Epaminonda's Blog.....: DORF HAAG

Mai jos admiri și alte clădiri din localitatea austriacă

DORG HAAG, municipalitatea WINKLARN,

bundeslandul AUSTRIA INFERIOARĂ.

Arhitectură locală

xxx

UN CATREN PENTRU NEPOATA

MEA - SARA MARIA

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

CAPCANELE LIMBII ROMÂNE

O EPIGRAMĂ PROPRIE

__________xxx__________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL DÂMBOVIȚA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Târgoviște - vechi centru tipografic românesc

Consiliul județean Dâmbovița

500 ani de carte tipărită - 1508 - 2008 Mănăstirea Dealu

Se ştie că pe vremea lui Mircea cel Bătrân existau mai multe mănăstiri “despre care nu ştim când şi de cine au fost întemeiate", printre ele numărându-se şi Mănăstirea Dealu. Dar lăcaşul iniţial nu a rezistat prea mult astfel că, la sfârşitul aceluiaşi secol, domnitorul Radu cel Mare (1495-1508) a hotărât ridicarea unui ansamblu mănăstiresc din temelie, pe locul celui existent, din diverse motive: “fie că acest sfânt locaş se năruise în timpul îndelungatei sale existenţe, fie că Voievodul voia să facă lângă capitală un «edificiu» care să întreacă pe cele existente atunci în «splendoare», fie, în sfârşit, că – după spusa tradiţiei – voia să ridice peste «oasele scumpe ale moşilor săi» o biserică măreaţă." Astfel că, la 26 august 1499, domnitorul începu a zidi mai întâi clădirile din jurul mănăstirii, în principal clopotniţa, abia apoi urmând a se ocupa şi de biserică. Toate acestea se cunosc dintr-o inscripţie a vechii clopotniţe, aflată sub stema lui Radu cel Mare: “Cu mila lui Dumnezeu, Io Radul Voevod, fiul lui Vlad Voievod, Domn a toată ţara Ungrovlahiei, începu acest turn [clopotniţă] al sfântului părintelui nostru Nicolae făcătorul de minuni în anul 7007 [1499] luna august 26 zile."Cât priveşte amănuntele legate de zidirea şi sfinţirea bisericii le aflăm din cele două inscripţii în slavonă, ce se află de o parte şi alta a uşii de intrare în biserică, inscripţii sculptate în piatră şi încadrate în chenare din acelaşi material: “Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşitul Sfântului Duh blagocestivul şi iubitorul de Hristos, înfrumuseţat cu toate învăţăturile drept credincioase şi încununat cu toate cununile, Io Radul Mare-Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn a Toată Ţara Românească, fiul marelui Vlad Voevod [Călugărul], în anul 7008 [1500], crugul zodiei: 2 al soarelui şi al lunii: 16, temelia: 29, indicţia: 3, mâna anului: 3, a început să zidească şi să înnoiască şi din temelie a ridicat cu toate bunătăţile şi cu mari frumuseţe a înfrumuseţat acest mare hram întru numele sfântului părintelui nostru şi arhierarh, făcătorului de minuni Nicolae din Mira Lichiei, şi a sfinţit-o în acelaşi an 7010, luna D[ecembre] 4 zile, fiind egumen Zaharia. Amin." Biserica nu a fost complet terminată, pictura ei urmând a fi realizată abia peste câţiva ani, în timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521). După mărturia acestuia din urmă, “Radul Voievod a trecut din această viaţă de deşertăciune şi acest mai sus zis hram l-a lăsat nesăvârşit de Sfânta Scriptură", fapt care l-a determinat ca să o termine el, pentru ca “să ne numim şi noi ctitori cu mai sus numitul Radu voevod, ctitor şi clăditor al acestui hram". După moartea lui Mihai Viteazul (1593-1601), mănăstirea avea să fie jefuită şi distrusă parţial, atât în timpul conflictelor armate cât şi de către tâlharii ocazionali. În anul 1610, la 29 decembrie, pe când domnul ţării Radu Şerban (1602-1611) petrecea la Târgovişte, principele ardelean Gabriel Báthory a trecut cu oastea prin pasul Branului şi a pătruns în Ţara Românească. El s-a aşezat stăpânitor al ţării pe care a prădat-o timp de trei luni, lăsându-şi un trist renume în istorie: “Iar Batâr Gabăr s-au tăbărât la scaunul Târgoviştii, şăzând aicea în ţară 3 luni, dând voie oştilor de au prădat ţara şi toate mănăstirile, cât n-au rămas nimic în ţară. Nici altă dată n-au mai fost aicea în ţară răutate şi jaf ca atuncea", aspect ce apare şi în cronica lui Radu Popescu: “că în trei luni au şăzut procletul în ţară, jefuind, prădând, arzând; care nevoie n-au fost, nici va mai fi în pământul nostru." Cum Gabriel Báthory îşi stabilise sediul la Târgovişte, mănăstirea Dealu a fost printre primele lăcaşuri ce au căzut victimă jafului şi distrugerii. Mărturii avem de la egumenul de atunci al mănăstirii, Mitropolitul Matei al Mirelor: “câte ticăloşii şi vărsări de sânge şi profanări de biserici şi jafuri de mănăstiri, nu se pot spune cu deamănuntul... În special chinuiau pe preoţi şi pe călugări... Şi năvălind ca hoţii în mănăstirea noastră, furând toate giuvaerurile câte le căpătase şi sfărâmând mormintele domnilor şi stricând lespezile bisericilor, crezând să afle bogăţii de aur, puindu-şi numele de furi de lucruri sfinte şi scormonitori de morminte." De starea jalnică în care se afla mănăstirea după trecerea oştilor jefuitoare a fost impresionat voievodul Radu Mihnea care, venind în 1614 să se închine bisericii şi să înalţe rugăciuni lui Dumnezeu şi Sfântului Ierarh Nicolae, a găsit “sfântul lăcaş stricat şi lovit şi sărăcit şi jefuit şi surpat cu totul de Unguri", iar în altă parte zice că l-a găsit “pustiit, risipit, dărâmat şi de tot sărăcit de necredinioşii Unguri." După cum mărturisea într-un hrisov emis în acelaşi an, “inima noastră a venit la umilinţă şi jale fiind atunci nastavnic şi egumen al mai sus spusului lăcaş prea sfinţitul mitropolit al Mirelor chir Matei şi cu ceilalţi călugări şi fraţi din cinul călugăresc, cari au căzut cu lacrimi de umilinţă şi smerenie spre domnia noastră, aducând înaintea domniei noastre prea umile rugăciuni ca să fiu nou ctitor al sfântului lăcaş, mai sus zis, ca să întăresc şi să înnoesc şi să împuternicesc acest sfânt lăcaş", mai ales că nu doar sfânta mănăstire era “pustiită şi stricată", ci şi “biserica lui Dumnezeu, asemenea chiliile şi celelalte case pustiite." Fiind o importantă ctitorie şi necropolă domnească, mănăstirea a beneficiat mai departe de purtarea de grijă a voievozilor iubitori de neam şi frumos ce au contribuit la refacerea ansamblului ori a bisericii, înscriindu-se pe linia ctitorilor de seamă. De pildă, despre Matei Basarab (1632-1654) se spune că a desfiinţat în anul 1639 închinarea făcută mănăstirii Iviron din Muntele Athos, totul din dorinţa ca acest sfânt locaş să nu ajungă cumva pe mâna călugărilor străini de neam. Mai mult, domnitorul i-a întărit mai multe proprietăţi, dăruindu-i un rând de sfinte vase din aur (azi dispărute). Printre numeroasele obiecte bisericeşti dăruite ctitoriilor sale sau altor biserici pe care le socotea a fi de prim rang se numără şi o cruce din lemn de chiparos ferecată în argint, ramele fiind împodobite cu ornamente vegetale. Crucea este sculptată pe ambele feţe, scenele fiind încadrate de colonete şi având inscripţii greceşti explicative. Piciorul crucii se sprijină pe o bază elipsoidală, cuprinzând o inscripţie frumos gravată: “Această svîntă cruce ferectu-o-au Matei Vod[ă] şi cu doamna sa Elena şi o au dăruit la mănăstirea Deal[ul]ui, unde iaste hramul s[vea]ti Nicolae în anul 7157 (1648-1649)." În prezent crucea se păstrează în mănăstirea căreia i-a fost dăruită. Nici marele domnitor şi ctitor Constantin Brâncoveanu (1688-1714) nu a rămas nepăsător la suferinţele mănăstirii – căci incursiunea austriecilor în Muntenia (1689-1690) pricinuise multă pagubă. Dintr-un document din 1691 aflăm că “în zilele domniei mele, întâmplându-se oşti greale de păgâni de au intrat în ţară aici, de nemţi despre ţara ungurească... au făcut multă stricăciune şi prăzi ţărei", prilej cu care “jefuit-au şi într-această sfântă mănăstire ce au găsit". Văzând el că “de multă vreme învechindu-se multe să stricase şi să dărâmase… toate cele ce era prea învechite au pus de le-au dres şi le-au înnoit şi mai bine le-au tocmit ca de iznoavă mai toate". Cronicarul oficial al domnului, Radu Greceanu, a menţionat şi el acest eveniment, precizând că “domnul, prentre atâtea supărări, îndemnatu-s-au şi au învălit mănăstirea Dealului păste tot cu table dă aramă şi o au înfrumuseţat precum pre dinlăuntru cu zugrăvele şi cu alte odoare, aşa şi pă dinafară", fapt subliniat ulterior şi în pomelnicele mănăstirii. Dar domnia fanarioţilor nu avea să aducă nimic bun nici ţării şi nici mănăstirii Dealu, la delăsarea şi sărăcirea generală adăugându-se jafurile turcilor din 1738, din timpul războiului cu austriecii. În plus hotarele moşiile erau încălcate mereu, astfel că veniturile erau numai cu numele. Nici râvna egumenului Dionisie Lupu (1769-1831), viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, nu a izbutit să facă mare lucru, deşi nu a rămas nepăsător la lipsurile mănăstirii. Din păcate, cutremurul din 26 octombrie 1802, rămas în amintirea cronicilor ca unul înfricoşător, “a risipit toate la pământ", dar nu l-a învins şi pe egumen care “de iznoavă al doilea rând l-au făcut la loc, încă şi mai cu adaos", împrumutând bani şi solicitând ajutoare de prin toate părţile. Dar viaţa la Mănăstirea Dealu a continuat să fie plină de greutăţi. Degeaba a trecut-o Ioan Caragea (1812-1818) în rândul mănăstirilor de prim rang, veniturile ei erau neînsemnate şi insuficiente pentru întreţinerea curentă şi efectuarea reparaţiilor. La toate acestea s-au adăugat cutremurele de pământ, căci după cel din 1802 a urmat unul şi mai puternic în 1838 – când au căzut turlele mici, asemenea şi paraclisul. În urma lor s-au făcut nişte reparaţii minore, restul ajungând de ruină. De această stare jalnică a aflat domnitorul Gheorghe Bibescu (1843-1848). Implicarea sa în viaţa Mănăstirii Dealu s-a datorat faptului că a fost un “idolatrizator al trecutului nostru", fapt pentru care la înscăunarea sa din 1843 de la Curtea Veche, el a depus jurământul îmbrăcat în costumul lui Mihai Viteazul, al cărui mormânt de la Dealu l-a vizitat la scurt timp după aceea. Dorinţa lui de a fi un imitator al bravului voievod muntean l-a determinat să-şi îndrepte atenţia dar mai ales finanţele către biserica ce adăpostea capul ilustrului său înaintaş. Dându-şi seama de complexitatea lucrărilor, a angajat pentru prima dată arhitecţi din străinătate, cu studii de specialitate, dintre care “arhitectonul" Johann Schlatter a primit chiar titlul de “arhitect mănăstiresc". S-au refăcut clădirile din jurul mănăstirii, având parter şi etaj dar, mai ales, s-a construit turnul clopotniţă, un turn înalt ce poartă până azi numele de turnul lui Bibescu, deşi a fost terminat în timpul lui Barbu Ştirbei. Din păcate s-a intervenit mai mult decât trebuia asupra bisericii, refăcându-se turlele cele mici în stilul neogotic, la modă pe atunci şi adăugându-se un fronton pe latura vestică. Forma învelitorilor a suferit şi ea transformări majore, frontoanele arcuite fiind transformate în unele triunghiulare. La fel şi cornişele şi forma învelitorilor turlelor, la cornişa acestora din urmă fiind adăugate nişte fleuroane, în stilul neogotic al vremii. În biserică s-au refăcut mobilierul şi tâmpla, bineînţeles tot în acel stil gotic cu tendinţe baroce. În timp ce erau executate reparaţiile la biserică, domnul s-a îngrijit ca să o înzestreze cu odăjdii, clopote şi argintărie nouă lucrată la Viena (sfeşnice şi policandru), astfel că târnosirea a putut avea loc în 1857. Din păcate, secularizarea care s-a abătut asupra tuturor mănăstirilor româneşti avea să ducă Dealu la sărăcire completă şi la risipirea călugărilor în cele patru zări. În timpul Războiului de independenţă (1877-1878) aici avea să funcţioneze un lagăr al prizonierilor turci. Ulterior, în 1879, s-a înfiinţat Şcoala divizionară de ofiţeri – ea rămânând aici până în 1883 când s-a mutat la Mănăstirea Bistriţa. În această perioadă, în zidurile străvechii biserici au început să fie incizate, mai mult sau puţin adânc, numele celor care au considerat că doar aşa şi-l pot face nemuritor, un gest condamnabil, căci inscripţiile adânc incizate nu mai pot fi îndepărtate. În acest răstimp, o comisie formată din Ioan Slavici şi arhitectul Gheorghe Mandrea, însărcinaţi de minister cu cercetarea monumentelor istorice, a vizitat Mănăstirea Dealu pe la 1881 şi a constatat că erau necesare “însemnate reparaturi". Drept pentru care, considerându-l cel mai preţios monument după biserica lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, comisia a cerut ca să se ia măsurile necesare în vederea conservării monumentului. Nu s-a făcut nimic în acest sens, iar lăcaşul ajunsese a fi mănăstire numai cu numele, părăsindu-se cu totul. Prin vara anului 1897, un vizitator mărturisea că a aflat aici doar un singur călugăr. Pe la începutul veacului al XX-lea la Mănăstirea Dealu s-a mutat Şcoala copiilor de trupă, pentru ca, din 1912, aici să fiinţeze liceul militar “Nicolae Filipescu", purtând numele celui care a stăruit mult la înfiinţarea sa. Cu acest prilej s-au înlocuit toate clădirile perimetrale, din vechiul ansamblu păstrându-se numai biserica şi clopotniţa. Fostele chilii au fost înlocuite cu un rând de clădiri cu etaj ce au transformat mănăstirea într-o cazarmă, preotul-profesor de Religie urmând a săvârşi şi cele sfinte în biserică. Dar cutremurul din 1940 a pricinuit mari distrugeri, năruind turlele bisericii, partea superioară a clopotniţei şi clădirile liceului. Liceul s-a mutat la Predeal, iar biserica şi restul au rămas în paragină câţiva ani buni.Toate acestea au durat până în timpul păstoririi părintelui patriarh Justinian Marina când, cu concursul autorităţilor, au început lucrările de consolidare şi refacere ale străvechiului monument. Proiectul întocmit de arhitectul Ioan Paraschivescu prevedea construirea a două aripi de chilii, ateliere şi trapeză pe latura de nord a bisericii, prelungindu-se parţial pe laturile est şi vest, deasupra pivniţelor care s-au păstrat aşa cum erau. În final urma să se refacă şi zugrăveala bisericii, întrucât cea veche se deteriorase, iar la turle lipsea complet. Deşi planul iniţial prevedea ca latura dinspre Târgovişte să rămână deschisă, în final s-a hotărât ca să se construiască de jur-împrejur corpuri de chilii şi un paraclis. Aceasta “pentru a se da înfăţişarea clasică monumentului, după modelul mânăstirilor ortodoxe… şi pentru a se crea un spaţiu corespunzător în vederea vieţii de obşte ce se va dezvolta aici." Aşa că proiectul alcătuit de arhitectul Nicolae Diaconu cuprindea chilii cu coridoare largi în faţă, un paraclis şi încăperi pentru primirea înalţilor ierarhi. Piatra de temelie a fost aşezată la 11 iulie 1955, pe locul unde urma să fie ridicat paraclisul. Între anii 1955 şi 1958 s-au realizat lucrările de refacere ale incintei pe laturile de răsărit, miazăzi şi apus – ea cuprinzând chiliile şi, pe latura sudică, un paraclis (cu hramul Acoperământul Maicii Domnului), o terasă cu vedere spre oraş şi apartamentul patriarhal – toate îmbrăcate în cărămidă aparentă. Ele completează vechiul corp de chilii aflat pe latura nordică şi care includ şi turnul clopotniţă, ansamblu ce se detaşează stilistic şi cromatic de cel nou construit, fără a ajunge însă să fie în opoziţie. Corpul proiectat de o parte şi de alta a turnului clopotniţă este tencuit şi zugrăvit în alb, după tradiţia ansamblurilor monahale munteneşti, prezentând şi el acelaşi portic cu câte trei rânduri de arce pe coloane de tip brâncovenesc ce imită piatra, dar mult mai mici ca înălţime. În ansamblu corpul vechi şi cel nou reprezintă două etape ale istoriei recente a monumentului, care se adaugă armonic la cea, mult mai veche, a bisericii. După înnoirea mănăstirii şi refacerea sa din 1958, s-a hotărât ca aici să fie Casă sanatorială şi de odihnă pentru preoţii şi călugării în vârstă a Casei de Pensii şi Ajutoare din cadrul Patriarhiei Române, situaţie existentă până în 1986, an în care instituţia a fost transformată în mănăstire de maici, în regim de obşte depinzând de Arhiepiscopia Bucureştilor, iar în prezent de cea a Târgoviştei. Modul în care a fost zidită biserica a fost extrem de ingenios, ca atare ea a şi durat de-a lungul secolelor, fiind unul dintre puţinele monumente care s-au păstrat cu aspectul lor original. A fost realizată din materialul tradiţional, cărămida, dar zidăria respectivă a fost dublată de o cămaşă de piatră albă făţuită, blocurile fiind legate între ele cu scoabe din metal fixate în plumb. Inevitabil, pe alocuri piatra şi-a schimbat culoarea, fapt care nu îi ştirbeşte cu nimic farmecul. De la intrare se poate percepe structura planimetrică, aceea care ne este deja tradiţională, cea cu trei abside, care este şi tipul consacrat edificiilor monahale. Dând roată bisericii se pot observa aceste trei abside, dintre care cele două din dreptul naosului sunt pentagonale în exterior, cea din dreptul altarului este heptagonală şi tustrei sunt semicirculare în interior.La biserica de la Dealu se remarcă prezenţa unui soclu, înalt de cca 1 m care, cam cu 50 cm deasupra solului, iese puternic în relief, rezultând astfel o bancă din piatră ce înconjoară perimetral biserica. Vizual, profilul în ansamblul său conferă o bază stabilă întregului monument, ce pare a se fi aşezat pentru totdeauna în acest loc. Soclul reprezintă “talpa" bisericii, temelia ei, elementul de stabilitate şi de siguranţă, liantul dintre pământul pe care stă biserica şi care îi oferă siguranţă şi cerul către ea se îndreaptă, înalţă şi semeaţă. Profilul arhitectural îl ajută să realizeze firesc această trecere gradată de la pământ la cer, de la cele materiale la cele spirituale. Dar înţelesul soclului nu se opreşte aici, el putând fi privit şi ca elementul cheie care vizualizează desprinderea bisericii de pământ şi înălţarea ei. De regulă, bisericile se amplasau pe un loc înalt, lăcaşul de cult fiind simbolul Bisericii spirituale, al “«cetăţii care stă dea¬supra muntelui», la care vor merge popoarele", după cum spune proorocul Isaia sau Mântuitorul Hristos Însuşi: “...nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă" (Matei 5, 14). Biserica despre care vorbim este una dintre acestea, ea fiind amplasată chiar pe un deal, spre a fi văzută de către toţi. Dar mai mult, prin soclul pe care a fost aşezată, ea pare a fi şi mai înălţată iar elementul inferior respectiv, prin profilul ce i s-a dat, poartă un mesaj similar cu cel al părţii superioare a bisericii, acela de înălţare de la pământ la cer. Acest urcuş a fost întotdeauna simbolizat de înălţarea deosebită a zidurilor şi turlelor bisericilor, de-a lungul timpului observându-se preferinţa către biserici din ce în ce mai zvelte. Şi dorinţa ctitorului de la Dealu a fost aceea de a ridica o biserică cât mai înaltă, o adevărată rugă în piatră ce străpunge cerurile. Caracteristica respectivă nu se referă doar la înălţimea ei exprimată în metri, ci priveşte raportul dintre înălţime şi lăţime. Aspectul acesta este vizibil mai ales în interior, dar nici exteriorul nu este mai prejos, încă de la intrare atrăgând atenţia elansarea verticală a întregului corp al bisericii. Având în vedere legăturile strânse care au existat între ctitoria de la Dealu şi cea de la Argeş, a fost firesc ca să se creadă că acelaşi meşter a lucrat şi la una şi la cealaltă. Numai că, la biserica de la Dealu este mult mai evidentă tendinţa către verticalitate decât la Argeş, unde nu avem acelaşi sentiment al desprinderii de cele pământeşti, al zborului către cele cereşti. În Biserică, toate se află într-o armonie şi aranjare bine stabilite, conform ierarhiei rânduite ca pe treptele unei scări. În vârful acesteia se află Iisus Hristos, capul Bisericii. Practic, întreaga creaţie, îngerească şi omenească, este o ierarhie ce urcă spre Dumnezeu, fiind în unire cu cele aflate pe treptele mai înalte, acestea atrăgându-le pe cele mai de jos către cele de sus. Aprofundarea semnificaţiilor turlei, înţeleasă ca simbol al lumii cereşti, precum şi înţelegerea bisericii, ca fiind trupul mistic încununat de capul său, Hristos – unic şi de neegalat dar Care îi cheamă pe toţi către Sine – au condus către apariţia în cadrul arhitecturii ortodoxe a ceea ce am putea numi volumetrie piramidală. În cadrul acesteia nu există decât un singur element dominant, turla de pe naos – amplasată de regulă în centrul de greutate al compoziţiei arhitecturale – şi căreia i se pleacă celelalte elemente verticale, subordonate ei. Iar în ceea ce priveşte elansarea verticală, trebuie menţionat faptul că aceasta este o transpunere în forme arhitecturale a principiului ierarhiei ce domneşte în cadrul Bisericii ortodoxe, al cărei cap este Iisus Hristos, urmat de apostolii Săi, de ierarhi, preoţi şi credincioşi, cei care formează corpul Bisericii. Privitor la acest aspect, voievodul Radu a renunţat la varianta deja tradiţională a unei singure turle, preferându-o pe cea cu trei – una mai înaltă pe naos şi două mai mici pe pronaos – rezultând un “mănunchi de turle" ce se înalţă spre cer. Dacă în lumea sârbească întâlnim doar unul sau două elemente verticale – turla de pe naos şi turnul clopotniţă de pe pronaos –Radu cel Mare a preferat introducerea unei noutăţi, o biserică cu trei turle. În felul acesta a rezultat o volumetrie aparte a întregului edificiu, mult mai echilibrată decât în cazul variantelor cu o singură turlă. Valoarea celor două turle secundare e de o “importanţă deosebită în compoziţie, asigurând echilibrul accentelor şi închegarea conturului." Dispunerea specială a turlelor înspre turla cea mare şi nu înspre intrarea în biserică “dă bisericii o înfăţişare elegantă şi o proporţie de ansamblu foarte armonioasă." În plus, intenţia de a conferi monumentalitate întregului edificiu – materializată prin supraînălţarea atât a zidurilor cât şi a turlelor – n-ar fi fost finalizată în cazul prezenţei unui singur element vertical. Acesta ar fi riscat să ajungă o piesă stingheră cocoţată pe masa constructivă a bisericii. Pe când în varianta aleasă la Dealu, prezenţa celor două turle secundare din imediata vecinătate a celei principale conduc către schiţarea unei volumetrii de tip piramidal, o vie ilustrare a ierarhiei specifice Bisericii. Pe lângă silueta deosebit de plastică şi elegantă a bisericii de la Dealu, ea se detaşează faţă de celelalte ctitorii şi prin înfăţişarea paramentului sau a materialului din care este alcătuită faţada sa. Majoritatea bisericilor din spaţiul românesc sunt alcătuite din azise (rânduri) de cărămidă care, după obiceiul bizantin, alternează cu cele din piatră ori bolovani. Or, aceasta este prima biserică cu faţada din piatră de talie.Zidurile sunt construite tot din cărămidă – cu o grosime considerabilă, după cum se obişnuia a se zidi bisericile în spaţiul artei bizantine – dar, pentru prima dată în arhitectura românească, ele sunt placate integral cu piatră făţuită, o certă influenţă sârbească, dar mai ales armeano-georgiană. Materialele au fost alese cu grijă, piatră de Câmpulung de cea mai bună calitate şi marmură. Gavril Protul, biograful Sfântului Nifon, ne spune că ea era “tot din piatră cioplită şi stâlpii uşilor şi ferestrelor tot din marmură, cum se vede şi acum bisearică frumoasă şi minunată". O altă noutate apărută la faţada bisericii de la Dealu este faptul că are “suprafaţa vibrată de un lanţ de arcaturi oarbe, înguste şi înalţe, terminate cu arce în plin cintru. Arcaturile, care încadrează o serie de panouri netede de piatră făţuită, uşor scobite în faţa zidului, se înfăţişează sub forma unui lanţ de rame de piatră profilată, formate fiecare din două ciubuce..." Acestea sunt nişte muluri cu profil semicircular, specifice arhitecturii Ţării Româneşti şi Moldovei. Arcaturile nu au câtuşi de puţin un rol constructiv, ci doar unul decorativ, acela de a vibra suprafaţa netedă rezultată din făţuirea pietrei căci, în lipsa lor, faţada ar fi riscat să devină monotonă în netezimea ei continuă. Se înşiruie una după cealaltă, cele din registrul inferior neaflându-se în raport cu cele superioare, care sunt mai numeroase. Această înşiruire a celor două rânduri de profiluri – mai lentă în partea inferioară, mai alertă în cea superioară – ce învăluie biserica într-o ritmicitate aparte, dau impresia unei hore ce încinge trupul bisericii. După cum vom vedea, ea ar putea fi corespondentul exterior al mişcării circulare, al horei cosmice pe care o vom întâlni în circularitatea formelor arhitecturale interioare şi în horele de îngeri pictate în biserică, în jurul Mântuitorului din turla naosului sau a Maicii Domnului de pe bolta pronaosului.Dacă sistemul placării cu piatră nu avea să fie preluat în secolele următoare – românii preferând tot cărămida, de diverse forme şi aşezată în fel şi chip pentru a naşte faţade cât mai plastice – în schimb o altă noutate apărută la Dealu avea să devină caracteristică pentru arhitectura muntenească şi, ulterior, şi cea moldovenească. Este vorba despre brâul orizontal din piatră, format aici din trei mănunchiuri de toruri sau profiluri semicirculare şi care, întrucât împarte faţada în două jumătăţi orizontale relativ egale, se mai numeşte şi brâu median. La Dealu, brâul este amplasat puţin mai sus de partea mediană, motiv pentru care registrul superior este mai îngust decât cel inferior, ce pare a avea o mai mare stabilitate.Brâul nu este doar un element decorativ, ci are şi profunde semnificaţii simbolice. Deoarece Biserica este înţeleasă ca fiind Trupul mistic al Mântuitorului, Mireasă a lui Hristos, Maica Domnului, de aceea locaşul de cult are rolul de a fi icoana materială a trupului omenesc. Din acest motiv şi zidirea bisericească a devenit purtătoare de brâu, după modelul omului. Din cele mai vechi timpuri, cingătoarea, centura, cureaua sau brâul au constituit piese nelipsite ale vestimentaţiei popoarelor, ele semnificând puterea, fidelitatea, curajul sau perseverenţa în îndeplinirea unor acţiuni măreţe. El este simbolul puterii de a lupta cu ispita şi de a ieşi biruitor – “şi m-ai încins cu putere spre război şi ai împiedicat pe toţi cei ce se sculau împotriva mea" (Ps. 17,43) – aşadar este însemnul curăţiei sufleteşti şi trupeşti. Ca atare, el este purtat şi de către monahi, în unele ordine călugăreşti fiind preferată funia, ca semn al maximei umilinţe. Fiind un element de vestimentaţie atât de răspândit, cu o certă încărcătură spirituală şi având în vedere şi semnificaţiile bisericii de trup al lui Hristos, este lesne de înţeles apariţia acestui inedit element arhitectural pe faţada bisericii Mănăstirii Dealu. Dacă turla este capul, atunci corpul bisericii, trupul, nu se poate prezenta decât încins cu brâul curăţiei, al dreptăţii, al măreţiei şi al puterii. Partea superioară a oricărei clădiri este privită ca fiind încununarea întregului corp construit, ca atare ea trebuie şi este cel mai adesea tratată în mod deosebit. În cazul bisericii Dealu cornişa este alcătuită din trei rânduri de profiluri, ce ies în consolă unul deasupra celuilalt, formând un fel de streaşină dar nu excesiv reliefată. Un alt element care atrage atenţia şi care a fost şi a rămas unicat în arta românească este modul de dispunere a decoraţiei în piatră. La modalitatea de vibrare a suprafeţei din piatră prin elementele profilate se adaugă şi fragmentele din piatră sculptată, care punctează elementele principale ale bisericii: turla cea mare cu baza sa pătrată, cele două turle mai mici, rozetele ce serveau ca răsuflătoare şi panourile aflate de o parte şi alta a intrării. Vocabularul decorativ specific sculpturii de la Dealu este deosebit de elegant şi sobru, preferându-se geometrizarea elementelor şi motivul decorativ al entrelacsului, elementele decorative fiind, în marea lor majoritate, de provenienţă armeano-georgiană. Din păcate, ancadramentele ferestrelor despre care avem toate motivele să credem că erau bogat ornamentate, au fost înlocuite în timpul lui Bibescu, cu unele din marmură, simple, fără nici un profil. Un alt element oriental îl găsim în partea superioară a intrării în biserică realizată din bolţari tăiaţi ondulat, după “tradiţia tehnicii arabe, moştenită de către turci. Aceasta ne îndreptăţeşte să recunoaştem aici mâna de lucru a unui pietrar venit poate din Constantinopol, unde se întâlnesc deopotrivă tradiţiile structive şi decorative ale artei arabe şi ale celei armene – grefate peste vechiul fond bizantin, atât de complex şi el – pe temeiul cărora înfloreşte tocmai la începutul veacului al XVI-lea o bogată arhitectură turcească." Acest tip de alternare a blocurilor din marmură colorate în alb şi o nuanţă roşiatică apare de două ori, el punctând partea superioară a intrării în biserică, în spaţiul pronaosului, dar şi a intrării în naos.
Sursa Net - www.manastireadealu.ro

Placheta - (Turnul Chindiei)

Târgoviște - Cetatea celor 33 de voievozi

Turnul Chindiei, cunoscut şi ca Turnul Chindia, este un turn construit în secolul al XV-lea, în Târgovişte, si face parte din ansamblul de monumente Curtea Domnească. Turnul a fost construit de către domnitorul Vlad Ţepeş, în timpul celei de-a doua domnii, iniţial pentru scopuri militare, clădirea servind drept punct de pază, foişor de foc, dar şi pentru stocarea tezaurului. Situat in partea de nord-vest a Curtii Domnesti, dominand intregul ansamblu de monumente de aici, Turnul Chindia a devenit emblema orasului Targoviste. Inalt de 27 m, el este alcatuit dint-o baza de forma unui trunchi de piramida, din piatra, din care se ridica un corp cilindric din caramida al carui diametru masoara 9 m.Constructia are 3 etaje, din care ultimele doua sunt marcate la exterior de deschideri in arc frant si de balcoane sprijinite pe console de piatra. Accesul pana la partea superioara a turnului se face cu ajutorul unei scari interioare, in spirala, situata pe axul vertical al constructiei. Turnul Chindia a fost construit peste pridvorul bisericii-Paraclis, ridicata de Mircea cel Batran. La inceput, turnul era alcatuit din doua etaje, iar accesul se facea pe un pod mobil de la primul nivel, direct din casa alaturata. Modificarile suferite de aceasta constructie impiedica stabilirea cu exactitate a formei sale initiale, aspectul actual fiind datorat domnitorului Gheorghe Bibescu, care a ordonat restaurarea lui in 1847. Turnul Chindiei este cea mai importantă atracţie turistică din oraş şi totodată simbolul oraşului, elemente specifice edificiului fiind prezente pe stema oraşului, în partea de sus, dar şi în partea de jos. Fiind un monument istoric, clădirea găzduieşte acum o expoziţie de documente, arme şi obiecte care au aparţinut lui Vlad Ţepeş. Din punct de vedere administrativ, Turnul Chindiei se află sub tutela Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească” Târgovişte. Există două ipoteze privind originea numelui turnului, însă nu există niciun consens în privinţa acestui fapt. Cea dintâi susţine că zone din vecinătatea turnului erau locul de desfăşurare a unor ospeţe, denumite „chindii”, de unde şi provenienţa numelui.De asemenea, s-a sugerat că numele îşi are originea de la cuvântul „chindie”, un arhaism ce însemna „apus”, perioadă a zilei în care soldaţii ce apărau turnul aveau obligaţia să dea semnalul prin care cele cinci porţi ale oraşului erau închise. După acest moment, era interzisă intrarea sau ieşirea din oraş pe tot parcursul nopţii, iar locuitorii aveau obligaţia de a nu circula pe străzi şi de a nu întreţine focuri în aer liber care ar fi făcut vizibil oraşul de la mare distanţă.

Insigna - Găești - România

Găești este un oraș din județul Dâmbovița, situat în partea de sud-vest a județului Dâmbovița, în Câmpia Găvanu-Burdea. Datorită avantajelor pe care le prezintă această regiune, zona Găeștiului a fost populată din cele mai vechi timpuri, dovadă fiind descoperirile arheologice ale prof. univ. dr. docent Dumitru Berciu, ce aparțin culturii Gumelnița (neoliticul târziu). Prima mențiune documentară despre orașul Găești datează din 19 iulie 1498 de pe timpul lui Radu cel Mare, fiul lui Vlad Cîlugăru, care „întărește ocina Găeștilor mânăstirii Râncaciovului”. Despre evoluția economică și administrativă a orașului Găești nu există documente suficiente. Explicația este simplă: nefiind fapte de seamă, demne de a fi înregistrate prin zapisuri domnești sau în documentele oficiale ale administrației de stat, asemenea însemnări sau mențiuni nu s-au făcut. Un timp, orașul a fost reședință a județului Vlașca. În anul 1832 această funcție este trecută orașului Giurgiu, ca urmare a restructurărilor administrativ din timpul Regulamentului Organic, care prevedea ca toate județele de la Dunăre să-și mute reședința în localitățile din lungul marelui fluviu, pentru ca astfel, granița de sud a țării să poată fi mai ușor păzită. O dezvoltare fără precedent cunoaște orașul după 1967, odată cu înființarea întreprinderilor de utilaj chimic (Utchim) și întreprinderii de frigidere (Arctic Găești). Această evoluție economică a determinat și o creștere numerică a populației. O dezvoltare deosebită în această perioadă cunoaște și agricultura, ramură importantă a orașului Găești. Perioada de după 1989 a introdus modificări importante în peisajul economic al orașului, fapt ce se reflectă și în mișcarea naturală a populației. Astfel, s-au redus valorile natalității, fertilității. Mortalitatea s-a menținut la valori relativ constante. Mișcarea migratorie nu înregistrează valori importante. Dacă înainte de 1989 predomina mișcarea sat-oraș (motivul fiind unul financiar), după 1989 se remarcă o migrare oraș-sat, însă fără consecințe spectaculoase. Orașul Găești este situat la 27 km depărtare de reședința județului, municipiul Târgoviște și la circa 38 km față de municipiul Pitești. Dezvoltarea lentă a orașului este întreruptă de salturile pe care le face in perioada după ce devine provizoriu capitala județului Dâmbovița ca urmare a incendierii orașului Târgoviște de către turci, urmare a războiului turco-austriac (1736-1739). În aceste condiții trebuia sa se facă față noilor cerințe sporite economice si administrative. De asemenea, o alta perioada de dezvoltare mai rapida o cunoaște in timpul cat a fost reședința Isprăvniciei de Vlașca. În anul 1925 orașul Găești era reședința plășii Găești din judeșul Dâmbovița si număra circa 4000 de locuitori. La recensământul din anul 2011 orașul număra 13317 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 15585 locuitori), dintre care: români – 93,41%, romi – 1,71% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului dâmbovițean Găești, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 93,97% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Sfinxul din Bucegi - Golden World Coin

Peștera Ialomiței Bucegi - Bolovanul lui Zalmoxis

Sfinxul din Munții Bucegi este un megalit antropomorf (stâncă) situat la 2216 m altitudine, în județul Dâmbovița, pe teritoriul administrativ al comunei Moroeni. Originea numelui Sfinxului este datorată asemănării sale cu un cap uman, mai exact cu Sfinxul Egiptean, formarea lui fiind datorată eroziunii eoliene (vântului). Format dintr-un bloc mare de piatră ce a căpătat forma de astăzi într-un timp foarte îndelungat, Sfinxul din Bucegi, aflat pe platoul Bucegi, măsoară 8 metri în înălțime și 12 metri în lățime. Din punct de vedere istoric și chiar mistic, Sfinxul este reprezentarea unei divinități supreme din timpuri pelasge. Aspectul său omenesc este asociat cu o expresie de suveranitate și putere, acest lucru fiind evidențiat prin fața proporționată, buze severe si bărbia voluntară. Pelasgii au fost anteriori grecilor, triburile lor au fost răspândite mai ales în zona Mării Egee. Unii cercetători români ai sculpturilor megalitice merg până acolo încât afirmă că Marele Sfinx de la Geza, Egipt, a fost realizat luând ca model și inspirație pe cel de pe platforma Bucegilor.Acest lucru se bazează pe niște asemănări care sunt mai mult sau mai puțin întâmplătoare. Asemănarea sa cu un Sfinx (dacă este privit din anumite unghiuri, marcate în jurul său), cât și legendele și istoria locului, au făcut ca această formațiune geologică să devină o atracție turistică importantă. În perioada 1966 - 1968, juristul peruan Daniel Ruzo, observase că Sfinxul seamănă cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat într-o stâncă de pe podișul Marcahuasi din Peru, numit „Monumentul Omenirii”: «Sfinxul nu reprezintă doar un singur chip, fiind înconjurat de altele, dar din rase diferite, precum și de capul unui câine, care are rol de străjer al unei comori aflată într-o „peșteră a tezaurului” în apropierea Omului». Folclorul urban spune că acest loc a fost centru energetic folosit pe vremuri de extratereștri, multe legende circulând prin părțile locului în acest sens. În imediata apropiere a Sfinxului se află o anume peșteră ce ar strânge mistere energetice deosebite. Aceste mistere energetice sunt atracția multor oameni pasionați de acest subiect. Alte zvonuri spun că tot aici ar exista o mină de uraniu, părăsită, ce nu mai este în funcțiune din al doilea război mondial. În munții României există și alți megaliți care poartă denumirea de sfinx, căpătată invariabil la o dată relativ recentă.

Peștera Ialomiței este o peșteră în Munții Bucegi, una din cele mai cunoscute din România. Se află pe versantul drept al Cheilor Ialomiței, în localitatea Moroeni, județul Dâmbovița, pe Muntele Bătrâna, la circa 10 km de izvoarele râului Ialomița, la o altitudine de 1.530 m. Este amplasată la circa 100 m în aval de morena frontală a Ialomiței, la altitudinea absolută de 1.660 m. Se desfășoară pe un singur nivel pe o lungime de aproximativ 480 m, din care 400 m sunt accesibili turiștilor, până în punctul numit „la Altar” urmând în amonte o porțiune de încă 80 m, cu galerii și săli. Diferență de nivel este de 60 m. Este străbătută de un pârâu. Peștera are o desfășurare mixtă, prezentând atât galerii cât și săli. Gura peșterii, în formă de semi elipsă, se deschide pe o terasă orizontală, ce se găsește la 18 m deasupra fundului văii. Chiar la intrarea în Peșteră se află Mănăstirea Ialomiței, ridicată în secolul al XVI-lea, ctitorită de voievodul Țării Românești, Mihnea cel Rău. Mănăstirea a ars de mai multe ori până acum. Prima sală a peșterii poartă numele de Mihnea Vodă, având următoarele dimensiuni: lungimea de 115 m, lățimea de 15 m și înălțimea de 10-25 m. Înainte de 1924, prin această grotă curgea Râul Peșterii. Astăzi, pârâul intră în subteran înainte de a ajunge la grotă și se varsă mult mai jos, în Ialomița. Urmează galeria numită Pasaj cu lungimea de 20 m și lățimea între 1-8 m, în timp ce înălțimea variază între 1,5-2 m. Sălile Decebal(în formă de dom, din care se deschid mai multe galerii) și Sf. Maria sunt legate între ele, și au dimensiuni modeste: lungime între 10-30 m și înălțime între 2-10 m. La Grota Sf. Maria se ajunge trecând peste un prag din bolovani mari și umezi. Denumirea sălii vine de la asemănarea unei stalagmite cu statuia Fecioarei Maria. Cea mai mare cavitate din această peșteră o reprezintă Sala Urșilor. Aceasta este lipsită de apă și are un sol bolovănos. La descoperirea ei au fost găsite numeroase oseminte și chiar schelete întregi provenite de la ursul cavernelor, "Ursus Spelacus Blum", printre care unele la suprafață, ceea ce duce la presupunerea că, acum 10.000 de ani, aici au fost ultimele ascunzători ale urșilor cavernelor. După o nouă galerie lungă de 40 m, urmează sala la Răspântie și sala cu cele mai mari dimensiuni din toată peștera: Sala Urșilor sau Sala Mare având 72 m lungime, 35 m lățime și 25 m înălțime. Alte săli: Sala Hades. Din Sala Urșilor se deschide o galerie de 2 m înălțime denumită Fundul Peșterii, care, mai de mult, conținea numeroși stâlpi ce legau bolta de sol. Urmează Galeria Apelor până la Altar în care curge pârâul Peșterii. Peștera este accesibilă până la Altar. Aici, stalactitele sunt așezate în așa fel încât dau impresia unui altar de biserică.

Bolovanul lui Zalmoxis (Zamolxe) este o formațiune stâncoasă (calcaroasă) ce atrage atenția tuturor vizitatorilor Peșterii Ialomiței. Despre acest bolovan legenda spune că a fost dăruit oamenilor de Zamolxe și care, dacă omul îl atinge, i se îndeplinește orice dorință.

Crizantema de Aur - Târgoviște - Marele Premiu

Festivalul național de romanțe „Crizantema de Aur” este un eveniment muzical ce are loc an de an, începând cu anul 1967, în municipiul Târgoviște. Evenimentul este organizat de către Primăria Municipiului Târgoviște, Consiliul Local Târgoviște, Consiliul Județean Dâmbovița, Centrul pentru Cultură Tradițională Dâmbovița și Casa de Cultură „I. G. Vasiliu”. Sus am postat un afiş al festivalului din anul 2019. Prezint mai jos părerile câtorva personalități române despre acest festival:

Crizantema de aur va trăi veşnic dacă vom şti să atragem la organizarea ei oameni de cultură, profesionişti - Florentina Stamari, realizator TVR
Romanța trebuie respectată pentru că poartă însemnul de nobleţe al melodiei într-o lume care pare a se îndepărta de aceasta - Laurenţiu Profeta, compozitor
Romanţa e a noastră, a românilor, este o oază de linişte şi reculegere, un gând trimis departe şi în adânc, în noi înşine - Emil Gavriş, compozitor şi interpret de romanţe
Romanţa s-a născut din spiritualitatea profund originală a poporului român şi reflectă caracterul său - Octav Enigărescu, artist emerit
Romanţa trebuie privită cu dragoste sinceră, pentru că este un gen nemuritor şi răspunde unor cerinţe fireşti de solitudine a omului într-o lume aflată în continuă prefacere şi tumult - Florentin Delmar, compozitor
Departe de a fi un gen istovit, romanţa continuă să îmbrace aspecte contemporane, încât se poate urmări o linie evolutivă în neîntreruptă schimbare, modificare, adaptare, de la cântecele de lume ale lui Anton Pann - romanţe şi ele în mare parte - la Ion Vasilescu - George Sbârcea, compozitor şi muzicolog
Crizantema de aur este o manifestare de artă profund educativă, cu atât mai mult cu cât romanţa este atât de românească - Prof.dr. Mihai Florea
Festivalul Crizantema de aur este în viaţa artistică a ţării o prezenţă cu totul deosebită, are o certă personalitate, sunt impresionată -Magda Ianculescu, artistă emerită
Romanţa, pe care Crizantema de aur o aduce în faţa noastră în fiecare toamnă, la ceasul copacilor despletiţi, fie lăutărească, fie populară, fie cultă, reprezintă o părticică din cultura română“ - David Ohanesian, artist emerit
Crizantema de aur este, fără rezerve, o realizare demnă de toată lauda, este cert originală prin unicitatea ei, o aplecare sfioasă asupra unui cântec de esenţă pur românească - Elly Roman, compozitor
Lumea romanţei semnifică glorificarea muzicii autentice, în care melodia fermecătoare şi poetica de o delicată muzicalitate se îmbină armonios, generând o ambianţă nostalgică, evocatoare, emoţionantă - Doru Popovici, compozitor
Festivalul Crizantema de aur este prea frumos ca să nu dăinuiască. El a dat un nou impuls romanţei. Poate că este cel mai emoţionant festival românesc“ - Gică Petrescu, artist emerit
În peisajul trepidant al vieţii cotidiene, cântecul liric şi romanţa - acest gen atât de specific muzicii româneşti - rămân parcă balsamul romantic veşnic amintirilor de dragoste, de tinereţe al omului contemporan - Viorel Cosma, muzicolor, critic muzical
Romanţa românească este cântecul de suflet al poporului român - Ştefan Cigu, dirijor şi violonist
Romanţa a creat un univers al nobleţei, al duioşiei, al stării de vis, contribuind din plin la îmbogăţirea spirituală a creaţiei româneşti -Ludovic Spiess, artist liric
Romanţa este un gen muzical atât de drag sufletului românului, unul liric prin excelenţă, cu care se cumulează toate sentimentele şi amintirile frumoase - Niculina Merceanu, realizator TVR
Ce e romanţa? E, desigur, melodie, melodie izvorâtă din doina şi baladele noastre străbune. Este apoi poezie, poezie de dragoste, dar şi pastel, cu versuri generoase şi... muzicale. Dar, mai presus de toate, este trăire, expresie a sufletului, acel sentiment numit DOR, cuvânt de negăsit în alte graiuri ale lumii“ - Felicia Filip, artist liric.

Târgoviște este un municipiu, reședința de județ și cel mai mare oraș al județului Dâmbovița, Muntenia, România, numărând aproximativ 80000 de locuitori. Reședință domnească și capitală între anii 1396 și 1714, orașul a deținut mai bine de trei secole statutul de cel mai important centru economic, politico-militar și cultural-artistic al Țării Românești. Orașul este situat pe o terasă înaltă de 260 de metri, deasupra văii râului Ialomița, la limita dintre regiunea deluroasă subcarpatică și Câmpia înaltă a Târgoviștei. Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul și în împrejurimile orașului au dovedit că această regiune era locuită încă din neolitic, dar prima atestare documentară a localității este făcută de cruciatul bavarez Johann Schiltberger, care a vizitat orașul în anul 1396. Sus am postat stema actuală, iar dedesubt fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură și câteva trimiteri poștale ilustrate din municipiul Târgoviște, din vremuri diferite.

Primăria

Palatul de justiție

Liceul militar Nicolae Filipescu

Gimnaziul Văcărescu

Cazarma Regimentului 3 Dâmbovița nr. 22

Serviciul Tehnic

Grădina publică

Mitropolia nouă

Bulevardul Gării

Palatul poștei

Hotelul Dâmbovița

Mănăstirea Viforâta

Podul Mihai Bravul

Bulevardul Carol I

Strada Principală

Prefectura

Administrația fiscală

Palatul Diviziei

Turnul Chindia

Strada Libertății cu Librăria Stănescu

Biserica Stelei

Casa de cultură

Mitropolia veche

Școala de cavalerie

Statuia lui Ienăchiță Văcărescu

Vedere

Dâmbovița este un județ din regiunea Muntenia, România, cu reședința în municipiul Târgoviște. Județul are o suprafață de 4054 kilometri pătrați (1,7 % din suprafața țării) și numără aproximativ 502000 de locuitori, fiind situat în partea central-sudică a țării, suprapunându-se bazinelor hidrografice ale râurilor Ialomița și Dâmbovița. Altitudinea maximă se înregistrează în Vârful Omu (2505 metri) din Munții Bucegi, iar cea minimă de cca 120–125 metri, în Câmpia Titu. Unitățile administrativ-teritoriale ale județului sunt: 2 municipii – Târgoviște și Moreni, 5 orașe – Găești, Pucioasa, Titu, Fieni și Răcari, precum și 81 de comune, cu 361 de sate. Sus am postat stema și harta județului Dâmbovița iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, dar și al frumoase locuri de vizitat în acest județ.