Epaminonda's Blog.....: aprilie 2016

luni, 18 aprilie 2016

Ro - M - oN 91

În data de 4 aprilie 2016, Banca Naţională a României a emis două monede, una comemorativă și una în circulație, cu caracter comemorativ, ambele dedicate împlinirii a 575 de ani de când Iancu de Hunedoara a devenit voievod al Transilvaniei. Aversul monedelor redau Castelul Corvinilor, inscripţia „ROMANIA“, valoarea nominală „100 LEI“ sau ”50 BANI”, stema României și anul de emisiune „2016“. Reversul, comun ambelor monede, prezintă portretul lui Iancu de Hunedoara, inscripţia în arc de cerc „IANCU DE HUNEDOARA“ și anii între care a fost voievod al Transilvaniei „1441-1456“. Caracteristicile celor două monede sunt următoarele:

Moneda comemorativă: valoare nominală - 100 lei, metal – aur, puritate – 90%, formă – rotundă, diametru – 21 milimetri, greutate – 6,452 grame, calitate – proof, cant – zimțat, tiraj – 250 exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA – 1650 lei.

Moneda în circulaţie, cu caracter comemorativ: valoare nominală - 50 bani, metal - alamă Cu₈₀Zn₁₅Ni₅ formă – rotundă, diametru – 23,75 milimetri, greutate – 6,1 grame, grosime la chenar - 1,9 milimetri, calitate – necirculată, cant – inscripționat cu ”ROMÂNIA” de două ori, cu steluță între cele două cuvinte și tiraj – 1000000 exemplare.

Castelul Huniazilor (Corvinilor sau Corvineștilor) este o construcție impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane (fortificații cilindrice sau poligonale, construite de obicei la colțurile unei fortărețe.) și un donjon (turnul principal și cel mai bine fortificat). Acoperișurile sunt înalte și acoperite cu țiglă policromă. Castelul a fost construit în secolul al XIV-lea pe locul unui vechi castru roman, pe malul râului Zlaști, fiind dăruit de către regele Sigismund I de Luxemburg cneazului Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara. Intrând în posesia lui Iancu de Hunedoara, castelul suportă un amplu process de modernizare și amplificare a fortificațiilor în perioada anilor 1440 – 1453. Castelul este lipsit de perimetre secundare de apărare, reieșind de aici concluzia că a fost folosit mai mult ca reședință nobiliară. În cadrul acestei modernizări se include construirea Sălilor Dietei și a Cavalerilor, a Turnurilor Capistrano (după numele unui vestit călugăr) și al Buzduganelor precum și a Bastionului alb.

Ulterior castelul intră în posesia lui Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, care construiește o nouă aripă în stil renascentist – loggia cu picturi ilustrând un aspect din viața nobiliară, respectiv legenda corbului. Pe blazonul familiei Corvinilor este reprezentat un corb care ține în cioc un inel de aur. Legenda spune că Ioan de Hunedoara era fiul nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei la vremea respectivă) care s-a îndrăgostit de o femeie pe nume Elisabeta din Țara Hațegului. Pentru a nu exista discuții pe marginea acestui fapt, regele ar fi aranjat o căsătorie între aceasta și Voicu (un viteaz din zonă). Pentru a fi recunoscut copilul când merge la curtea regală Sigismund de Luxemburg i-a dăruit și un inel de aur. Însă inelul de aur a fost într-o zi furat de un corb. După multe peripeții Ioan de Hunedoara a recuperate inelul, însă povestea a fost aflată și de rege care a hotărât să facă don corbul cu inel în cioc un element al blazonului familiei Corvinilor.

În curtea castelului, nu departe de capelă, se află o fântână adâncă de 30 de metri despre care se spune că ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, în schimbul promisiunii că vor fi eliberați dacă vor ajunge la startul de apă. După 15 ani, când s-a ajuns la apă, stăpânii castelului nu s-au ținut de promisiune. Legenda spune că inscripția de pe zidul fântânii înseamnă “Apă aveți, dar suflet, nu.” În realitate inscripția se traduce astfel “Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”.

Matei Corvin lasă castelul lui Ioan Corvin, după care urmează o perioadă în care se succed o serie de proprietari care dețin castelul pentru interval limitate de timp. Unul dintre proprietarii care a făcut transformări majore în aspectul castelului a fost principele transilvan Gabor Bethlen care a construit două etaje pe aripa sudică și unul pe aripa nordică. De-a lungul timpului castelul a fost devastate de mai multe incendii fiind restaurant de mai multe ori; 1870 - 1880 (cu sprijinul arhitecților Steindl Imre și Schulek Frigyes), 1965 – 1970 și 1993 – 1995. Accesul în castel se face pe un pod de lemn, susținut de patru piloni masivi de piatră, plasați în albia râului Zlaști, lăsând în curtea husarilor și nișa care adăpostește statuia Sfântului Ioan de Nepomuk, protectorul podurilor și al trecerilor peste ape. Primul obiectiv major este Turnul nou de poartă, de formă rectangular, turn care impresionează prin masivitate, în zona parterului având aspectul unui spațiu boltit, fiind remarcată prezența locului de gardă, unde este și o vatră de foc, aici aflându-se astăzi casa de bilete. De aici se ajunge ușor în închisoarea castelului, cu ușa sa masivă din lemn. Loggia Matia se află la ieșirea din Turnul nou de poartă, în partea stângă, fiind considerată cea mai nouă manifestare, în domeniul arhitecturii, a Renașterii. La etajul Loggiei se păstrează unica pictură laică în frescă din Transilvania acelei perioade, precum și Camera de Aur, spațiu ce adăpostește expoziția “Obiecte din colecția Muzeului Castelului Corvinilor - Hunedoara”. Capela este plasată pe latura estică a castelului, accesul aici fiind posibil prin scara interioară a Loggiei Matia, ajungându-se în tribuna capele.

Monumentul are un farmec aparte datorat stilurilor diverse de construcție, a prezenței unor inovații în plan militar și civil, precum și vieții tumultoase de curte care l-a animat vreme de peste 400 de ani. Castelul impresionează prin prezența sa, ce domină municipiul Hunedoara, dar pentru cei atrași de Evul mediu, castelul reprezintă un monument singular în România și printre cele mai atractive din spațiul european. Camera domnițelor este plasată la etaj, deasupra turnului nou de poartă și coridorului de intrare în castel. Inițial turnul a avut doar un nivel de apărare și din secolul al XVII-lea s-a realizat camera doamnelor din castel. Aici se poate admira mobile din secolul al XIX-lea, în stil eclectic, compus din masă, servantă și dulap.

De aici, traversând Scara Spirală, se intră în Sala Dietei, plasată la etajul Palatului Mare, construită în stil gotic, interiorul ei fiind modificat radical în secolul al XVII-lea de către Gabro Bethlen, prin demontarea întregii arhitecturi gotice de piatră și compartimentarea ei cu încăperi mai mici cu funcționalități diverse. Revenind în curtea interioară, circuitul continuă cu vizitarea fântânii, care este însoțită de prezentarea unei inscripții, plasate pe unul dintre contraforții capelei. De aici se vizitează terasa de artilerie, ușor modificată în secolul al XIX-lea, de unde se deschide o frumoasă perspectivă spre groapa urșilor, Palatul Nordic, capela și curtea fântânii, dar și spre oraș. Ultimul obiectiv este Sala Cavalerilor, una dintre cele mai interesante spații laice din Transilvania secolului al XV-lea. Aici funcționează expoziția de tehnică militară, cu piese aparținând perioadei extinse (secolele XV - XIX). Aici se poate citi o inscripție cu referire la momentul construcției acestei săli. Din expoziția de tehnică militară se iese prin expoziția de etnografie, se coboară scara de lemn spre primul nivel al Palatului Sudic, în atelierele meșteșugărești care deserveau administrația minieră.

De aici se iese din nou în curtea interioară a castelului, iar în partea dreaptă se intră pe coridorul de la parterul Turnului vechi de poartă, turn de formă rectangular, prevăzut cu două niveluri de apărare. Acest turn a fost pictat în frescă pe vremea lui Matei Corvin, urme ale acestei picture putând fi admirate și azi pe latura nordică a turnului. Acest castel este unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România.

Iancu de Hunedoara (1407 - 1456) a fost o personalitate dominantă a istoriei româneşti din veacul al XV-lea. A fost voievod al Transilvaniei în anul 1441, guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456. A scris file de glorie în istoria luptei antiotomane a popoarelor Europei sud-estice. Iancu de Hunedoara a desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intensă în anii în care Imperiul Otoman urca spre apogeu, dând asalturi decisive asupra ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul. A depus eforturi pentru închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor cu o oaste de cruciadă şi a fost cel dintâi comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed II, la Belgrad în anul 1456. A fost tatăl regelui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei.

În data de 15 aprilie 2016 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic un set de trei monede (din metale și valori diferite) cu tema Guvernatori ai Băncii Naționale a României - Ion I. Câmpineanu, Mihail Manoilescu și Ion I. Lapedatu.Aversul monedelor redau o imagine de epocă a Cabinetului Guvernatorului din Palatul BNR, inscripţia în arc de cerc „ROMANIA“, valoarea nominală ,,... LEI“, stema României și anul de emisiune „2016“. Reversul, comun tuturor monedelor prezintă inscripțiile în arc de cerc „GUVERNATORI AI BANCII NATIONALE A ROMANIEI“ și „I.CAMPINEANU-M.MANOILESCU-I.LAPEDATU“; portretele celor trei guvernatori ai Băncii Naționale a României. Acest set de monede s-a emis într-un tiraj de 150 de exemplare, la prețul unitar de vânzare fără TVA de 1920 lei.

Moneda de aur are următoarele caracteristici tehnice: valoarea – 100 lei, metalul – aur, puritatea – 90 %, forma – rotundă, diametrul – 21 milimetri, greutatea – 6,452 grame, calitatea – proof și cantul - zimțat.

Moneda de argint are următoarele caracteristici tehnice: valoarea – 10 lei, metalul – argint, puritatea – 99,9 %, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 31,103 grame, calitatea – proof și cantul – zimțat.

Moneda de tombac cuprat are următoarele caracteristici tehnice: valoarea – 1 leu, metalul – tombac cuprat, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 23,5 grame, calitatea – proof și cantul – zimțat.

ION I. CÂMPINEANU a fost un politician român, membru al Partidului Național Liberal, care s-a născut la data de 10 octombrie 1841 în București și a decedat la data de 15 noiembrie 1888 tot la București. A îndeplinit mai multe funcții guvernamentale și publice, printre care cele mai importante sunt: ministru de justiție, ministru de finanțe, ministru de externe, ministru de domenii, primar al Bucureștiului și guvernator al Băncii Naționale a României. A deținut funcția de guvernator al B.N.R. (a fost primul guvernator al acestei instituții), în perioada 1880-1882, și va reveni în aceasta funcție la începutul anului 1888 rămânând în acest post până la moartea sa. El este responsabil pentru organizarea imprimeriei și imprimarea primelor bilete de bancă și a regulamentului interior al instituției.

MIHAIL MANOILESCU a fost un economist, inginer, publicist și om politic al perioadei interbelice, care s-a născut la data de 9 decembrie 1891 la Tecuci, azi în județul Galați, într-o familie aristrocratică, și decedat la data de 30 decembrie 1950 în închisoarea Sighet). El a rămas în istorie ca unul dintre marii economişti ai lumii prin teoriile lui privind schimburile comerciale internaţionale, mai ales în America Latină personalitatea lui fiind una foarte populară. Cartea lui despre comerţ a fost publicată în franceză între anii 1940 şi 1950, iar în română a fost tradusă abia după 1990. Recunoaşterea lui Manoilescu în exteriorul ţării a fost una mult mai largă decât cea din România. Ministru de externe în 1940, când a avut loc Dictatul de la Viena, om politic de mare anvergură, mărturisitor fervent al credinţei creştine, nu a fost apreciat nici ca savant în domeniul economic, nici ca om de stat, sfârşind în temniţa comunistă de la Sighet în 1950. Puţină lume cunoaşte astăzi mărturia creştină pe care Mihail Manoilescu a dat-o în timpul vieţii sale. Conferinţele ţinute cu diverse ocazii, participările active la Congresele Frăţiei Ortodoxe din ţară (Sibiu, Caransebeş), articolele apărute atât în revista întemeiată de el, Lumea nouă, cât şi în Foaia diecezană ne pun în faţă ortodoxia unei personalităţi care ştia, să expună cele mai sofisticate principii şi teorii economice unei audienţe specializate, cât şi uneia pentru care Biserica era familiară. La finalul unui discurs cu tema „Lupta Ortodoxiei împotriva materialismului“, ţinut sub auspiciile Patriarhiei Române în 1933 la Dalles, Manoilescu declara: „N-am făcut o conferinţă, ci o mărturisire, o spovedanie. Şi nu spovedania unui om, ci a unei generaţii. Este mărturisirea umilinţei intelectuale la care au ajuns toţi acei care n-au făcut atâta bine cât să poată fi mulţumiţi, dar n-au făcut nici atâta rău cât să-şi fi pierdut în sufletul lor izvorul dorinţei de a face bine. Este mărturisirea acelora care sunt destul de maturi ca să nu se mai bizuie pe puterile lor proprii şi destul de tineri ca să mai poată sluji o credinţă curată. Este mărturisirea acelora care simt nevoia să-şi întoarcă faţa către Dumnezeu şi - cu un gest de mult uitat - să îngenuncheze sub patrafir.“ În anii 1926 – 1927 a fost subsecretar de stat la Finanţe în Guvernul Averescu, unde acesta şi-a legat numele de alcătuirea primei grile de salarizare a funcţionarilor statului din România. Uniformizarea şi stabilirea unei grile în funcţie de importanţa muncii au fost punctele care au stat la baza aceste grile, rămasă în picioare şi în timpul lui Antonescu, chiar şi sub comunişti. Manoilescu a scris câteva cărţi de mare răsunet în domeniul economiei, pe tema liberului schimb şi a raporturilor între ţările industrializate şi cele agrare. El a demonstrat că o ţară, pentru a se dezvolta, pentru a se putea moderniza, trebuie să aibă o industrie performantă, fiindcă industria este cea care încorporează cea mai multă inteligenţă şi forţă de muncă calificată. Un muncitor care lucrează în industrie, susţinea el, cu acelaşi efort produce de douăzeci de ori mai mult decât un ţăran, ca valoare. Ca atare, România trebuia să-şi dezvolte industria pentru a se moderniza şi a nu deveni o anexă de materii prime a ţărilor dezvoltate. În legătură cu liberul schimb, Manoilescu a arătat că ţările industrializate exploatează ţările agricole. De aceea ultimele trebuie industrializate, iar acest proces e nevoie să fie sprijinit de ţările bogate, ca să se realizeze un echilibru economic mondial, evitând astfel războaiele care au la bază şi motive economice. Mihail Manoilescu a fost un renumit şi apreciat inginer. În această calitate, el s-a ocupat de organizarea expoziţiilor naţionale şi internaţionale ale României, unde erau prezentate realizările româneşti în domeniile economic, cultural. Manoilescu s-a afirmat ca membru al Guvernului Averescu, ca secretar de stat la Ministerul de Finanţe, unde ministru era Alexandru Lapedatu. În 1927, guvernul a căzut, el atașându-se curentului carlist. Carol renunţase la calitatea de moştenitor, decizia lui a fost acceptată de parlament, succesor fiind ales Mihai, fiul lui Carol. Situaţia economică se degrada treptat, lucru care a făcut să apară curentul carlist, unde se venea cu ideea că România se poate relansa cu un rege tânăr, viguros, cu relaţii în străinătate. Manoilescu, alături de oameni de afaceri sau oameni politici precum Aristide Blank, Nicolae Malaxa, Nicolae Iorga, era pentru revenirea regelui în ţară. În octombrie 1927, lui Manoilescu, venit de la Paris, unde avusese o întâlnire cu regele Carol, i s-a intentat un proces. A fost arestat, dus la Jilava, dar i s-a dat drumul după nici o lună de zile. Ce se întâmplase? Carol acordase un interviu presei franceze, în care declara că este gata să revină în ţară pentru a ocupa tronul dacă va fi chemat. Mai mulţi lideri politici au cerut să vadă dacă acel interviu era real sau nu, fiindcă regele se obligase să nu intre în România decât după 10 ani, doar la chemarea regelui sau a şefului guvernului. Or, nu trecuseră zece ani, nu-l chemase nici primul-ministru, nici regele, Ferdinand murind în iulie 1927, iar Mihai fiind minor. În guvernul condus de Iuliu Maniu, Manoilescu a devenit ministrul industriei şi comerţului. Carol a venit în ţară în iunie 1930, proclamat rege, iar Manoilescu era pe val. În aprilie 1931, Carol se pregătea să dea un fel de lovitură de stat, în sensul de a constitui un guvern pe deasupra partidelor. Regele, socotea el, nu trebuie să fie un simplu pecetar, adică să semneze documente, ci să aibă iniţiativă. S-a lansat ideea unui guvern de uniune naţională. Ca să poată demite guvernul naţional-ţărănesc, Mihail Manoilescu a fost nevoit să depună un proiect de lege privind naţionalizarea unei societăţi de la Sân-Martin (Târnăveni), proiect care a fost respins de ţărănişti. Atunci Manoilescu şi-a anunţat demisia. S-a creat o criză, dar până la urmă proiectul s-a votat. Manoilescu însă nu a revenit în funcţia sa. În Guvernul Iorga din 1931 Manoilescu a ajuns din nou ministru. Însă la orizont a apărut o nouă problemă, criza sistemului bancar, la noi urmând a avea loc prăbuşirea Băncii Marmorosch Blank. Manoilescu a fost numit de rege guvernator al Băncii Naţionale, cu misiunea de a salva Banca Marmorosch Blank. Aristide Blank îl sprijinise pe rege în timpul exilului său şi de aceea ultimul nu voia ca Blank să se prăbuşească. Numai că Manoilescu avea o părere foarte proastă despre Aristide Blank, pe care îl socotea risipitor, şi nu a vrut să angajeze Banca Naţională în sprijinirea Băncii Blank. Ca urmare, a fost demis, şi din mare susţinător al lui Carol a ajuns adversar al regelui. Dar lucrurile s-au schimbat între timp şi, după 1938, Manoilescu s-a apropiat din nou de Carol, sub motivul că a venit vremea corporatismului. Regele dăduse o lege electorală care prevedea ca voturile la alegeri să se dea pe diferite corporaţii: a muncitorilor, a ţăranilor, a intelectualilor. Astfel Manoilescu ajunge ministru de externe după cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, în speranţa faptului că, fiind foarte bine văzut în Occident, va reuşi să salveze integritatea teritorială a României. A făcut vizite la Roma şi la Berlin, dar acolo i s-a spus clar că România trebuie să cedeze teritorii în favoarea vecinilor ei bulgari şi unguri. Manoilescu a venit în ţară şi a început să pregătească opinia publică în ideea unor mici rectificări de graniţă, ca urmare a unor schimburi de populaţie. Numai că, după cum se ştie, tratativele desfăşurate în cazul ungurilor la Turnu Severin nu au dus la nici o înţelegere. În cazul bulgarilor, tratativele de la Craiova s-au soluţionat rapid. România a cedat Cadrilaterul, a avut loc un schimb de populaţii. Cu ungurii s-a ajuns la Dictatul de la Viena din 30 august 1940, unde ministrul de externe român Manoilescu a fost obligat să semneze documentul care prevedea cedările teritoriale cu consecinţe dezastruoase pentru România. La Viena nu a avut loc nici o discuţie, ci pur şi simplu s-a spus că trebuie să se semneze documentul. S-a pus întrebarea în ţară: acceptă România arbitrajul celor două puteri, Germania şi Italia, sau nu? În Consiliul de Coroană din România s-a decis acceptarea arbitrajului, neştiind ce ne pregătesc cele două. În capitala Austriei, doar a fost înmânat plicul cu noua hartă a României. Manoilescu relatează pe larg ceea ce s-a petrecut atunci. Dictatul a fost o piesă dinainte regizată, nu a avut loc nici o negociere, nici o discuţie. Totul era dinainte stabilit. În memoriile lui, dar şi în alte surse există informaţia că în această perioadă, de după 1 septembrie 1940, cu mari manifestaţii de masă în Bucureşti, Iaşi, Cluj, Braşov, unde se cerea abdicarea lui Carol al II-lea, Manoilescu a fost primul om politic care i-a spus regelui că nu are soluţie de ales, că trebuie să abdice. Carol voia să găsească un om care să continue politica de împăcare cu Germania, cu Italia, iar el să rămână pe tron. Dar Manoilescu i-ar fi spus că nu are nici o şansă, iar condiţia ca România să-şi amelioreze statutul internaţional este ca regele să renunţe la tron. În viziunea ministrului de externe, clasele sociale superioare trebuia să reprezinte un etalon în moralitate şi dorinţa de a sprijini pe cei fără posibilităţi. Manoilescu argumentează poziţia sa cu îndemnuri din lucrarea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie“ şi, în tradiţie autentică ortodoxă, spune că nu există îndreptăţire la conducerea oamenilor decât aceea pe care o dă capacitatea de a face bine. „Ce îl învaţă Neagoe pe fiul său, se întreabă retoric Manoilescu, şi tot el răspunde cu vorbele domnitorului: «De va fi mai harnic unul dintre cei săraci decât unul din feciorii de boieri sau rudă a voastră, să nu daţi acestuia cinstea, ci să o daţi celui mai sărac, dacă este vrednic şi harnic şi va păzi datoria mai cu cinste decât boierii.»“ În ceea ce priveşte relaţia dintre Biserică şi Stat, marele om politic exprimă o opinie nuanţată, în sensul că prima nu trebuie să ia roluri directe în rezolvarea problemelor sociale şi să-şi asume răspunderi pământeşti, ci ea „trebuie să rămână deasupra Statului, să aibă minimă legătură cu Statul, care trebuie s-o sprijine… Statul trebuie să respecte caracterul dominant al Bisericii noastre Ortodoxe. După cum nu suntem un Stat poli-naţional, ci un Stat românesc, cu minorităţi naţionale, tot aşa nu suntem un Stat poli-confesional, ci un Stat ortodox, cu minorităţi confesionale“. Biserica, în viziunea lui Manoilescu este prima care apără ordinea în Stat, căci Scriptura conţine cea mai bună prezentare practică a principiilor teoriei Statului: „Daţi deci tuturor celor ce sunteţi datori: celui cu dajdia, dajdie; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste“ (Romani 13, 7). În regimul lui Antonescu, Manoilescu nu a fost văzut bine, fiind socotit omul regelui. Dar şi după 1944, când au intrat ruşii în ţară, Manoilescu a fost prigonit, fiindcă el dusese o politică antisovietică, în sensul că apărase integritatea teritorială a Statului român. Cum pentru sovietici apărarea Statului naţional unitar român era împotriva intereselor lor, Manoilescu a fost arestat şi a murit în închisoarea comunistă de la Sighet, în 1950. Da, ministrul de externe al României, mare învăţat, profesor şi economist de talie internaţională, omul care s-a dus la Viena cu documentaţie solidă, cu hărţi, cu atlase pentru a rezista presiunilor Occidentului, a murit în temniţă. Decesul său a fost adus la cunoştinţă familiei opt ani mai târziu. Sursa - Net – Augustin Păunoiu Deşi s-a găsit în fruntea Băncii Naţionale doar pentru o scurtă perioadă de timp (iulie-noiembrie 1931), Manoilescu a făcut senzaţie, în special prin felul în care a părăsit instituţia. El a fost demis din cauza refuzului său de a salva de la faliment Banca Marmorosh-Blank. Aceasta era condusă de finanţistul evreu Aristide Blank, un apropiat al regelui Carol al II-lea, asupra căruia exercita, se pare, o inexplicabilă influenţă. Evocând epoca în care a fost guvernator, Mihail Manoilescu notează nostalgic: „Nu ar crede cineva că temperamentul meu s-a putut acomoda atât de bine cu genul de activitate de la Banca Naţională. Şi cu toate acestea, între atâtea demnităţi pe care le-am avut, nici una nu mi-a plăcut mai mult decât aceea de guvernator. De la cadrul elegant şi somptuos al birourilor şi al sălilor – in care nu năvălea, ca în ministere, ceata vulgară a solicitanţilor politici de joasă calitate – totul dădea demnităţii de guvernator un stil calm şi aristocratic. Pe deasupra, problemele care se puneau la acea vreme cereau multă ingeniozitate şi imaginaţie şi excitau pe un om pasionat de jocul cifrelor”.

ION I. LAPEDATU a fost un economist și om politic român, care s-a născut la data de 14 septembrie 1876, în localitatea Cernatul Săcelelor, azi județul Brașov, și a decedat la data de 24 martie 1951, la București. Dintre principalele deținute de el amintesc: ministru de finanțe al României, guvernator al Băncii Naționale a României (1944 - 1945) și membru de onoare al Academiei Române (din 1936). Urmează cursuri gimnaziale la Iași și apoi Brașov. În urma obținerii unei burse a Fundației Gojdu se înscrie la Academia Orientală Comercială și la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității din Budapesta; în paralel urmând și cursurile Seminarului pentru profesori la școlile comerciale superioare. După obținerea diplomei de la Universitatea din Budapesta, Ion I. Lapedatu refuză oferta unei catedre de profesor la Buda, preferând să revină în Ardeal, unde ocupă funcția de al doilea secretar la „Asociația Transilvană pentru Literatură Română și Cultura Poporului Român” (ASTRA) Sibiu (1904-1905), apoi de secretar la banca „Ardeleana” Orăștie. În 1906 după practici succesive la bănci din Sibiu, Cluj, Budapesta și Viena, este ales director al băncii Ardeleana. În 1911 devine director al proaspăt înființatei „Bănci Generale de Asigurare” Sibiu. După refugiu (1916 -1917) și după perioada dedicată activităților politice, a fost numit în ianuarie 1922 profesor titular al Catedrei de finanțe publice și private la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industrie din Cluj, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1938. Ion I. Lapedatu a făcut parte din numeroase consilii de administrație, între care la banca Albina din Sibiu, la Fundația Gojdu și din 1925 la „Sonametan”, societatea de importanță națională constituită pentru exploatarea gazului metan în Transilvania, la care a devenit mai târziu președinte al consiliului. Din 1928 până în 1944 a fost director, apoi Vice-Guvernator și în final Guvernator al Băncii Naționale a României. Ion I. Lapedatu a participat ca delegat din circumscripția Nocrich la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, la care s-a hotărât integrarea Ardealului în România; cu această ocazie i s-a încredințat prima răspundere mai înaltă, cea de secretar general al resortului finanțelor în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Ținuturilor Românești din Ungaria. Între anii 1919 - 1931 este ales în circumscripțiile Nocrich și Crasna-Sălaj ca deputat în Parlamentul României unite, patru legislaturi ca membru al Camerei Deputaților și două legislaturi ca Senator. Afăcut parte din Partidul Național Român din Ardeal, pe care l-a părăsit în 1926 împreună cu Vasile Goldiș și Ioan Lupaș înainte de fuziunea cu Partidul Țărănesc, când a devenit Ministru de finanțe în guvernul Averescu. În 1944-1945 a fost numit Guvernator al Băncii Naționale a României. Mandatul sau la conducerea B.N.R. poate fi caracterizat prin: continuarea sustinerii efortului de razboi al tarii, îndeplinirea obligatiilor rezultate din Conventia de armistitiu, realizarea unificarii monetare, prin retragerea din circulatie a banilor de razboi emisi de armata sovietica, cresterea circulatiei monetare si devalorizarea accentuata a leului, etc.

***

O PASTILĂ DE UMOR

SCURT

DIALOG EPIGRAMATIC

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

_________xxx________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

George Enescu

A 65 aniversare a marelui compozitor și interpret

George Enescu - 7 / 19 augsut 1946

George Enescu (născut 19 august 1881 în localitatea Liveni-Vârnav, azi George Enescu, județul Botoșani și decedat la data de 4 mai 1955 la Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român. Din creația sa amintesc; opera Oedip, Poema română, Rapsodiile române nr.1 și 2, Suitele orchestrale nr.1, 2 și 3, Simfoniile nr.1,2 și 3, Cvartetele pentru coarde nr.1 și 2, Sonatele pentru vioară nr.1, 2 și 3, Sonatele pentru violoncel nr.1 și 2, Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Cvintetele pentru pian nr.1 și 2, Sitele pentru pian nr. 1, 2 și 3, etc.

Insigna sportivă - Cupa '80 - U.T.C.

(Uniunea Tineretului Comunist) - tenis de câmp

Tenisul de câmp modern a apărut inițial în Anglia, la sfârșitul secolului al XIX-lea ca si “tenis de camp”. Dupa crearea sa, tenisul s-a raspandit mai intai in clasa superioara a lumii engleze, apoi, incet-incet, in intreaga lume. Tenisul este acum un sport olimpic si este practicat de toate clasele sociale, indiferent de bani si de varsta, inclusiv de persoanele aflate in scaun cu rotile. In mod remarcabil regulile sale de bază au ramas neschimbate din anul 1890. In 1874, maiorul Walter Wingfield a achizitionat drepturile de brevet pentru echipamente si reguli de joc. In acelasi an, primele instante judecatoresti de tenis au aparut in Statele Unite. Jocul s-a raspandit curand in diferite parti ale lumii cum ar fi Rusia, Canada, China si India. Terenurile de crochet au servit ca terenuri de tenis in acea perioada. Primul teren de tenis a fost conceput de Wingfield si a fost in forma de clepsidra. Acest a fost mai scurt decat terenul modern pe care il avem astazi. Cel mai vechi turneu de tenis a a vut loc în anul 1877 la Wimbledon-Anglia, câștigat de Spencer Gore.

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România. În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României.

Mai sus admiri steagul şi carnetul de membru U.T.C..

Festivalul ansamblurilor școlare de gimnastică modernă - 1973

Finala pe țară - locul III - 1973

Gimnastica ritmică (modernă) este o ramură a gimnasticii, fiind singura disciplină sportivă exclusiv feminină. A devenit probă olimpică în 1984. Programele de gimnastică ritmică se desfășoară pe muzică, durează între 60 și 120 de secunde și sunt notate de 3 echipe de arbitri. Practicanții folosesc cinci articole de echipament în programul lor: o pereche de măciuci, o panglică, o coardă, o minge și un cerc. Primele regulamente de concurs, categorii și programe de concurs pentru gimnastica ritmică au fost întocmite în Uniunea Sovietică. Apoi s-a extins, devenind o ramurăa de sine stătătoare, cu concursuri interne și internaționale și regulamente întocmite de Federația de specialitate. Ca și la gimnastica sportivă, exercițiile sunt impuse și liber alese. Primul concurs de gimnastică ritmică din România s-a desfășurat în anul 1956. Conform regulamentului de Gimnastică Artistică, gimnastele înscrise la gimnastică artistică nu au voie să concureze, în cadrul aceleiași competiții și la întrecerea de gimnastică ritmică.

General staff - România

(Statul major general)

Statul Major General (S.M.G.) este structura militară de specialitate, prin care şeful Statului Major General exercită conducerea întregii structuri de forţe a Armatei României şi este investit cu competenţe specifice în domeniul militar. Considerat a fi dintotdeauna organismul superior de concepţie şi comandă al Armatei Române, Statul Major General a avut şi are, prin atribuţii legal consemnate, un rol esenţial în pregătirea armatei şi a naţiunii române pentru apărare. Sus am postat logo-ul S.M.G.. De la înfiinţare, Statul Major General/Marele Stat Major (S.M.G./M.St.M.) - organism cu activitate permanentă, subordonat Ministerului Apărării Naţionale (Ministerul de Război/Ministerul Forţelor Armate) - şi-a desfăşurat activitatea în baza legilor de organizare a acestui minister, precum şi a legilor şi regulamentelor serviciului de stat major, dovedind realism şi sobrietate în deciziile adoptate şi receptivitate la experienţele, tendinţele şi curentele moderne ale epocii istorice. Primele structuri militare cu atribuţii de stat major au apărut în anul 1831, sub denumirea de Ştabul Oştirii, al cărui şef era ajutorul domnitorului în conducerea treburilor ostăşeşti. Atribuţiile acestui organism erau „construirea şi formarea oastei, aplicarea regulamentului, administraţie, recrutare şi echipare.” După înfăptuirea actului Unirii, în anul 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat măsuri pentru crearea unui organ superior de conducere a instrucţiei ostăşeşti. Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 din data de 12 noiembrie 1859, a fost înfiinţat un Corp de stat major general al Armatei Principatelor Unite, dependent în atribuţiunile sale de ministerele de Război, existente în fiecare principat. La 6 aprilie 1877, odată cu mobilizarea armatei române, prin Înaltul Decret nr. 491, a fost înființat Marele Cartier General, cu atribuţii în conducerea operaţiunilor militare. Ca urmare a experienţei acumulate în timpul Războiului de Independenţă, prin legea din 10 iulie 1878 s-a creat un Consiliu Superior al Armatei, în compunerea căruia se afla şi un Şef al Statului Major al Armatei. Structura şi atribuţiile Marelui Stat Major au fost stabilite prin Înaltul Decret nr. 2945 din 29 noiembrie 1882, când acest organism a fost reînfiinţat. Aflat în subordinea Ministerului de Război, acesta urma a se ocupa cu „studiul chestiunilor de organizare militară, studiul şi pregătirea lucrărilor relative la război, studiul forţelor militare a diferitelor state”.

Set 2 insigne - Jubileul unității 150 ani 1830 - 1980

Regret că nu am găsit niciun fel de informații despre aceste insigne. Dacă cineva ar putea să mă ajute în acest sens i-aș fi sincer recunoscător. După aspect aș putea deduce că este vorba despre niște insigne din vremea comunistă care celebrează o unitate militară cel mai probabil de grăniceri sau de securitate.

_________ooOoo________

UN CERTIFICAT

PROVIZORIU ROMÂNESC

DIN INDUSTRIA MINIERĂ,

CU CUPOANE DETAȘABILE

Certificat provizoriu - Emisiunea XVI - 50000 lei 1943

în acțiuni a câte 500 lei deplin vărsat

Societatea anonimă română minieră MICA - București

Capital social - 5 250 000 000 lei

Detaliu vignetă de pe o bancnotă americană

de dinaintea proclamării independenței SUA

Câteva ornamente decorative periferice

de pe acțiuni belgiene

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 18.04.2016

duminică, 17 aprilie 2016

Ro - M - oN 90

1. În data de 27 mai 2002 Banca Naţională a României a pus în circulație o monedă din bimetal, dedicată împlinirii a 200 de ani de la naşterea scriitorului, lingvistului şi omului politic Ion Heliade Rădulescu. Aversul monedei conţine: anul emisiunii "2002", gravat pe verticală, în zona centrală a monedei, pe miezul din argint. Anul emisiunii este flancat, în partea dreaptă de Stema României, iar în partea stângă de lira poeziei cu două ramuri de lauri încrucişate, având terminaţiile sub formă de peniţă; inscripţia "ROMANIA" şi valoarea nominală "2000 LEI", despărţite de câte două grupuri formate din patru ornamente romboidale, stilizate, amplasate circular pe inelul din aur. Reversul monedei conţine: portretul scriitorului Ion Heliade Rădulescu, aşa cum apare în pictura din aula Academiei Române şi în alte publicaţii oficiale, pe miezul din argint; numele scriitorului "ION HELIADE RADULESCU", anul naşterii "1802" şi cel al trecerii în nefiinţă "1872". Aceste elemente, ce urmăresc circumferinţa inelului din aur, sunt despărţite de câte un ornament romboidal, stilizat. În partea inferioară a monedei este reprodusă semnătura, în facsimil, a scriitorului. Caracteristicile monedei sunt următoarele: formă - rotundă; compoziţie - bimetal (miez din argint şi inel exterior din aur); greutate totală - 25 grame; greutate miez argint - 10 grame; greutate inel aur - 15 grame; puritate argint - 99,9%, puritate aur - 99,9%; diametrul monedei - 35 milimetri, diametru miez argint - 26 milimetri; grosime chenar - 2,2 milimetri; calitate - proof; margine - zimţată; data emiterii - 27 mai 2002 și tiraj - 500 exemplare.

Ion Heliade-Rădulescu (născut la 6 ianuarie 1802 în Târgovişte şi decedat la 27 aprilei 1872 în Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă. A fost membru activ al asociaţiilor culturale din epocă: Societatea literară (din 1827), Societatea filarmonică (din 1833), întemeietor al presei din Ţara Românească: Curierul românesc (1829) şi Curierul de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul unei "biblioteci universale", menită sa înzestreze cultura noastră cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriaşă, ce depăşea cu mult chiar puterile unei generaţii, oricât de ambiţioase.

2. În data de 14 martie 2016, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic un set de trei monede din metale diferite dedicate împlinirii 150 de ani de la înfiinţarea Academiei Române. Aversul monedelor redau imaginea zeiţei Minerva de pe emblema Academiei Române, suprapusă peste frontonul sediului Academiei din Bucureşti şi peste aula din incinta acestuia, stema României, inscripţia „ROMANIA”, valoarea nominală „____LEI” şi anul de emisiune „2016”, iar reversul prezintă portretele membrilor fondatori ai Societăţii Academice Române şi inscripţiile „ACADEMIA ROMANA” şi „150 DE ANI DE LA INFIINTARE”.

Caracteristicile tehnice ale monedei de 100 de lei sunt; metalul – aur, puritatea – 90%, forma rotundă, diametrul – 21 milimetri, greutatea – 6,452 grame, calitatea – proof, tirajul – 150 exemplare, cantul – zimțat și prețul aproximativ de vânzare fără TVA – 1550 lei.

Caracteristicile tehnice ale monedei de 10 de lei sunt; metalul – argint, puritatea – 99,9%, forma rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 31,103 grame, calitatea – proof, tirajul – 350 exemplare, cantul – zimțat și prețul unita de vânzare fără TVA – 330 lei.

Caracteristicile tehnice ale monedei de 1 leu sunt; metalul – tombac cuprat, forma rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 23,5 grame, calitatea – proof, tirajul - 150 exemplare, cantul – zimțat și prețul aproximativ de vânzare fără TVA – 90 lei.

Academia Română este cel mai înalt for de știință și de cultură din România.A fost fondată la data de 1 aprilie 1866 sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la data de 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar în anul 1879 Academia Română. Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice. Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859 și programul amplu de reforme care i-a urmat au creat condițiile necesare pentru punerea în practică a ideii înființării acestui for național de cultură. Intelectualii români și-au dat seama că unitatea politică nu era posibilă fără o unitate culturală. Ioan Maiorescu propunea, la 1860, „o societate academică care să concentreze activitatea erudiților români... pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naționale”. Proiectul său nu s-a materializat, însă fiul său, Titu Maiorescu, avea să ia parte la înființarea noii academii. Proiectul de statut a fost elaborat la 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele donații. La propunerea lui C.A.Rosetti, locotenența domnească a aprobat la data de 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societății Literare Române. Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur. Regulamentul prevedea formarea societății la București și numirea membrilor de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor. Membrii urmau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii, astfel; 7 membri din vechiul regat (Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea -Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A.Rosetti și Ion C. Massimu, la care s-au adăugat în anul 1867 Titu Maiorescu și Nicolae Ionescu), 3 din Transilvania (Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu și George Barițiu), 3 din Basarbia (Alexandru Hașdeu, Constantin Stamati și Ion Străjescu), 2 din Bucovina (Alexandru Hurmuzaki și Ambrosiu Dimitrovici, înlocuit apoi de Ioan Sbiera), 2 din Banat (Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș) și 2 din Macedonia (Ioan D. Caragiani și Dimitrie Cozacovici).

Prima ședință s-a ținut, un an mai târziu, la 1/13 august 1867. Sosirea la București a celor mai importante personalități, venite din toate regiunile cu ocazia deschiderii lucrărilor primei ședințe, a fost un adevărat eveniment. În prima ședință a fost decisă adoptarea numelui de Societatea Academică Română. Membrilor fondatori inițiali li s-au mai adăugat Iosif Hodosiu (reprezentând Maramureșul), Ștefan Gonata și Alexandru Roman. În total, numărul membrilor fondatori a ajuns la 25. Primul președinte al Societății Academice Române a fost Ion Heliade Rădulescu (până la data de 1 august 1870). Instituția nou fondată a fost pentru început o societate națională enciclopedică. Ea a devenit reprezentativă pentru spiritualitatea română, reunind oameni de cultură din țară și apoi din întreaga lume. La data de 30 martie 1879, printr-o lege specială, Societatea Academică Română a fost decretată instituție națională cu numele de Academia Română, funcționând ca for al moralității și independenței științifice. Preocupările sale s-au extins în domeniul artelor, literelor și științei. De atunci, Academia Română funcționează ca forum național recunoscut al cercetării științifice, literare și de creație artistică. Academia se compune din membri titulari, membri corespondenți și de onoare, cu toții aleși pe viață. Calitatea de membru poate fi acordată și post-mortem. Atât membrii corespondenți cât și membrii titulari pot face propuneri pentru noi membri corespondenți. Pentru membrii titulari, propunerile pot fi făcute numai din partea membrilor titulari, iar candidații trebuie să fie din rândul membrilor corespondenți. Criteriile de eligibilitate sunt deosebit de stricte. În urma mai multor consultări și evaluări, adunarea generală decide prin vot secret acordarea statutului de membru. Generalul Constantin Năsturel-Herescu este singurul membru donator din istoria Societății Academice Române. El a fost declarat membru donator ca răsplată a importantei donații realizate, din veniturile căreia s-a constituit Fondul Năsturel-Herescu, fond din care s-au înființat premii cu care s-au distins, de-a lungul anilor, lucrări din domeniul literaturii, istoriei, arheologiei, geografiei și dreptului. În Dicționarul academicienilor români, 1866 - 1999, Dorina N. Rusu contabiliza că până în anul 1999 Academia adunase un număr de 1494 membri, dintre care 980 români (25 fondatori, 375 titulari, 178 de onoare, 361 corespondenți, 41 aleși post-mortem) și 514 străini (404 membri de onoare, 109 corespondenți, 1 ales post-mortem). Dintre membrii străini, țările cu cei mai mulți membri erau Franța cu 163, Germania cu 60 și Italia cu 48. Academia este o instituție finanțată, în principal, de la bugetul de stat și care funcționează autonom. Surse secundare de finanțare pot fi activitățile proprii sau exploatarea propriului patrimoniu, precum și donațiile. Are 3 filiale, la Iași, cluj Napoca și Timișoara. În subordinea sa se află o seria de circa 60 instituții prestigioase și centre de cercetare din România.

Atena era una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei grecești, identificată de romani cu zeița Minerva. Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Atena era fiica lui Zeus și a lui Metis. Ea personifica forța moștenită de la Zeus, îmbinată cu înțelepciunea și prudența lui Metis. A fost zeița tutelară a cetății Atena. Zeiță războinică, Atena a jucat un rol important în lupta împotriva giganților. Ea participă, de asemenea, la războiul troian alături de greci, pe care-i susține, împotriva troienilor. Este cunoscută disputa dintre Atena și Poseidon cu prilejul împărțirii diverselor regiuni ale Greciei. Cu această ocazie, consiliul zeilor a făgăduit să dea Attica aceluia din cei doi care-i va dărui bunul cel mai de preț. Poseidon i-a dăruit calul, iar Atena măslinul, care avea să asigure prosperitatea locuitorilor. Ea a câștigat în felul acesta întrecerea și a devenit patroana cetății Athenae, care-i poartă de atunci numele. Atena era socotită protectoarea artelor frumoase, a meșteșugurilor, a literaturii și a agriculturii, a oricărei acțiuni care presupunea ingeniozitate și spirit de inițiativă. Ea patrona viața socială și cea statală, era sfătuitoarea grecilor adunați în areopag și apărătoarea lor în războaie. La romani apare sub numele de Minerva.

***

O PASTILĂ DE UMOR

SCURT

DIALOG EPIGRAMATIC

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

___________xxx__________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL MUREȘ

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

Centenarul Independenței de stat a României 1877 - 1977

Expoziția republicană de filatelie - Studentfila '77

Tg.Mureș - 17 decembrie 1977

Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatelor Unite în războiul ruso-turc din 1877 – 1888 . În urma acestui război, România a obținut independența față de Imperiul Otoman. La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafață de 121000 kilometri pătrați cu o populație de circa 5 milioane de oameni. Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale României erau grav afectate de statutul de stat vasal al Imperiului Otoman. În timpul domniei lui Cuza, statul român trecuse printr-un amplu proces de modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru independență, atât față de puterea suzerană, cât și de limitările impuse de marile puteri europene. După abdicarea lui Cuza, prin variate forme politice si diplomatice, s-a desfășurat prin intermediul românilor din străinătate o ampla activitate propagandistica pentru influențarea opiniei publice internaționale și crearea unui curent favorabil intereselor românești. În același timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani. Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de conflictele sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale. Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat guvernul român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876 condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București la 4 aprilie 1877 convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României. Guvernul român a hotărât pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armatele permanent, teritorială și cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125000 de oameni, din care efectivele armatei operative a fost de 66000 de soldați, 12300 de cai și 190 de tunuri. Pe data de 9 / 21 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României. A doua zi, actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român. Marele cartier general român a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să faciliteze concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iunie primele unități române au traversat Dunărea și controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de către români. Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunarea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”. Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele. Sus am postat o poză cu o parte a tabloului Atacului de Smârdan, operă a pictorului român Nicolae Grigorescu.

Aici este reprezentată o reproducere parţială după tabloul Dorobanţul al pictorului Nicolae Grigorescu.

Teatrul National din municipiul Târgu Mureș, cu cele doua sectii ale sale de limba romana si de limba maghiara, isi desfasoara activitatea intr-o cladire armonios integrata intr-un ansamblu arhitectonic modern, datand oficial din anul 1973, fiind continuatorul Teatrului Secuiesc, înființat în anul 1946 de regizorul Miklos Tompa, tatăl lui Gabot Tompa, actualul director al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Aspectul exterior al clădirii este definit de o abordare modernista cu accente de monumentalitate. Suprafetele mari de zidarie alterneaza cu deschiderile de diferite forme și dimensiuni ale ferestrelor. Primeaza, in general, gustul pentru formele unghiulare și colturoase. Fatada principala este orientata spre marea piata a carei spatiu a fost amenajat tot in cadrul proiectului de construire a teatrului. Teatrul National din Targu Mures este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Transilvania, obiectiv pe care nu ar trebui sa-l ratati daca va aflati in apropiere.

Sighișoara 700 de ani de la prima

atestare documentară 1280 - 1980

Sighișoara (în germană Schäßburg, în maghiară Segesvár, în latină Saxoburgum / Castrum Sex) este un municipiu situat în judeţul Mureş, România, cu populaţia de aproximativ 26500 de locuitori. Undeva lângă Sighișoara se găsea cetatea dacică Sandava, iar mai târziu o fortificație puternic întărită la Podmoale constituia Castrum Stenarum (sau Capistenarum) unde au fost descoperite cărămizi cu ștampila Legiunii a XIII-a Gemina, 26 de monede romane emise între 108 - 248, opaițe romane, inele de aur cu filigran, etc. Localitatea a fost întemeiată de coloniști germani (de fapt franconi din regiunea Rinului de nord), care fuseseră invitați să se așeze în Transilvania de către regele Ungariei Geza al II-lea pentru a apăra granițele de est. În această periodă istorică oamenii de etnie germană au fost denumți saxoni, dar coloniștii germani adevărați, cunoscuți ca "sașii din Transilvania", nu au nici o legătură cu saxonii din nord-estul sau sud-estul Germaniei. Acești coloniști primesc în folosință fundus regius (pământ crăiesc) și se bucură de drepturi și privilegii deosebite. Cronicarul sighișorean Georg Kraus (1607-1679) menționează că în anul 1191 locul unde acum se află Sighișoara era locuit, dar prima atestare documentară a așezării este din anul 1280 sub numele de Castrum Sex. În anul 1298 este menționată denumirea germană Schespurch (mai târziu "Schäßburg"). Sus am postat stema şi o fotografie cu Primăria din Sighişoara.

Turnul cu ceas este un monument istoric și de arhitectură din orașul cetate - Sighișoara, din județul Mureș, provincia istorică Transilvania, România, cel mai masiv dintre cele nouă turnuri de apărare ale cetății, care s-au păstrat până în prezent (din totalul de 14). Monumentul este situat în partea de sud-est a cetății și este vizibil din orice punct al orașului. Edificiul a fost construit în secolul al XIV-lea pentru a proteja poarta principală a orașului. La sfârșitul sec. al XVII-lea a fost prevăzut cu un coronament de factură barocă, similar celui de la Catedrala Sf. Vitus din Praga. De-a lungul timpului Turnul cu Ceas a devenit edificiul reprezentativ al orașului. Până în anul 1556 încăperea de la primul nivel al turnului a servit drept sală a consiliului orășenesc. Constructia are la baza o prisma dreptunghiulara, prezinta cinci nivele, care impreuna cu balconul si acoperisul in forma de piramida au o inaltime de 64 de metri. Acest edificiu a primit la inceputul veacului al XVII-lea un orologiu realizat in anul 1648 de catre Johann Kirschel, ce era prevazut cu statui de lemn de tei, inalte de 0,80 metri, infatisând zeii păgâni ce personifica zilele saptamanii: Diana, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn si Soarele. Actualul mecanism al ceasului este mai nou, fiind executat la comanda speciala in Elvetia, de către firma Fuchs si instalat in Turnul cu Ceas la data de 1 aprilie 1906. In exterior ceasul este dotat cu doua cadrane uriase, de 2,40 metri diametru, pe fiecare fatada a turnului si figurine instalate in nise.

Insigna sportivă - Avântul Reghin

Avântul Reghin este o echipă de fotbal din municipiul Reghin, ce a fost fondată la data de 16 iunie 1949. În anul 1952 echipa a promovat în Divizia B, iar în anul 1955 în Divizia A. După acest moment de vârf echipa a evoluat permanent în Diviziile B și C. În prezent clubul se află într-o situație dificilă, rezultată în principal din lipsa fondurilor necesare desfășurării unei activități sportive corespunzătoare. Echipa joacă acasă pe Stadionul municipal, cu capacitatea de 5000 de locuri, cu echipament în culorile tradiționale – alb și albastru. Deasupra am postat două logo-uri ale clubului de fotbal Avântul Reghin.

Insignă - (Metalotehnica Tg.Mureș)

Întreprinderea Metalotehnica din municipiul Târgu Mureș (nume actual - Matricon) este o companie care pe vremea comunismului producea mașini de cusut. Ea este situată pe strada Gheorghe Doja, la nr.155.

Metalotehnica Tg-Mureș la 25 ani 1952 - 25 - 1977

Azi Matricon face parte din grupul C.I.E. Spania si produce piese în folosul marilor companii producătoare de automobile din lume: FORD, VW, AUDI, RENAULT, GM, DACIA, TRW.

Desfăcător sticle bere - Metalotehnica Tg-Mureș 30 ani * 1952 - 1982

La Matricon se toarnă piese din aluminiu sub presiune, unele dintre acestea se prelucrează integral sau parțial pe mașini cu comanda numerica și se execută matrițe pentru injecție pentru producția internă dar și pentru export.

Gruparea de jandarmi mobilă "Regele Ferdinand" Târgu Mureș

Prin ordinul ministrului de interne nr. 05961 din 01.11.1991 a luat fiinţă în cazarma Batalionului 18 jandarmi Tg.Mureș, Brigada 20 jandarmi Tg.Mureș cu indicativul numeric U.M 0526. În anul 1998 această brigadă îşi schimbă denumirea în Comandamentul de jandarmi teritorial Tg.Mureș. Din anul 2004 Comandamentul de jandarmi teritorial Tg. Mureş îşi schimbă denumirea în Gruparea de Jandarmi Mobilă Tg. Mureş, subordonându-se Inspectoratului General al Jandarmeriei Române și din anul 2005 primește indicativul numeric U.M. 0709 Tg. Mureş. La data de 3 iunie 2005 Gruparea de Jandarmi Mobilă Tg. Mureş se mută în locaţia din Sângeorgiu de Mureş, str. Ştiintei Nr. 1227. Denumirea Gruparea de jandarmi mobilă Regele Ferdinand I - Tg. Mureş a fost atribuit unității prin ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr.678 din 6 iunie 2005. Momentul care marchează întemeierea Jandarmeriei Române a fost 3 aprilie 1850 când, printr-un opis domnesc, domnitorul Grigore Alexandru Ghica a aprobat hotărârea Divanului obştesc, semnând "Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi". Prin această lege, s-a dat statut juridic armei Jandarmeriei şi i s-au stabilit principiile de organizare şi funcţionare. Ca urmare, legea prevedea că Regimentul de jandarmi din Moldova se împarte în două subdiviziuni, fiecare având zona de responsabilitate formată din câte şase ţinuturi (judeţe). La fiecare ţinut era repartizată câte o companie de jandarmi, la care se adăuga câte o companie la Isprăvnicia Iaşului şi la Poliţia Capitalei (Iaşi). În total, 14 companii de jandarmi ce totalizau un efectiv de 1433 jandarmi călări şi pedestri. Totodată, în această lege se stabilea Jandarmeriei următoarele misiuni: privegherea siguranţei publice, ţinerea unei bune orânduieli şi ducerea la îndeplinire a legilor. În ceea ce priveşte executarea serviciului, se prevedea că Jandarmeria execută un serviciu ordinar, care se realizează zilnic, pe baza regulamentelor sale şi un serviciu extraordinar, pe care îl execută la solicitarea autoritătilor. De asemenea, se prevedea pentru executarea serviciului extraordinar, constituirea de subunităti mobile. În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Jandarmeria a fost supusă unui amplu proces de modernizare, ca de altfel toate instituţiile statului naţional modern român. Astfel, odată cu transformarea Regimentului de jandarmi în Legion de jandarmi, începe şi procesul de înlocuire treptată a escadroanelor şi companiilor de jandarmi, cu escadroane de dorobanţi, pe baza Ordonantei nr. 896 din 20 iunie 1864. În perioada următoare instituția jandarmeriei s-a implicat total în viața societății românești, cu atât mai mult în vremea comunismului când a fost inclusă în trupele de securitate. Transformarea societătii românesti inaugurată prin Revolutia din Decembrie 1989 si reasezarea institutiilor de stat pe temelii democratice de drept au favorizat în mod decisiv atât remodelarea institutiei Jandarmeriei, cât si elaborarea unei conceptii noi cu privire la locul si rolul fortelor de ordine interne. Astfel conform H.G. 0749 / 5 iulie 1990 Comandamnetul trupelor de pază și ordine s-a transformat în Comandamentul Trupelor de Jandarmi. Un moment important în constructia edificiului României democratice îl reprezintă promulgarea Legii nr.16 din 18 iunie 1998 privind organizarea si functionarea Jandarmeriei Române. Prin acest act legislativ se poate considera că s-a marcat un moment decisiv în procesul remodelării jandarmeriei si pe plan mai larg, al stabilizării României pe coordonatele statului de drept.

Târgu Mureș, mai demult Mureș-Oșorhei, Oșorheiu, Târgul Mureșului (în maghiară Marosvasarhely, Székelyvásárhely, Vásárhely, Újszékelyvásár, Újvásár, în germană Neumarkt, Neumarkt am Mieresch, în latină Novum Forum Siculorum) este reședința și cel mai mare municipiu din județul Mureș, situat în centrul regiunii istorice Transilvania, România, pe ambele maluri ale cursului superior al râului Mureș. Orașul numără aproximativ 150000 de locuitori. Săpăturile efectuate de către arheologul Istvan Kovacs au confirmat faptul că teritoriul de azi al orașului Târgu Mureș a fost locuit încă din preistorie. Au fost descoperite o serie de locuințe preistorice, resturi de oase, vase de lut, obiecte de cremene și de bronz, mici statuete de pământ datate ca fiind din 2000 Î.Hr. Săpăturile arheologice au scos la iveală urme umane din epoca pietrei lustruite, a celei de bronz și din epoca a fierului; s-au descoperit și vestigii aparținând culturii Criș, cea mai veche cultură neolitică din România. Primele izvoare scrise privitoare la secui datează din anul 1116, când au fost menționați, alături de pecenegi, ca alcătuind avangarda cavaleriei ungare. Ca popor asociat maghiarilor, secuii au fost colonizați în sistemul de prisăci medievale de-a lungul graniței. Secuii se aflau în serviciul militar al regilor Ungariei. Astfel, prima mențiune a lor, din anul 1116 îi descrie ca participanți la bătălia de la Olsava, sub comanda regelui ungar Ștefan II. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Târgu Mureș și drapelul orașului, iar dedesubt pozele câtorva monumente arhitectonice și istorice inconfundabile târg-mureșene, din perioade diferite.

Clădirea Prefecturii

Clădirea Primăriei

Biserica evanghelică

Biserica reformată

Casa Banyai - Piața Trandafirilor

Palatul culturii

Sinagoga

Catedrala ortodoxă

Palatul episcopal

Casa Vlad Dracul

Cetatea medievală

Statuia lui Avram Iancu

Colegiul reformat

Palatul poștal de pe strada Slt.Gheorghe

Strada Călărașilor

Hotelul Europa

Muzeul regional

Albina (bancă)

Județul Mureș este situat în centrul Podișului Transilvania din România. El are o suprafață de 6714 kilometri pătrați, numără aproximativ 581000 de locuitori și are reședința în municipiul Târgu Mureș. Numele județului provine de la râul Mureș care îl străbate de la N-E spre S-V. Din punct de vedere administrativ județul este compus din 4 municipii - Târgu Mureș, Sighișoara, Reghin și Târnăveni, 7 orașe - Iernut, Luduș, Sărmașu, Miercurea Nirajului, Sovata, Sângeorgiu de Pădure și Ungheni precum și 89 de comune. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală precum și harta județului Mureș, iar dedesubt pozele câtorva monumente istorice și arhitectonice reprezentative pentru județ dar și alte locuri de vizitat de pe aceste meleaguri, din vremuri diferite dar și o trimitere poștală ilustrată.