Epaminonda's Blog.....: Mo - M

În data de 25 decembrie 2000 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic un set de monede comemorative (din care prezint aici doar trei) dedicate celebrării unor mănăstiri din Republica Moldova. Aversul monedelor redau în plan central stema Republicii Moldova, în partea de sus inscripția „2000”, în partea de jos inscripția “50 LEI” și urmărind circumferința monedelor inscripția „REPUBLICA MOLDOVA”. Reversul monedelor redau în plan central în relief imaginea mănăstirii cu porțiuni de peisaj și în partea de sus urmând circumferința monedei inscripția „MĂNĂSTIREA....(denumirea mănăstirii)”. Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele; valoarea nominală - 50 lei, data emiterii – 25 decembrie 2000, metalul – argint, puritatea – 92,5%, greutatea – 16,5 grame, forma – rotundă, diametrul – 30 milimetri, calitatea – proof, marginea – netedă și tirajul – 1000 exemplare.

Mănăstirea Hârbovăţ este situată pe valea râului Ichel, la aproximativ 10 kilometri de orașul. Călăraşi. În partea de nord se învecinează cu satul Hârbovăţ iar spre est şi spre sud poate fi admirată pitoreasca vale a râului Ichel. În mănăstire vieţuieşte o obşte de călugări. Mănăstirea Hârbovăţ a fost întemeiată în anul 1730 de către boierul Constantin Carpuz. Însă după părearea unor istorici, mănăstirea a fost întemeiată în veacul al XVII-lea de către câţiva călugări fugari, veniţi din mănăstirea Bersan – Polonia, iar numele ei ar proveni de la unul din cei dintâi călugari – Ioanichie. Până în anul 1812 mănăstirea a fost de trei ori încendiată de turci şi tătari, motiv din care toată arhiva mănăstirii a fost distrusă. Construită din piatră, biserica avea şi câteva chilii din lemn care au fost de mai multe ori arse de turci. Tot atunci a ars şi trapeza de lemn. Pe locul unei biserici de lemn mai vechi, în anul 1816 Ştefan Lupu şi soţia sa Elena, născută Brăiescu, au ctitorit biserica de vară a mănăstirii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, iar în anul 1870 a fost construită biserica de vară Pogorârea Sântului Duh. Biserica Adormirii Maicii Domnului a fost reînoită la 1828 şi 1855. Către mijlocul secolului XIX complexul monastic era deja constituit. El îngloba biserica din 1816, chiliile călugărilor, trapeza, acareturile şi alte edificii.

În cadrul mănăstirii se află o biserica de piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului, zidită de mireanul Ştefan Lupu – ulterior monahul Serapion. Cealaltă biserică are hramul Pogorârea Sfântului Duh şi este zidită în anul 1870, pe timpul stareţilor Ieronim şi Natanail. La Mănăstirea Hârbovăţ se păstrează şi vestita icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului – „Garboviţa”, dăruită în anul 1790 de către soţia colonelului rus Nicolae Albaduev, ucis de un cal în poarta mănăstirii. Acest aşezământ monahal a fost deosebit de rău încercat în perioada închiderii forţate şi violente a mănăstirilor, Hârbovăţ rămânând unul din ultimele bastioane ale rezistenţei ortodoxiei împotriva comunizării regiunii. Prin anii 1960 ai secolului al XX-lea, Mănăstirea Hârbovăţ a rămas una dintre ultimele mănăstiri care mai funcţionau. Monahii care erau alungaţi din locurile lor de metanie se retrăgeau aici. Aici se refugiaseră călugării de la Capriana, de la Ţigănesti şi din alte mănăstiri. După un lung şi crunt asediu armat rezistenţă este înfrântă în anul 1962, când agentii KGB-şti „confiscă” cheile mănăstirii. A doua zi au sosit organele de miliţie, susţinute de armată cu tancuri, pentru a preveni o posibilă revoltă, asemenea celei de la mănăstirea Răciula. Multe dintre odoarele şi obiectele bisericeşti aflate aici au fost distruse şi arse. Ostaşii au distrus subsolurile bisericii Pogorârea Sfântului Duh, unde erau înmormântate feţele bisericeşti. A fost distrus altarul şi catapeteasma. Cele şase clopote ale bisericii au fost coborâte şi duse din mănăstire. Icoanele, cărţile, arhiva au fost arse. Imediat după desfiinţare, mănăstirea a fost transformată în şcoala pentru copii cu handicap. Biserica a devenit clubul şcolii, iar subsolurile ei depozite. Mai târziu această biserică a ajuns să fie grajd pentru animale. Între anii 1988-1989 administraţia şcolii a început sa restaureze mănăstirea. Şcoala a funcţionat până în primăvara anului 1992, când, la cererea credincioşilor din satele învecinate, după evacuarea şcolii a fost reinfiinţată mănăstirea de călugări Hârbovăţ. Starea complexului monahal era dezastruoasă. Numai biserica Adormirii Maicii Domnului arăta mai bine, după o reparaţie din anii 1990 - 1991. În toamna anului 1993 biserica de vară Pogorârea Sfântului Duh a fost reparată şi sfinţită. În anul 1992, după o mica reparaţie şi amenajare, a fost sfinţită biserica de iarnă Adormirea Maicii Domnului. Biserica are un plan tradiţional, dreptunghiular. Deasupra pridvorului se înalţă turla clopotniţei, cu patru nivele, în formă pătrată. Împărţirea interioara a bisericii este, de asemenea, tradiţională: pronaos, naos şi altar. Altarul are un iconostas din anul 1997. Plafonul bisericii are formă semicilindrică. Pictura interioară e simplă şi sumară. Pereţii sunt împodobiţi cu diferite icoane, cum ar fi cele ale Sfântului Pantelemon, având o bucaţică din moaştele sfântului, încadrată într-o stea cu şase colţuri din argint, Sfântei Varvara şi altele. Pe un tetrapod se află o copie a icoanei făcătoare de minuni Acoperamântul Maicii Domnului.

Arhitectura bisericilor de la Mănăstirea Hârbovăţ caracterizează prin stilul moldovenesc tradiţional, cu influenţe eclectice şi în special pseudo-bizantine. Sfânta mănăstire Hârbovăţ este cunoscută mai ales prin icoana sa vestită – Maicii Domnului cu Pruncul din „Hârbovăţ”, datând de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Icoana este singura relicva recunoscută ca prototip pentru reprezentarea Maicii Domnului cu Pruncul, din lungul şir de reprezentări cunoscute în pravoslavia rusă. Cinstirea ei se face la data de 1 octombrie, când este stramutată pentru întreaga perioadă a iernii la biserica metropolitană din Chişinău. Primăvara, în ziua de 23 aprilie, se readuce la mănăstire, rămânând acolo întreaga vară. Icoana se află în această mănăstire din anul 1790, fiind acoperită cu o ferecătură bogată, decorată cu diverse obiecte donate de evlavioşi.

Într-o zonă pitorească de codru, la 40 kilometri nord-vest de Chișinău, se găsește una dintre cele mai vechi lăcaș de cult din Moldova – Mănăstirea Căpriana (întemeiată în anul 1429). Ea a fost timp îndelungat reședința mitropolitului Moldovei, a fost ctitorită de domnitori, printre ei și Ștefan cel Mare, aici au trăit cronicarul Eftimie și unul dintre primii poeți ai Moldovei – Chiprian. Există cîteva ipoteze privind întemeierea Mănăstirii Căpriana. Conform primei, mănăstirea ar fi o ctitorie a lui Alexandru cel Bun, care i-a dăruit doamnei Marena "Mănăstirea de la Vişnăvăţ, unde este igumen Chiprian". Mănăstirea inițial s-a numit Vișnăvăț, după numele pârâului din apropiere (care astăzi se numește Ișnovăț). Data acestui hrisov este 10 februarie 1429. Din epoca lui Ştefan cel Mare (anul 1470), datează 2 documente unde este atestată trecerea "Mănăstirii Vişnăvăţ" sub oblăduirea mănăstirii Neamţ. Într-unul din aceste documente este atestat actul daniei, de către doamna Chiajna, a prisăcii lui Chiprian de pe Botne, mănăstirii Neamţ. În deceniul patru al secolului al XVI-lea denumirea Vişnăvăţ este înlocuită de denumirea Căpriana. Sub acest nume mănăstirea figurează în inscripţia slavonă de pe scoarţa Evangheliarului, dăruit de Petru Rareș mănăstirii la 1545; aceeaşi denumire figurează şi în descrierea celei de a doua domnii a lui Petru Rareş (1541-1546), efectuată de cronicarul Grigore Ureche. Unii istorici susțin însă că Petru Rareș doar a reînnoit biserica „Adormirii Maicii Domnului”, construită pe timpul lui Ștefan cel Mare. La început mănăstirea a fost construită în totalitate din lemn, ca mai tîrziu, în 1545 să fie înălțată în piatră biserica de vară "Adormirea Maicii Domnului". În 1840 este înălțată biserica "Sf. Gheorghe" și la 1903 “Sf. Nicolae”.

La Căpriana a existat și cea mai mare bibliotecă mănăstirească din Moldova cu multe cărți și hrisoave de valoare, printre care pomelnicul mănăstirii Dobrovăț, care începea cu primul ctitor al mănăstirii - Ștefan cel Mare - și se încheia în anul 1821. După anul 1924, acesta s-a pierdut. Aici a trăit și cronicarul Eftimie al Moldovei, solul domnitorului Alexandru Lăpușneanu la Moscova. În anul 1698 Constantin Antioh Cantemir va închina mănăstirea Căpriana - mănăstirii Zografu de la muntele Athos. Începînd cu anul 1818, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni întreprinde ample măsuri de reorganizare şi reconstruire a mănăstirii. Biserica "Adormirea Maicii Domnului" (1545) în această perioadă este reconstruită aproape din temelie. În anul 1840 este construit paraclisul de iarnă "Sf. Gheorghe" (acum Sf. Nicolae) de către egumenul Teofilact, iar în anul 1903 este înălţată biserica nouă de iarnă "Sf. Gheorghe", anterior numită a "Înălţării Maicii Domnului". Clopotniţa a fost construită în anul 1812 şi avea 9 clopote. După anul 1947 de aici au fost alungaţi călugării, iar mănăstirea a fost transformată într-un sanatoriu pentru copiii bolnavi de turbeculoză. Oficial închiderea mănăstirii a avut loc în 1962. La începutul anului 1989 locaşul a fost redeschis, începîndu-se lucrările de restaurare. Biserica cea nouă, cu hramul Sf. Gheorghe a fost construită din cărămidă roşie, în anul 1903, pe locul fostei bisericii "Înălţarea Maicii Domnului". Arhitectura ei poartă amprenta eclecticii şi a stilizării de tip pseudo-bizantin, conţinînd însă şi unele elemente ale vechii arhitecturi moldoveneşti. Pictura din interior este bine păstrată. Recent a fost restaurat iconostasul. Planul bisericii este alungit şi treflat în partea naosului şi altarului. Astăzi biserica este restaurată și deschisă pentru credincioși.

Mănăstirea Vărzărești este cea mai veche vatră de rugăciune din spaţiul dintre Nistru şi Prut, ctitorie a boierului Stan Vărzari, fiind atestată documentar pentru prima dată la 25 aprilie 1420 într-un act emis de către Alexandru Voevod (aprilie 1399 – ianuarie 1432), Domnul Ţării Moldovei, în vederea daniilor făcute lui Pan Vena vornicul, pentru dreapta şi credincioasa lui slujbă. Deşi este pomenită numai la această dată, Mănăstirea Vărzăreşti a fost întemeiată cu mult mai înainte de data semnării acestui act, din considerentul că era destul de populară la acea vreme, din moment ce a servit drept punct de reper pentru trasarea hotarelor moşiereşti. Mănăstirea este situată la 70 kilometri distanță de orașul Chişinău, lângă satul Varzăreşti din raionul Nisporeni, şi la 32 kilometri distanță faţă de cea mai apropiată gară – Bucovăţ. Complexul monastic de la Vărzărești are o planificare deschisă şi lejeră. Pe un soclu consolidat cu contraforturi joase şi masive se înalţă biserica principal, cu hramul „Sf. Dimitrie” în partea nordică şi cea estică a bisericii sunt situate chiliile, asemănătoare caselor de locuit. Arhitectura mănăstirii respectă arhitectura tradiţională moldovenească, combinată cu elemente ale clasicismului tardiv. Formele clasicizante sunt cele ce determină aspectul arhitectural şi artistic al bisericii. Ea are o lungime de 27 metri şi o lăţime de 11 metri. Până în prezent a fost restaurată biserica Sf. Dimitrie (în interior încă nu sunt finalizate toate lucrările de restaurare, se lucrează la pictură). A fost construit un bloc locative pentru maici, dotat cu bucătărie, trapeză, brutărie, prescurărie şi croitorie, care la momentul actual se află în reconstrucţie. Acum obștea mănăstirii Vărzărești întruneşte 12 monahii, 2 maici-rasofoare şi 25 de ascultătoare, stareţă – egumena Gheorghia (Claudia Plăcintă), duhovnic Arhim. Serafim Plăcintă şi 2 părinţi slujitori.

Mănăstirea este amplasată pe un loc deosebit de pitoresc - o colină înaltă (una dintre cele mai mari altitudini ale țarii: 391 metri), cu o vegetaţie abundentă. Este zidită la 3 kilometri mai spre sud faţă de vechea aşezare, având şi deschidere spre sat. Pitorescul ansamblului se datorează mai ales faptului că mănăstirea este amplasată pe un loc ridicat (satul fiind situat în vale), care accentuează dominanta ei verticală. Astfel, mănăstirea poate fi observată de la distanţă, fapt ce constituie un stimulent psihologic pentru credincioşi. Deschiderea mănăstirii spre sat relevă dubla misiune pe care a avut-o aceasta de-a lungul timpului, mai întâi cea istorică – rolul de fortăreaţă, fiind clopotul protector al ţinutului Lăpuşnei, şi cea spirituală – prin care s-a împletit credinţa străbună cu destinul neamului. Deşi, oarecum, retrasă de văzul lumii, accesul la mănăstire pentru pelerini şi vizitatori se poate face prin cele două șosele care leagă mănăstirea de capitala ţării: o şosea care şerpuieşte pe vale, prin Străşeni şi Vorniceni spre Nisporeni, iar alta ce străbate pădurile pitoreşti de pe dealuri, ocolind Mănăstirile Condriţa, Căpriana şi Hâncu. Printre mănăstirile Republicii Moldova, Mănăstirea Vărzăreşti este unică prin faptul că păstrează vie amintirea şi spiritul vremurilor trecute: prin chiliile construite la sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX, care, deşi se află într-o stare deplorabilă, stau mărturie de trecerea grăbită a timpului spre veşnicie. Mănăstirea Vărzăreşti este un punct de atracţie nu numai prin faptul că este cea mai veche mănăstire din spaţiul basarabean şi că menţine un duh de sihăstrie, chiar dacă se află în apropiere de sat, dar şi din motivul că găzduieşte sub ale sale bolţi Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cunoscută sub numele „de la Vărzăreşti”, o părticică din Lemnul Sfintei Cruci, precum şi multe părticele de moaște ale sfinților care, prin prezenţa lor, îndeamnă atât vieţuitoarele din mănăstire, cât şi pelerinii credincioşi să păstreze duhul trăirii autentice a vieţii întru Hristos.

***

O PASTILĂ DE UMOR

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

____________xxx____________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Cupa tineretului de la sate 1970 (atletism)

Locul III - Comitetul județean U.T.C.

(Uniunea Tineretului Comunist)

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (F.R.A.), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la I.A.A.F.. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, F.R.A. organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948 debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale F.R.A.. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România. În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.)

Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României. Deasupra admiri steagul şi carnetul de membru U.T.C..

Insigna - A XVI-a Balcaniadă de marș

P.T.T. - România 1987 (Poșta - Telefon - Telegraf)

Marșul este o probă sportivă din cadrul disciplinei sportive atletism și se desfășoară pe distanțe de 20 sau 50 de kilometri. Tehnica marşului sportiv se bazează pe deprinderea naturală a mersului obişnuit, având unele particularităţi specifice pe care le prezentăm în continuare:

o viteză de deplasare mai mare;
întinderea completă a piciorului în momentul aşezării pe sol;
mişcări mai accentuate ale bazinului (îndeosebi în jurul axei verticale) şi centurii scapulo‑humerale;
o mişcare activă a braţelor în plan antero‑posterior, îndoite tot timpul din articulaţia cotului.

Deasupra este reprezentat fanionul acestei competiții sportive.

A XVI-a Balcaniadă de marș

P.T.T. România 1987 (Poșta - Telefon - Telegraf)

Poșta română - Breaza 20.XI.1987

Marşul, ca şi alergarea, este format din mişcări ciclice, în care doi paşi consecutivi simpli formează un pas dublu, ce constituie unitatea ciclică de bază în descrierea tehnică a probei. Toate fazele mişcării de marş se execută pe durata unui pas dublu, în care ambele picioare execută alternativ funcţia de sprijin şi de pendulare. Diferenţa existentă între marş şi alergare apare în faptul că, în timp ce la alergare există faza de zbor, în care se pierde vremelnic contactul cu solul, la marş se păstrează, în permanenţă, contactul cu solul.

Tehnica marşului sportiv este influenţată de două prescripţii regulamentare:

realizarea unui contact permanent cu solul;
extensia pronunţată a piciorului de sprijin în momentul verticalei.

Abaterile de la aceste reguli duc la acordarea de avertismente şi chiar la descalificarea mărşăluitorilor. Deasupra este reprezentat un întreg poștal dedicat acestui eveniment sportiv.

Poşta de pe meleagurile româneşti este cunoscută încă din Evul Mediu. Ea a fost înfiinţată din nevoia de a transmite poruncile voievozilor pâna la limitele teritoriului aflat în stapânirea lor. Curierii domnului se slujeau de cai, pe care locuitorii satelor şi oraşelor tranzitate erau obligaţi să-i pună la dispoziţie. Primul document privind existenţa serviciilor poştale pe teritoriul ţării noastre este "Hrisovul" dat de domnitorul Mircea cel Batrân, în anul 1399, la Giurgiu. Prin acesta, localităţile erau obligate să pună la dispoziţia curierilor domneşti mijloace de transport, cai şi căruţe pe două roţi, numite olace. La începutul ei, poşta cuprindea mai ales serviciul de transport al călătorilor şi al corespondenţei oficiale a domnilor şi marilor dregători. În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, domnitorul Constantin Mavrocordat stabileşte ca toţi curierii să treacă la stat, cu toate cheltuielile. Se construiesc localuri pentru călători şi funcţionari - aşa numitele hanuri de poştă, grajduri pentru cai şi se acceptă şi călătoria publicului cu poştalioanele, contra unei taxe. Până la Revoluţia din 1848, poştele au fost arendate unor particulari, de regulă pentru perioade de câte 3 ani. După 1850, în oraşele de reşedinţă administrativă, staţiile de poştă orăşeneşti au fost transformate în birouri poştale. În acea perioadă existau 30 de curse poştale, cu staţii de poştă, al căror punct nodal era Craiova. Din anul 1852 este organizat serviciul de corespondenţă pentru particulari, sub supravegherea Ministerului de Finanţe. Între anii 1857-1862 se introduce, etapizat, monopolul de stat asupra activităţii de poştă. La 12 noiembrie 1857, o comisie întrunită la Iaşi a hotărât introducerea timbrelor poştale pe teritoriul Moldovei. Au fost tipărite cu o presă manuală, bucată cu bucată, patru valori ale primei emisiuni "Cap de bour", pusă în vânzare pe data de 22 iulie 1858. La 23 iulie 1862, a fost emis Decretul 527 privind unificarea administraţiilor poştale din Moldova şi Muntenia, măsură realizată începând cu 1 august 1862. În urma unificării, conducerea direcţiei generale a fost încredinţată lui Panait Sevescu, care din decembrie 1860 ocupa aceeaşi funcţie şi în Muntenia. Perioada poştei moderne a început în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poştal cu cel telegrafic, la care, în 1893 s-a adaugat şi serviciul telefonic, luând naştere simbolul PTT. Aceasta decizie a fost luată în şedinţa Consiliului de Miniştri, care a avut loc în ziua de 29 august 1864, şedinţa desfăşurată sub conducerea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În calitate de director general al poştelor şi telegrafelor, a fost numit maiorul Cezar Librecht, care ocupă funcţia de inspector general al telegrafelor încă din luna mai 1859. Prima lege de organizare a ramurii de comunicaţii purtând denumirea de "Lege telegrafo-poştală" a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865, dată de la care a fost reglementată şi situaţia personalului, prin statut propriu. La 1 mai 1865, se introduce serviciul abonamentelor prin poştă la presa din ţară şi străinatate, administraţia poştală percepând un comision fix de 10% din costul abonamentului, plus cheltuielile de expediere a sumelor şi francarea trimiterilor. Tot în anul 1865, este organizat serviciul de poştă rurală, care asigura legătura între comune, prin curse de factori. Se înfiinţează câteva sute de circumscripţii rurale, grupate în jurul unor oficii poştale. În luna august, se înfiinţează în Bucureşti încă patru birouri de poştă, sucursale ale biroului existent, noile birouri fiind amplasate în Calea Craiovei (Calea Rahovei), Calea Moşilor, Calea Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi Strada Belvedere. La 1 iulie 1871, intră în vigoare prima lege de organizare a personalului, însoţită de "Regulamentul pentru fixarea atribuţiunilor funcţionarilor telegrafo-poştali". Cu începere din 1 mai 1874, intră în vigoare "Legea pentru serviciul de poştă rurală", care a avut ca efect imediat înfiinţarea unui număr de 115 birouri poştale rurale. În anul 1894, după modelul unor clădiri similare din occident, începe construcţia Palatului Poştelor, care va fi dat în funcţiune în anul 1900. În anul 1925, adminstraţia PTT a preluat exploatarea unei noi ramuri de telecomunicaţii, radiotelegrafia (comunicaţiile radioelectrice, cum se zicea pe atunci), fiind adaugată o nouă literă simbolului care a devenit PTTR. În perioada interbelică, administraţia de poştă şi telecomunicaţii a fost trecută în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, structura organizatorică fiind, iniţial bazată pe direcţii regionale. În anul 1955, a fost promulgat Decretul nr.197 prin care era stabilit obiectul de activitate al ramurii de poştă şi telecomunicaţii, fiind din nou consfinţit monopolul absolut al statului în acest domeniu. După anul 1989, au avut loc profunde transformări în administraţia centrală a statului, reflectate si în domeniul postei si telecomunicatiilor. Sus am postat doua logo-uri din istoria institutiei Posta Romana.

Plachetă (scrumieră) - România Mexic '70

Campionatul Mondial de Fotbal din anul 1970 a fost cea de-a noua ediție a celei mai importante competiții la care participă echipe naționale din toată lumea, ediție ce s-a desfășurat în Mexic. Finala competiției a fost câștigată de Brazilia, care a învins-o pe Italia cu 4-1. După ce a câștigat a treia oară Campionatul Mondial de Fotbal, Braziliei i-a fost permis să păstreze permanent Trofeul Jules Rimet.

Turneul final al competiției s-a desfășurat între 31 mai și 21 iunie 1970 între 16 echipe reprezentative naționale de fotbal. În totalul celor 32 de meciuri s-au înscris 95 de goluri, cele mai multe au fost înscrise de către jucătorul german Gerd Muller (10 goluri). La acest turneu final a participat și echipa națională a României, care a jucat la Guadalajara, în grupa a 3-a, cu Brazilia – scor 2 – 3 (goluri Dumitrache și Dembrovschi), cu Anglia – scor 0 – 1 și cu Cehoslovacia – scor 2 – 1 (goluri Dumitrache și Neagu), clasându-se pe locul 3 al grupei, fiind deci eliminată. Sus am postat logo-ul și mascota Campionatului mondial de fotbal Mexic - 1970.

Insigna - Specialist de clasă

Centrul de instrucție artilerie terestră şi antiaeriană „Ioan Vodă”

Forțele militare ale oricărui stat, deci și ale țării nostre, sunt categorisite pe diverse specialități militare de pregătire și instruire. În baza unor bareme dinainte stabilite militarii sunt testați periodic asupra nivelului de pregătire și, dacă corespund acestor bareme, sunt declarați specialiști de clasă și distinși cu insigne de Specialist de clasă 1, 2 sau 3, diferite ca model de la o specialitate militară la alta. Obținerea unei asemenea distincții, meritorii atrage uneori după ea o promovare în funcție și întotdeauna o creștere neînsemnată a solde.

Artileria este arma destinată pentru sprijinul cu foc al operațiilor forțelor luptătoare, constituind mijlocul principal de lovire cu foc a obiectivelor terestre și de la suprafața apei. Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la forţele militare convenţionale în Europa stipulează că: termenul artilerie înseamnă sistemele de mare calibru capabile să lovească obiective terestre, în primul rând prin executarea de foc indirect. Asemenea sisteme de artilerie asigură sprijinul de bază cu foc indirect pentru formațiunile de arme întrunite. Sistemele de artilerie de mare calibru sunt tunurile, obuzierele, piesele de artilerie combinând caracteristici de tunuri și de obuziere, aruncătoarele și sistemele multiple de lansare proiectile reactive cu calibru de 100 mm și mai mare.

Ca armă artileria si rachetele antiaeriene reprezinta produsul secolului trecut si, ca urmare, istoria sa de noua decenii de existenta, în care cuvântul de ordine a fost “mentinerea linistii aeriene a tarii”, prezinta sub diferite forme, evolutia de ansamblu a artei militare si tehnicii consemnata în aceasta perioada pe plan national si international. Evolutia este reflectata, în cazul de fata, prin înbogatirea continua a caracteristicilor tehnico-tactice ale mijloacelor de lupta specifice si a procedeelor de întrebuintare în lupta. Ziua de 15 august 1916 – zi în care s-au pus temeliile unei arme de mare viitor, a fost un început firesc, cu nimic diferit de orice început, dar care a generat o bogată tradiţie de luptă şi o evoluţie semnificativă. Apariţia în anul 1916, în structura armatei române a primelor entităţi specializate în lupta contra aeronavelor a consemnat, în mod firesc, apariţia artileriei antiaeriene ca gen de armă de sine stătător, cu rol, misiuni şi structură specifice.

Mihail Enescu - Director general al Casei centrale de asigurări sociale

Zece ani de muncă pentru binele și propășirea

clasei muncitoare din România 1923 - 1933

În afară de datele citite pe această medalie nu am găsit alte informații (poze) despre personalitatea lui Mihail Enescu sau a instituției pe care a condus-o (Casa centrală a asigurărilor sociale). Dacă cineva ar putea să mă ajute cu vreo informație în acest sens i-aș fi sincer recunoscător.

___________ooOoo___________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ

ÎN LIMBA MAGHIARĂ

DIN DOMENIUL BANCAR