Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO GERMANE DE COLECȚIE

1. Moneda de mai jos celebrează insecta Gebanderte Prachtlibelle, în limba engleză – Banded Demoiselle, în limba română – Păunița. În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană. Deasupra ei este înscrisă valoarea “5 EURO”. Periferic circular pe părțile stângă, superioară și dreapta este aplicată inscripția: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele țării în limba germană). Periferic pe partea inferioară sunt aplicate tradiționalele 12 stele fiecare având câte cinci colțuri printre ele distingându-se litera D (simbolul monetăriei germane care a realizat moneda) și anul realizării monedei – 2023. În câmpul central al reversului monedei și tot în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentată o Păuniță în zbor și câteva firicele de plante. Sub aripile din dreapta sunt marcate literele „db”ceea ce reprezintă simbolul gravorului monedei. Periferic circular pe partea stângă și superioară este aplicată inscripția “GEBANDERTE PRACHTLIBELLE”, ceea ce în traducere aproximativă înseamnă – Demoazela cu bandă, popular știută sub numele de Păunița.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

anul emiterii – 2023
valoarea – 5 euro
material compoziție – bimetal, aliaj cupru, nichel, aur nordic
forma – rotundă
diametrul – 27,25 milimetri
greutatea – 9,68 grame
calitate - proof / BU

"Demoiselle cu bandă", știută de popor sub numele Păunița, (în limba germană – Gebanderte Prachtlibelle, în lb. engleză – Banded Demoiselle, denumire științifică – Calopteryx splendens, este o libeluă ce are ceva specific - o dungă (bandă) colorată pe toate cele patru aripi. Masculii au aripi cu o dungă maro-roșiatică, în timp ce femelele au aripile galben-verzi. Se găsește în apropierea cursurilor de apă lente, cum ar fi râuri, canale, lacuri și iazuri, cu vegetație densă și umedă și poate fi admirată între lunile mai și august. Masculii sunt teritoriali și fac dansuri de împerechere pentru a atrage femelele. Păunița o specie sensibilă la poluare, deci prezenta ei indică o apă curată.
2. Moneda de mai jos celebrează insecta Grunes Heupferd, în limba engleză – Green Hayseed, în limba română – Calul de fân verde. În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană. Deasupra ei este înscrisă valoarea “5 EURO”. Periferic circular pe părțile stângă, superioară și dreapta este aplicată inscripția: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele țării în limba germană). Periferic pe partea inferioară sunt aplicate tradiționalele 12 stele fiecare având câte cinci colțuri printre ele distingându-se litera D (simbolul monetăriei germane care a realizat moneda) și anul realizării monedei – 2023. În câmpul central al reversului monedei și tot în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentat Calul de fân verde stând pe o frunză. Pe căpatul din dreapta al frunzei sunt marcate literele PN, ceea ce reprezintă simbolul gravorului monedei. Periferic circular pe partea inferioară este aplicată inscripția “GRUNES HEUPFERD”, ceea ce în traducere aproximativă înseamnă – Calul de fân verde.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

anul emiterii – 2023
valoarea – 5 euro
material compoziție – bimetal, aliaj cupru, nichel, aur nordic
forma – rotundă
diametrul – 27,25 milimetri
greutatea – 9,68 grame
calitate - proof / BU

Calul de fân verde (în lb. germană - Grunes Heupferd, în lb. engleză – Green Haysed, știu de popor sub numele - Lăcusta verde sau Cosașul verde, denumire științifică -Tettigonia viridissima) este o insectă ortopteră, care produce un țârâit asemănător cu sfârâitul coasei, răspândită în Europa, Asia și Africa de Nord. Mascul are o lungimea de 28–36 mm, iar femelă de 32–42 mm. Antenele sunt de două ori mai lungi decât corpul. Ouăle sunt aproape cilindrice, cu lungime de 5–6 mm și o grosime de 1,5-1,7 mm. O femelă poate depune 70- 200 de ouă. Larvele începe să apară la sfârșitul lunii aprilie și începutul lunii mai. Este o specie diurnă cu efect dăunător asupra culturilor de cereale, tutun, cartof, viță de vie și legume.

3. Moneda de mai jos celebrează insecta Hainschwebfliege, în limba engleză – Grove Hoverfly, în limba română – Musca de grădină. În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană. Deasupra ei este înscrisă valoarea “5 EURO”. Periferic circular pe părțile stângă, superioară și dreapta este aplicată inscripția: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele țării în limba germană). Periferic pe partea inferioară sunt aplicate tradiționalele 12 stele fiecare având câte cinci colțuri printre ele distingându-se litera D (simbolul monetăriei germane care a realizat moneda) și anul realizării monedei – 2023. În câmpul central al reversului monedei și tot în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentată o Muscă de grădină cu aripile desfăcute, așezată pe o plantă, și câteva flori. Periferic circular pe partea inferioară este aplicată inscripția “HAINSCHWEBFLIEGE”, ceea ce în traducere aproximativă înseamnă – Musca de grădină.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

anul emiterii – 2023
valoarea – 5 euro
material compoziție – bimetal, aliaj cupru, nichel, aur nordic
forma – rotundă
diametrul – 27,25 milimetri
greutatea – 9,68 grame
calitate - proof / BU

Musca de grădină (lb. germană – Hainschwebfliege, lb. engleză - Grove Hoverfly, denumirea științifică - Episyrphus balteatus ), cunoscută de popor și sub numele de muscă holofiră rătăcitoare sau de iarnă , este o specie din familia Syrphidae. Muștele au o lungime a corpului de 7 până la 12 milimetri și au un corp oarecum alungit și subțire. Fața este galbenă, fruntea este gri, presărată cu un gri mai închis deasupra antenelor maronii. Pe abdomen prezintă două pete galbene pe al doilea segment, margini marginale posterioare late și negre pe al treilea și al patrulea segment și linii negre înguste, crestate central, în mijloc. Acest marcaj abdominal „asemănător unei mustăți” face ca specia să fie ușor de distins de alte specii de sirfidii. Marginile laterale ale abdomenului sunt pliate în jos și nu sunt vizibile atunci când sunt privite de sus. Specia trăiește în Europa, Asia și America de Nord. Este una dintre cele mai comune specii de sirfide din Europa Centrală și poate fi observată în multe habitate diferite. Perioada de zbor este din martie până în octombrie. Femelele împerecheate pot ierna și, prin urmare, pot fi uneori observate în zilele calde de iarnă.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

CACOFLIC

PENTRU MINȚI JUCĂUȘE

UN CAREU

DE DEFINIȚII REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx_________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL PRAHOVA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Institutul de Petrol și Gaze

25 ani - Facultatea de tehnologie 1957

Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti, (Bulevardul București, nr.39) instituţie de învăţământ superior cu tradiție, a fost înfiinţată prin Decretul nr. 175, publicat în Monitorul Oficial al RPR nr 177 din 3 august 1948, sub denumirea de Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti. În anul 1973, conform Decretului nr. 702 din 28 decembrie 1973 (Legea nr.25 /1974, publicat în Buletinul Oficial al R.S.R. din 30 decembrie 1973, Institutul de Petrol, Gaze şi Geologie din Bucureşti fuzionează cu Institutul de Petrol din Ploieşti, sub denumirea de Institutul de Petrol şi Gaze, cu sediul în Municipiul Ploieşti. În prezent, instituția de învățământ superior funcționează sub numele de Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti, conform HG nr 23 din 4 ianuarie 2001 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 18 din 11 ianuarie 2001. Prin serviciile educaţionale oferite și prin activitatea de cercetare desfășurată, Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti a primit recunoaşterea oficială a nivelului de calitate pe care îl asigură prin obținerea calificativului GRAD DE ÎNCREDERE RIDICAT acordat de Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior în urma evaluării instituționale și a Certificatului de conformitate a Sistemului de Management al Calității cu SR EN ISO 9001 din 2008, acordat de AEROQ. Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești (Universitatea Petrol-Gaze, UPG) este o universitate publică din Ploiești, România. Înființat în 1948 sub numele de Institutul Petrolului și Gazului, ca răspuns la industrializarea în creștere din România și la lipsa educației la nivel înalt în domeniile petrolier și gazos, a câștigat rapid statutul de universitate, prin urmare și-a schimbat numele în actualul în 1993 și extinderea cu noi facultăți și departamente în domeniul științelor economice și umaniste. Universitatea are 5 facultăți cu 26 programe licență, 28 programe master și 4 specializări doctorat. Facultatea de Tehnologia Petrolului şi Petrochimie reprezintă una dintre şcolile de elită ale învăţământului superior românesc având menirea să pregătească specialişti chemaţi să rezolve o problemă stringentă pentru economia naţională - securitatea energetică - dar şi o problemă socială - protecţia mediului - în vederea creşterii calităţii vieţii şi dezvoltării durabile.

1883 - Castelul Peleș - 2 denar Dacia

Castelul Peleș a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I, pentru a-i servi drept reşedinţă de vară, investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a exersat în continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi găzduit de castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940). În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă şi cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituţii de cultură din marile oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Naţional, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor Carol al II-lea şi Mihai I vor deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de şefi de stat. Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt redeschise spre vizitare. În anul 2007, după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală, se ajunge la un acord, prin care castelul Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), dar continuă să fie administrate de statul român. Excepţie face castelul Foişor, clădire inaugurată în anul 1881. Acordul cu Casa regală, expirat în anul 2009, în cazul castelului Pelişor şi în 2010, în cazul castelului Peleş, a fost din nou prelungit. În 1932, Foişorul a căzut pradă unui incendiu devastator. A fost reconstruit un an mai târziu în perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). În anii 1970, clădirii iniţiale i s-a adăugat o aripă nouă şi interioarele au suferit modificări semnificative. După 1989, clădirea a devenit vilă de protocol a preşedinţiei României, statut pe care continuă să îl păstreze. Elaborarea planurilor iniţiale ale castelului Peleş i-au fost încredinţate arhitectului Wilhelm von Doderer (1825-1900), profesor la Technische Hochschule din Viena. Doderer a înaintat suveranului trei propuneri de proiecte arhitectonice, inspirate din arhitectura castelelor renascentiste franceze de pe valea Loirei, ca şi din stilul edificiilor vieneze de pe Ringstrasse. Proiectele sunt respinse de către Carol I în 1876, iar conducerea lucrărilor este încredinţată arhitectului german, Johannes Schultz, care elaborează planurile castelului în prima sa fază de construcţie (1879 – 1883). Clădirea cu aspect de chalet elveţian, compusă din două etaje propusă de Schultz, era decorată la exterior în stil german, Fachwerk. La 1890, este construită pe locul terasei acoperite de pe aripa de sud, Sala Maură, după proiecte atribuite arhitectului francez, Émile André Lecomte du Noüy, discipolul celebrului arhitect francez, Violet Le Duc. În anul 1894, la conducerea lucrărilor este numit arhitectul ceh, Karel Liman (1860 ? – 1928). Sub coordonarea sa, între 1895-1897 sunt amenajate Capela reginei Elisabeta de la etaj, Apartamentele principeselor de Wied şi Hohenzollern de pe latura de nord şi Mezaninul. În anul 1884 este instalată reţeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu, iar la 1897 este construită centrala electrică. Între anii 1903 – 1906, Liman proiectează Galeria de marmură, Sala de concerte, Sala mică de muzică şi Baia reginei şi amenajează încăperi la nivelul al II-lea, corespondentul primei Mansarde: camera doamnei Mavrogheni, marea doamnă a Palatului şi apartamentele oaspeţilor din aripa de nord a castelului. Între 1906-1914, se întreprind lucrările de amenajare a teraselor exterioare. La 1906 este înălţat turnul central al castelului, unde un an mai târziu a fost montat ceasul cu trei cadrane, creaţie a Fabricii de ceasuri de turn a Curţii regale din Bavaria, Johann Mannhardt.Totodată, sunt amenajate Sala veche de muzică, Sala Florentină şi Sala Coloanelor, pe locul primei Camere de şah, iar Sufrageria regală este extinsă. La etaj, pe aripa de nord, este construit Apartamentul primului ministru. Între anii 1905 – 1906, sunt concepute vastul Apartament imperial, compus din Salon mare, Salon mic, Dormitor, Budoir, Baie şi Camera valetului şi Apartamentul principilor moştenitori, Ferdinand – Maria. În anul 1906, au loc modificări ale Sălii de teatru de la Parter. Tot acum, sala este adaptată proiecţiilor cinematografice, prin amenajarea cabinei de proiecţie. Aparatura cinematografică a fost modernizată în 1939, de Societatea Concordia din Bucureşti, la cererea expresă a regelui Carol al II-lea. Între anii 1908 – 1911, este definitivată construcţia Sălilor de arme, ca şi decoraţia Sălii Florentine, după planurile arhitecţilor Karel Liman şi Ferdinand de Tiersch, acesta din urmă, consilier al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei. Între anii 1907 şi 1911, este amenajat Holul de onoare pe locul celei de-a doua curţi interioare, principala sală de recepţie a castelului. Holul este decorat în stilul Renaşterii germane, cu subtile accente baroce, de către Bernhard Ludwig din Viena, care colaborează strâns cu arhitectul Liman. Modelul de inspiraţie al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a Palatului Camerei de Comerţ din Lübeck. În paralel, sunt construite la Parter, Sala de şah şi Sala de biliard, în continuarea Sălii maure. În sfârşit, între anii 1911-1914 este amenajată terasa cu busturi de împăraţi romani, iar pe aripa de sud-est, este proiectată Sala consiliilor de către arhitectul Liman şi decoratorul vienez, Bernhard Ludwig. Moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, marchează finalul vastului proiect arhitectonic coordonat de suveran. Dintre furnizorii principali, pentru prima etapă de construcţie, amintim casa Heymann din Hamburg şi atelierul condus de August Bembé din Köln-Mainz. Dintre cei care au lucrat constant la decorarea şi furnizarea de piese de artă decorativă pentru castel, din 1883 până în 1914, îi menţionăm pe Joseph Dollitschek, arhitect şi decorator din Viena, Anton Pössenbacher din München, creator de decoraţiuni şi de piese de mobilier şi L. Bernheimer, din acelaşi oraş, furnizor de decoraţiuni interioare, mobilier, covoare orientale, Habie&Polako, din Viena, furnizori de covoare gen Smyrna, atelierele Zettler din München, 1882, creatorii de vitralii. Acestea au fost lucrate de patruzeci de artişti şi tehnicieni timp de trei ani după schiţele color executate de profesorii E. Widmann si Julius Juers. F. X. Barth. Celălalt autor de vitralii al castelului Peleş a fost A. Zwölfer, titularul unui celebru atelier vienez, cu filiala la Bucureşti. Colecţiile de artă decorativă s-au constituit prin cooptarea unor celebre firme occidentale din epocă: Odiot, din Paris, Eduard Wollenweber, München şi Paul Telge, din Berlin, creatori şi furnizori de produse de orfevrărie. Lor li s-au alăturat Josef Resch, celebru magazin de bijuterii din Paris şi J.A Eysser, fabricant faimos de mobilier din Nürenberg. Castelul Peleș este un simbol al României care pare scos dintr-un basm. Daniela Voitescu, șeful Secției Relații publice din cadrul Muzeului Național Peleș, precizează că Peleșul, care are 160 de camere, dintre care 80 de dormitoare și 30 de săli de baie foarte moderne, a fost un „factor civilizator”, prin construcția sa fiind marcate mai multe premiere. „Peleșul a fost prima locuință privată din România care a beneficiat de curent electric și primul castel electrificat integral din Europa. Regele a construit o micro-hidrocentrală pe pârâul Peleș, chiar din 1883, care asigura iluminatul casnic, dar și al becurilor din parc. Ea funcționează și acum și alimentează cu energie electrică Complexul Economat. De asemenea, a avut încălzire centrală cu calorifere de la 1883, ele funcționând și acum. La 1883, a fost instalat la Castelul Peleș, pentru prima dată în lume, sistemul de încălzire cu aer cald prin inducție prin pereți și prin podele. De asemenea, era dotat cu lift electric pentru două persoane, băi moderne și apă curentă caldă și rece la sălile de baie”, explică Voitescu. La scurt timp după finalizarea lucrărilor de construcție a castelului, foarte multe familii bogate și-au construit în cartierul Furnica din Sinaia locuințe care au împrumutat facilitățile tehnice, dar și din arhitectura exterioară a castelului, susține reprezentantul muzeului. La Peleș, timpul pare să fi înghețat în așteptarea vechilor proprietari. Sentimentul este dat de faptul că și acum se păstrează amenajarea camerelor de pe vremea Regelui, acesta fiind un alt aspect care deosebește castelul de altele din categoria sa. „Camerele sunt amenajate ca pe vremea foștilor proprietari. Reamenajarea s-a făcut pe principiile muzeotehnicii, dar după fotografiile și schițele pe care le avem în arhivă din epoca respectivă. Sunt puține castele în Europa în care găsești obiectele în locul pentru care au fost făcute sau comandate. Un castel atât de bine decorat încât poți spune că poate fi mâine locuit fără nicio problemă nu cred că mai găsim în Europa în categoria castelelor care au o sută de ani, cum are Peleșul”, a afirmat Voitescu. Castelul Peleș adăpostește 60.000 de obiecte de artă, care fac parte din patrimoniul cultural național românesc, ele nefăcând obiectul negocierilor cu Casa Regală. Acestea se constituie în mai multe colecții, Peleșul fiind unul dintre muzeele cu cele mai diverse colecții din țară. Astfel, aici există colecția de arme, cea mai valoroasă din țară, ca număr și ca valoare intrinsecă a obiectelor, colecția de mobilier, cea de artă decorativă, colecția de artă plastică, de vitralii, de textile și decorațiile exterioare din piatră, marmură și ceramică (statuile și basoreliefurile de pe terase). Potrivit Danielei Voitescu, cea mai mare bogăție a acestui muzeu este reprezentată de decorația din lemn sculptat manual care se prezintă într-o stare foarte bună. Aceasta a fost lucrată în ateliere celebre din străinătate, respectiv din Austria și Germania, și nu se cunoaște secretul prelucrării lemnului care îl face ca, după o sută de ani, să fie într-o stare atât de bună. Castelul a fost naționalizat în 1948 și a funcționat ca muzeu din 1953 până în 1975 când a fost închis pentru lucrări de restaurare. El a fost redeschis publicului în 1990, iar de atunci și până în prezent peste 7.000.000 de turiști l-au vizitat. Vizitarea se face numai cu ghid însoțitor, ceea ce limitează numărul membrilor unui grup și implicit pe cel al vizitatorilor dintr-o zi de lucru. Reprezentantul muzeului arată că 25% dintre turiștii care vizitează anual acest obiectiv sunt străini. În circuitul turistic se află expoziția de bază, care include parterul castelului, unde se află spațiile oficiale, și turul opțional care înseamnă vizitarea parterului și a etajului întâi unde se află spațiile private (dormitoare, băi, camere pentru oaspeți). Turul opțional II (parter plus etajele I și II) este indisponibil până la data de 31 decembrie 2014 din motive de conservare, după cum se arată pe site-ul oficial al Muzeului Național Peleș. În fiecare lună, la castel au loc concerte susținute de tineri artiști, dar și de interpreți consacrați, fiind continuată astfel tradiția instituită de Regina Elisabeta. Împlinirea unui secol de la finalizarea construcției Castelului Peleș este marcată printr-o expoziție temporară dedicată celui mai important arhitect al Casei Regale a României, cehul Karel Líman, autorul planurilor de modernizare a acestuia și al planurilor de construcție a Castelului Pelișor. Expoziția conține, printre altele, planuri de construcție originale realizate de acest arhitect, dar și planuri de decorații interioare și exterioare, alăturat lor fiind plasate fotografiile cu ceea ce există în prezent. Spectaculos este și Castelul Pelișor, construit între anii 1899 și 1902 de arhitectul Karel Líman, el reprezentând singurul monument în stil Art Nouveau coerent din țară în ceea ce privește amenajarea spațiilor interioare și arta decorativă, a explicat Daniela Voitescu. Ea spune că decorația exterioară preia elementele Renașterii germane și anume stilul Fachwerk, caracterizat prin grinzile decorative evidente. Pelișorul a fost locuit, din 1903, de perechea princiară Ferdinand și Maria, aceasta din urmă fiind cea care și-a impus stilul personal în decorarea castelului. Se remarcă, printre altele, camera de aur, al cărei interior are valoare de unicat, ornamentația, care cuprinde o decorație parietală în stuc aurit, un plafon în boltă, mobilier aurit și vitralii policrome ce difuzează lumina, fiind concepută de Regina Maria în stilul său personal. De asemenea, dormitorul de aur are mobilier lucrat în lemn de tei aurit și decorat în stilul personal al Reginei Maria care îmbină elemente celtice și bizantine, în viziune Art Nouveau. De altfel, Castelul Pelișor deține o valoroasă colecție de artă decorativă aparținând stilului Art Nouveau. (Sursa: Net - Agerpres)

Jeton - Iancu Dumitrescu - Câmpina - 10 bani

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Piesa de mai sus este jeton realizat la comanda lui Iancu Dumitrescu din Câmpina și are valoarea de 10 bani. Nu se cunoaște cine era acest personaj si cum se folosea acest jeton dar se poate presupune că omul era proprietarul (patronul) vreunei cofetării sau berării câmpinene iar jetonul se folosea ca mijloc de garantare a returnării halbei, țapului sau farfurioarei și linguriței cu care servea clientul. În momentul când un client comanda ceva pentru consum propriu el plătea în plus 10 bani primind la schimb un exemplar al acestui jeton. După ce consuma ce a comandat el preda obiectele și jetonul moment în care își reprimea cei 10 bani. Astfel se manifesta mai multă grijă în folosirea și păstrarea halbelor și țapilor pentru bere sau farfurioarei și linguriței cofetăriei, și toată lumea era astfel mulțumită.

Câmpina este un municipiu din județul Prahova, situat pe Valea Prahovei, pe magistralele rutiere și feroviare București – Brașov. Câmpina este atestată documentar în anul 1503 figurând în registrele vigesmale ale negustorilor brașoveni care tranzitau Valea Prahovei, o zonă folosită drept drum comercial, fiind încă din secolul al XIV-lea o cale de comunicație între Transilvania și Muntenia. Deși în actele emise de cancelariile domnești este menționată „vama Prahovei”, există certitudinea că satul Câmpina, grație poziției sale geografice la intrarea în munții Carpați și amplasării la aceeași distanță de București și Brașov era vamă, punctul strategic pentru controlul mărfurilor. Acest lucru a făcut posibilă o dezvoltare rapidă a așezării, localitatea având parte de nenumărate avantaje in urma comerțului care avea loc aici. A funcționat ca vamă din 1422 până în 1840, când, pentru un scurt timp vama s-a mutat la Breaza, iar după aceea la Predeal, punctul de frontieră cu Ardealul. La recensământul din anul 2021 municipiul Câmpina număra 28993 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 32935 locuitori) dintre care: români – 82,31, romi – 2,07% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației municipiului prahovean astăzi se prezintă aproximativ astfel; ortodocși – 79,3%, și restul – nedeclarată sau altă religie. Enumăr mai jos câteva mari personalități române care au trăit vremelnic pe aceste meleaguri: Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, George Coșbuc, Nicolae Grigorescu, Constantin Istrate, Eugen Jebeleanu și Geo Bogza. Alte personalități care s-au născut chiar aici sunt:

profesor, filantrop – Stroe S. Beloescu (1838 - 1912)
acordeonist - Marcel Budală (1926 - 1989)
actor– Eusebiu Ștefănescu (1944 – 2015)
actrița – Monica Davidescu (n.1972)

Câteva repere calendaristice în dezvoltarea orașului sunt:

În anul 1783 Câmpina devine târg liber și capătă o serie de drepturi.
În 1861 se introduce iluminatul public cu felinare cu gaz (petrol lampant), Câmpina fiind al șaselea oraș din țară iluminat cu acest nou sistem.
În 1864 prin decret domnesc semnat de Cuza Vodă, Câmpina este ridicată la rang de oraș.
În 1879 iunie 1 intră în serviciu calea ferată Ploiești-Predeal cu gară la Câmpina.
În 1890 se constituie la Câmpina prima schelă petroliferă din țară, din primele cinci sonde.
1895 septembrie 17 se întemeiază marea societate de petrol „Steaua Română” cu sediul în oraș.
În 1902 se introduce apa curentă (la robinet) odată cu aducțiunea de apă prin conductă de la Breaza, ce era stocată în bazinul de la capătul cartierului Câmpinița.
În 1908 după planurile ing. N. Vasilescu Karpen se introduce iluminatul public și casnic în oraș.
În 1929 septembrie se introduce pentru uz casnic gazul de sondă de către societatea „Astra Română” la primii 43 de abonați.
În 1974 autoritățile au demarat construcția unui proiect-pilot de case solare, amplasate în orașul prahovean Câmpina, zona fiind a doua din țară ca număr de zile însorite pe an, după Constanța, și în același timp protejată de furtunile și vânturile ce afectează frecvent litoralul.

Câteva dintre atracțiile turistice ale orașului sunt:

Biserica romano-catolică Sf Anton de Padova, construită în stil baroc, după un proiect susținut de ing. Anton Raky, și dată în folosință în anul 1909.
Biserica de la Han, numită și „Biserica de la Brazi”, construită în 1833 de Sfântul Calinic de la Cernica, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Capela Hernia, construită în stil baroc în memoria pionierului petrolului câmpinean, Dumitru Hernia
Castelul Iulia Hașdeu, creația lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, construit în memoria fiicei sale, Iulia Hașdeu, după moartea acesteia.
Muzeul Nicolae Grigorescu, amenajat în fosta locuință a pictorului Nicolae Grigorescu.
Ansamblul Parohial „Sfântul Nicolae”. Pe temeliile bisericii de lemn „Sfântul Nicolae”, care exista în analele istoriei încă din 25 iunie 1714, a fost construită biserica „Sfântul Nicolae”, urmând ulterior să fie construită și biserica nouă „Pogorârea Sfântului Duh”. Parohul Petru Moga este cel care s-a ocupat îndeaproape de toate construcțiile și detaliile, realizând o oază de liniște.
„Lacul bisericii”. În folclorul local se spune că acum mult timp exista o biserică pe unul din malurile lacului, care din cauza păcatelor credincioșilor, s-a scufundat în acest lac. Primăria Municipiului Câmpina a renovat „Lacul Bisericii” în anul 2011, amplasând și hidrobiciclete și bărcuțe de agrement, lacul revenind la gloria de odinioară și fiind astfel unul dintre principalele locuri de promenada preferate de câmpineni, în special pe timpul verii.
Lacul Curiacul - "Lacului cu bombe" de la Câmpina
Complexul Arhitectural Brebu - situat la 7 km de oraș
Casa cu grifoni – Câmpina
Sinagoga - Câmpina

Expo Fotbal Ploiești - 1988

Manifestarea numismatică culturală și sportivă “Expo Fotbal” s-a permanentizat la Ploiești prin inițiativa și strădania inimosului localnic Manu Nicolae. Acesta era un mare pasionat de sport, în special fotbal, și medalistică, în special insignografie. Și astfel din 26 iunie 1982, în orașul aurului negru românesc – Ploiești, au loc anual întâlniri și expoziții ale iubitorilor de fotbal și de insigne sub genericul Expo Fotbal Ploiești.

Istoria fotbalului românesc începe cu o menţiune ambiguă. Se spune că la Arad, în anul 1888, “un grup de tineri bătea mingea”. Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”, locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25 octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de 10-0. ?! Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”, locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25 octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de 10-0. ?!

Daciada - Finalist al Dinamoviadei

Câmpina - Ministerul de Interne - 1988

Daciada

Născută în urma unei "indicaţii" venite direct de la cabinetul 1, “Daciada” a fost gândită drept o mişcare sportivă de amploare, organizată din doi în doi ani, având finale pe întreaga ţară la toate disciplinele sportive. A apărut la ideea lui Nicolae Ceauşescu şi a fost botezată astfel parcă special pentru a satisface nevoia conducătorului ţării de a sublinia încă o dată originea daco-romană a naţiunii. Practic, obiectul Daciadei îl constituia sportul de masă. Sub imensa "pălărie" a acestei competiţii se reuneau toate disciplinele sportive, practicate teoretic numai de amatori. Dar amatori erau toţi, deoarece, indiferent că era vorba de fotbal, handbal, oină, popice sau aero-modelism, toţi sportivii trebuiau în mod obligatoriu să fie încadraţi în câmpul muncii, în timp ce activitatea de performanţă ar fi apărut doar în urma pregătirii din timpul liber. O aberaţie, desigur, mai ales că toţi sportivii care au avut rezultate internaţionale înainte de decembrie ’89 au fost cât se poate de profesionişti. Însă, pentru că ideologia comunistă nu permitea oficial deviaţionisme de tipul sportivului profesionist, toţi performerii şi-au mascat adevărata activitate sub forma unor încadrări în serviciu în funcţie de cluburile la care activau. La Steaua erau trecuţi în Armată, la Dinamo, în Ministerul de Interne ş.a.m.d. Sus am postat logo-ul competiţiei sportive naţionale "Daciada". „Primii în sport, primii în producţie”, era motto-ul anilor 80 pe buzele tuturor şi se referea la Daciada, o competiție cu şase milioane de participanţi sau „bunul întregului popor”, cum îl numeau liderii partidului comunist. Prima Daciadă, în total fiind șase, a avut loc în 1978. Vizitele lui Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea de Nord i-au deschis acestuia apetitul pentru manifestaţii grandioase şi demonstraţii de masă. Un moment important în organizarea mişcării sportive l-a reprezentat şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 1976, în cadrul căreia a fost examinat programul privind dezvoltarea activităţii de educaţie fizică pe perioada 1976-1980. Partidul fixa cincinale nu doar pentru activitatea economică, ci şi pentru cea sportivă. Astfel, cincinalul sportiv 1976-1980 prevedea „stimularea activităţilor sportive de masă, asigurarea participării tineretului, maselor largi populare, în formele cele mai variate, la practicarea tuturor sporturilor, acţionându-se în acest fel pentru mai buna utilizare a timpului liber”. În numele Daciadei s-au construit săli de sport, stadioane, s-a investit în infrastructură și s-a propagat mesajul la nivel național. Multe dintre bazele sportive create atunci au dăinuit peste ani, cu minime investiții, altele au intrat în paragină. Ca să ajungi să participi la Daciada, trebuia să întrunești anumite condiții, iar una prioritară era să fii cetățean model. Sportul era destinat maselor de oameni, deși după competiții se alegea elita. Dar fenomenul era încurajat și propagat de la vârste fragede peste tot. Devenise o adevărată onoare să fii ales și susținut să participi la un astfel de eveniment. Regulamentul Daciadei a fost aprobat în august 1977 şi prevedea că rolul acestei manifestaţii este să asigure:

dezvoltarea intensă şi multilaterală a educaţiei fizice şi sportului de masă, oameni puternici şi sănătoşi, apţi pentru muncă;
ridicarea nivelului general al activităţii sportive de performanţă la nivel mondial, care să ducă la creşterea prestigiului României în lume.

Dinamoviada a fost o competiție națională aproape în toate sporturile la care erau invitați să participe numai componenți ai cluburilor Dinamo, adică ale cluburilor ce aparțineaa Ministerului de Interne. Se cunosc Dinamoviade de tir, de atletism, de calarie, de box, de natație etc. La multe dintre competiții au participat și jucători ai cluburilor Dinamo din alte țări socialiste (Uniunea Sovietică, Bulgaria, Polonia, R D Germană, Cehoslovacia, etc).

Astra - Ploiești

În 1921 a luat ființă Astra-Română Ploiești, club mutat ulterior la Câmpina, iar apoi reorganizat în 1937, la Ploiești (Astra Română, apoi Colombia), prin fuziunea câtorva grupări sportive aparținând de Societatea Astra-Română, cu activitate în domeniul petrolifer. (1937 este considerat, în unele surse, anul de naștere al clubului, dar este eronat). În 1990, denumirea devine Astra (se numea Rafinorul atunci). În 1996, echipa preia un loc în eșalonul secund și își schimbă denumirea în AS Ploieşti Danubiana, dar în anul următor revine la numele de Astra. În 1998 promovează în premieră în divizia de elită, unde evoluează până în 2003, când este absorbită de… concitadina rivală Petrolul, echipa-fanion a orașului. În 2005, Astra se reînființează, preluând loc direct în D2. Trece la denumirea de CSM (2007) și promovează în Liga I (2009, an în care revine la numele de Astra). Din 2010, denumirea oficială devine Astra Giurgiu, chiar dacă juca în continuare la Ploiești (pe stadionul Astra). În mod normal, schimbarea localității de reședință în denumire implică un club nou-înființat. Însă, în cazul Astrei, se consideră că este vorba de continuitate; așadar, Astra Giurgiu a preluat palmaresul Astrei Ploiești (sărbătorind, ca și Politehnica Timișoara, centenarul în acest an!). Abia în 2012 echipa se mută cu terenul propriu la Giurgiu, pe stadionul Marin Anastasovici, tocmai construit pe locul vechiului stadion al orașului. De acum încolo, clubul se afirmă puternic: participări în cupele europene (prima în 2013; participantă în grupele Ligii Europa în 2014 și 2016 și în 16-imile Ligii Europa 2016/17), un titlu național (2016), o Cupă a României (2014) și două Supercupe ale României (2014, 2016). Titlul național a fost cucerit la prima ediție cu play-off/play-out din istoria primei ligi a României. Antrenor era Marius Șumudică, iar vedete, Alibec și Budescu. Aceștia din urmă au și cucerit distincția de ”Fotbalistul Român al Anului”, în ani (consecutivi, 2016, respectiv 2017) în care au fost legitimați la Astra.În pofida acestor performanțe, Astra nu a reușit să devină o grupare cu un număr rezonabil de suporteri, fanii din Ploiești rămânând fideli Petrolului, iar cei din Giurgiu, Dunării. În sezonul Ligii I, 2019/20, Astra s-a clasat pe locul 3, calificant în Liga Europa, dar nu a primit licența pentru următorul sezon al cupelor europene. Ascensiunea clubului s-a datorat patronului Ioan Niculae.

Municipiul Ploiești este unul dintre marile orașe ale României și reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 de kilometri depărtare de București. Municipiul Ploiești se găsește în apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România. Ploieștiul este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de provinciile istorice Transilvania și Moldova. este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere). Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă faptul că localitatea avea un nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din anul 1567, semnat de către domnitorul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a "cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul Coresi din Bărcănești. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Ploieșți precum și fotografiile câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura ploieșteană.

Biserica Sfinții Împărați

Banca Creditul Prahovei

Baia Municipală

Biserica Sfânta Vineri

Monumentul Vânătorilor

Gara de Sud

Catedrala

Halele Centrale

Liceul Sfinții Petru și Pavel

Palatul Culturii

Prahova este un județ aflat în regiunea istorică Muntenia din România.Este cel mai populat județ din România (cu excepția capitalei București, oraș aflat în vecinătatea sa, la sud) deși este doar al 33-lea din țară ca suprafață. Județul se întinde pe o suprafață de 4716 kilometri pătrați, numără aproximativ 830000 de locuitori și își are reședința în municipiul Ploiești. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Ploiești și Câmpina, 12 orașe - Azuga, Băicoi, Boldești – Scăieni, Breaza, Bușteni, Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlați, Văleni de Munte și 90 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Prahova precum, iar mai jos fotografiile câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura prahoveană și câteva splendide locuri de vizitat în acest județ, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.