * 1771 - 1971

Complexul metalurgic Resita a fost fondat în 3 iulie 1771 prin darea în exploatare a primelor furnale şi forje şi reprezintă cea mai veche unitate industrială din România şi una din cele mai vechi din Europa. U.C.M. Resita SA s-a infiintat in anul 1991 din fosta Întreprindere de Construcţii de Maşini Reşiţa (I.C.M. Resita). Dupa Legea privatizarii (nr. 58/1991) la 10 iunie 1993, proprietatea a fost transferata in proportie de 70% catre Fondul Proprietatii de Stat si in proportie de 30% catre Fondul Proprietatii. Când intri pe poarta U.C.M. Reşiţa (Uzina de construcții mașini) te impresionează dimensiunea de dezvoltare a uzinei, care are 25 de hectare de hale şi se întinde pe o suprafaţă de 130 de hectare. La U.C.M. totul este uriaş: halele de producţie, utilajele care ajung şi la 15 metri lungime şi înălţime, echipamentele pentru hidrocentrale care se produc aici şi care ajung să cântărească şi 120 de tone. U.C.M. este un mamut industrial care s-a extins în toate direcţiile timp de două veacuri şi jumătate şi a devenit practic sinonim cu oraşul Reşiţa, platformele industriale ale uzinei fiind amplasate în trei regiuni diferite ale oraşului. Platforma veche este situată în partea de sus a oraşului şi are o secţie de motoare navale, una de servomotoare, alta de tratament termic, de mecanică grea, de generatoare mari, sculerie şi secţia diesel, unde se fac motoare. Platforma nouă este acum praf şi pulbere, aici au fost sectoarele aşa-zise calde, oţelărie, turnătorie, neferoase, forje. Aceasta a fost construită între anii 1975 - 1983 și cuprindea trei secţii, o secţie de prelucrări mecanice mari, secţia de sudură și secţia de generatoare mici până la 10 MW inclusiv motoare de toate tipurile. Înainte de ‘89 uzina de la Reşiţa dădea de lucru la peste 14000 de oameni, însă odată cu prăbuşirea economiei interne de după Revoluţie şi un management privat care într-un deceniu n-a reuşit să o rentabilizeze, în companie mai sunt aproximativ 1600 de salariaţi şi aceia trăiesc cu grija că-şi vor pierde locurile de muncă. Sus am postat logo-ul U.C.M. Reşiţa.

Municipiul Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița și câteva monumente de arhitectură și cultură din vremuri diferite, din acest oraș.

Prefectura

Primăria

Catedrala ortodoxă română

Muzeul locomotivelor

Furnale

Dealul Crucii

Fabrica de alcool

Fabrica de preparare a cărbunelui

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Caraș-Severin, alte locuri de vizita în acest judeș dar și câteva trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite.