Epaminonda's Blog.....: CULTURĂ PRIN CARTOFILIE - NAVELE MARINEI REGALE ROMÂNE (2)

Istoria Marinei Române este legată de evoluția noastră, ca popor, în acest spațiu geografic, de construcția noastră ca națiune și stat. Dunărea și Marea Neagră au constituit, încă din Antichitate, avantaje de apărare naturală, apoi Evul Mediu a fost perioada în care s-a pus în discuție, dincolo de rolul defensiv al acestor ape, cel de avantaj pentru comerț. În perioada Modernă, vorbim despre dezvoltarea navigației pe Dunăre – în 1860, în contextul Unirii Principatelor Române, a fost creată Comisia Europeană a Dunării, ceea ce a dus la formarea Flotilei Române, care cunoaște o evoluție sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. După obținerea Independenței, România a început să-și dezvolte mai intens marina militară. Dezvoltarea acestui domeniu a fost potențată de necesitățile strategice ale Primului Război Mondial, astfel că în perioada interbelică se înregistrează o modernizare semnificativă a flotei, cu achiziționarea de nave moderne și dezvoltarea infrastructurii portuare. Marina Română și-a demonstrat rolul esențial în asigurarea securității în regiunea Mării Negre, una dintre zonele sensibile și complicate din perspectiva tensiunilor geopolitice existente. După ce la 3 octombrie 1912 a intrat în vigoare Regulamentul de aplicare a Legii de organizare a Marinei Militare din 1898, s-a trecut la reorganizare acestei arme în tentativa de a o aduce la nivelul flotelor de război din Europa. S-au făcut primii pași în constituirea unei Flotile de război, dar și a unui Comandament al acesteia care să satisfacă necesitățile de apărare pe mare ale României. Inexistența unor șantiere navale în țară, precum și politica Marilor Puteri de a nu permite României să-și organizeze o forță navală la Dunăre au îngreunat procesul de constituire și dezvoltare a Marinei Militare. Achiziționarea unor nave militare fluviale cu deplasament mic și cu putere de foc redusă mențineau România ca țară fără mare importanță navală în zonă, dar acest lucru a permis totuși formarea unor structuri specifice precum și instruirea unor viitori ofițeri de marină. În anul 1919 România a început un amplu program de dezvolate atât a marinei civile cât și a celei militare, astfel că în 1913 România a comandat de realizare două distrugătoare la șantierul naval italian Pattison din orașul Napoli. Prezint mai jos navele ale regatului România, redate pe cărți poștale.

Vaporul NMS România a fost inițial o navă de pasageri (pachebot) construită în anul 1904 la Saint-Nazaire, la comanda Serviciului Maritim Român Ea a fost transformată în puitor de mine în anul 1942.

Câteva dintre caracteristicile tehnice ale navei au fost:

deplasament – 3152 tdw
lungimea – 108 metri
dotare cu tehnică militară – 4 tunuri antiaeriene de calibru 20 milimetri

Împreună cu navele de transport KT 25 și KT 26 și escortate de vânătoarele de submarine UJ-110, UJ-301, UJ-305 și distrugătorul NMS Regele Ferdinand a făcut parte din convoiul Ovidiu în cadrul “operațiunii 60000“ de evacuare a soldaților români și germani din Crimeea.

Ea a plecat în data de 9 mai 1944, iar în data de 11 mai 1944 la ora 7.52 convoiul a fost atacat de 12 avioane sovietice Il-2 care au lovit nava și au produs explozia munițiilor de la bord, nava luând foc, însă echipajul și soldații ambarcați au fost salvați.

Datorită avariilor, NMS România s-a scufundat în dimineața zilei de 12 mai. Potrivit surselor, locul de scufundare se află la o distanță de aproximativ 5,5 mile marine vest de Capul Fiolent și sud de Sevastopol, la adâncimea de aproximativ 96 de metri.
Bastimentul "România" a fost o navă cu zbaturi a marinei militare române, utilizată din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în prima parte a secolului al XX-lea. Înainte de a fi rebotezată cu numele de "România", nava s-a numit "Ceocan", respectiv "Prinţul Vogoride" şi a avut rol comercial.

Nava a fost construită în anul 1857 lângă Viena, la Neuburg Kloster, iar motoarele în Boemia, la comanda negustorului bucureștean Constantin Ciocan. Acest comerciant vindea sare în Serbia, Bulgaria și Turcia. Nava transporta sare și în porturile moldovenești Reni, Ismail și Chilia precum și în porturile turcești Isaccea, Tulcea, Sulina și Chilia Veche. Nava urca și pe Siret până la Călieni și Vadu Roșca. Ciocan având bune relații cu caimacanul Moldovei, prințul Nicolae (Conachi) Vogoride a făcut afaceri bune între anii 1858 – 1861 pentru ca apoi să fie acuzat de contrabandă, iar nava să îi fie confiscată de către stat. După ce a fost preluată de statul român, nava a fost transformată în vas de război, la Linz, pe şantierele Meyer. După transformarea în navă de război, "România" avea un deplasament de 130 tone, viteză – 14 km/oră, motor pe cărbune de 240 CP lungime de 35 metri, lăţime 6 metri, pescaj 0,6 metri. Zbaturile aveau un diametru de 1,5 metri. Armamentul era constituit din patru tunuri. Echipajul era format din treizeci şi doi de oameni, înarmaţi cu puşti cu capsă. Primul comandant al navei a fost căpitanul Anton Barbieri. Nava a fost înmatriculată în portul Smârda – Giurgiu în data de 2 august 1864. În timp, datorită demodării navei în urma evoluţiei tehnologice, ea a fost folosită din ce în ce mai puţin, primind misiuni de transport sau de remorcare. În anul 1913 ea figura în evidenţele marinei române ca fiind "remorcher cu roate".
Vaporul (Distrugătorul) Mărășești (asul de treflă al Marinei Regale Române) împreună cu distrugătorul Mărăști, au fost construite în Italia pentru Marina Regală Română. Navele au luptat în ambele Războaie Mondiale, dar sub drapele diferite și au o istorie complexă.

În 1913 Guvernul României a comandat șantierului naval Pattison din Napoli, o clasă de patru distrugătoare mari pe care le-a denumit Vifor, Viscol, Vârtej și Vijelia. Fiind încă în portul de la Napoli, în 1915 Guvernul italian a rechiziționat cele patru nave, pentru nevoile de război ale Italiei, redenumindu-le Aquila, Falco, Nibbio and Sparviero. Fiecare din cele patru nave erau înarmate inițial cu câte 3 tunuri de 152 mm și 4 tunuri de 76 mm. După Primul Război Mondial, două din cele 4 nave (Sparviero - Mărăști și Nibbio - Mărășești) au fost revândute României, și au ajuns în portul Constanța în anul 1920. Celelalte două nave (Aquila și Falco) au fost reținute de către Italia, până când au fost vândute în 1937 facțiunii naționaliste din Spania, condusă de Franco. Cele 6 tunuri de 152 mm s-au dovedit a fi necompatibile cu ultimile dotări ale Marinei Regale Române și au fost înlocuite cu 3 turele care adăposteau 5 tunuri de 120 mm.

Ambele nave, redenumite acum Mărăști și Mărășești au participat la Războiul Naval din Marea Neagră in Al doilea Război Mondial, având responsabilități de apărare ale apelor teritoriale românești, și de a conduce convoaiele cu provizii spre Crimeea și Bosfor. Distrugătorul Mărășești a scufundat în iulie 1943 submarinul sovietic M-31. Ambele nave au fost capturate de către armata sovietică în august 1944, odată cu capitularea României și au fost integrate în Flota Mării Negre a marinei sovietice redenumite cu Lovkiy și Lyogkiy, dar au fost returnate României în octombrie 1945, servind în Marina Militară a Republicii Populare Române cu numele D12 și D11 până în anul 1963 când au fost casate.

Vaporul (Pasagerul) „Dacia”, una dintre cele mai moderne nave ale Serviciului Maritim Român (S.M.R.), a avut parte de multe încercări la limită. Deși a supraviețuit celor două conflagrații mondiale, a sfârșit, în cele din urmă, scufundat de o mină.

El a fost recepționat în data de 8 mai 1907, la „Chantiers de la Loire” din Saint Nazaire. Acesta acesta avea tonajul brut de 3147 tone, tonajul net – 1416 tone, lungimea între perpendiculare – 108,25 metri, lăţimea – 12,72 metri, două mașini cu aburi cu triplă expansiune însumând 7200 CP și o viteză de 15 Nd. Nava a costat 2608855 lei și avea amenajări pentru 306 pasageri, putând transporta 49 de călători la clasa a II-a şi 154 de călători la clasa a III-a.

Sosită în țară la 24 iulie 1907, „Dacia” a intrat în serviciu la 26 august, fiind utilizată inițial pe Linia Orientală (Constanța – Constantinopol și Constanţa – Pireu – Smirna – Alexandria). În Primul Război Mondial, împreună cu „Regele Carol I” și „Împăratul Traian”, „Dacia” a fost închiriată guvernului rus, care a transformat-o în crucișător auxiliar. Armată cu 4 tunuri navale, 2 tunuri A.A. și instalații pentru ambarcat și folosit hidroavioane, a luat parte la acțiuni de luptă în Marea Neagră, precum bombardarea coastei turcești, patrulări etc. În noaptea de 8/9 ianuarie 1924, tocmai când nava era gata să plece pentru andocare la Constantinopol, nava a căzut pradă unui incendiu. Complet renovată în cursul anilor 1922/23, „Dacia”, cu saloanele sale şi cabinele de clasa I distruse, necesita o nouă andocare. În aceste împrejurări, nava a fost nevoită să reintre pentru reparații, care au durat până la jumătatea anului 1925, andocarea și lucrările exterioare sub linia de plutire executându-se la Șantierele Navale Române de la Dunăre și „Chantiers du Haut Bosphore” din Stenia. În dimineața zilei de 26 martie 1936, în drum spre Constanța, venind de la Istanbul, unde fusese andocată pentru unele reparații curente, vaporul postal “Dacia” s-a pus pe uscat în zona Agigea.

O ceață deasă, ivită brusc în calea navei, a provocat eșuarea acesteia în apropierea Constanței, la 5 Mm de port. Imediat au fost trimise în ajutor remorcherele „Ing. Casimir” și “Tomis”, dar inițial acestea nu au putut fi de mare folos. În schimb, vaporul “Regele Carol I”, sosit și el în acea dimineață din cursa regulată, a primit ordin să se deplaseze imediat în ajutorul navei eșuate. Cu motoarele sale puternice, priceperea echipajului, acțiunea sincronizată de ambele părți și concursul dat de cele două remorchere, întregul dispozitiv a făcut ca, spre seară, “Dacia” să fie văzută îndreptându-se teafără spre port. Vaporul S.M.R. „Dacia” a avut onoarea să participe la salvarea distrugătorului „Regina Maria”, greu încercat de furtuna din zilele de 3, 4 și 5 ianuarie 1938, în apropiere de Caliacra, în drum spre Pireu, cu Marele Voievod Mihai de Alba Iulia la bord. În campania celui de-al Doilea Război Mondial, nava a fost rechiziționată de Marina Militară și transformată în crucișător auxiliar puitor de mine. Dotată cu 3 tunuri navale și antiaeriene, tunuri automate și 200 de mine, a participat la importante operațiuni de minare în bazinul vestic al Mării Negre, la coasta Crimeii și la evacuarea trupelor româno-germane de la Kersones (11-12 mai 1944). În timp ce avea la bord peste 1.000 de militari evacuați, nava a fost lovită de o bombă a aviației sovietice și, deși avariată, a reușit să ajungă la Constanța. Pe timpul unui atac aerian, la 21 august 1944, nava a fost încadrată de bombe și lovită la pupa, în rada portului Constanța.

Pe timpul manevrelor de evitare a atacurilor repetate în valuri de către inamic, „Dacia” s-a pus pe uscat la Agigea, fiind reperată și grav avariată. Exploziile s-au soldat cu 3 morți și 10 răniți. Scoasă de pe uscat cu ajutorul unor remorchere proprii, nava a fost adusă în port pentru reparații. La 12 septembrie 1944, în baza Convenției de Armistițiu, nava Dacia împreună cu alte nave a fost preluată de Comandamnetul sovietic și folosită pentru transporturi. La începutul anului 1945, „Dacia” a efectuat transporturi la coasta caucaziană unde, după 38 de ani de serviciu, s-a scufundat sărind pe o mină.

Pachebotul Transilvania a fost o navă de pasageri cea fost construită în anul 1938 la Șantierul naval „Burmeister & Wein”, din Danemarca ce a fost lansat la apă pe data de 11 februarie 1938.

Câteva dintre caracteristicile tehnice ale navei sunt:

deplasament – 6672 tdw
capacitate – 412 locuri
lungime – 128,55 metri
lățime – 17,61 metri
pescaj – 5,7 metri
înălțime de construcție – 8,5 metri
viteza – 25 noduri marine
echipaj – 146 membri

Nava a fost folosită de Serviciu Maritim Român pentru croaziere în mările Neagră, Mediterană și Roșie, oferind pasagerilor condiții de călătorie la standardele internaționale ale vremii. Nava putea transporta 1500 persoane, 100 cai, 100 trăsuri, 20 autocamioane, 50 tunuri, și putea dezvoltând o viteză maximă de 25 noduri. Dar cea mai importantă era propulsia Diesel, care le situa printre navele cele mai performante ale timpului. Pasagerii beneficiau de două apartamente de mare lux, șase cabine de lux, opt cabine semilux, 32 cabine de clasa l, 43 cabine de clasa a ll-a și 38 cabine clasa a lll-a. La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, a efectuat curse cu emigranți evrei către Haifa, pentru societatea „Aliyah” condusă, la București, de Eugen Meissner și Șamuel Leibovici. La sfârșitul anului 1941, când Anglo-Americanii au declarat război României, nava a fost blocată în Bosfor până în luna octombrie 1945, când și-a reluat cursele cu emigranți evrei către Haifa. Grav deteriorată după o perioadă în Uniunea Sovietică, a fost restituită noii întreprinderi „Sovromtransport ” care a renovat-o în anul 1952. Timp de peste 20 de ani a navigat în Marea Neagră, spre Varna, Burgas, Odesa, Crimeea, Soci, Suhumi și Batumi, cu excursii pe uscat, având la bord turiști români și străini dintre tovarășii cei mai de frunte, care i-au adus un loc de faimă în istoria marinei comerciale române. Au fost câteve croaziere și la Istanbul. Uzura navei a condus-o apoi pe Dunăre, la Galați, inițial pentru reparații, dar costul acestora și lipsa de piese au transformat-o în școală practică pentru elevii academiei navale.

La 9 septembrie 1979, din lipsa de remorcher disponibil nu i-a fost schimbat ancorajul în ciuda scăderii nivelului apei fluviului, astfel că la ora 8:15 s-a răsturnat în dana de nisip nr. 18 (km 150) de la Galați; nefiind nimeni la bord, nu au fost înregistrate victime. În anul 1983 s-a inițiat tăierea părții dinafara apei, reprezentând aproximativ 40% din corpul navei, partea submersă rămânând la locul accidentului. Timp de vreo douăzeci de ani a rămas așa ciopârțită și colmatată până în 2007, când a venit o echipă specializată cu scafandri și a tranșat definitiv problema.

Vaporul Principesa Maria a fost construit ca pasager maritim în anul 1895 în Șantierul „Fratelli Orlando” din Livorno, Italia.

În anul 1897 a fost cumpărat de România. Avea atunci 18 cabine de pasageri pentru clasa I și 12 cabine clasa a II-a. La data de 1 iulie 1898 a avut loc ]n portul Constanța, în prezența Regelului Carol I, botezul acestu vapor, dar și al vaporului “Regele Carol I.” Cele două pasagere au asigurat vreme de mai mulţi ani ruta Constanţa-Istanbul-Pireu. În 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, guvernul român a hotărât să pună la dispoziția guvernului rus, în baza unui contract de închiriere, un număr de nave grupate la Galați și Măcin. Între acestea se afla și Principesa Maria. Pe 9 octombrie 1916 vasul pleacă, împreună cu o parte însemnată a flotei maritime a țării, la Sevastopol. Pe șantierele Flotei Rusești de la Sevastopol pasagerul maritim a fost transformat în vas de război. În timp ce celelalte pasagere maritime românești au fost transformate în crucișătoare ușoare, Principesa Maria a fost echipat pentru lupta antisubmarine. În fapt pe pasager au fost montate două tunuri de 120 mm în borduri și o instalație de pozat plase antisubmarine.

Echipajul compus din 3 ofițeri, 4 mecanici și 30 de marinari români, a fost completat cu aproximativ 150 de marinari ruși. Ca membră a noii Divizii de Crucișătoare executa de cel puțin trei ori pe săptămână misiuni de supraveghere pe coasta Bosforului și a porturilor turcești care durau între 24 și 48 de ore. În timpul acestor marșuri navele românești s-au angajat de multe ori în dueluri de artilerie cu bateriile turcești, au bombardat depozitele de muniții ale inamicului, au instalat mine la intrarea în Bosfor și au transportat trupe de debarcare. Evenimentele din Rusia bolșevică au adus flota maritimă românească la un pas de dispariție. Inevitabil, influența nefastă a revoluției ruse s-a făcut resimțită și la bordul navelor românești, pe care numai un sfert din echipaj era format din români. Majoritatea erau îmbarcați înainte de declanșarea evenimentelor care au dus flota românească la un pas de dispariție. Colegiului Autonom pentru Afacerile Ruso-Române a încercat dezorganizarea personalul român de pe crucișătoare „aprobând orice act de provocațiune spre a împinge vasele în război contra României”. Încercarea de dezbinare s-a lovit însă de rezistența marinarilor români. Echipajele românești aflate pe vasele închiriate flotei marine a Rusiei și-au menținut credința și jurământul față de țară. Niciunul dintre ele nu s-a implicat în evenimente puse la cale de bolșevici. Revenirea în țară a tuturor navelor românești care acționaseră în Flota Rusă din Marea Neagră s-a dovedit a fi deosebit de anevoioasă. Contractele încheiate în 1916 cu Guvernul Rusiei Țariste nu au mai fost respectate de noua putere sovietică. În ultimul an de război bolșevicii au încercat rebotezarea vasului. Pe data de 19 februarie 1918 nava a fost rebotezată și înregistrată cu denumirea ОСВОБОЖДЕНИЕ (Eliberarea). Termenul de Principesă (cu referire directă la regalitate) nu era deloc pe placul noii orânduiri bolșevice. Ulterior echipajul și oficialitățile române reușesc schimbarea numelui pe perioada cât s-a mai aflat sub conducerea rusească, în DEZROBIREA. În cele din urmă navele închiriate în anul 1916 guvernului rus au reintrat în România începând cu noiembrie 1918, inclusiv DEZROBIREA. Aflate într-o stare de avansată de deteriorare vapoarele au necesitat lucrări operative de reparații deoarece trebuiau reluate cursele pentru a putea satisface nevoile urgente de aprovizionare ale țării.

În 1919, la reîntoarcerea în România, vasul de război DEZROBIREA a fost redenumit PRINCIPESA MARIA. Reintrat în circuitul pasagerelor va asigura în anii următori linia Constanţa-Varna-Istanbul, pe care naviga cu două voiaje pe lună. În anul 1938, nava a fost casată şi vândută pentru dezmembrare. Un fapt curios s-a întâmplat în noaptea de 12/13 ianuarie 1907, când nava de pasageri şi poştă „Principesa Maria“, comandată de Constantin Ciuchi, a eşuat pe stânci la Capul Oinos, la extremitatea unui mic promontoriu din Insula Tenedos, în timp ce se îndrepta spre Constantinopol, dar cu uriașe eforturi umane, tehnice și financiare nava a fost recuperată.

NMS Delfinul este numele primului din cele două submersibile cu acest nume ale Marinei militare române. Cel actual, numit tot Delfinul în memoria primului, a fost construit în URSS.

NMS Delfinul (Nava Majestății Sale Delfinul) a fost construit între anii 1936 – 1936 la Fiume, pe atunci bază navală italiană, azi Rijeka în Croația. NMS Delfinul, primul dintre cele trei submersibile ale Marinei militare române (alături de Marsuinul și Rechinul), a fost lansat la 22 iulie 1930 în prezența inginerilor navali români și italieni, precum și a unei delegații a Ministerului român de Război, și ministru plenipotențiar al României în Italia, Dimitrie I. Ghica. Însă submarinul nu era gata să fie predat. În urma unor litigii între Statul român și șantierul „Quarnero” din Italia, submarinul a fost în fine predat la 9 mai 1936. După ce și-a luat torpilele de la Neapole, submarinul a ajuns la Constanța în 27 iunie și a fost încadrat în Divizia de Mare cu ocazia Zilei Marinei, în 15 august. Deoarece de la punerea pe cală trecuse aproape un deceniu, submarinul era oarecum depășit moral, astfel că principala sa destinație a fost de navă școală, iar în timpul războiului de „navă în viață” (engleză - ship in being), care obliga adversarul să ia măsuri împotriva pericolului generat de prezența sa.

În primul deceniu al existenței sale, NMS Delfinul a efectuat numeroase curse în Marea Neagră, Marea Mediterană și Oceanul Atlantic cu misiuni de exercițiu, de antrenament și de instructaj, foarte căutate de ofițerii Marinei militare române, dintre care unii urmaseră în acest scop cursuri de specializare în submersibilele franceze și italiene. A efectuat de asemenea misiuni hidrografice și științifice pentru Institutul Oceanografic din Constanța, întemeiat de Grigore Antipa. Prima ieșire în mare a submarinului după decretarea mobilizării a fost chiar în ziua de 22 iunie, la ora 17:00, cu un echipaj condus de căpitanul Constantin Costăchescu. În timpul celui de-al doilea război mondial, între 22 iunie 1941 și 3 iulie 1942, a efectuat nouă misiuni în Marea Neagră împotriva Uniunii Sovietice, alternativ sub comanda căpitanilor Constantin Costăchescu și Corneliu Lungu, acesta din urmă fiind în 1942 avansat lt. comandor. În decursul acestor misiuni, submarinul Delfinul a permis scufundarea distrugătorului Moscova și scoaterea momentană din luptă a crucișătoarelor Harkov și Voroșilov venite să atace Constanța, a torpilat în largul Crimeii o navă de transport militar (posibil cargoul Ural), și a suferit nenumărate atacuri din partea flotei și aviației sovietice, de care a reușit să scape fără pierderi umane, deși a fost ținta a sute de bombe și grenade submarine.

Submersibilul, însă, suferise avarii serioase și a stat în reparații între iulie 1942 și 23 august 1944, când România a intrat în război de partea Aliaților. Ca majoritatea navelor românești, a fost confiscat de noii aliați sovietici, care însă nu au reușit să-l repare și l-au folosit ca rezervă de piese, după care l-au retrocedat României în 1957 ca epavă. Marina română reușește totuși să-l repare, însă ca navă civilă, folosită de I.R.C.M. (Institutul Român de Cercetări Marine) din Constanța) până la scoaterea definitivă din uz în anii 1970. Din primul NMS Delfinul se mai păstrează doar motorul diesel Krupp la Muzeul Marinei din Constanța și manometrul de adâncime la Muzeul Militar Național “Regele Ferdinand I” din București.

Câteva dintre caracteristicile tehnice ale submarinului au fost:

deplasament la suprafață – 650 tdw
deplasament în imersiune – 900 tdw
lungime - 68 metri
lățime la cuplu maestru – 5,9 metri
viteza maximă cu motoarele diesel: 26 km/h
viteza maximă cu motorul electric de imersiune: 17 km/h
balast în tancurile de asietă
motorizare – 2 motoare diesel Krupp de 800 CP fiecare;
autonomia: 2000 mile marine
armament: 6 torpile Whitehead de 533 milimetri având bătaia maximă de 8 kilometri și un tun naval și antiaerian Bofors de calibru 101,6 milimetri.
echipaj: 40, din care 6 ofițeri, 26 de maiștri și subofițeri și 8 oameni din contingent.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN CAREU

DEFINIȚII REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

POTRIVITE ȘI ATRIBUITE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Regele Carol I al României 1839 - 1914

2 denar - Dacia

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ: “Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României. Să ne amintim împreună câteva date din timpul domniei regelui Carol I:

A domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).
Numai venirea pe tronul vacant a unui principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.
În timpul domniei lui, România obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran.
La data de 29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.
În anul 1867 se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.
În anul 1867 Principatele Unite au pavilion separat la Expoziţia Universală de la Paris.
La data de 15 septembrie 1867, Carol I devine membru de onoare al Societății Academice Române, instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600 000 de lei.
În anul 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.
La data de 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română.
La data de 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret. În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3180 km.
În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).
La data de 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
La data de 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai.
La data de 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital francez). La data de 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.
În anul 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.
La data de 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.
Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei.
În anul 1882 este introdus iluminatul electric la București.
La data de 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.
La data de 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.
În anul 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică.
La data de 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol.
În anul 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.
La data de 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.
În anul 1888 este inaugurat Ateneul Român.
La data de 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.
În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.
La data de 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României).
La data 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.
În anul 1904, România ocupă locul al patrulea în Europa, în raport cu numărul populaţiei (după Elveţia, Germania şi Suedia), la numărul de telegrame trimise (peste 2 milioane şi jumătate).
La data de 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti.
În anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi.
În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul Popular“).
La data de 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand.

1945 - 1 Mai

În anul 1889 Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 Mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, data de 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore. Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia. La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Haymerket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți. În seara aceleași zile, a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre coloana de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câțiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre aceștia au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit nevinovați pe cei 8.

În anul 1888, la întrunirea Federației Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore. Dar, în anul 1889, social–democrații afiliați la așa–numita Internațională a ll–a, au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a muncitorilor. La 1 mai 1890, au avut loc demonstrații în SUA, în majoritatea țărilor europene, în Chile, Peru și Cuba. După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904, Internaționala a ll-a a chemat toți sindicaliștii și socialiștii să demonstreze energic, pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului și pentru pace universală”. 1 mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internațională a Muncii. Există și excepții, de exemplu Australia, Elveția și SUA, unde 1 mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea țărilor vest europene, ziua de 1 mai este zi liberă. În țările comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiție a mișcării muncitorești internaționale. În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulți ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivități decât la inițiativa unor reprezentanți ai unor partide precum P.S.M. și P.R.M.. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în anul 1890. În perioada comunistă, de 1 mai autoritățile organizau manifestații uriașe pe marile bulevarde. Coloane de oameni, în ținute festive, scandau lozinci și purtau pancarte uriașe. După defilare cu mic, cu mare, muncitorii din toate sectoarele de producție se îndreptau cu avânt, de la primele ore ale dimineții, spre locul de desfășurare a serbărilor câmpenești organizate în lungul și-n latul țării. Își întindeau păturile pe iarbă, mâncau mititei, beau bere și ascultau rapsozii veniți să le răsplătească efortul de peste an. După 1990, importanța propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment, sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte. În ultimii ani Poșta Română nu a mai emis nici o marcă poștală cu ocazia zilei de 1 Mai și nici nu există speranțe să mai scoată. Astăzi doar amintirile țin loc de parade festive în sufletul oamenilor. Locurile de muncă au început să dispară, muncitorii fericiți s-au împuținat, mulți dintre ei lucrând “afară”. În Romania, sărbătoarea de 1 Mai continuă, dar fără obiectul muncii.

P.C. - România (Poliția comunitară)

În scopul asigurării ordinii şi liniştii publice, cât şi pentru creşterea eficienţei pazei obiectivelor şi a bunurilor de interes public şi privat s-a înfiinţat, la nivelul municipiilor, oraşelor şi sectoarelor municipiului Bucureşti, Poliţia Comunitară pentru ordine publică, ca serviciu public local, specializat, denumită în continuare Poliţia Comunitară. Poliţia Comunitară s-a constituit prin reorganizarea Corpului gardienilor publici pe unităţi administrativ-teritoriale. Activitatea Poliţiei Comunitare vine în interesul persoanei, al comunităţii, al asigurării pazei şi protecţiei obiectivelor de interes public local şi privat, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii. În îndeplinirea misiunilor care îi revin, Poliţia Comunitară cooperează cu Poliţia Română şi Jandarmeria Română, cu alte instituţii ale statului şi colaborează cu asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale, precum şi cu persoanele fizice şi juridice, în limitele legii.

În conformitate cu legea 371/2004 Poliţia Comunitară avea următoarele obligații:

a) asigură ordinea şi liniştea publică în zonele şi locurile stabilite prin planul de pază şi ordine publică, previne şi combate încălcarea normelor legale privind curăţenia localităţilor şi comerţul stradal, precum şi alte fapte stabilite prin hotărâri ale consiliului local;
b) asigură paza obiectivelor şi a bunurilor de interes public şi privat stabilite de consiliul local, conform planurilor de pază şi ordine publică;
c) asigură însoţirea şi protecţia reprezentanţilor primăriei ori a altor persoane cu funcţii în instituţiile publice locale la executarea unor controale sau acţiuni specifice;
d) participă, după caz, la asigurarea fluenţei traficului rutier, cu ocazia efectuării unor lucrări de modernizare şi reparaţii ale arterelor de circulaţie;
e) asigură supravegherea parcărilor auto, a unităţilor şcolare, a zonelor comerciale şi de agrement, a pieţelor, a cimitirelor şi a altor locuri stabilite prin planurile de pază şi ordine publică;
f) constată contravenţii şi aplică sancţiuni contravenţionale, conform legii, pentru încălcarea prevederilor legale referitoare la tulburarea ordinii şi liniştii publice, curăţenia localităţilor, comerţul stradal, protecţia mediului înconjurător, precum şi pentru faptele care afectează climatul social, stabilite prin lege, hotărâri ale consiliului local sau dispoziţii ale primarului;
g) participă la asigurarea măsurilor de ordine, cu ocazia adunărilor publice, mitingurilor, manifestărilor cultural-artistice şi sportive organizate la nivel local;
h) intervine, împreună cu organele abilitate, la solicitarea cetăţenilor, pentru aplanarea stărilor conflictuale, prinderea unor făptuitori, rezolvarea unor cazuri sociale, stabilirea situaţiilor de fapt sesizate şi rezolvarea acestora;
i) acţionează, împreună cu poliţia, jandarmeria, pompierii, protecţia civilă şi alte autorităţi prevăzute de lege, la activităţile de salvare şi evacuare a persoanelor şi bunurilor periclitate de incendii, explozii, avarii, accidente, epidemii, calamităţi naturale şi catastrofe, precum şi de limitare şi înlăturare a urmărilor provocate de astfel de evenimente;
j) controlează modul de depozitare a deşeurilor menajere, industriale sau de orice fel şi de respectare a igienizării zonelor periferice şi a malurilor cursurilor de apă, sesizând primarul cu privire la situaţiile de fapt constatate şi la măsurile ce trebuie luate în vederea îmbunătăţirii stării de curăţenie a localităţii;
k) comunică, în cel mai scurt timp posibil, organelor abilitate datele cu privire la aspectele de încălcare a legii, altele decât cele stabilite în competenţa sa, despre care a luat la cunoştinţă cu ocazia îndeplinirii misiunilor specifice;
l) însoţeşte, în condiţiile stabilite prin regulament, funcţionarii primăriei la executarea unor controale şi la punerea în executare a unor hotărâri ale consiliului local sau, după caz, ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti, asigurând protecţia acestora şi prevenirea oricăror acte de tulburare a ordinii publice;
m) verifică şi soluţionează, în limitele legii, sesizările asociaţiilor de proprietari sau locatari privind săvârşirea unor fapte prin care se încalcă normele legale, altele decât cele cu caracter penal;
n) sprijină Poliţia Română în activităţile de depistare a persoanelor care se sustrag urmăririi sau executării pedepselor, precum şi a persoanelor dispărute;
o) în localităţile de frontieră sprijină unităţile Poliţiei de Frontieră Române în activităţi de prevenire şi combatere a migraţiei ilegale;

8 Martie

Ziua Internaţională a Femeii, sărbătorită în vremurile noastre la date de 8 martie, a avut de-a lungul istoriei diferite denumiri, femeia fiind sărbătorită încă din Antichitate. Ziua Femeii sau Ziua Mamei (în unele ţări) se serbează încă din Antichitate. Evenimentul avea loc primăvara când era sărbătorită zeiţa Rhea, mama tuturor zeilor. La începutul secolului XIX, în Anglia a fost menţionată “Duminca mamei”. În anul 1909, la 28 februarie, în Statele Unite, s-a serbat femeia în urma unei iniţiative a Partidului Socialist American. Zece ani mai târziu, mai precis după Primul Război Mondial, în cadrul unei Adunări Generale a ONU a fost stabiliză ziua de 8 martie pentru a marca acest eveniment. În anul 1908 peste 15.000 de femei din Statele Unite ale Americii au protestat pentru a obţine mai multe drepturi. Ziua Internaţională a Femeii, marcată pe 8 martie, a fost la începuturi o expresie a luptei femeilor pentru drepturi egale cu bărbaţii, pentru condiţii de muncă mai bune, dar şi pentru salarii mai mari şi dreptul la vot. Am putea spune fără să greşim că ceea ce cunoaştem astăzi ca sărbătoare de 8 martie îşi are rădăcinile tocmai în acest protest desfăşurat la New York cu mai bine de o sută de ani în urmă. Acesta mai explică faptul că în SUA acelor vremuri existau mai multe nedreptăţi şi discriminări care făceau ca femeia să fie pusă la un nivel inferior. În anul 1909, în urma unei declaraţii a Partidului Socialist din America, prima Zi Naţională a Femeii a fost sărbătorită pe 28 februarie. Anul 1975 a fost declarat "Anul Internaţional al Femeii" de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU). Începând cu acest an, Ziua Internaţională a Femeilor a fost adoptată de multe dintre Guvernele ţărilor care până atunci nici nu aflaseră de existenţa ei. În ţara noastră s-au menţinut obiceiurile de dinainte de 1989, când copiii făceau cadouri mamelor, bunicilor, învăţătoarelor şi profesoarelor. În România, înainte de 1989 – dar şi în primii ani de după Revoluţie-Ziua Mamei, cum era numită, se sărbătorea în special în şcoli şi grădiniţe. Copiii şi elevii susţineau în sălile de clasă mici serbări, la care erau chemate să participe mămicile. Se spuneau poezii, se cântau melodii specifice evenimentului. Când aceste serbări se încheiau copiii duceau o mică atenţie mămicilor şi bunicilor care se aflau în sală. De asemenea, la fel ca şi pe vremea comunismului copiii confecţionează în şcoli tot felul de felicitări pe care lipesc şi poza lor, iar mai apoi le duc acasă pentru a le oferi persoanelor de sex feminin, în special mamei. În România, Ziua Mamei a fost în schimb declarată sărbătoare publică începând din 2010 şi este sărbătorită în prima duminică a lunii mai.

Colan al marelui maestru mason

Produsul de mai sus este un Colan al marelui maestru mason, realizat din alamă între anii 1767 – 1790 într-un atelier austriac de specialitate. El are forma unui soare, peste care s-a suprapus o cruce deasupra căreia se prezintă o pajură cu aripile deschise, gata de a-și lua zborul. Produsul este prins (agățat) de o panglică neagră. Vorbind etimologic, Francmasoneria este o asociaţie a zidarilor (masoni) liberi (adjectivul ,,franc” desemna în Evul Mediu francez pe cineva scutit de dările feudale). Cuvântul franc-mason, încetăţenit la noi prin secolul al XVIII-lea de un cleric, vine prin filiera franceză; sensul termenului fiind identic şi în celelalte limbi europene: freemason în engleză, Freimaurer în germană şi liberi muratori în italiană. Situaţia privilegiată a acestei asociaţii a constructorilor medievali – căreia putem să-i spunem : breaslă - vine din faptul că membrii ei erau constructorii bisericilor şi catedralelor. Toate domurile şi catedralele artei gotice au fost ridicate de francmasoni între secolele X -XVII, aceasta fiind principala îndeletnicire a Francmasoneriei. Francmasoneria a fost, ca orice breaslă medievală, o societate secretă. Membrii ei aveau: parole, semne, vestimentaţie specială şi un alfabet secret. Exista de asemenea un ritual simbolic, un simbolism al obiectelor (mai ales al uneltelor de zidărie) şi un mit fundamental – mitul despre uciderea lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, care a fost ucis de trei calfe cu uneltele lor: rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie. De asemenea locurile în care a fost lovit Hiram au căpătat şi ele o valoare simbolică pentru masoni: gâtul – sediul vieţii materiale, inima – sediul sufletului şi fruntea sediul inteligenţei. În continuare voi enumera simbolurile masonice întâlnite pe insigne şi anume: ECHERUL şi COMPASUL, sunt simboluri de bază ale masoneriei, necesare pentru ridicarea unor edificii stabile şi drepte. Ele constituie alături de Biblie (simbolul Cărţii Sacre), cele trei Mari Lumini ale Masoneriei. Echerul este simbolul rectitudinii morale în conduită, ale cinstei şi onestităţii iar compasul, simbolul patimilor (lăcomie, mânie, judecată nedreaptă, intoleranţă, egoism), al cunoaşterii şi priceperii. Fără compas nu se poate alcătui un echer, iar fără un echer nu se poate construi un Templu. FIRUL CU PLUMB PENTRU NIVEL, este elementul echilibrului interior şi sugerează ideea ascensiunii stabile, liniare, trasând o linie verticală infinită care conduce la perfecţiune. Semnifică capacitatea de a construi un sistem de referinţă. CIOCANUL şi DALTA, semnifică necesitatea de a uni acţiunea cu gândul. Ciocanul reprezintă forţa voinţei iar dalta discernământul, inteligenţa şi fineţea. Combinarea celor două determină perfecţionarea treptată a operei. RIGLA, este emblema perfecţiunii şi a ordinii, este din timpuri străvechi instrumentul de comparaţie a mărimii de măsurare a armoniei proporţiilor. Este şi simbolul celor 24 de ore ale zilei, dintre care o parte trebuie dedicate gândului, una lucrului, una odihnei şi un celor care au nevoie de ajutor. MISTRIA, simbolizează binefacerea, precum şi dorinţa de al ajuta pe cel care are nevoie, exprimă bunătatea, caritatea dar şi voinţa fiinţei umane. DELTA, numită şi triunghiul lui Solomon. Are forma unui triunghi echilateral şi este reprezentarea geometrică a lui trei (principiul triplicităţii). În tradiţia creştină semnifică trinitatea iar în mai multe filozofii divinitatea ca perfecţiune. În Templu, Delta are în centru fie litera G, căreia i se dau mai multe interpretări (Dumnezeu – God, Cunoaştere – Gnosi, Geometrie, Geneza), fie tetragrama ebraică, fie schema pitagorică, fie ochiul divin – simbol al principiului creator, fie soarele – principiul luminos al vieţii. OCHIUL ATOTVĂZĂTOR, simbol al Divinităţii şi, prin analogie, al atributelor cele mai importante pentru om: iubirea, ştiinţa, dreptatea, şi mila. Una dintre cele mai importante reprezentări ale Ochiului Atotvăzător se găseşte pe bancnota de un dolar. Ea reproduce Marele Sigiliu al Statelor Unite. SOARELE şi LUNA, reprezintă alternanţa şi echilibrul între zi şi noapte între alb şi negru, între activitate şi repaos, dialectica contrariilor. Soarele simbolizează Masculinul, fiind de aceea simbolul Originii, al Începutului, al raţiunii care luminează tenebrele şi iluminează spiritele. Luna simbolizează Femininul, obscurul, intuiţia, caracterul schimbător al formelor. ZODIACUL, după etinomul grecesc, ,,cerc cu figuri animale” , era, conform definiţiei platonice, ,,imaginea cerului”. În masonerie zodiacul este folosit ca sistem simbolic şi nu are caracter divin sau astrologic, ci înfăţişează o viziune cosmologică a universului. ACACIA (SALCÂMUL), este cel mai important dintre simbolurile vegetale ale masoneriei simbolizând principiul nemuririi gradului de Maestru. Salcâmul este simbolul speranţei şi al existenţei sufletului dincolo de moartea fizică şi conservarea energiei indestructibile a vieţii. COLOANELE, simbolizează dualitatea. Prima coloană simbolizează elementul feminin, aerul, suflul ce alimentează viaţa, sensibilitate, înţelepciune iar a doua elementul masculin, focul, căldura vitală devoratoare, activitatea, suflu alchimiştilor. Din duplicitatea celor două se naşte dihotomia între vertical şi orizontal, între valorile terestre şi cele ale aerului, căutarea contrariilor şi principiilor complementare. Coloanele mai înseamnă perpendicularitate, stabilitate, echilibru, joc controlat al dinamicii între urcuş şi coborâşi. MOZAICUL, pavimentul cu dale albe şi negre este simbolul binarului, al opoziţiei între o entitate şi alta, între spirit şi materie, între adevăr şi fals, între bine şi rău, între frumos şi urât, sugerând în acelaşi timp şi dinamica compoziţiei între contrarii. LITERA ,,G”, simbol al geometriei şi unul dintre simbolurile lui Dumnezeu (God în limba engleză). Este asociat adesea cu echerul şi compasul alcătuind simbolul Masoneriei. Marea Lojă Națională din România (M.L.N.R.) a fost înființată în anul 1993 sub patronajul Marelui Orient al Italiei și la inițiativa unor cercuri masonice americane. La momentul înființări, mai exista încă o organizație masonică în România având același nume, înființată pe filieră franceză, care însă în anul 1996 a fost redenumită în Marea Lojă Națională Unită din România (MLNUR) iar în 2010 în Marea Lojă Națională Română 1880 (MLNR 1880). În anul 2001, o parte a MLNUR, s-a unit cu MLNR, dorind să unifice masoneria regulară recunoscută. Pe 24 ianuarie 2008, două mari organizații masonice, Marea Lojă Națională din România și Marea Lojă a României au fuzionat devenind MLNR, aceasta editând revista Atelierul Masonic. Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Insigna - U.U.P.S. - XX (ani)

Produsul de mai sus este o insignă realizată probabil în regimul comunist pentru a marca existența de douăzeci de ani a vreunei întreprinderi din domeniul construcțiilor de mașini. Piesa nu oferă informații clare despre ce întreprindere ar fi vorba, din ce localitate este, dar după roata dințată deducem că este din domeniul construcției de mașini iar acronimul U.U.P.S. ar putea însemna Uzina de Utilaje și Piese de Schimb.

___________ooOoo__________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ

CU CUPOANE DETAȘABILE