Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE – JUDEȚUL SIBIU: LICEUL ȘI MONUMENTUL EROILOR DIN AGNITA, VIADUCTUL DIN APOLDU DE SUS, BISERICA EVANGHELICĂ DIN AVRIG, AEROPORTUL ȘI ARHIVELE DIN SIBIU

1. Liceul din orașul Agnita, județul Sibiu, denumire actuală Colegiul tehnicc “August Treboniu Laurian” este situat pe Strada Școlii, la nr. 2.

Primele ştiri despre existenţa unei şcoli în Agnita datează de la sfârşitul secolului al XV-lea. Trebuie menţionat că această şcoală a fost destinată copiilor populației săsești și avea o puternică legatură cu biserica locală. După construirea bisericii "Sfântul Nicolae" în 1795-1797, pe lângă această biserică a funcţionat şi o şcoală pentru români, unde copiii învăţau cu ajutorul alfabetului chirilic, limbă în care erau scrise cărţile de cult ortodox. În anul 1806 în Agnita se construieşte un nou local de şcoală urmat de un altul în 1867 mai spaţios, unde se înfiinţează şi o şcoală serală pentru ucenici. Cu ocazia unei inspecții, în anul 1891, școala este declarată insalubră și mult prea mică pentru cei 160 de copii care o frecventau. Cu toate acestea, situaţia a rămas neschimbată până în 1934. În anul 1927 Administratorul tractului Agnita, preotul Ioan Alexandru, împreună cu "intelectualii" din Agnita: judecător-şef Chivulescu, judecător Maurer, avocaţii Curta şi Bugner, medicul Stănilă, învăţător Aurel Varga şi Erofteiu Holerga, şeful de gară şi preotul Emil Păcală din Dealul Frumos au hotărât să facă demersuri la Ministerul Domeniilor, al Instrucţiunei şi al Cultelor, pentru a cere de la stat pădurea expropriată de la Comuna Agnita pe o suprafaţă de 900 iugăre pentru construirea unei biserici ortodoxe şi a şcolii de stat. O delegaţie de patru persoane (preotul Ioan Alexandru, dir. înv. Aurel Varga, av. Romul Curta, preotul Emil Păcală) s-au prezentat la Bucureşti la Ministerul Domeniilor, Ministerul Cultelor şi al Artelor. De la Bucureşti, precum şi de la prefectul judeţului, Aurel Popa, li s-a acordat tot sprijinul, urmând să se realizeze planul şi devizul pentru construcţia bisericii şi a şcolii de stat. Având şi sprijinul deputatului liberal Olimpiu Savu ("Ridicatu-s'a acest locaş de cultură românească în anul Domnului 1934"), în anul 1934 se construieşte şcoala cu şase clase, care va găzdui şi şcoala românească de ucenici. Inimile şi sufletele multor copii s-au încălzit şi îmbogăţit cu ştiinţă şi înţelepciune într-o şcoală nouă. În anul 1954 se înfiinţează şi clasa a VIII-a, atunci școală preluînd numele Şcoal medie mixtă de 10 ani și din 1959 va deveni Şcoala medie Agnita. Cu trecerea anilor, numărul de elevi şi de cadre didactice a fost în permanentă creştere şi schimbare ţinând pasul cu timpul şi toate vrerile lui, devenind Liceul real umanist Agnita 1965-1966, Liceul teoretic 1967-1975, Liceul de cultură generală din 1968 când numărul claselor creşte la 20. În anii 1974-1975 școala se numește Liceul real umnaist, cu profil textil şi mecanic, în anul 1975 unificându-se cu Şcoala Generală nr. 2, din aceiași curte, Liceul agro-industrial 1978 cu 23 clase profilurile agricol, mecanic, industrie uşoară, Liceul industrial 1979-1980. Noutăţile sociale, politice şi culturale din iarna lui 1989 îşi vor spune cuvântul în domeniul învăţământului românesc, deci şi în cel agniţean, când şcoala începe să fie repusă în drepturile ei fireşti . Din nou are loc o schimbare de nume şi de această dată este ales unul de rezonanţă. În anul 1990 a devenit Liceul teoretic "August Treboniu Laurian" - Agnita, purtând numele filologului, istoricului, omului politic şi publicistului, născut la 17 iunie 1810, în satul Fofeldea, la 29 km de Agnita. În prezent instituția de învățământ din Agnita se numește Colegiul Tehnic “August Treboniu Laurian”.
2. Acest monument s-a ridicat în memoria sacrificiului de sânge al localnicilor în timpul primului război mondial, are un aspect apropiat unei pietre funerare, și este situat în curtea bisericii fortificate din oraș.

De menționat că în oraș, în parcul central, există și un alt monument dedicat eroilor locali căzuți în cel de-al doilea război mondial.
3. Viaductul Dracului de la Apoldu de Sus este un pod de cale ferată din județul Sibiu, situat între gările feroviare Apoldu de Sus și Tilișca, pe magistrala feroviară

Sibiu – Vințu de Jos.

Este o linie ferată simplă dată în exploatare pe data de 25 noiembrie 1897. Este o porțiune de cale ferată foarte frumoasă, ce se strecoară printr-o pădure deasă de foioase, trecând pe cinci viaducte spectaculoase și printr-un tunel în curbă, proiecte de măiestrie ale școlii austriece de ingineri din Viena. Zona cuprinsă între Miercurea Sibiului și Săliște are o declivitate maximă de 17 milimetru/metru și prezintă numeroase curbe cu rază mică (250 de metri).
4. Biserica evanghelică fortificată din Avrig este un ansamblu de monumente istorice aflat pe teritoriul orașului Avrig ce este format din: Biserica evanghelică și Incinta fortificată (ruine).

În secolul XIII, coloniştii saşi instalați în zona Avrigului au construit pe locul actualei biserici evanghelice o bazilică romanică de dimensiuni mult mai mici (anii 1265 - 1270). Prin secolul al XV-lea, în urma întregului proces de reconstrucţie şi fortificare a bisericilor din Transilvania, biserica de la Avrig a fost şi ea întărită cu ziduri de fortificaţie şi transformată în biserică sală. Datorită modificărilor aduse, biserica a păstrat diverse elemente în stiluri arhitecturale diferite: portal romanic, sculpturi gotice, elemente de interior baroc. Actuala biserică are astăzi o singură sală, părţile laterale fiind dărâmate. Din vechea biserică se mai păstrează doar turnul clopotniţă, corul şi portalul roman. Stilurile arhitecturale sunt diferite după epoca în care au avut loc modificările. Pe latura de vest este un portal roman de mare valoare, sculpturile sunt gotice iar decoraţiunile din interior sunt baroce. Orga a fost adusă la începutul anilor 1800, fiind construită probabil de Johannes Prause. Tot în acel timp a fost executat altarul care conţine o icoană mare cu Iisus răstignit pe cruce. Amvonul are un acoperământ sculptat în stil baroc. Cel mai vechi obiect este o cristelniţă dăruită de către Jacob Zacharias în anul 1715. În biserică este un panou de onoare cu numele locuitorilor din Avrig căzuţi în cele două războaie mondiale. Turnul clopotniţei are un clopot construit în anul 1777 iar celelelte două au fost date la topit în primul război mondial. În turn este montat un ceas înnegrit de vreme dăruit de baronul Samuel Brukenthal în 1770 pe când construia reşedinţa de vară. Ceasul mai funcţionează şi astăzi după aproape 250 de ani.
5. Aeroportul Internațional Sibiu este amplasat la 3 kilometri depărtare spre vest de municipiul Sibiu, la o altitudine de 443 metri, el deservind Sibiul și împrejurimile acestuia.

Aeroportul a fost construit din rațiuni militare la începutul anilor 1940. Inaugurarea s-a făcut în anul 1943 și la doar un an mai târziu începeau cursele regulate către București, Brașov, Oradea și Târgu Mureș. În anul 1959 a fost dată în exploatare o nouă clădire a aerogării, compusă din parter, etaj, turn de control și sală de așteptare, iar mai apoi, în anul 1970, a fost dat în exploatare balizajul și dispozitivul luminos de apropiere, iar în anul 1975 clădirea radarului împreună cu instalațiile aferente.

În anul 1992 aeroportul a fost declarat internațional, primele destinații fiind Munchen și Stuttgart. În perioada 2006 – 2008 aeroportul a fost modernizat și extins printr-o investiție totală de 77 milioane de euro, astfel că după finalizarea lucrărilor de extindere, aeroportul din Sibiu are capacitatea de a opera și aeronave de mari dimensiuni.
6. Clădirea care adăpostește Arhivele, denumire actuală Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale a fost construită, special în acest scop, în perioada anilor 1914 – 1923, ea fiind situată pe strada Arhivelor, nr.3, aici ajungându-se foarte ușor din Piața Mare, pe sub gangul situat în Piața Mare, la nr. 7.

Arhivele Naţionale sunt o componentă esenţială a patrimoniului cultural al României şi îndeplinesc funcţia de memorie a culturii şi civilizaţiei de-a lungul timpului. Documentele aflate în depozitele Serviciului Judeţean Sibiu al Arhivelor Naţionale sunt martorii principalelor transformări istorice în toate domeniile şi ele relevă istoria românilor, germanilor, maghiarilor şi secuilor din Transilvania din prima jumătate a secolului al XIII-lea până în zilele noastre. Redactat în limbile latină, germană, română şi maghiară dar şi în greacă, osmană, franceză, italiană, engleză sau limbile slave, materialul documentar oglindeşte întregul univers al evoluţiei societăţii din zorii evului mediu până în epoca contemporană. Principala activitate pe care o depune instituția în slujba cetăţenilor este aceea de soluţionare a cererilor referitoare la vechimea în muncă sau şcolaritate. În al doilea rând în Sala de studiu a Arhivelor studenţii şi cercetătorii pot redacta lucrări de masterat şi doctorat pe baza documentelor aduse de arhivări din depozite.

De asemenea, arhiviştii asigură asistenţă de specialitate creatorilor şi deţinătorilor de arhivă din municipiu şi judeţ. Nu în ultimul rând ei sunt prezenţi la manifestări cultural ştiinţifice, organizează expoziţii şi contribuie la editarea unor mape de documente care prezintă aspecte ale vieţii economice, administrative şi culturale din Sibiul de altădată, dar şi din cel contemporan. Instituţia arhivisitică sibiană noastră deţine fonduri administrative şi juridice, economice, ecleziastice, militare, dar şi fonduri ale unor instituţii culturale şi fonduri personale şi familiale. Referitor la fondurile militare pot să vă spun că sunt documente începând din anul 1703 referitoare la Comandamentul general al armatei austriece din Transilvania până în anul 1944 la documentele Regimentului 36 artilerie al armatei române. Arhiva sibiană este amintită pentru prima dată în anul 1463, dar cea mai veche menţiune asupra organizării arhivei datează din 1476 când s-a încercat întocmirea unei evidenţe pentru documentele mai importante. De numele lui Christian Pomarius, notar provincial, se leagă alcătuirea în anul 1546 a celui mai vechi repertoriu de arhivă, întocmit în limba latină, prima lucrare de acest gen din ţară. Activitatea arhivei sibiene a cunoscut o cotitură esenţială în perioada când la conducerea ei a fost Franz Zimmermann, considerat întemeietorul arhivisticii moderne în Transilvania (1875-1895).

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

COCOFLIC

PENTRU MINȚI JUCĂUȘE

UN CAREU

DE DEFINIȚII REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL SIBIU

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Barcelona '92 - ciclism

În orașul spaniol Barcelona a avut loc a XXV-a ediție a Jocurilor Olimpice de vară între 25 iulie și 9 august 1992. La această ediție a JO au participat 9956 sportivi din 169 de state ale lumii, în cadrul a 32 sporturi olimpice (în total 286 probe sportive). Clasamentul final pe medalii se prezintă astfel:

Echipa unificată a statelor membre CSI (foste republici din compunerea URSS) – 112 medalii (45 de aur, 38 de argint și 29 de bronz)
SUA – 108 medalii (37 de aur, 34 argint și 37 de bronz)
Germania – 82 de medalii (33 de aur, 21 de argint și 28 de bronz)

România s-a clasat pe locul 14 cu 18 medalii (4 de aur, 6 de argint și 8 de bronz)

Competițiile de ciclism de la Jocurile Olimpice din 1992 de la Barcelona au constat în două categorii diferite: ciclism pe șosea și ciclism pe pistă, fiind disputate zece probe. Proba de contratimp pe echipe pe șosea a avut loc la Circuitul Catalunyia și pe Autostrada A7, cursele individuale pe șosea s-au desfășurat la Sant Sadurni d’Anoia, iar ciclismul pe pistă a avut loc la Velodromul Horta. Probele de ciclism au avut loc în perioada 26 – 31 iulie 1992 și la ele au participat 451 ciclisti din 76 de state ale lumii. Clasamentul final în probele de ciclism se prezintă astfel:

locul 1 – Germania – 6 medalii (4 de aur și 2 de argint)
locul 2 – Italia – 3 medalii (2 de aur și 1 de argint)
locul 3 – Australia – 5 medalii (1 de aur și 4 de argint)

Apimondia

APIMONDIA - Federația internațională a asociațiilor de apicultori, a fost înființată în anul 1887, astăzi cuprinzând mai mult de 100 de asociații naționale și peste 5 milioane de membri. APIMONDIA organizează periodic congrese ale apicultorilor unde se dezbat probleme curente ale apicultorilor din toată lumea. Primul congres internațional de apicultură a avut loc în Belgia, la Bruxelles, în anul 1879. Desfășurarea acestor congrese a prieljuit baterea unor frumoase insigne spre amintire. Ca o recunoaștere a meritelor și realizărilor românești în domeniul apiculturii, României i-a revenit onoarea organizării ediție a XX-a a Congresului APIMONDIA. Alegerea nu a fost întâmplătoare, deoarece România are condiții favorabile pentru dezvoltarea albinăritului. După statisticile APIMONDIA, România ocupă locul șapte în lume în ceea ce privește numărul totatl al familiilor de albine – peste 1 050 000. Albinăritul se confundă cu însăși istoria noastră națională. Cu ocazia congresului de la București s-a organizat și o expoziție – târg internațional de apicultură, exponatele făcând obiectul unui concurs cu premii, medalii și diplome. La congres au participat 1569 de mebri APIMONDIA, din 41 de state ale lumii. La acest congres a fost ales Președinte al APIMONDIA , profesorul român Vieceslav Harnaj, care a condus destinele apicultorilor 23 de ani (1965 - 1988).

Stupăritul sau apicultura este unul din sectoarele agriculturii cu cele mai vechi tradiții în România . Tracii și dacii, strămoși ai poporului român, se ocupau cu creșterea albinelor de la care obțineau miere, ceară și alte produse apicole. Astfel, Herodot menționează (secolul al V-lea î.Hr.) mulțimea albinelor la nordul Dunării, aceasta fiind prima atestare documentară a apiculturii pe teritoriul României, de asemenea, există numeroase alte izvoare istorice, descoperiri arheologice, surse folclorice care atestă continuitatea apiculturii în spațiul carpato-danubiano-pontic. Apicultura, ca ramură a agriculturii este o activitate benefică prin faptul că albinele au o contribuție importantă la creșterea recoltelor prin polenizare. În anul 2011, producția de miere din România a fost de 21.000 de tone (26.000 de tone conform unei alte estimări), în timp ce producția de polen s-a ridicat la 50-60 de tone, iar cea de propolis la 25-30 de tone. Din totalul producției, peste 60% a fost exportată în țări precum Germania, Marea Britanie, Italia, Franța, Austria, dar și SUA, Canada, Japonia sau China. În 2009, România a exportat 10.654 de tone de miere și a importat 515 tone. În anul 2011, România a ocupat locul 10 la nivel mondial la exporturile de miere. Dacă în 2000 România producea șase tone de miere „eco”, în 2011 s-au produs 3.800 de tone, care s-au exportat în proporție de 80% în Franța și Germania.

A.G.V.P.S. - România 1948 - 1988

Începuturile organizării vânătoreşti din România, în asociaţii vânătoreşti locale, datează din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Prima societate autentică de vânătoare a fost înregistrată în România, la Bucureşti, în anul 1870. A urmat constituirea altor şi altor societăţi locale de vânătoare, după preocupările europene în domeniu, din acea perioadă. Dintre noile societăţi de vânătoare înfiinţate, reamintim doar „Uniunea Vânătorilor din Braşov” şi „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, ambele fondate în acelaşi an, 1883. Chiar dacă începuturile organizării vânătoreşti din ţara noastră au devansat, la acea vreme, multe iniţiative similare din alte ţări europene, constituirea unei Uniuni Naţionale a Vânătorilor din România a întârziat ceva mai mult, până după Marea Unire. De abia atunci, reprezentanţii societăţilor de vânători din fostele provincii româneşti au lansat ideea constituirii unei singure Uniuni Generale a Vânătorilor, ca entitate naţională de intervenţie eficientă pe lângă autorităţi, în scopul susţinerii intereselor comune ale tuturor vânătorilor din ţara noastră. Dar se vroia ceva mai mult. Se dorea ca Uniunea să devină purtătoarea idealurilor vânătoreşti din România, întru înnobilarea pasiuni vânătorilor, prin ridicarea nivelului de instruire a acestora şi prin exercitarea vânătorii în deplină sportivitate, numai acolo unde, când şi cum permitea legea. De la idee până la faptă nu rămăsese decât un pas. Premisele erau deja create, prin înfiinţarea la Sibiu, imediat după Primul Război Mondial, a „Reuniunii Vânătorilor pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal”. Entuziasmaţi de acelaşi ideal, se constituia, şi la Bucureşti, în 5-7 iunie 1919, „Uniunea Generală a Vânătorilor”. În Bucovina, la Cernăuţi, fiinţa, după cum s-a precizat deja, „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina” (Jagdschutzverein). Constituirea unei singure Uniuni Naţionale a Vânătorilor în anul 1921, pe când fuziunea „Uniunii Generale a Vânătorilor” cu „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” era ca şi realizată, s-a amânat din cauza unui incident, cunoscut sub denumirea de „incidentul Scraba”, care a pus în pericol, pentru moment, realizarea unirii. Totuşi, în 26 mai 1922, cu ocazia unei Adunări Generale Extraordinare a Uniunii Generale a Vânătorilor, la care au participat delegaţi ai societăţilor de vânătoare din întreaga ţară, ai „Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” şi ai „Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, s-a decis, în sfârşit, fuziunea. Data de 5 iunie 1919 reprezintă aşadar momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. În anul 1948, cunoscut ca an al unor profunde transformări politice impuse din exterior, Uniunea Generală a Vânătorilor din România a fost desfiinţată, în locul acesteia fiind înfiinţată, prin Decretul 211/1948, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România (A.G.V.R.), persoană juridică, de utilitate publică. Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a moştenit astfel, prin lege, membrii, patrimoniul privat, precum şi celelalte drepturi şi obligaţii ale fostei Uniuni Generale a Vânătorilor din România, fiind succesoarea de drept a acesteia.În anul 1953, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a fost transformată, prin H.C.M. nr. 3126/1953, în Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.), alipindu-i-se acesteia şi asociaţiile şi societăţile private de pescari sportivi. În concordanţă cu împărţirea teritorială din acea perioadă, membri vânători şi pescari sportiv ai A.G.V.P.S. din România erau organizaţi în filiale regionale cu personalitate juridică, la rândul lor împărţite în filiale raionale. Caracterul asociaţiei şi al patrimoniului acesteia a rămas, în continuare, 100% privat. Aici admiri sigla AGVPS din România. A urmat anul 1968, care, prin noua împărţire administrativ-teritorială a ţării în judeţe, a determinat o nouă reorganizare a A.G.V.P.S. din România, de această dată în asociaţii judeţene (39) şi din municipiul Bucureşti (6) ale vânătorilor şi pescarilor sportivi. Reorganizarea a avut loc ca urmare a unor dispoziţii administrative, în condiţiile respectării întocmai a prevederilor Decretului nr. 31/1954. Toate reglementările legale, care au urmat cu privire la vânătoare, la pescuitul sportiv şi la portul armelor au nominalizat consecvent şi au instituţionalizat astfel A.G.V.P.S. din România, fiind mai apoi definită cu claritate, prin prevederile Legii nr. 26/1976, ca „organizaţie obştească, cu personalitate juridică şi cu statut propriu”.

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate. Sus am postat logo-ul Asociației generale a vânătorilor și pescarilor sportivi din România.

Cerbul, denumire ştiinţifică - Cervus elaphus - este un mamifer ierbivor. Caracteristice pentru cerb sunt coarnele ramificate care, de obicei, cresc numai la masculi și culoarea brun-roșcată. Ca ordin de mărime, masculii au greutăți cuprinse între 180 - 300 kg, iar ciutele între 80 - 150 kg. Masculii pierd coarnele la începutul fiecărei luni martie, fenomen care se întinde, în funcție de vârsta și vigurozitatea fiecăruia dintre cerbi, chiar până în luna mai. La viței, atunci când împlinesc vârsta de 1 an, în luna mai, începe creșterea primului rând de coarne, creștere care se termină în septembrie. Aceste coarne sunt, de regulă, sulițe lungi de 20 - 30 cm, fără rozete. Un cerb poate trăi până la 20 de ani. Cerbul se adăpostește în zonele cu păduri întinse, care cuprind porțiuni de poieni sau luminișuri cu izvoare, care le oferă liniște și posedă surse de hrană. Sezonul de vânătoare este cuprins între 1 septembrie - 15 decembrie pentru masculi, iar pentru ciute se termină mai târziu, la 15 februarie. Trofeul îl constituie coarnele cu craniu sau cu o parte din acesta.

Aviația utilitară 4000 ore de zbor

S.C. Aviaţia utilitară Bucureşti S.A. a fost înfiinţată în anul 1964 ca întreprindere de stat, în subordinea Ministerului Transporturilor. Anterior, Aviaţia Utilitară a funcţionat ca detaşament al Companiei TAROM, având în componenţă un sector AVIASAN, care utilizează elicoptere şi avioane uşoare pentru transportat bolnavi, nou-născuţi cu probleme deosebite, sânge sau subproduse sanguine, organe, ţesuturi sau pacienţi în vederea transplantului, personal specializat medical, aparatură medicală sau medicamente. Ca un exemplu al activităţii AVIASAN, considerată în anii 1975-1980 ca fiind una dintre cele mai dezvoltate unităţi de transport aerian medical din estul Europei, stau mărturie următoarele cifre: 110.000 ore de zbor; 52.000 curse sanitare; 45.000 grav bolnavi şi accidentaţi transportaţi; 60.000 kg sânge conservat; 25.000 kg medicamente transportate; peste 1.500 medici şi personal medical transportaţi pentru acordarea asistenţei medicale de urgenţă. În decursul anilor, Aviaţia Utilitară a executat misiuni de zbor pe întreg teritoriul României prestând, pe lângă serviciile de ambulanţă aeriană amintite, servicii de transport marfă şi pasageri, tratamente aviochimice, misiuni de aerofotogrametrie, reclamă aeriană şi filmări, zboruri de cautare-salvare, stingere de incendii, ajungând la sfârşitul anilor ’80, la 60 - 65000 ore de zbor anual. După 1990, ca urmare a Legii Privatizării, întreprinderea a trecut în administrarea Fondului Proprietăţii de Stat, care a decis în 1998 divizarea societăţii în 5 părţi. În urma divizării, S.C. Aviaţia utilitară Bucureşti S.A., executând toată gama de prestări servicii, întreţinere tehnică şi reparaţii, pe care o executa vechea societate, cuprinde şi aerobazele teritoriale Piteşti şi Braşov.

Auto-tractor - România

Autotractor București, denumiri alternative: Autotractor Brașov și Autotractor România, denumire actuală Mașini Export, a fost și este încă numele unei companiei române de comerț exterior a tractoarelor și mașinilor agricole românești, precum și a automobilelor, știindu-se că România are o bogată tradiție în fabricarea tractoarelor, mașinilor și utilajelor agricole. Se știe că în regimul comunist produsele finite ale industriei constructoare de mașini brașovene ajungeau pe toate meridianele și paralele globului fiind foarte bine apreciate pe piața internațională sub raportul calitate preț. Principalele centrele românești de fabricației ale tractorului și automobilului, de-a lungul vremii au fost; Brașov, Pitești, Arad, Craiova, Timișoara, Miercurea-Ciuc și București.