Epaminonda's Blog.....: MONOGRAFIA BUZĂU

Continui să vă prezint aici și alte monumente (mai noi sau mai vechi) ale arhitecturii urbanistice și peisagistice buzoiene:
1. Statuia “Femeie” este opera artistului plastic Gheorghe Coman și inițial a fost amplasată în fața Spitalului Județean Buzău.

Gheorghe Coman, născut în 1925 la Ploieşti – decedat la 9 august 2005 în Bucureşti, a absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucureşti şi a fost preşedintele filialelor Uniunii Artiştilor Plastici din Ploieşti (din 1951) şi din Buzău (din 1968).

A fost iniţiatorul Taberei de sculptură în aer liber de la Măgura (desfăşurată timp de 16 ediţii, între1970-1985. Tabăra de Sculptură în aer liber de la Măgura, considerată "Barbizonul sculpturii româneşti", are 256 de lucrări realizate din piatră timp de 16 ediţii, în perioada 1970-1985, de peste 200 de artişti plastici reprezentativi din ţara noastră. Alte lucrări ale acestui mare artist plastic român sunt:

celebrul bust al lui Caragiale din centrul municipiului Ploiești
obeliscul din parcul buzoian Crâng
monumentul Fântâna lui Mihai Viteazu din satul Ciuta - Buzău

Gheorghe Coman s-a remarcat, de asemenea, printr-un gest de mare probitate morală, refuzând o comandă foarte promițătoare sub raport pecuniar, de a prezenta figura dominantă a așa-numitei ,,epoci de aur" – Nicolae Ceaușescu-, lucrare preluată ulterior de alt sculptor.
2. Monumentul “Zburătorul” este opera artistului plastic Pavel Bucur.

El s-a născut la Bistrita în anul 1945 și a decedat la data de 26 septembrie 2015.

A absolvit Liceul de Arte Plastice din Cluj (1965) şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucuresti, sectia Sculptură, clasa profesorului Ion Lucian Murnu (1971). A participat la peste 100 de expozitii nationale, zeci de expozitii internationale şi a realizat peste 40 de expoziţii personale în România, dar şi în Germania, Italia, Franţa, Polonia, Elveţia, Spania. Din anul 1970 este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. A luat parte la sesiunile Taberei de sculptură de la Măgura, Buzău. Tema zborului a rămas una dintre constantele producţiei sale artistice, cu seria de lucrări „Înaripate”, „Victorii” şi „Icar”.
3. Pentru prima dată o Baie publică la Buzău este menţionată în schiţa topografică a oraşului la 1830, realizată în 1890 de Basil Iorgulescu. Baia turcească se găsea atunci pe locul unde mai târziu s-a construit Sinagoga. O altă baie publică, proprietate a lui Pavel Cătănescu, este menţionată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1922 este menţionată Baia Centrală, situată în spatele Şcolii Comunităţii evreieşti, din strada Alexandru Marghiloman.

În 1936 a fost constituită Societatea Anonimă „Băile comunale Buzău”, în memorial întocmit către Primărie menţionându-se că pentru cei 40000 de locuitori ai oraşului baia existentă era insuficientă. Noua baie comunală a fost construită între 1936-1938, în locul unor prăvălii ale Spitalului Gârlași și a fost inaugurată oficial la 17 februarie 1940. Planurile clădirii au fost întocmite de marele arhitect Duiliu Marcu, din București, lucrările fiind supravegheate de Dimitrie Glodeanu și inginerul Alexandru Georgescu.

Arhitectul Duiliu Marcu (1885-1966) a studiat la Şcoala de Arte Frumoase din Paris. A fost profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, membru titular (din 1955) al Academiei Române şi președinte de onoare a Uniunii Arhitecților din România. A îmbinat tradiţia arhitecturii naţionale cu arhitectura modernă. Între 1912-1913 a participat, alături de arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti, la construcţia Universităţii Bucureşti. A fost unul dintre arhitecţii proeminenţi și prolifici ai României interbelice, proiectând o serie de edificii de referinţă: Politehnica și Teatrul din Timișoara, Palatul Elisabeta, Palatul CFR, Palatul Monopolurilor de Stat, Biblioteca Academiei Române, Academia Militară și Palatul Victoria din București. În Buzău arhitectul Duiliu Marcu a mai proiectat Piața „Avocat Stan Săraru” din Buzău şi probabil Pavilionul Învăţământ al Şcolii de aviaţie de la Ziliştea-Boboc Buzău.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

OAIA - BRAND NAȚIONAL

OPINIE PUBLICĂ - Mihai Frunză

UN CAREU

DE DEFINIȚII REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx___________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL SATU MARE

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

C.F.R. - A 100-a Aniversare a stației C.F.R. Satu Mare

100 * 1871 - 1971

Prima gară din orașul Satu Mare s-a construit în anul 1870, dar din cauza dimensiunilor necorespunzătoare, edificiul a fost înlocuit în 1899 cu actuala clădire. Clădirea având o lungime de 120 metri păstrează caracteristicile arhitecturale ale gărilor construite în timpul monarhiei. Clădirea cu o arhitectură extrem de modernă pentru standardele acelei vremi, urma un plan tipic edificiilor de acest gen din oraşele Transilvaniei vestice. Gara, construită din cărămidă, caracterizată de simetrie planimetrică, poartă amprenta stilului neo-clasic. Corpurile de clădire structurate pe două niveluri, dintre care cel aflat în plan central găzduieşte intrarea principală, alternează cu porţiuni de un singur nivel. În extremele superioare ale corpurilor mai înalte sunt aplicate medalioane în relief, reprezentând figuri umane. Ornamentele se reduc la cornişe, sub formă de arcade la nivelul ferestrelor, şi reprezentând motivul funiei sub acoperişul porţiunilor cu etaj. Gara din Satu Mare a fost construită de arhitectul maghiar Pfaff Ferenc, care a construit o sumedenie de gări în imperiul austro-ungar. Azi gara a ajuns la un nivel ridicat de degradare şi ar avea urgentă nevoie de reabilitare. Pe lângă faptul că este învechită, are pereţii scorojiţi atât în exterior, dar mai ales în interior, cu bucăţi de tavan căzute şi alte porţiuni care stau să cadă, transformându-se într-un real pericol pentru călători. Ultimele renovări la staţia CF Satu Mare au fost efectuate în anul 1985. Tot atunci a fost renovat exteriorul clădirii şi peroanele de pe liniile I, II şi III. Au trecut 28 de ani, timp în care nu a fost realizată nicio investiţie, chiar dacă clădirea este una de patrimoniu, iar starea de degradare este evidentă.

Căile Ferate Române (CFR) este compania națională de transport feroviar a României. CFR administrează infrastructura, transportul de călători și marfă pe calea ferată din țară. Rețeaua este integrată semnificativ cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii paneuropene de transport de pasageri și marfă. CFR, ca instituție, a fost fondată în anul 1880, după ce prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în anul 1854. Prima cale ferată din lume s-a inaugurat în data de 15 septembrie 1850 în Anglia, între oraşele Liverpoool şi Manchester. Pe actualul teritoriu românesc prima linie a fost deschisă pe data de 20 august 1854 și făcea legătura între Oraviţa şi Baziaş.Linia, având o lungime de 62,5 km, a fost folosită inițial doar pentru transportul cărbunelui. De la 12 ianuarie 1855 linia a fost administrată de Căile Ferate Austriece, Banatul fiind în acel timp parte a imperiului austriac. După diverse îmbunătățiri tehnice la linie în următoarele luni, relația Oravița - Baziaș a fost deschisă pentru traficul de pasageri la data de 1 noiembrie 1856. Pe data de 1 septembrie 1865, compania engleză John Trevor-Barkley a început construcția liniei ferate Bucureşti - Giurgiu, date în folosinţă în dat de 26 august 1869. În septembrie 1866 Parlamentul României a aprobat construcția unei linii ferate de 915 km, de la Vârciorova (malul Dunării - judeţul Mehedinţi de astăzi) până în oraşul moldovenesc Roman, trecând prin Piteşti, Bucureşti, Buzău, Brăila, Galaţi, şi Tecuci. Costul construcției era la acel timp de 270000 de franci de aur pe kilometru și construcția a fost încredințată consorțiului german Strousberg. Linia a fost deschisă în mai multe faze - prima parte, Piteşti - Roman a fost deschisă la 13 septembrie 1872, iar partea Varciorova - Pitești pe 9 mai 1878. Compania națională CFR se compune din opt Sucursale Regionale de Cale Ferată, cu sedii în București, Craiova, Timișoara, Cluj, Brașov, Iași, Galați și Constanța. În cadrul programului de restrucutrarea a Companiei naționale CFR se are în vedere o organizare nouă, pe patru regionale, prin desființarea regionalelor CFR Galați, Constanța, Craiova și Brașov. Sus am postat logo-ul C.F.R. precum și o modernă și puternică locomotivă realizată de către economia românească.

Forum 1973 - Livada - Satu Mare

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8 -14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist.

La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea Asociațiilor de Elevi din România.

Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe-atunci Palatul Cultural Gh. Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier.

În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist. CC al PCR va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației).

În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri.

În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia.

Organizația Pionierilor educa școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului."

Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor.” Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sînt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul Naţional al Copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”.

Livada, mai demult Șarchiuz, (în limba maghiară - Sárköz, în limba germană - Wiesenhaid) este un oraș în județul Satu Mare care mai include și satele: Adrian, Dumbrava și Livada Mică. Localitatea a primit statutul de oraș la data de 21 iulie 2006. La recensământul din anul 2011 orașul număra 6773 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 34,48%, maghiari – 59,53%, romi - 3,11% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Livada astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 28,65%, romano catolici – 25,89%, reformați – 16,35%, greco catolici – 24,42% și restul – nedeclarată sau altă religie. Câteva dintre atracțiile turistice ale orașului sunt: Castelul Vecsey, construit în anul 1760, un remarcabil exemplu de arhitectură barocă, de plan dreptunghiular, pe trei nivele, cu o mică curte interioară, Biserica reformată-calvină (din anul 1457), deși afectată de intervențiile din 1779, păstrează în cea mai mare parte arhitectura și decorația gotică, de plan dreptunghiular, cu cor decroșat și absidă poligonală și Biserica greco-catolică.

UNIO - Satu Mare

Istoria firmei UNIO începe la 19 septembrie 1911, când, pe locul actual al întreprinderii, ia fiinţă „Fabrica de Produse de Tâmplărie şi Comerţ de lemne – Societate pe acţiuni Satu Mare”. Producţia de bază a acestei unităţi economice era axată pe lucrări de tâmplărie şi comerţ forestier. În primii 10 ani întreprinderea a cunoscut nu numai o diversificare a activităţii productive şi o metamorfoză a denumirii, dar a ajuns chiar la faliment în timpul primului război mondial, când este acaparată de un trust bancar care îi dă denumirea de „UNIO”. În 1921, întreprinderea îşi măreşte spaţiile de producţie cu un mic atelier de reparat vagoane după care îşi schimbă numele în „UNIO - Fabrica de Vagoane - Societate pe acţiuni Satu Mare”, în urma încheierii unui contract cu Căile Ferate Române pentru repararea vagoanelor de cale ferată îngustă.

În anul 1927 „UNIO” începe fabricarea unor tipuri noi de vagoane de marfă şi de persoane, cum sunt: vagoanele pe 4 osii, în premieră pe ţară, şi vagoanele tip „Pullman” din care se livrează în acel an 20 de bucăţi. La 10 iulie 1935, sediul principal al ,,UNIO”, se mută la Bucureşti, iar sediul secundar rămâne la Satu Mare. La 31 iulie 1937, ,,UNIO - Fabrica de vagoane SA” din Satu Mare îşi încetează activitatea. Utilajele, instalaţiile şi parţile demontabile ale construcţiilor industriale sunt valorificate la ,,ASTRA” Arad şi la alte întreprinderi din Braşov şi Bucureşti. În anul 1938, un grup de întreprinzători constituie din nou la Satu Mare ,,Uzinele Metal UNION - Societate pe acţiuni Satu Mare”. Obiectul de activitate era executarea lucrărilor din metal. În urma Dictatului de la Viena din vara anului 1940 oraşul Satu Mare devine un centru militar horthyst. Terenul fostei fabrici ,,UNION” este utilizat în scopuri militare, iar în clădirile rămase se fabricau barăci pentru armată.

În anul 1944, când armatele române se îndreptau victorioase spre Satu Mare şi Carei, armatele hitleriste şi horthyste au demontat şi au transportat toate utilajele, iar clădirile au fost minate şi distruse în întregime. După eliberare, locuitorii oraşului înfiinţează prima întreprindere productivă din nord-vestul ţării, în februarie 1945, cu denumirea ,,UNIO” – Cooperativă a muncitorilor pentru fabricarea vagoanelor, articolelor de metal şi lemn Satu Mare. În anul 1947, întrucât cererea de reparaţii vagoane scade, se hotărăşte trecerea la fabricarea unor maşini-unelte necesare atât autodotării fabricii, cât şi pentru alte întreprinderi din această parte a ţării. Astfel, în 1947 se fabrică şi se omologhează 10 strunguri ,,UNIO” tip I, apoi se fabrică tipurile II şi III. Totodată, se produc unelte şi maşini agricole. În vederea creşterii calificării forţei de muncă, în septembrie 1948 se înfiinţează şcoala profesională, care ulterior este denumită Grupul Şcolar UNIO. În 1950, firma devine: ,,UNIO - Fabrica de vagoane, maşini-unelte şi maşini agricole”. În perioada 1951-1960, creşte capacitatea de producţie. Se dau în folosinţă staţia de transformatori, atelierul de prelucrări mecanice pentru vagoane, o parte a halei de mecanică grea. Se construieşte Fabrica de oxigen şi se amenajează cantina fabricii, clubul muncitoresc şi dispensarul medical. Numărul angajaţilor creşte de la 1200 în 1950, la peste 2300 în 1960. Din anul 1958, datorită dezvoltării, Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini transformă Fabrica ,,UNIO” din punct de vedere organizatoric în ,,Uzina UNIO” Satu Mare. Perioada 1961-1965 creează condiţii sporite dezvoltării întreprinderii datorită racordării oraşului Satu Mare la sistemul energetic naţional, a alimentării cu gaz metan şi aplicării pe scară tot mai largă a tehnologiilor avansate. Modul în care a evoluat întreprinderea în perioada 1966-1970 poate fi sintetizat într-un singur fapt: întreaga producţie a anului 1948 s-a realizat în anul 1970 în numai 2 zile. În perioada anilor 1971-1975 întreprinderea a cunoscut ritmul cel mai înalt de dezvoltare a capacităţilor şi forţelor de producţie. Investiţiile s-au materializat într-o nouă secţie de utilaje tehnologice şi transportoare, în dezvoltarea şi dotarea secţiei de utilaj minier, a secţiilor de turnătorie şi forjă, precum şi a laboratorului uzinal pentru încercări fizice, mecanice şi chimice. În perioada 1976-1980 s-au creat încă două fabrici, filiale ale întreprinderii ,,UNIO”, în oraşele Carei şi Negreşti-Oaş, ale căror investiţii au început pentru o capacitate de 15.800 tone/an piese turnate din fontă la Carei şi, respectiv, 25000 tone/an utilaj minier la Negreşti Oaş. În perioada 1980, UNIO era în măsura să preia lucrări complexe de linii tehnologice pentru industria minieră şi transport continuu, după concepţie proprie sau după documentaţia beneficiarilor. Datorită realizărilor, UNIO a devenit cunoscută şi pe pieţele externe în peste 35 ţări, din 4 continente ale lumii. În perioada 1983-1984 întreprinderea a făcut eforturi deosebite pentru a adapta gama de locomotive electrice livrând un lot de 26 locomotive în Bolivia. De rezultatele probelor acestor locomotive a depins în mare măsură pătrunderea produselor UNIO pe piaţa sud-americană. În paralel, UNIO a avut colaborări spectaculoase cu firme renumite pe plan mondial, participând la realizarea proiectelor acestora în România: RENAULT - Uzina de automobile DACIA, CITROEN - Uzina de automobile OLTCIT, ANSALDO -Centrala nucleară Cernavodă, TAKRAF - Excavatoare miniere, NISHO IWAI - Oţelinox Târgovişte. După 1990 UNIO s-a orientat cu toate forţele spre piaţa externă, în special piaţa europeană. După o perioadă de adaptare s-a reuşit dezvoltarea unor relaţii de colaborare pe termen lung cu parteneri cu renume mondial: Siemens, Komatsu, Thyssen Krupp, Deutsche Babcock, Komatsu, Flender AG, Michael Weinig AG, Homag AG, General Electric, Ingersoll Rand, Kuka, Technip Coflexip. Începând cu anul 2000, după privatizarea întreprinderii, a început un program susţinut de retehnologizare prin implementarea de tehnologii de ultimă oră în secţiile de debitare, prelucrare mecanică, sudură, danturare, tratament termic, protecţia suprafeţelor şi control. S-au creat astfel linii specializate în care se realizează produse destinate mai ales pieţei vest-europene. Cu peste 1000 de angajaţi, UNIO este capabilă să realizeze proiecte complexe şi de mare anvergură ce cuprind operaţii de prelucrare şi asamblare mecanică, instalaţii hidraulice, pneumatice şi electrice, montaj şi punere în funcţiune şi service. Peste 70% din producţie este destinată pieţelor externe, în special pentru clienţi din Germania, Olanda, Franta, Italia, Anglia, Austria. La baza acestor noi relaţii au stat principalele atuuri ale lui UNIO: experienţa şi buna pregătire a angajaţilor, flexibilitatea în asimilarea de know-how, capacităţile şi posibilităţile tehnologice, calitatea produselor la nivelul standardelor ISO 9001:2000, satisfacerea exigenţelor clienţilor şi poziţia geografică. Strategia de dezvoltare pe termen lung elaborată de Consiliul de Administraţie are ca şi componentă principală întărirea poziţiei de lider pe piaţa producătorilor de echipamente de transport pe flux. Sunt vizate atât dezvoltarea de produs de client. Piaţa pieselor de schimb pentru aceste produse este foarte importantă, UNIO deţinând linii de fabricaţie pentru cele mai solicitate componente. O altă direcţie vizează execuţia de instalaţii şi echipamente complexe pe baza proiectelor beneficiarilor. Oportunităţi deosebite se regăsesc pe piaţa echipamentelor din industria navala, metalurgie şi de asamblare a automobilelor. Un avantaj important recunoscut de beneficiari este existenţa pe aceeaşi platformă atât a secţiilor pregătitoare (debitare, forjă, turnătorie, prelucrări mecanice, danturări) cât şi a secţiilor de producţie (asamblări sudate, montaj, protecţia suprafeţelor, control tehnic). Personalul specializat în instalaţii mecanice, hidraulice, pneumatice şi electrice asigură lucrările de montaj la beneficiar, punere în funcţiune şi service. Pentru menţinerea unei încărcări continue a tuturor capacităţilor de producţie s-au pus bazele unor contracte pentru livrarea de componente şi subansamble pentru instalaţiile şi maşinile realizate de clienţi, după documentaţia acestora, pe următoarele segmente de piaţă: maşini de prelucrarea lemnului, reductoare, trolii, excavatoare, turbine, ventilatoare, macarale, tractoare. Sediul central al uzinei Unio este situat pe Bulevardul Lucian Blaga, nr. 35, Satu Mare.

Balcaniada junioare 1971 baschet

R.S.România - Satu Mare

Piesa de mai sus este medalie sportivă din anul 1971 ce s-a distribuit participanților la Balcaniada de baschet juniori care a avut loc în municipiul Satu Mare.

Balcaniada este o competiție ce se organizează în diverse sporturi cu participarea sportivilor din țările balcanice. Statele balcanice propriu zise sunt: Albania, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Kosovo, Macedonia de Nord, Muntenegru și Serbia. Adeseori la competiție sunt invitate și alte state învecinate Peninsulei Balcanice: Italia, Republica Moldova, România, Slovenia și Turcia.

Baschetul este unul dintre cele mai răspândite sporturi de echipă din lume; se caracterizează prin finețea, precizia și fantezia exercițiilor tehnice și tactice, prin talia înaltă și calitățile fizice deosebite ale sportivilor, toate acestea implicate într-o luptă sportivă care pretinde spirit de echipă și de sacrificiu, inteligență și rezistență nervoasă. Punctele sunt marcate prin aruncarea mingii (ochire) prin coș de sus; echipa care acumulează mai multe puncte la sfârșitul jocului câștigă. Mingea poate fi făcută să înainteze pe teren prin driblare sau pasând-o altor coechipieri. Actele fizice nesportive sunt penalizate și există restricții asupra modului în care este folosită mingea. De-a lungul timpului, în baschet s-au dezvoltat tehnicile obișnuite de ochire, pasare și driblare, dar și de poziționare a jucătorilor, precum și structurile ofensive și defensive. De obicei, jucătorii cei mai înalți vor ocupa centrul sau una dintre cele două poziții de înaintare, iar jucătorii mai mici de statură sau cei care au viteză și cele mai bune abilități de mânuire a mingii, vor ocupa poziția de pază. În timp ce baschetul competițional are niște reguli bine stabilite, numeroase variante de baschet s-au dezvoltat pentru jocurile ocazionale. În anumite țări, baschetul este un sport popular, cu mulți spectatori.

Cea mai importantă şi cunoscută clădire secession din Satu Mare este cea a Hotelului Dacia, denumiri ulterioare Pannónia sau 9 Mai, amplasată în centrul vechi al oraşului (Strada Libertății, nr.8). Ideea ridicării hotelului apare pentru prima dată în 1897 în rândurile conducerii oraşului. Cel mai important şi constant susţinător al proiectului a fost primarul oraşului, Hermán Mihály (1895-1902). El susţinea fervent acest proiect pentru că, după părerea lui, edificile unui oraş oglindesc şi statutul acestuia, ele constituind şi un punct primordial al dezvoltării urbane. Însă nu era toată lumea de acord cu viziunea lui, şi s-au iscat mai multe discuţii legate de acest proiect, care au dus la întârzierea începerii lucrărilor. Deşi ideea înlocuirii vechii clădiri apăruse deja în 1897, demolarea acesteia a fost aprobată şi finalizată doar în 1900. În 1897 s-a organizat deja concursul pentru elaborarea proiectelor, cea mai importantă condiţie a acesteia fiind ca noua clădire să reflecte apartenenţa culturală a oraşului. În urma acestui concurs au fost concepute 11 proiecte. În ianuarie 1898 decide consiliul orăşenesc acceptarea propunerii Comisiei de Arhitectură şi acordă premiul întâi arhitecţilor din Budapesta - Zoltán Bálint şi Lajos Jámbor (Frommer). În perioada aceasta a carierei lor ei se aflau sub influenţa lui Ödön Lechner, modelând clădirile după stilul lui seccesion, care folosea multe elemente decorative florale inspirate din arta populară maghiară. Comisia Naţională a Monumentelor Istorice decide în anul 1900 demolarea clădirii vechi, astfel putând începe lucrările la hotelul Pannonia. În 1901 au fost săpate fundaţiile construcţiei, şi în luna mai a aceluiaşi an, s-a aşezat piatra de temelie. În luna mai al următorului an a fost predată clădirea chiriaşului hotelului, căruia îi rămân în sarcină doar finisările interioare. Cele mai importante trei săli ale construcţiei, cafeneaua, restaurantul și sala de bal, au primit o decoraţie bogată. Cea mai mare dintre ele era sala de bal sau sala de festivităţi, care la ora actuală este ocupată de Filarmonica Dinu Lipatti. Restaurantul era cea de a doua ca mărime, ea păstrându-şi funcţia de-a lungul timpului, iar cafeneaua, a fost împărţită în două, şi asfel a devenit recepţia hotelului Dacia şi un magazin. Proiectul, fidel stilului secession, a fost unul extrem de apreciat la vremea respectivă, fiind premiat cu medalia de aur la un concurs de arhitectură din Viena, în 1910. În perioada austro-ungară, hotelul a purtat numele de Pannonia, iar după 1918 a primit denumirea de Hotel Dacia. Odată cu ocupaţia horthystă din 1940, s-a revenit la vechea denumire, iar piaţa din faţa sa a primit numele „Horty Miklos”. După cel de-al doilea război mondial, s-a redenumit „Dacia”, iar pieţei i s-a conferit numele de Piaţa Libertăţii. Camerele hotelului Dacia au găzduit de-a lungul timpului numeroase personalităţi printre care istoricul Nicolae Iorga sau scriitori precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Octavian Goga. În acest moment, imobilul este clasat în lista monumentelor istorice de categoria A, adică acele monumente considerate a fi de importanţă naţională şi universală. Inaugurat în 1902, hotelul Dacia din Satu Mare a fost privatizat prin metoda MEBO în anul 1995, când foştii angajaţi au devenit acţionari. În 2007, clădirea a fost cumpărată de un om de afaceri din Negreşti Oaş, Vasile Țânțaș, care a plătit 1,7 milioane euro. Noul proprietar s-a angajat să o renoveze şi să o transforme într-un hotel de lux. Însă investiţiile au fost abandonate din cauza crizei. Acum se pare ca actualul proprietar Vasile Țânțaș a acceptat oferta unui cetățean maghiar, Tamas Leisztinger, valoarea tranzacției fiind confidențială. Faţada clădirii este un exemplu tipic al variantei lechneriene al stilului secession, care reprezenta una dintre orientările stilistice cele mai importante ale vremii. Stilul secession răspunde exigenţelor burgheziei, care doreşte ca noile edificii să fie estetice şi să ofere ceva radical nou. Folosirea generoasă a ornamentelor se asociează cu cele mai noi realizări tehnice ale vremii, clădirea fiind dotată cu o structură de metal, fapt rar întâlnit, chiar revoluţionar în Ungaria la sfârşitului secolului al XIX-lea, începutului secololului al XX-lea. Orizontal faţada e despărţită în trei suprafeţe de către două brâuri, registrele separate fiind astfel evidenţiate puternic. Modulul de jos este alcătuit din parter împreună cu intrarea principală, cel din mijloc este format din etajul I şi II, iar al treilea este compus din atica prevăzută cu cornişă accentuată. În prelungirea rezalitului median axa centrală a clădirii este dominată de un turn cu laternă. Frontonul turnului este srăpuns de o fereastră cu formă florală, care se încadrează în programul ornamental al clădirii. Caracterul decorative al suprafeţelor faţadei simetrice se datorează folosirii ceramicii smălţuite policrome Zsolnay. Vrejurile înflorate sunt colorate viu, iar între ele găsim figure umane şi animale stilizate. Pe suprafaţa aticii bogat decorate se repetă stema oraşului, prin acest procedeu accentuând rolul reprezentativ al edificiului. Acoperişul este şi el învelit cu ţigle din ceramică bicoloră, prin folosirea ţiglelor albastru deschis şi închis formând o decoraţie geometrizantă. Vertical faţada e articulată în nouă axuri, şi trei rezalituri scot în evidenţă partea centrală şi cele două laterale. Planul iniţial al construcţiei are forma unui dreptunghi neregulat, care se îngustează spre nord, şi care este organizat în jurul a trei unităţi mari. Aceste unităţi sunt spaţiile cele mai mari ale imobilului, adică cafeneaua, restaurantul şi sala de bal. În partea de sud a clădirii, adică la intrarea dinspre faţadă se afla cafeneaua, pe cele două laturi erau intrările în curte. Înaintând spre nord erau dispuse două săli de aşteptare, şi de aici se făcea intrarea în restaurant. În partea de vest era bucătăria şi dependinţele aferente, în partea de est se afla un restaurant mai mic şi o cameră separată. Aceste încăperi erau despărţite de restaurant de câte un hol spaţios. În partea de nord a restaurantului se afla estrada, pe cele două laturi ale ei erau scările care duceau în cofetărie şi în cele două vestibuluri care aveau ieşiri spre curte. Avansând iarăşi spre nord se ajungea în foaier, iar de aici în sala de bal. Pe cele două laturi erau dispuse două garderobe, strâns legate de ele erau două holuri care duceau în camerele artiştilor.

Judo Masters - Satu Mare - România

Produsul de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la competiția sportivă Judo Master de la Satu Mare.

Judoul este o artă marțială japoneză modernă. În 1882, pornind de la principiile tradiționalului jujitsu și păstrând tehnicile de aruncare și prize ale acestuia, profesorul Jigoro Kano și-a format propriul său stil, care a devenit cunoscut sub denumirea de Kano-ryu, iar mai târziu s-a numit Kodokan Judo. Principiile sale se bazează pe folosirea supleții în locul forței brute, fiind eliminate loviturile și unele luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. În judo se folosesc proiectări, secerări, fixări la sol, strangulări și luxări. La începutul secolului trecut, pe măsură ce judoul a fost popularizat în Europa, și-a pierdut treptat caracterul și proprietățile de artă marțială, transformându-se în sport. În 1964 judo a devenit
probă olimpică iar sportivul care o practică se numește judoka. Judokanii în funcție de nivelul de pregătire sunt clasificați pe centuri astfel: albă, galbenă, portocalie, verde, albastră, maro și neagră (nivel maxim de pregătire și antrenament).

Cupa Someșul - Satu Mare - Întrecere culturală - 21.05.1950

Produsul medalistic de mai sus este o veche insignă-document ce ne parvine din perioada de început a comunismului în România (în acest caz – 21 mai 1950) ce face referire la o întrecere culturală ce s-a desfășurat la Satu Mare în organizarea Cooperatrivei Someșul din localitate. Nu am nicio informație despre această cooperativă dar am reținut că pe la 1950 ea exista și organiza petreceri populare de cântări și dansuri populare. Ca să înțelegem mai bine “binefacerile” comunismului abia instalat în România(!?)

Satu Mare (în maghiară: Szatmárnémeti, în germană; Sathmar, vechea denumire românească: Sătmar) este municipiu, cel mai mare oraș și reședința județului Satu Mare, România, având o populație de aproximativ 95000 de locuitori. Descoperirile arheologice din împrejurimile orașului se constituie ca dovezi privind așezările din epoca pietrei și a bronzului; există, de asemenea, dovezi privind continuitatea locuirii acestor ținuturi de către comunitățile geto-dacice după cucerirea romană. Mai târziu, aceste teritorii constituiau o parte a voievodatului condus de Menumorut, una dintre cetățile de apărare din secolul al X-lea fiind la Satu Mare (Castrum Zotmar), după cum menționează cronica lui Anonymus. În jurul vetrei orașului - Villa Zotmar - locuită de băștinași, s-au așezat coloniști teutoni aduși în anul 1006 de către regina Ghizela, iar mai apoi, coloniști germani stabiliți dincolo de Someș, în orașul Mintiu. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Satu Mare, iar dedesubt pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură din diferite perioade de timp.

Gimnaziul reformat

Statuia eroului necunoscut

Turnul de apă

Palatul Poștei

Biserica reformată cu lanțuri

Teatrul Notara

Templul izraelit

Primăria

Școala normală de învățători

Tribunalul

Satu Mare este un județ în nord-vestul României, care are reședința în orașul cu același nume. Județul Satu Mare, străbătut de râul Someș și locuit din timpuri imemorabile de geto-daci, este un leagăn al culturii și civilizației românești. Săpăturile arheologice din Țara Oașului, de la Ardud, Medieșu-Aurit, Homord sau Sanislău au scos la lumină relicve atestând viața umană în această regiune începând încă din Paleolitic. Un punct de reper al istoriei acestei regiuni este reprezentat de daci, care au trăit aici aproape 1000 ani creând o remarcabilă civilizație. Drept model se poate lua așezarea Medieșu-Aurit, unde se găsesc rămășițele a 13 cuptoare de olărit, reprezentând cel mai mare tezaur arheologic de acest fel din țară. Județul are suprafața de 4418 kilometri pătrați și numără aproximativ 330000 de locuitori. Ca subunități administrative județul se compune din 2 municipii; Satu Mare și Carei, 4 orașe; Tășnad, Negrești Oas, Livada și Ardud, precum și 56 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate din județul Satu Mare, dar din perioade diferite de timp.