Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În data de 17 februarie 2025, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 145 de ani de la nașterea lui Camil Ressu. Aversul monedei prezintă o compoziție grafică sub forma unui pictor și o paletă de pictură în fundal, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2025”, iar versul monedei redă portretul, numele pictorului Camil Ressu și anii între care a trăit acesta „1880-1962”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

data emiterii – 17 februarie 2025
emitent – Monetăria statului la comanda BNR (Banca Națională a României)
tema – 145 de ani de la nașterea lui Camil Ressu
valoarea – 10 lei
metal (compoziție) – argint
titlul - 99,9%
forma – rotundă
diametrul – 37 milimetri
greutatea - 31,103 grame
cant - zimțat
calitate – proof
tirajul – 5000 bucăți
prețul unitar de vânzare, fără TVA, la magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 560 lei

Camil Ressu a fost un pictor român, care, prin întreaga sa activitate artistică, pedagogică și socială, a fost una din personalitățile marcante ale artei românești. El s-a născut în data de 28 ianuarie 1880 la Galați și a decedat la data de 1 aprilie 1962 la București. Camil Ressu se trage dintr-o familie de aromâni (macedoromâni), stabilită în România pe la începutul secolului al XIX-lea. Tatăl său, Constantin Ressu, jurist de profesie, cu studii de drept la Bruxelles, făcea pictură în clipele libere. În anul 1887 Camil Ressu este înscris la Școala Normală de Arte Frumoase din București iar ulterior studiază la Iași. În 1902 termină studiile la Școala de Belle-Arte din Iași, obținând medalia de argint și pleacă în același an să se perfecționeze în străinătate. Se oprește două luni la Munchen vizitând muzeele din localitate, după care pleacă la Paris și se înscrie la Academia Juilian, în atelierul lui Jean Paul Laurens. În 1908 revine în țară și, preocupat de problemele sociale, colaborează cu desene satirice la publicațiile Furnica, Facla și Adevărul. În același an se înscrie în Partidul Social-Democrat din România.Participă pentru prima dată în 1910 la expoziția "Tinerimii Artistice" cu peisaje și compoziții pe teme rustice. În 1912 expune la Salonul Oficial tabloul Înmormântare la țară, iar în anul următor, la "Tinerimea Artistică", portretul de grup Terasa Oteteleșeanu, cu "șapte figuri ale boemei literare, muzicale și pictoricești". În 1914 deschide prima expoziție personală la București. În 1917, împreună cu pictorii Nicolae Dărăscu, Ștefan Dimitrescu, Iosif Iser, Marius Bunescu și cu sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Ion Jalea și Oscar Han înființează asociația „Arta Română,” la Iași. Vara se retrage la țară și pictează țărani la munca câmpului, vederi din sate, grupuri de muncitori dar și naturi moarte, nuduri, portrete ale diverselor personalități ale timpului și autoportrete. Participă activ la înființarea Sindicatului Artiștilor plastici din România în 1921, fiind ales președinte, funcție din care demisionează după doi ani. Camil Ressu a fost profesor și rector al Academiei de Belle Arte din București,până în anul 1941. Din 1950 a fost președinte de onoare al Uniunii Artiștilor Plastici, reluându-și și activitatea de profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. În 1955 i se acordă titlul de Artist al Poporului iar un an mai târziu este numit membru al Academiei Române. Cu o formație solidă, în care predominau studiile după corpul uman, după peisaj și după obiectele din imediata apropiere, Camil Ressu a reușit ca, prin combinarea capacităților formative ale desenului și culorii, să realizeze o creație care păstrează valorile tradiției, în condițiile unui efort de înnoire a limbajului plastic. A fost un artist apreciat al timpului fiind distins cu:

Titlul de Artist Emerit al RPR - 28 aprilie 1951
Medalia A cincea aniversare a RPR – 24 decembrie 1952
Ordinul Muncii clasa a I-a – 9 iunie 1954
Titlu de Artist al Poporului din RPR – 26 august 1954

2. Începând cu data de 30 decembrie 2024, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din aur cu tema 400 de ani de la nașterea Mitropolitului Dosoftei. Aversul monedei prezintă Mănăstirea Probota unde s-a călugărit Mitropolitul Dosoftei, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „100 LEI”, stema României și anul de emisiune „2024”, iar reversul redă portretul Sfântului Ierarh, Mitropolitul Dosoftei și inscripția „400 DE ANI DE LA NASTEREA MITROPOLITULUI DOSOFTEI”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

Data emiterii – 30 decembrie 2024
Emitent – Monetăria Statului la comanda BNR (Băncii Naționale a României)
Valoarea – 100 lei
Material compoziție – aur
Titlu – 90%
Forma – rotundă
Greutatea – 6,452 grame
Diametrul – 21 milimetri
Cant – zimșat
Calitate – proof
Tiraj – 1000 exemplare
Preț unitar de achiziție, fără TVA, la magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 4200 lei

Mănăstirea Probota este o mănăstire ortodoxă cu statut de monument istoric, construită în anul 1530 în satul Probota (care aparține în prezent de orașul Dolhasca, județul Suceava, fiind ctitoria dominorului Petru Rareș. Complexul mănăstiresc Probota se compune din:

Biserica „Sf. Nicolae” - datând din 1530
Clisiarnița, azi mic muzeu - datând din 1530
Ruinele caselor domnești - datând din 1530
Ruinele clădirilor din incintă - datând din sec. XVI-XVII
Turnurile de colț - datând din sec. XVI
Zidul de incintă, înalt de 6 m si gros de 1,1 m - datând din 1550

Din 1993 împreună cu alte șapte mănăstiri din nordul Moldovei, a fost insclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. Mănăstirea Probota a beneficiat de o atenție deosebită din partea domnitorului Petru Rareș. Acesta i-a întărit toate daniile mai vechi, adăugându-i sate noi și înzestrând-o cu odoare de preț. După moartea voievodului, în anul 1550, Doamna Elena și trei copii ai săi (Iliaș Voievod, Ștefan și Constantin) închideau biserica cu un zid gros de incintă, cu trei turnuri de apărare pe latura estică, mănăstirea semănând astfel cu o cetate medievală. Iliaș Rareș a construit în incintă locuințe domnești. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, mai precis în anii imediat următori ridicării zidului de incintă (1550), au fost construite în incinta mănăstirii patru clădiri din zidărie masivă de piatră legată cu mortar de var/nisip (o clădire cu rol de stăreție în partea sudică, o clădire cu rol de cuhnie și brutărie lipită de zidul de incintă sudic, o clădire cu rol de trapeză a obștii monahale ridicată în partea de sud-est a incintei, și o anexă gospodărească aflată în colțul sud-vestic. În secolul al XVII-lea au avut loc ample modificări ale structurilor clădite. A avut loc o amplă refacere a zidurilor de incintă (parțial zidurile de pe laturile de est și vest și în întregime cel de pe latura sudică). S-a renunțat la trapeza din partea de sud-est a incintei și la anexa gospodărească din colțul sud-vestic și s-a renunțat la partea supraterană a clădirii cu rol de stăreție (pivnițele au mai fost folosite până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când au fost definitiv abandonate și umplute cu pământ). Clădirea cu rol de cuhnie și brutărie lipită de zidul de incintă sudic a fost refăcută și a preluat și rolul de trapeză. S-a construit în partea sudică o clădire nouă, care a preluat funcțiile celorlalte construcții dezafectate, un corp de chilii lângă zidul de incintă estic și o construcție care adăpostea două sau trei spații locuibile și spații de depozitare, în partea de nord a incinte. O mare parte a acestor lucrări au fost săvârșite în perioada 1676-1677 din dispoziția mitropolitului Dosoftei Barilă. Mănăstirea Probota a fost un valoros centru de cultură românească medievală. Aici și-au desfășurat activitatea patru mitropoliți cărturari ai Moldovei: Grigorie Roșca, Gheorghe Movilă, Teodosie Barbovschi și Dosoftei Bărilă (1671-1674 și 1675-1686). În anul 1677, mitropolitul Dosoftei a închinat Mănăstirea Probota și moșiile ei Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim.Aici s-au instalat călugări greci care nu s-au îngrijit de conservarea ansamblului mănăstiresc, nepăsarea lor ducând la degradarea în timp a ctitoriei lui Petru Rareș. La 15 septembrie 1863, prin efectul Legii secularizării averilor mănăstirești, domeniile și bunurile mănăstirii trec în proprietatea statului. Mănăstirea Probota este desființată, iar biserica "Sf. Nicolae" devină biserică parohială a satului. După decenii în care a stat în uitare, Mănăstirea Probota a revenit în atenția publică în 1904, când s-au împlinit 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare. Între anii 1934-1937, Comisiunea Monumentelor Istorice a efectuat unele lucrări de restaurare a bisericii și clisiarniței, sub coordonarea arhitectului Horia Teodoru. În 1986, s-au desfășurat lucrări de consolidare a bisericii, fiind înlocuit acoperișul de șiță cu unul nou care respecta însă formele învelitorilor tradiționale, compartimentate ale bisericilor din Moldova, după cum apăreau în tablourile votive. În anul 1993, arhiepiscopul Pimen al Sucevei și Rădăuților a reînființat Mănăstirea Probota, dar cu obște de maici. Biserica "Sf. Nicolae" este o capodoperă a arhitecturii medievale românești și se remarcă prin silueta elegantă, bogăția de forme și elemente arhitecturale, rafinamentul artistic, măiestria și complexitatea ornamentației, ca și prin strălucita execuție a picturilor care redă cu naturalețe și realism zbuciumul sufletesc al personajelor. Biserica este construită din piatră brută, cu asize de câte trei rânduri de cărămidă, dispuse orizontal. Planul construcției este triconc, după tradiția bizantină. Biserica este susținută de 7 contraforturi: două se află în colțurile exonartexului (pridvorului), câte două încadrează cele două abside laterale și un picior de contrafort susține absida altarului. Absidele laterale sunt pentagonale și încadrate de câte două contraforturi, iar absida altarului este heptagonală. Absidele sunt împodobite cu arcade oarbe, având deasupra lor două rânduri de ocnițe (mari și mici). Ocnițele mari se întind de la o absidă laterală la celalaltă, pe când ocnițele mici se prelungesc până în dreptul pridvorului. Acoperișul bisericii este din șindrilă și a avut două boltituri mici la capete. Ulterior, acoperișul a fost înălțat, boltiturile au fost suprimate, acoperișul turlei a fost făcut țuguiat (anterior era boltit), iar deasupra altarului a fost înălțat tot un acoperiș țuguiat. Deasupra naosului se află o turlă octogonală zveltă cu patru ferestre dreptunghiulare în cele patru puncte cardinale, așezată pe două rânduri de baze stelate suprapuse și sprijinită de patru contraforturi mici pe laturile oarbe. Deasupra arcadelor duble se află un rând de ocnițe. În interior, biserica este împărțită în cinci încăperi: pridvor, pronaos, încăperea mormintelor, naos și altar. Toate aceste încăperi (cu excepția altarului) sunt separate prin ziduri groase. La început, în pridvor se intra prin două uși. În timp, însă, ușa de pe peretele nordic a fost zidită, rămânând în funcțiune numai ușa de pe peretele sudic. Pridvorul are formă dreptunghiulară și este luminat prin opt ferestre înalte realizate în stil gotic și amplasate patru pe latura vestică, două pe latura sudică și două pe latura nordică. Deasupra pridvorului se află o boltă semicilindrică. În pronaos se intră printr-o ușă în stil gotic. Pronaosul este dreptunghiular și luminat prin patru ferestre în stil gotic (câte două pe pereții de nord și de sud). Încăperea mormintelor are o boltă semicilindrică și este luminată prin două ferestre dreptunghiulare (una pe peretele nordic și una pe cel sudic). Naosul are două abside semicirculare în interior și pentagonale la exterior. În fiecare absidă laterală se află o fereastră dreptunghiulară (de dimensiuni egale cu cele din încăperea mormintelor). Deasupra naosului se înalță turla cilindrică în interior și octogonală la exterior. Absida altarului este decroșată față de restul construcției, existând cele două nișe (proscomidiarul - la nord și diaconiconul - la sud). În axul absidei se află o fereastră dreptunghiulară identică cu cele din naos și încăperea mormintelor.

Dosoftei (la naștere: Dimitrie Barilă) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător, care s-a născut la data de 26 octombrie 1624 la Suceava și a decedat în data 13 decembrie 1639, în localitatea ucrainianaă de azi – Zolkiev. A studiat la Iași și Liov. Urmare a relațiilor sale cu patriarhul Moscovei și cu Nicolae Milescu, aflat acolo, a adus în țară un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia din Iași cărți liturgice, unele in traducere proprie. A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, fiind primul poet național, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală și din cea istorică în românește, primul traducător al cărților de slujbă în românește în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente și inscripții, unul dintre primii cunoscători și traducători din literatura patristică și post patristică și care a contribuit la formarea limbii literare românești. În anul 1975, în semn de omagiu față de marele cărturar Dosoftei, unul dintre primii care au promovat tipărirea de cărți în limba română, a fost dezvelită o statuie din bronz realizată de către sculptorul ieșean Iftimie Bârleanu. Mitropolitul și cărturarul moldovean Dosoftei Barilă (1624-1693) a fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 5-6 iulie 2005, pentru viața pilduitoare, evlavia călugărească și înțelepciunea sfântă, în tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu, având data de prăznuire anuală la 13 decembrie.

3. În data de 1 decembrie 2024, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o bancnotă aniversară pentru colecționare, cu valoare nominală de 100 lei, imprimată pe suport de polimer, cu tema 185 de ani de la nașterea regelui Carol I.

Bancnota are următoarele caracteristici tehnice:

dimensiuni: 147 x 82 mm, cu o toleranță de ± 1 mm;
tirajul maxim - 30000 de bancnote.
preţul unitar de vânzare al bancnotei exclusiv TVA la magazinele BNR din Buucrești și din țară – 150 lei
culoare predominantă: albastru;
imprimată în tehnică mixtă, plană și relief, pe suport de polimer;
fereastră transparentă complexă.

Pe aversul bancnotei se regăsesc următoarele elemente grafice reprezentative: în partea dreaptă, în prim-plan, portretul și semnătura regelui Carol I, dedesubt, numele acestuia și anii de viață, respectiv „REGELE CAROL I 1839-1914”. În zona centrală, se află o reprezentare a reversului însemnului Ordinul „Steaua României” și o scenă de luptă din timpul Războiului de Independență. Tot pe avers mai sunt imprimate: stema României, denumirea băncii centrale „BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI” și medalionul cu sigla BNR. Valoarea nominală este înscrisă de patru ori, după cum urmează: în stânga jos pe orizontală, în cifre „100”; în partea centrală, jos, pe orizontală, în litere, „LEI UNA SUTĂ”; în dreapta jos pe verticală, în litere „UNA SUTĂ LEI” și în dreapta sus pe verticală, în cifre „100”. Semnăturile guvernatorului și casierului central sunt imprimate în partea centrală, deasupra valorii nominale în litere. Data punerii în circulație, respectiv „1 decembrie 2024”, este imprimată pe verticală, în dreapta bancnotei. Pe fondul bancnotei sunt imprimate, în culori atenuate, motive geometrice stilizate. Pe reversul bancnotei compoziția grafică include: o reprezentare a statuii de la Peleș a regelui Carol I și, în centru, o imagine a Castelului Peleș. Dedesubt este imprimat pe orizontală, pe două rânduri, textul: „FALSIFICAREA ACESTOR BILETE SE PEDEPSEȘTE CONFORM LEGILOR”. În plan secund, în zona centrală, este reprezentat podul Carol I, de la Cernavodă. Sus, pe orizontală, se află denumirea băncii centrale „BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI” și sigla BNR, care este poziționată în dreapta sus și stânga jos. Valoarea nominală este imprimată astfel: în cifre, „100” pe verticală în stânga sus, pe orizontală deasupra Castelului Peleș și în dreapta jos și în litere „UNA SUTĂ LEI” pe orizontală în stânga jos. Pe fondul bancnotei sunt imprimate, în culori atenuate, motive geometrice stilizate. Seria și numărul bancnotei tipărite cu litere și cifre în două culori, negru și roșu, sunt imprimate astfel: în centru sus, pe orizontală cu cerneală roșie, cu caractere de înălțime crescătoare și în stânga pe verticală, cu cerneală neagră și caractere de aceeași înălțime. În scopul protejării împotriva falsificării, bancnota include următoarele numeroase elemente de siguranță destinate publicului. Pe lângă elementele de siguranţă destinate publicului, bancnota de 100 lei prezintă, suplimentar, elemente de siguranță adăugate prin imprimare, atât pe aversul cât și pe reversul bancnotei și detectabile cu aparatură specială.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ: “Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României. Să ne amintim împreună câteva date din timpul domniei regelui Carol I:

A domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).
Numai venirea pe tronul vacant a unui principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.
În timpul domniei lui, România obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran.
La data de 29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.
În anul 1867 se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.
În anul 1867 Principatele Unite au pavilion separat la Expoziţia Universală de la Paris.
La data de 15 septembrie 1867, Carol I devine membru de onoare al Societății Academice Române, instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600 000 de lei.
În anul 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.
La data de 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română.
La data de 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret. În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3180 km.
În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).
La data de 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
La data de 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai.
La data de 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital francez). La data de 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.
În anul 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.
La data de 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.
Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei.
În anul 1882 este introdus iluminatul electric la București.
La data de 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.
La data de 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.
În anul 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică.
La data de 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol.
În anul 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.
La data de 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.
În anul 1888 este inaugurat Ateneul Român.
La data de 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.
În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.
La data de 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României).
La data 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.
În anul 1904, România ocupă locul al patrulea în Europa, în raport cu numărul populaţiei (după Elveţia, Germania şi Suedia), la numărul de telegrame trimise (peste 2 milioane şi jumătate).
La data de 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti.
În anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi.
În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul Popular“).
La data de 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand.

Castelul Peleș a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I, pentru a-i servi drept reşedinţă de vară, investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a exersat în continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi găzduit de castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940). În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă şi cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituţii de cultură din marile oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Naţional, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor Carol al II-lea şi Mihai I vor deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de şefi de stat. Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt redeschise spre vizitare. În anul 2007, după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală, se ajunge la un acord, prin care castelul Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), dar continuă să fie administrate de statul român. Excepţie face castelul Foişor, clădire inaugurată în anul 1881. Acordul cu Casa regală, expirat în anul 2009, în cazul castelului Pelişor şi în 2010, în cazul castelului Peleş, a fost din nou prelungit. În 1932, Foişorul a căzut pradă unui incendiu devastator. A fost reconstruit un an mai târziu în perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). În anii 1970, clădirii iniţiale i s-a adăugat o aripă nouă şi interioarele au suferit modificări semnificative. După 1989, clădirea a devenit vilă de protocol a preşedinţiei României, statut pe care continuă să îl păstreze. Elaborarea planurilor iniţiale ale castelului Peleş i-au fost încredinţate arhitectului Wilhelm von Doderer (1825-1900), profesor la Technische Hochschule din Viena. Doderer a înaintat suveranului trei propuneri de proiecte arhitectonice, inspirate din arhitectura castelelor renascentiste franceze de pe valea Loirei, ca şi din stilul edificiilor vieneze de pe Ringstrasse. Proiectele sunt respinse de către Carol I în 1876, iar conducerea lucrărilor este încredinţată arhitectului german, Johannes Schultz, care elaborează planurile castelului în prima sa fază de construcţie (1879 – 1883). Clădirea cu aspect de chalet elveţian, compusă din două etaje propusă de Schultz, era decorată la exterior în stil german, Fachwerk. La 1890, este construită pe locul terasei acoperite de pe aripa de sud, Sala Maură, după proiecte atribuite arhitectului francez, Émile André Lecomte du Noüy, discipolul celebrului arhitect francez, Violet Le Duc. În anul 1894, la conducerea lucrărilor este numit arhitectul ceh, Karel Liman (1860 ? – 1928). Sub coordonarea sa, între 1895-1897 sunt amenajate Capela reginei Elisabeta de la etaj, Apartamentele principeselor de Wied şi Hohenzollern de pe latura de nord şi Mezaninul. În anul 1884 este instalată reţeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu, iar la 1897 este construită centrala electrică. Între anii 1903 – 1906, Liman proiectează Galeria de marmură, Sala de concerte, Sala mică de muzică şi Baia reginei şi amenajează încăperi la nivelul al II-lea, corespondentul primei Mansarde: camera doamnei Mavrogheni, marea doamnă a Palatului şi apartamentele oaspeţilor din aripa de nord a castelului. Între 1906-1914, se întreprind lucrările de amenajare a teraselor exterioare. La 1906 este înălţat turnul central al castelului, unde un an mai târziu a fost montat ceasul cu trei cadrane, creaţie a Fabricii de ceasuri de turn a Curţii regale din Bavaria, Johann Mannhardt.Totodată, sunt amenajate Sala veche de muzică, Sala Florentină şi Sala Coloanelor, pe locul primei Camere de şah, iar Sufrageria regală este extinsă. La etaj, pe aripa de nord, este construit Apartamentul primului ministru. Între anii 1905 – 1906, sunt concepute vastul Apartament imperial, compus din Salon mare, Salon mic, Dormitor, Budoir, Baie şi Camera valetului şi Apartamentul principilor moştenitori, Ferdinand – Maria. În anul 1906, au loc modificări ale Sălii de teatru de la Parter. Tot acum, sala este adaptată proiecţiilor cinematografice, prin amenajarea cabinei de proiecţie. Aparatura cinematografică a fost modernizată în 1939, de Societatea Concordia din Bucureşti, la cererea expresă a regelui Carol al II-lea. Între anii 1908 – 1911, este definitivată construcţia Sălilor de arme, ca şi decoraţia Sălii Florentine, după planurile arhitecţilor Karel Liman şi Ferdinand de Tiersch, acesta din urmă, consilier al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei. Între anii 1907 şi 1911, este amenajat Holul de onoare pe locul celei de-a doua curţi interioare, principala sală de recepţie a castelului. Holul este decorat în stilul Renaşterii germane, cu subtile accente baroce, de către Bernhard Ludwig din Viena, care colaborează strâns cu arhitectul Liman. Modelul de inspiraţie al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a Palatului Camerei de Comerţ din Lübeck. În paralel, sunt construite la Parter, Sala de şah şi Sala de biliard, în continuarea Sălii maure. În sfârşit, între anii 1911-1914 este amenajată terasa cu busturi de împăraţi romani, iar pe aripa de sud-est, este proiectată Sala consiliilor de către arhitectul Liman şi decoratorul vienez, Bernhard Ludwig. Moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, marchează finalul vastului proiect arhitectonic coordonat de suveran. Dintre furnizorii principali, pentru prima etapă de construcţie, amintim casa Heymann din Hamburg şi atelierul condus de August Bembé din Köln-Mainz. Dintre cei care au lucrat constant la decorarea şi furnizarea de piese de artă decorativă pentru castel, din 1883 până în 1914, îi menţionăm pe Joseph Dollitschek, arhitect şi decorator din Viena, Anton Pössenbacher din München, creator de decoraţiuni şi de piese de mobilier şi L. Bernheimer, din acelaşi oraş, furnizor de decoraţiuni interioare, mobilier, covoare orientale, Habie&Polako, din Viena, furnizori de covoare gen Smyrna, atelierele Zettler din München, 1882, creatorii de vitralii. Acestea au fost lucrate de patruzeci de artişti şi tehnicieni timp de trei ani după schiţele color executate de profesorii E. Widmann si Julius Juers. F. X. Barth. Celălalt autor de vitralii al castelului Peleş a fost A. Zwölfer, titularul unui celebru atelier vienez, cu filiala la Bucureşti. Colecţiile de artă decorativă s-au constituit prin cooptarea unor celebre firme occidentale din epocă: Odiot, din Paris, Eduard Wollenweber, München şi Paul Telge, din Berlin, creatori şi furnizori de produse de orfevrărie. Lor li s-au alăturat Josef Resch, celebru magazin de bijuterii din Paris şi J.A Eysser, fabricant faimos de mobilier din Nürenberg. Castelul Peleș este un simbol al României care pare scos dintr-un basm. Daniela Voitescu, șeful Secției Relații publice din cadrul Muzeului Național Peleș, precizează că Peleșul, care are 160 de camere, dintre care 80 de dormitoare și 30 de săli de baie foarte moderne, a fost un „factor civilizator”, prin construcția sa fiind marcate mai multe premiere. „Peleșul a fost prima locuință privată din România care a beneficiat de curent electric și primul castel electrificat integral din Europa. Regele a construit o micro-hidrocentrală pe pârâul Peleș, chiar din 1883, care asigura iluminatul casnic, dar și al becurilor din parc. Ea funcționează și acum și alimentează cu energie electrică Complexul Economat. De asemenea, a avut încălzire centrală cu calorifere de la 1883, ele funcționând și acum. La 1883, a fost instalat la Castelul Peleș, pentru prima dată în lume, sistemul de încălzire cu aer cald prin inducție prin pereți și prin podele. De asemenea, era dotat cu lift electric pentru două persoane, băi moderne și apă curentă caldă și rece la sălile de baie”, explică Voitescu. La scurt timp după finalizarea lucrărilor de construcție a castelului, foarte multe familii bogate și-au construit în cartierul Furnica din Sinaia locuințe care au împrumutat facilitățile tehnice, dar și din arhitectura exterioară a castelului, susține reprezentantul muzeului. La Peleș, timpul pare să fi înghețat în așteptarea vechilor proprietari. Sentimentul este dat de faptul că și acum se păstrează amenajarea camerelor de pe vremea Regelui, acesta fiind un alt aspect care deosebește castelul de altele din categoria sa. „Camerele sunt amenajate ca pe vremea foștilor proprietari. Reamenajarea s-a făcut pe principiile muzeotehnicii, dar după fotografiile și schițele pe care le avem în arhivă din epoca respectivă. Sunt puține castele în Europa în care găsești obiectele în locul pentru care au fost făcute sau comandate. Un castel atât de bine decorat încât poți spune că poate fi mâine locuit fără nicio problemă nu cred că mai găsim în Europa în categoria castelelor care au o sută de ani, cum are Peleșul”, a afirmat Voitescu. Castelul Peleș adăpostește 60.000 de obiecte de artă, care fac parte din patrimoniul cultural național românesc, ele nefăcând obiectul negocierilor cu Casa Regală. Acestea se constituie în mai multe colecții, Peleșul fiind unul dintre muzeele cu cele mai diverse colecții din țară. Astfel, aici există colecția de arme, cea mai valoroasă din țară, ca număr și ca valoare intrinsecă a obiectelor, colecția de mobilier, cea de artă decorativă, colecția de artă plastică, de vitralii, de textile și decorațiile exterioare din piatră, marmură și ceramică (statuile și basoreliefurile de pe terase). Potrivit Danielei Voitescu, cea mai mare bogăție a acestui muzeu este reprezentată de decorația din lemn sculptat manual care se prezintă într-o stare foarte bună. Aceasta a fost lucrată în ateliere celebre din străinătate, respectiv din Austria și Germania, și nu se cunoaște secretul prelucrării lemnului care îl face ca, după o sută de ani, să fie într-o stare atât de bună. Castelul a fost naționalizat în 1948 și a funcționat ca muzeu din 1953 până în 1975 când a fost închis pentru lucrări de restaurare. El a fost redeschis publicului în 1990, iar de atunci și până în prezent peste 7.000.000 de turiști l-au vizitat. Vizitarea se face numai cu ghid însoțitor, ceea ce limitează numărul membrilor unui grup și implicit pe cel al vizitatorilor dintr-o zi de lucru. Reprezentantul muzeului arată că 25% dintre turiștii care vizitează anual acest obiectiv sunt străini. În circuitul turistic se află expoziția de bază, care include parterul castelului, unde se află spațiile oficiale, și turul opțional care înseamnă vizitarea parterului și a etajului întâi unde se află spațiile private (dormitoare, băi, camere pentru oaspeți). Turul opțional II (parter plus etajele I și II) este indisponibil până la data de 31 decembrie 2014 din motive de conservare, după cum se arată pe site-ul oficial al Muzeului Național Peleș. În fiecare lună, la castel au loc concerte susținute de tineri artiști, dar și de interpreți consacrați, fiind continuată astfel tradiția instituită de Regina Elisabeta. Împlinirea unui secol de la finalizarea construcției Castelului Peleș este marcată printr-o expoziție temporară dedicată celui mai important arhitect al Casei Regale a României, cehul Karel Líman, autorul planurilor de modernizare a acestuia și al planurilor de construcție a Castelului Pelișor. Expoziția conține, printre altele, planuri de construcție originale realizate de acest arhitect, dar și planuri de decorații interioare și exterioare, alăturat lor fiind plasate fotografiile cu ceea ce există în prezent. Spectaculos este și Castelul Pelișor, construit între anii 1899 și 1902 de arhitectul Karel Líman, el reprezentând singurul monument în stil Art Nouveau coerent din țară în ceea ce privește amenajarea spațiilor interioare și arta decorativă, a explicat Daniela Voitescu. Ea spune că decorația exterioară preia elementele Renașterii germane și anume stilul Fachwerk, caracterizat prin grinzile decorative evidente. Pelișorul a fost locuit, din 1903, de perechea princiară Ferdinand și Maria, aceasta din urmă fiind cea care și-a impus stilul personal în decorarea castelului. Se remarcă, printre altele, camera de aur, al cărei interior are valoare de unicat, ornamentația, care cuprinde o decorație parietală în stuc aurit, un plafon în boltă, mobilier aurit și vitralii policrome ce difuzează lumina, fiind concepută de Regina Maria în stilul său personal. De asemenea, dormitorul de aur are mobilier lucrat în lemn de tei aurit și decorat în stilul personal al Reginei Maria care îmbină elemente celtice și bizantine, în viziune Art Nouveau. De altfel, Castelul Pelișor deține o valoroasă colecție de artă decorativă aparținând stilului Art Nouveau. (Sursa: Net - Agerpres)

Statuia Regelui Carol I al României, amplasată strategic în orașul Sinaia din județul Prahova, nu este doar o sculptură impresionantă, ci și un punct focal al istoriei naționale. Aceasta celebrează unul dintre cei mai influenți monarhi ai României, cunoscut pentru rolul său în independența și modernizarea țării. Realizată din bronz de un sculptor român de renume, statuia ilustrează măreția și determinarea Regelui Carol I, prezentându-l în uniformă militară, cu privirea îndreptată spre orizont, simbolizând viziunea sa îndrăzneață pentru România. Inaugurată la începutul secolului XX, aceasta a devenit un simbol al Sinaiei și al monarhiei în România. Statuia se află în apropierea Castelului Peleș, reședința de vară a regelui, locul unde a petrecut multe dintre momentele sale semnificative și unde a planificat multe din reformele care au schimbat fața țării. Proximitatea dintre cele două situri oferă vizitatorilor o imagine completă asupra impactului regal asupra regiunii. Interesant este faptul că, pe lângă valoarea istorică și culturală, statuia a devenit un loc de întâlnire pentru diverse evenimente comemorative, mai ales pe 10 Mai, când se celebrează Ziua Independenței României, un eveniment cheie în care Carol I a avut un rol crucial. Aceste comemorări atrag numeroși vizitatori și istorici, dornici de a învăța despre contribuțiile regelui la formarea României moderne. Sculptura în mărime naturală a regelui Carol I, din parcul castelului Peleș, a fost executată de sculptorul român Oscar Han (1891 – 1976), în anul 1933, turnată în bronz de I. Guran și V. Popa. Executată din bronz, în mărime naturală, statuia îl reprezintă pe regele Carol I, în picioare, sprijinindu-se cu mâna dreaptă de un baston, îmbrăcat în uniforma lui cotidiană de infanterie, cu chipiul favorit pe cap. Trupul suveranului este surprins la un popas de plimbare, cu privirea în contemplare. Operă de sobră și elocventă realizare, în care este simbolizată, prin linii clasice și pure, toată modestia ctitorului castelului Peleş, precum și întreaga maiestate regală. Personalitatea regelui Carol I, precum și autoritatea lui distantă și intangibilă, sunt toate interpretate de autor și sugerate cu multă iscusință psihologică, cu un profund instinct de sinteză și de divinațiune.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

OAIA - SIMBOL NAȚIONAL

OPINIE PUBLICĂ - Mihai Frunză

UN CAREU

DE DEFINIȚII REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_______________xxx_______________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL SIBIU

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Consiliul local al orașului Avrig - Consilier local

Un consiliu local este o autoritate administrativă care guvernează un oraș, o municipalitate, o comună sau alte tipuri de așezări. În România, Consiliul Local este o autoritate administrativă autonomă deliberativă, compusa din consilieri aleși în condițiile legii pe o perioadă de 4 ani. Consiliul Local se întrunește lunar în ședințe ordinare și, ori de câte ori este nevoie, în ședințe extraordinare. În intervalul dintre ședințe, Consiliul își desfășoară activitatea prin comisiile de specialitate, care propun, prin rapoarte, admiterea sau respingerea proiectelor de hotărâri sau a altor acte prezentate consiliului. Administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebite. Consiliile locale și primarii funcționează ca autorități ale administrației publice locale și rezolvă treburile publice din comune, orașe și municipii, în condițiile legii. Consiliile locale sunt compuse din consilieri locali aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile stabilite de legea pentru alegerea autorităților administrației publice locale. Consiliul local are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități ale administrației publice locale sau centrale. Ședințele consiliului local sunt conduse de un președinte de ședință. Acesta are rolul de a conduce ședințele consiliului și de a semna hotărârile emise de acesta. Este ales pentru o perioadă de trei luni prin vot deschis cu majoritate simplă.

Avrig, în dialectul săsesc – Frek sau Fraek, în limba germană – Freck sau Fryk, în limba maghiară – Felek, este un oraș din județul Sibiu, care include și satele: Bradu, Glâmboaca, Mârșa și Săcădate, ce a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1364. Orașul este amplasat la poalele Munților Făgăraș, pe valea Oltului, la o altitudine de aproximativ 400 de metri și este situat pe șoseaua națională DN1, la circa 26 kilometri depărtare de Sibiu. Situat într-un adevărat amfiteatru natural, în care relieful se înalță și coboară de la 2500 la 350 de metri, Avrigul este caracterizat de un complex fizico-geografic variat, atât ca structură geologică cât și ca aspect morfologic. Cele mai vechi descoperiri de pe hotarul localității datează din epoca bronzului (1700-800 î.Hr.), fiind descoperit la locul numit „Cetate”, un vas tipic acestei perioade. În anul 1892 se inaugurează calea ferată dintre Sibiu și Avrig, iar în anul 1895 cea dintre Avrig și Făgăraș. În preajma anului 1900, Avrigul avea 3195 de locuitori din care 2665 erau români iar restul de 530 erau germani și unguri. Tot aici sunt menționate: o fabrică de sticlărie, fondată în 1840 de frații Flossing; o uzină electrică (1908) și o fabrică de cherestea, înființată de George Krauss în anul 1914. La 6 noiembrie 1918 s-a constituit consiliul și garda națională, în Avrig, dar și la Tilișca, Porcești sau Boița. În urma arondării administrative din 1921 ia ființă județul Sibiu, cuprinzând șașe plăși, având un teritoriu de 3619 km pătrați. La recensământul populației din anul 2011 orașul Avrig număra 12815 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 14260 locuitori), dintre care: români – 89,79%, maghiari – 2,05% , romi – 1,4% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 85,82%, greco catolici – 1,93%, baptiști – 1,03%, luterani – 1,01% și restul – nedeclarată sau altă religie. Atracțiile turistice ale orașului sunt:

Un cimitir de incinerație daco-roman la Bradu, secolele al II-lea – al III-lea E.N., unul din cele mai mari de acest fel din țară.
O așezare rurală daco-romană (de mici dimensiuni), secolele al II–lea – al III-lea E.N., între Bradu și Săcădate, necercetată arheologic.
Palatul de vară Brukenthal, construit în anul 1771 în stil baroc, ca reședință de vară a baronului Samule von Brukenthal, guvernatorul Transilvanie. Palatul este compus dintr-o clădire principală cu 2 etaje, 2 aripi laterale, o galerie de 212 tablouri si 129 gravuri în aramă, gradina italiano-franceză, gradina englezească și o orangerie cu sere.
Biserica Evanghelică-Lutherană (construită între ani 1270 – 1280 și fortificată în secolul al XVI-lea
Biserica Ortodoxă, cu picturi murale (construită în anul 1762), pictată de Frații Ionașcu și Pană, fresce interioare și exterioare de o deosebita frumusețe
Muzeul etnografic
Casa memorială „Gheorghe Lazăr”
Bustul lui Gheorghe Lazăr, operă a sculptorului C.Medrea.
Mormântul lui Gheorghe Lazăr

Stema orașului sibian Avrig s-a aprobat prin HG nr.1186 din anul 2024, ea având forma unui scut triunghiular cu marginile rotunjite, tăiat în bară. În partea superioară, în dreapta, pe fond verde, este reprezentat un cocoş de munte, de argint. În partea inferioară, în stânga, pe fond albastru, se află o cruce, având capul şi vârful terminate în formă de obadă de roată, de argint. Scutul este timbrat de o coroană murală, de argint, cu trei turnuri crenelate. Semnificaţiile elementelor însumate sunt următoarele:

Cocoşul de munte semnifică firea aprigă a locuitorilor oraşului Avrig.
Crucea, având capul şi vârful terminate în formă de obadă de roată, reprezintă cea mai veche emblemă a localităţii, atestată în documente, pe pietrele de hotare sau pe case. Aceasta a fost folosită ca însemn de înfierat vitele.
Coroana murală, cu trei turnuri crenelate, semnifică faptul că localitatea are rangul de oraş.

Societatea de cântări bărbătești Sibiu 1860

Produsul medalistic de mai su este o insignă realizată în anul 1860 pentru a marca existeața Societăţii de cântări bărbăteşti din Sibiu. Insigna este confecționată din alamă, are forma unui scut ce cântărește 6,59 grame și are dimensiunile de 30 x 23 milimetri. În partea de sus pe o bandă neagră lată de 2,5 mm este inscripționat cu litere mari cuvântul „MANNERGESANG” (bărbătească de cântări), în partea stângă a benzii cu email negru de jos în sus este marcat cuvântul „HERNANNST” (a SIBIULUI) şi în partea dreaptă a benzii cu email negru de sus în jos „VEREIN” (societate). În câmpul central apare stilizată, în metal, o harfă cu trei coarde reprezentată prin excizare din vârful scutului de jos până aproape de banda orizontală. Harfa are coarne şi trei coarde cu câmpul colorat cu email, la cald, de culoare roşu-bordo, cu înălţimea de 12 mm şi lăţimea de 14 mm. La partea inferioară a harfei este o reprezentare grafică asemănătoare stemei municipiului Sibiu ce este încadrată de numerele 18 și 60, adică anul înființării acestei societăți muzicale (1860). Piesa a fost realizată la Viena de către firma “Belada NFG”, situate pe bulevardul Burggaase. la nr.40.

Semn de înmormântare - 1791

Semnele de înmormântare au apărut din cauza unor prejudecăți care sunt asociate cu cei morți și o înțelegere slabă a ceea ce se întâmplă după moarte. Este important să rețineți că toate semnele de la înmormântare au o conotație negativă, deoarece evenimentul în sine este trist. Una dintre cele mai frecvente superstiții - omul mort poate lua cu el un om care a făcut ceva în neregulă cu ritualul funerar sau lângă trupul decedatului. Oamenii cred că dacă ochii celui decedat sunt deschis, el poate lua cu el o persoană care se află în apropiere. Aproape toți oamenii atarna oglinzi, astfel încât sufletul decedatului nu poate fi reflectat în oglindă.Se crede că lumile noastre și ale astralului sunt foarte strâns legate, astfel încât sufletul poate merge din greșeală la astral. Uneori, o batistă este pusă în mâinile celui decedat, astfel încât să o poată folosi "într-un proces groaznic". Semnele și superstițiile la înmormântare sperie mulți oameni. Ar trebui să înțelegeți că aproape toate semnele și obiceiurile asociate procesului funerar sunt simple temeri omenești și nu poartă nimic rău în sine. Există o opinie că, în casa în care se află corpul, nu puteți deschide ferestrele, astfel încât sufletul să nu zboare înainte. Unii oameni se agață de picioarele celor decedați, astfel încât să nu viseze și să ardă măsura, frânghiile, măturea, cipurile din sicriu și alte lucruri care au legătură cu el și cu ritualul său. Semnele de înmormântare sunt atât de numeroase încât este pur și simplu imposibil să le cunoaștem și să le respectăm pe toate. Dar există câteva recomandări care sunt de dorit să fie implementate. În ziua înmormântării, merită să aduceți o lampă închisă cu și un cărbune cu tămâie, în loc de băuturi alcoolice. În timpul mesei funerare, primul fel de mâncare este clătite. Terenul de cimitir nu poate fi folosit pentru tratarea bolilor, deoarece este folosit doar în magia neagră, care vă va face rău pe voi și pe cei dragi. La ceremonia de înmormântare este mai bine să aducă flori vii, mai degrabă decât numeroase coroane artificiale, care în timp vor deveni gunoaie. Pe semnul de înmormântare de mai sus se pot citi și traducere cu aproximație următoarele înscrisuri: hora fugit (timpul zboară), fecit Steph. Wachsmann – confecționat Stephan Wachsmann, 1791 – anul realizării semnului și der unter heltner garsen machbahrschaft – la masa din grădina cerească. Pe piesă se mai distinge: stema Sibiu, o masă “a judecății de apoi” și sus sufletul înaripat care se înalță la cer.

Balkan Open Cup

Romanian Taekwon-do I.T.T. Federațion - Sibiu 2022

Piesa de mai sus este o medalie de concurs realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită câștigătorilor competiției de karate “Taekwon-do itf” pentru copii, cadeți, juniori și seniori, denumită Cupa Open Balkan deasfășurată la Sibiu în perioada 17 - 20 noiembrie 2022. Competiția a fost organizată de Federația română Taekwon-do itf iar la ea au participat și jucători din alte țări balcanice: Serbia, Grecia, Slovenia, Bulgaria, Bosnia și Herțegovina.

Karate-dō este o artă marțială japonează (sport) în care se utilizează lovituri cu mâinile, coatele, palmele, picioarele, genunchi, precum și blocaje, secerări, prize și proiectări. Întemeietorul karatedo-ului modern este considerat chinezul gichin Funakoshi (1868-1957), fondatorul stilului Shotokan. După 1922 când a sosit în Japonia la Okinawa, Funakoshi a făcut cunoscut karate prin mai multe demonstrații și prelegeri. Există numeroase stiluri de karate, diferite prin tehnicile de luptă și principiile strategice pe care le folosesc: Chito-ryu, Goju-ryu, Hon-Do- ryu, Isshinryu, Kyokushin, Shaolin, Shito-ryu, Shotokan, Fudokan, Tameshiwari, Wado-ryu, World Oyama Karate și altele. Practicantul de karate se numește karateka (kara-te ka). În funcție de nivelul de pregătire,în urma unui examen, practicantului i se acordă grade. Gradele inferioare (descrescătoare, de la 10 la 1) se numesc kyu. Gradele superioare (crescătoare, de la 1 la 10) se numesc dan. Fiecărui grad îi corespunde o centură de o anumită culoare. Sistemul de culori poate fi diferit de la un stil la altul, dar culorile de bază sunt albă, galbenă, portocalie(rosie) aka , verde, albastră, maro (pentru kyu), neagră, pentru dan, cu un număr de trese transversale corespunzător gradului dan.

Taekwondo transcris și ca Taekwon-Do sau Tae Kwon Do) este o artă marțială coreeană caracterizată în special prin lovituri înalte cu piciorul și lovituri cu pumnul. Taekwondo este unul dintre sporturile naționale coreene, practicat de peste 2000 mii de ani, reprezentând unul dintre cele mai vechi arte marțiale. Recent intrat în categoria sporturilor olimpice, practicarea acestui sport în întreaga lume este structurată și administrată de către Federația Mondială de Taekwondo. În România practicarea acestui sport se realizează sub coordonarea Federației Române de Taekwondo, la conducerea căreia astăzi (anul 2023) se află Constantin Apostol, maestru internațional 7 DAN. Conform regulamentului internațional, lupta dintre cei doi sportivi ai meciului de taekwondo este caracterizată de lovituri în mare parte ale membrelor inferioare, punctate corespunzător de către sistemul electronic pus la dispoziție, dar și de arbitri, iar lovitura cu pumnul trebuie să fie precisă și conform regulamentului pentru a fi punctată. Sportivii poartă

echipamente de protecție pe cea mai mare parte a corpului (cască de protecție dotată cu senzori electronici, protecție dentară, vesta dotată cu senzori pentru punctare, protecții pentru antebrațe, mănuși, tibiere și metatarsiene dotate cu senzori electronici pentru a fi realizată punctarea loviturilor. Meciurile sportivilor sunt atent coordonate de către arbitri. Aceștia sunt în număr total de trei pe suprafața de luptă, unul central, menit să stabilească ordinea meciului prin acordarea penalizărilor corespunzătoare, ceilalți doi stând în colțuri opuse alte saltelei, ținând în mână judge box-ul, un dispozitiv pentru acordarea anumitor tipuri de puncte, în funcție de lovitura fiecărui sportiv în parte. La masa suprafeței există un arbitru care se ocupă de partea tehnică a meciului de taekwondo, lucrând la sistemul incorporat într-un dispozitiv. Un alt arbitru ține evidența fiecărui meci în parte pe o hârtie specială, în cazul unei posibile erori la nivelul echipamentelor. Ultimul arbitru, este cel de la Video-Replay, un sistem de contestare a deciziilor luate.

Balanța

Întreprinderea Balanța din Sibiu, denumire inițială - Fabrica de cântare Hess s-a infiintat in anul 1896, avand la conducere din 1898 pe Viktor Hess (n.1876-d.1952). La 15 octombrie 1910 a apărut prima menţionare a fabricii sub numele “Prima fabrică de cântare Viktor Hess din Transilvania” cu sediul în strada Zidului (Maurerg. 9). Aici, Viktor Hess va ridica în 1925 noile hale de producţie. În 1928, fabrica avea un capital de 100.000 lei în aur şi 75 de muncitori. În anul 1930 se transformă din firma individuală a lui Viktor Hess într-o societate cu nume colectiv, numită Viktor Hess – prima fabrică de cântare din România.

Fabrica avea 150 salariaţi şi producea cântare pentru orice întrebuinţare, de la cele simple, la cele etalon, cântare de cale ferată, cu desfacere în ţară şi în străinătate, în special în ţările balcanice. Între anii 1935-1936 a început construcţia fabricii pe actualul amplasament din Calea Guşteriţei nr. 21-23 (adresa veche nr. 17). În anul 1937, compania a fost reorganizată prin capitalizare, devenind Uzinele Hess Sibiu.

În această perioadă, a produs echipamente de cântărire, maşini pentru industria alimentară, utilaje frigorifice şi construcţii sudate. În 1938 valoarea producţiei era de 19 milioane lei. În anul 1943, compania a devenit furnizor al armatei române atingând un nivel de producţie de 116 milioane lei. După naţionalizare, în anul 1947, îşi schimbă numele în Uzina Balanța, având 167 angajaţi şi o suprafaţă construită de 3.852 metri pătrați. Între anii 1950 şi 1990 societatea a fost principalul producător al aparatelor de cântărit din fostul CAER. În perioada socialistă, politica de industrializare a determinat extinderea gamei de produse, prin asimilarea unor modele noi. Uzina Balanța Sibiu a devenit atunci singura producătoare de echipamente de cântărire din România. Începând cu anul 1971, statul a hotărât extinderea capacităţilor de producţie şi a început construcţia secţiei de echipamente hidraulice Balanța II (Hidrosib) pe strada Ştefan cel Mare, lucrare finalizată în 1973.

Întreprinderea "Bulevard" Sibiu - 20 lei

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Despre piesa prezentată aici și modul de folosire nu există informații complete dar se poate presupune că jetonul era folosit pentru garantarea păstrării în bune condiții a sculelor sau echipamentului de lucru ale vreunui muncitor din această întreprindere. La angajare muncitorul primea un astfel de jeton pe semnătură iar la prezentarea la serviciu el se prezenta la magazie, preda acel jeton, primind la schimb scule și echipament de lucru. La plecarea în concediu sau la încetarea raportului de muncă el preda sculele și echipamentul de lucru la magazie reprimindu-și jetonul, pe care apoi îl preda la biroul personal al întreprinderii. Astfel se manifesta grijă sporită pentru sculele și echipamentul de lucru al întreprinderii.

Sibiu, arhaic Sibiiu, popular Sâghii, (în germană Hermannstadt, în maghiară Szeben, Nagyszeben, în latină Cibinium) este reședința de județ și cel mai mare municipiu al județului Sibiu, România. Sibiu este un important centru cultural și economic din sudul Transilvaniei, cu o populație de aproximativ 155000 de locuitori. În vremea romană, zona Sibiului era cunoscută sub denumirea de Cibiniensis sau Cibinium, de aici derivând numele râului ce trece prin oraș (Cibin) și denumirea românească a orașului. În zona actualului cartier Gușterița a existat o așezare romană numită Cedonia. Sibiul a fost fondat pe locul unei mai vechi așezări, probabil slave, imediat după mijlocul secolului al XII-lea de către coloniști sași din teritoriul Rin-Mosela. Prima mențiune a cetății este făcută în anul 1191 sub numele Cibinium într-un document ecleziastic de la Vatican. Prima atestare documentară în forma Hermannstadt datează din anul 1223. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Sibiu, iar jos câteva dintre cele mai frumoase și mai reprezentative monumente de cultuă și arhitectură sibiană, din vremuri diferite.

Biserica catolică

Arhivele județene

Hotelul Bulevard

Biserica evanghelică

Biserica Iohanis

Sediul Băncii Naționale

Hotel Împăratul Romanilor

Muzeul Brukenthal

Banca Albina

Catedrala ortodoxă română

Județul Sibiu este situat în sudul provinciei istorice Transilvania, în podișul cu același nume, la nord de Carpații Meridionali, în România. Reședința de județ este municipiul Sibiu. Județul se întinde pe suprafața de 5432 kilometri pătrați și numără aproximativ 425000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 2 municipii - Sibiu și Mediaș, 9 orașe - Avrig, Agnita, Cisnădie, Dumbrăveni, Ocna Sibiului, Miercurea Sibiului, Săliște, Tălmaciu, Copșa Mică și 53 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Sibiu, iar jos câteva dintre monumentele istorice și arhitectonice inconfundabile ale județului, dar și trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite.