Epaminonda's Blog.....: TABLETA CU ȘTIRI NECONVENȚIONALE

D’ALE POLITICIENILOR

SAU

CULEGEM CE AM SEMĂNAT

EMIL BOC – P.D.L:

"La 31 martie, se vor da primele permisuri

pentru micul trafic de frontieră."

TRĂIAN BĂSESCU - către jurnalişti:

"Sunt mai sănătos decât toți patronii voştri la un loc,

şi la minte, şi la corp."

CRIN ANTONESCU – P.N.L.:

"Nu vreau să fiu preşedintele unui partid care,

să spun așa, are vreun sex incert pe scena politică."

***

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

Charles Haddon Spurgeon

preot britanic (1834 - 1892)

Și melcul, prin perseverență, a ajuns pe arcă.
Modestia înseamnă să faci o estimare corectă a propriei persoane.
Nu cât avem ci cât de mult ne bucurăm de ce avem, aceasta este fericirea.

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII
ȘI INSIGNE DIN JUDEȚUL ARAD

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Formația civilă de pompieri a orașului Curtici

111 ani * 1886 - 1987

Curtici este un oraș în județul Arad, România, situat la o distanță de 17 kilometri față de municipiul reședință de județ Arad. Orașul este amplasat în partea vestică a județului și este cel mai important punct de legătură pe calea ferată cu Europa centrală și de vest al României, având o populație de aproximativ 7500 de locuitori. Prima atestare documentară a orașului Curtici datează din secolul al XVI-lea, respectiv din anul 1519, iar din 16 februarie 1968 localitatea este ridicată la rangul de oraș. În perioada interbelică a purtat temporar denumirea "Decebal", dată de autoritățile române. Sus am postat stema actuală și o poză a Gării - Curtici.

Insignă - Liceul Chișineu Criș 1774 - 1974

Chișineu-Criș este un oraș în județul Arad, România, situat în partea de nord-vest a județului, la 43 kilometri față de municipiul Arad și la 72 de kilometri față de municipiul Oradea. Conform recensământului din anul 2011, orașul Chișineu-Criș avea o populație de 7987 locuitori. Descoperirile arheologice au scos la lumină urme de locuire aparținătoare unor perioade istorice datate cu mult înaintea atestării documentare a orașului care aparține anilor 1202 – 1203 când așezarea a fost menționată sub denumirea de Jeneusol.

Documentele din Cancelaria Aulică din Viena din anul 1771 cuprind propuneri pentru înfiinţarea de şcoli la Chişineu-Criş, Ineu, Pâncota, fapt ce se va realiza la Chişineu-Criş în anul 1774. Conform sistemului epocii, în Chişineu-Criş a existat învăţământ românesc pe lângă biserici. În anul şcolar 1880-1881, localitatea Chişineu-Criş era în plină dezvoltare, având rolul de centru coordonator în domeniul învăţământului. În perioada 1895-1897 este clădită şcoala din Piaţa Avram Iancu, clădire în care se vor desfăşura cursurile şcolii primare reorganizată după actul Unirii de la 1918. Din anul 1933 ia fiinţă şcoala primară de ucenici din Chişineu-Criş. În anul 1948 se înfiinţează la Chişineu-Criş Gimnaziul Unic de Stat, iar în anul 1957 se pun bazele Liceului de cultură generală. În anul 1962 ia fiintă şcoala profesională de pe lângă S.M.T. Chişineu- Criş care pregătea mecanici agricoli, iar mai târziu mecanici utilaje îmbunătățiri funciare. În anul 1969 se dă în folosinţă clădirea Liceului de pe strada Primăverii nr. 3-5. În anul 1975 s-au sărbătorit 200 de ani de învăţământ românesc la Chişineu-Criş. În cadrul Liceului a funcţionat o secţie cu limba de predare maghiară, cu clasele I-VIII. Începând din martie 2000, Liceul Teoretic din Chişineu-Criş a fuzionat cu Grupul Şcolar Agricol din localitate şi a devenit Grupul Şcolar "Mihai Veliciu" Chişineu-Criş. În septembrie 2003 se scindează Grupul Şcolar în Liceul Teoretic "Mihai Veliciu" Chişineu-Criş şi Grupul Şcolar Agricol Chişineu-Criş.

Patronul spiritual al şcolii, Mihai Veliciu (1846 - 1921), originar din Chișineu-Criș, s-a remarcat în "generaţia memorandiştilor arădeni", remarcabilă prin vigoarea şi consecvenţa atitudinilor politice în lupta de eliberare naţională. În slujba şcolii, generaţii de educatoare, învăţători şi profesori au contribuit cu priceperea, măiestria şi darul pedagogic la formarea atâtor generaţii de elevi, deveniţi azi oameni cu care localitatea se mândreşte.

Insignă vânătoare - Pereg (fazan)

Începuturile organizării vânătoreşti din România, în asociaţii vânătoreşti locale, datează din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Prima societate autentică de vânătoare a fost înregistrată în România, la Bucureşti, în anul 1870. A urmat constituirea altor şi altor societăţi locale de vânătoare, după preocupările europene în domeniu, din acea perioadă. Dintre noile societăţi de vânătoare înfiinţate, reamintim doar „Uniunea Vânătorilor din Braşov” şi „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, ambele fondate în acelaşi an, 1883. Chiar dacă începuturile organizării vânătoreşti din ţara noastră au devansat, la acea vreme, multe iniţiative similare din alte ţări europene, constituirea unei Uniuni Naţionale a Vânătorilor din România a întârziat ceva mai mult, până după Marea Unire. De abia atunci, reprezentanţii societăţilor de vânători din fostele provincii româneşti au lansat ideea constituirii unei singure Uniuni Generale a Vânătorilor, ca entitate naţională de intervenţie eficientă pe lângă autorităţi, în scopul susţinerii intereselor comune ale tuturor vânătorilor din ţara noastră. Dar se vroia ceva mai mult. Se dorea ca Uniunea să devină purtătoarea idealurilor vânătoreşti din România, întru înnobilarea pasiuni vânătorilor, prin ridicarea nivelului de instruire a acestora şi prin exercitarea vânătorii în deplină sportivitate, numai acolo unde, când şi cum permitea legea. De la idee până la faptă nu rămăsese decât un pas. Premisele erau deja create, prin înfiinţarea la Sibiu, imediat după Primul Război Mondial, a „Reuniunii Vânătorilor pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal”. Entuziasmaţi de acelaşi ideal, se constituia, şi la Bucureşti, în 5-7 iunie 1919, „Uniunea Generală a Vânătorilor”. În Bucovina, la Cernăuţi, fiinţa, după cum s-a precizat deja, „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina” (Jagdschutzverein). Constituirea unei singure Uniuni Naţionale a Vânătorilor în anul 1921, pe când fuziunea „Uniunii Generale a Vânătorilor” cu „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” era ca şi realizată, s-a amânat din cauza unui incident, cunoscut sub denumirea de „incidentul Scraba”, care a pus în pericol, pentru moment, realizarea unirii. Totuşi, în 26 mai 1922, cu ocazia unei Adunări Generale Extraordinare a Uniunii Generale a Vânătorilor, la care au participat delegaţi ai societăţilor de vânătoare din întreaga ţară, ai „Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” şi ai „Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, s-a decis, în sfârşit, fuziunea.

Data de 5 iunie 1919 reprezintă aşadar momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. În anul 1948, cunoscut ca an al unor profunde transformări politice impuse din exterior, Uniunea Generală a Vânătorilor din România a fost desfiinţată, în locul acesteia fiind înfiinţată, prin Decretul 211/1948, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România (A.G.V.R.), persoană juridică, de utilitate publică. Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a moştenit astfel, prin lege, membrii, patrimoniul privat, precum şi celelalte drepturi şi obligaţii ale fostei Uniuni Generale a Vânătorilor din România, fiind succesoarea de drept a acesteia.În anul 1953, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a fost transformată, prin H.C.M. nr. 3126/1953, în Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.), alipindu-i-se acesteia şi asociaţiile şi societăţile private de pescari sportivi. În concordanţă cu împărţirea teritorială din acea perioadă, membri vânători şi pescari sportiv ai A.G.V.P.S. din România erau organizaţi în filiale regionale cu personalitate juridică, la rândul lor împărţite în filiale raionale. Caracterul asociaţiei şi al patrimoniului acesteia a rămas, în continuare, 100% privat. Aici admiri sigla AGVPS din România. A urmat anul 1968, care, prin noua împărţire administrativ-teritorială a ţării în judeţe, a determinat o nouă reorganizare a A.G.V.P.S. din România, de această dată în asociaţii judeţene (39) şi din municipiul Bucureşti (6) ale vânătorilor şi pescarilor sportivi. Reorganizarea a avut loc ca urmare a unor dispoziţii administrative, în condiţiile respectării întocmai a prevederilor Decretului nr. 31/1954. Toate reglementările legale, care au urmat cu privire la vânătoare, la pescuitul sportiv şi la portul armelor au nominalizat consecvent şi au instituţionalizat astfel A.G.V.P.S. din România, fiind mai apoi definită cu claritate, prin prevederile Legii nr. 26/1976, ca „organizaţie obştească, cu personalitate juridică şi cu statut propriu”.

Insignă vânătoare - Pereg (iepure)

Peregu Mare (în maghiară: Németpereg, în germană: Deutschpereg) este o comună din județul Arad, provincia istorică Transilvania, România. Această comună are aproximativ 1600 de locuitori și are în componență două sate; Peregu Mare și Peregu Mic. Aici etniile și religiile conviețuiesc pașnic neexistând o religie sau etnie majoritară. Sus am postat o poză cu biserica catolică din Peregu Mare (județul Arad).

Campionatele județene R.P.R. 1950 (Republica Populară Română)

Comitetul pentru cultură fizică și sport - Arad

Natația este un sport nautic și disciplină sportivă în care sportivii se întrec în mai multe probe care implică deplasarea în apă prin înot. Natația cuprinde mai multe ramuri sportive: înotul sportiv, polo pe apă, sărituri în apă și înot sincron. Pe lângă aceste ramuri ale natației ar mai putea fi incluse și altele, cum ar fi: înotul de fond (maratonul nautic), înotul subacvatic, înot masters. Unele probe de înot sunt incluse și în competițiile de triatlon și pentatlon modern.

Campionatul de fond

Comitetul pentru cultură fizică și sport 1950 Arad

Înotul este mișcarea de deplasare a oamenilor sau animalelor prin apă, de obicei fără niciun fel de asistență. Tipurile sau stilurile de înot sunt craul, bras, fluture sau spate, dar și anumite derivate ale acestora, de exemplu bras lung, spate dublu etc.

Insigna - Filarmonica de stat Arad 1948 - 1958

Aradul este un vechi centru cultural al României cu o tradiţie muzicală îndelungată şi semnificativă. Încă din anul 1833 este atestată înfiinţarea unui Conservator, al şaselea din Europa, care instituţionalizează un învăţământ muzical de specialitate. Evenimentele culturale din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au un caracter discontinuu, sunt consemnate însă concerte de mare valoare în cadrul cărora au evoluat pentru iubitorii de muzică ai oraşului unele din cele mai mari personalităţi ale timpului: Franz Liszt - 1846, Johann Strauss – 1847, Anton Rubinstein – 1867, Pablo Sarasate şi Henry Wieniawski – 1877, Johannes Brahms şi Josef Joachim - 1879, iar mai apoi Pablo Casals – 1916, George Enescu – 1922, 1931, 1943, Bela Bartok – 1924, 1926, Zoltan Kodaly – 1394, etc. Istoria culturală a oraşului, consemnează, în anul 1890, fondarea Societăţii Filarmonice, veritabilă instituţie de concerte cu orchestră şi cor, cu programe elaborate şi ambiţioase, iar în anul 1913 se finalizează construcţia clădirii Palatului Cultural, lăcaş de cultură în care, la 24 octombrie 1913, are loc concertul de inaugurare.

Insignă - Filarmonica Arad 1890 - 1990

Evenimentele mondiale din prima jumatate a secolului XX, diluează activitatea culturală a Aradului, viaţa concertistică reluându-se într-o formă stabilă şi definitivă în 1948, odată cu constituirea Filarmonicii de Stat. Orchestrei simfonice i se adaugă la scurt timp un cor academic şi o formaţie de muzică populară. De-a lungul anilor ansamblul simfonic i-a avut la pupitru ca dirijori permanenţi pe Nicolae Brânzeu, Nicolae Boboc, Jan Hugo Huss, Eliodor Rău, Victor Golescu şi Ion Marin. Dorin Frandeş şi Cristian George Neagu girează activitatea simfonică în prezent. Pregatit pentru primele sale aparitii de profesorul Adrian Demian, corul academic a avut ca mentori muzicieni precum Kurt Mild, Anatol Goreaev, Paul Paradenco, Iovan Miclea, Doru Şerban. Activitatea ambelor formaţii a cunoscut o continuă perfecţionare prin diversificarea şi dezvoltarea repertoriului, prin numărul mare de prime audiţii din repertoriul universal şi autohton, prin colaborarea cu un foarte mare numar de artişti de prima valoare din tara si de peste hotare. In cadrul Filarmonicii de stat din Arad a fost susţinută şi o bogată activitate camerală. Muzicieni de elită ai orchestrei simfonice au optat pentru formule mai mult sau mai puţin convenţionale, formând diverse ansambluri camerale, cvartete de coarde, trio sau cvintet de suflători, cvintet cu pian, septet, octet, dixtuor sau orchestră de cameră. Începând cu anul 1948 activitatea artistică se desfăşoară în stagiuni continue a câte zece luni (septembrie - iunie) cu o ritmicitate de cel puţin un concert pe săptămână, fiecare având un alt repertoriu şi alti protagonişti. De asemenea au loc concerte vocal simfonice, nu numai în Sala Palatului Cultural, spaţiul cu cea mai bună acustică din această parte a Europei, ci şi în alte locaţii care se pretează interpretării muzicale, în special în marile biserici ale Aradului. Pe parcursul existenţei sale, Filarmonica a reuşit să satisfacă nevoile culturale ale unui spaţiu geografic extins, depăşind de fiecare dată când a fost nevoie limitele oraşului Arad. Din anul 1973 atât orchestra simfonică cât şi corul concertează peste hotare: Olanda, Polonia, Germania, Elveţia, Italia, Ungaria, Spania, Austria, SUA. Sus am postat Palatul Culturii din Arad, locul unde se desfășoară aproape toate concertele susținute de către Filarmonica de stat Arad.

Municipiul Arad este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Arad, situat pe cursul inferior al râului Mureş, în vestul României. El numără aproximativ 150000 de locuitori. Municipiul Arad constituie pentru vestul României un punct important în ceea ce privește industria, și este de asemenea un nod important în transporturile feroviare, rutiere, având și aeroport. Istoria Aradului este una îndelungată care începe cu primele așezări umane pe actuala vatră a orașului, în nordul râului Mureș și mai apoi cu apariția primei cetăți de pământ situată la Vladimirescu, în jurul secolului al X-lea. Prima atestare documentară a zonei Aradului ne parvine din anul 1028. Sus am postat drapelul şi stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Arad iar dedesubt am postat fotografii ale câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura arădeană.

Teatrul clasic Ioan Slavici

Prefectura

Primăria

Palatul de Justiție

Palatul Szantay

Cetatea

Biserica romano - catolică

Catedrala ortodoxă Sf.Ioan Botezătorul

Gara

Bulevardul Republicii

Banca națională

Biserica Minoriților

Memorialul

Poarta castel a orașului

Hotelul Central

Trimiteri poștale ilustrate

Județul Arad este situat în vestul României și cuprinde teritorii din Crişana şi Banat. Județul se întinde de o parte și de alta a râurilor Mureș și Crișul Alb. Județul se întinde pe o suprafață de 7754 kilometri pătrați, numără aproximativ 460000 de locuitori și are reședința în orașul cu același nume. Din punct de vedere administrativ județul se compune din; 1 municipiu - Arad, 9 orașe - Pecica, Sântana, Vladimirescu, Lipova, Ineu, Chișineu - Criș, Nădlac, Curtici, Pâncota, Sebiș și 68 de comune. Sus am postat drapelul, harta şi stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului Arad, iar dedesubt pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură dar și alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri.