Epaminonda's Blog.....: Ro - M

În data de 5 august 2024, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 125 de ani de la nașterea lui George Matei Cantacuzino. Aversul monedei prezintă Palatul Mogoșoaia, la a cărui restaurare a participat George Matei Cantacuzino, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2024”. Reversul monedei redă portretul, numele lui George Matei Cantacuzino, anii între care a trăit acesta „1899” și „1960” și inscripția „125 DE ANI DE LA NASTERE”.

Caracteristicile monedei sunt următoarele:

data emiterii – 5 august 2024
emitent – Monetăria Statului la comanda BNR (Băncii Naționale a României)
tema – 125 de ani de la nașterea lui George Matei Cantacuzino
valoarea – 10 lei
material compoziție – argint
titlu – 99,9%
forma - rotundă
diametrul – 37 milimetri
greutatea – 31,103 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 5000 exemplare
preț unitar de achiziție de la magazinele BNR din București, Cluj, Craiova, Iași și Timișoara – 500 lei (fără TVA)

George Matei Cantacuzino a fost un arhitect, pictor și scriitor român, un reprezentant al modernismului moderat și cel mai prolific teoretician al arhitecturii din România, care s-a născut la data de 23 mai 1899 la Viena ca fiu al lui Nicolae Barbu Cantacuzino, diplomat de carieră, și al Marcelei Bibescu, nepoată a domnitorului Gheorghe Bibescu și a decedat la data de 1 noiembrie 1960 la Iași (în urma unui accident). A studiat la școala elementară din Montreux - Elveția între anii 1909-1914, colegiul Sfântu Sava din București și Ecole des Beaux Arts din Paris (arhitectura). A participat ca voluntar în primul război mondial. În 1923 și-a deschis un birou de arhitectură la București. În perioada 1931 – 1937 a fost deputat în parlamentul României, ca reprezentant al tinerilor liberali conduși de George Brătianu (așa numiții "georgiști"). În perioada 1942 – 1948 a fost profesor universitar și apoi arestat și închis la Jilava și Aiud (1948 - 1953). Este înmormântat la Cimitirul ieșean Eternitatea. În 1939 a primit titlul de cetățean de onoare al orașului american New York. În drumurile sale la Paris l-a vizitat deseori marele artist Constantin Brâncuși. Fiind proiectantul blocului Carlton din capitală, prăbușit la cutremurul de la 1940, este arestat din ordinul generalului Antonescu, dar s-a dovedit că executantul construcției nu a respectat planurile arhitectului. În semn de prețuire și recunoaștere a activității sale Facultatea de arhitectură a Universității din Iași îi poartă numele. După planurile sale au fost construite următoarele clădiri, în stil renascentist:

palatul Băncii Crissoveloni (împreună cu August Schmiedigen, București, Strada Lipscani 8;1928-1933)
fostul sediul Uniunii Arhitecților (transformarea acestuia), mai târziu restaurantul Mărul de Aur (1925-1928)
imobilul Crețulescu din Calea Victoriei (1934-1939)
clădirea de birouri din Piața Universității (1934-1939)
clădirea în care își avea sediul Institutul de Studii și Proiectări Energetice de pe Strada Vasile Lascăr (fostă Galați) 5-7;1947-1948.

Palatul Mogoșoaia este o clădire istorică situată în localitatea Mogoșoaia, în județul Ilfov, aflată la circa 15 kilometri de centrul orașului București. Complexul conține clădirea propriu-zisă, curtea acestuia cu turnul de veghe, cuhnia (bucătăria), casa de oaspeți, ghețăria și cavoul familiei Bibescu, precum și biserica „Sfântul Gheorghe” aflată lângă zidurile curții. Palatul poartă numele văduvei boierului Mogoș care deținea pământul pe care a fost construit. Palatul Mogoșoaia a fost în posesia familiei Brâncoveanu timp de aproximativ 119 de ani, pentru ca apoi să treacă în proprietatea familiei Bibescu. Palatul a fost construit până în anul 1702 de către Constantin Brâncoveanu în stil brâncovenesc, stil utilizat anterior și la un alt palat al voievodului, construit la Potlogi. Lucrarea a fost terminată în ziua de 20 septembrie 1702, conform pisaniei de pe latura de răsărit a palatului. Data începerii construcției nu este cunoscută, dar se știe că Brâncoveanu a început să cumpere pământ în zonă din 1681. După 1714, când Constantin Brâncoveanu a fost executat la Constantinopol, împreună cu întreaga sa familie, toată averea familiei a fost confiscată de otomani iar palatul a fost transformat în han. Răscumpărat de domnitorul Ștefan Cantacuzino, el a revenit apoi marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnitorului, și a rămas în posesia familiei până la începutul secolului al XIX-lea. Palatul a fost devastat de otomani în timpul războiului ruso-turc din anii 1768 – 1774, deoarece marele ban Nicolae Brâncoveanu ținuse partea rușilor în conflict. O nouă distrugere a palatului a avut loc cu ocazia Revoluției de la 1821, când ultimul urmaș al Brâncovenilor, Grigore Brâncoveanu, a fugit la Brașov, iar clădirea a fost ocupată de panduri. După moartea lui Grigore, în anul 1832, palatul a rămas moștenire fiicei sale adoptive, Zoe Mavrocordat și, prin căsătoria acesteia cu domnitorul Gheorghe Bibescu, a trecut în familia acestuia și a fost renovat între anii 1860–1880 de Nicolae Bibescu, care a construit și cavoul familiei în parcul palatului, și vila Elchingen din apropiere. Palatul a fost administrat în continuare de familia Bibescu care, însă, s-a mutat în vila cea nouă iar clădirea veche a rămas nelocuită. Aceasta până în 1911, când Maria-Nicole Darvari a vândut palatul vărului ei George-Valentin Bibescu, care l-a oferit drept cadou de nuntă soției acestuia, Martha. Martha Bibescu s-a ocupat cu renovarea palatului începând cu anul 1912. În timpul primului război mondial, lucrările de renovare au fost frânate de alte distrugeri suferite în urma bombardamentelor germane. În perioada ocupației germane a Bucureștiului și a sudului României, prințesa Martha Bibescu a rămas în capitală, ocupându-se de spitalul reginei Maria și locuind o vreme chiar în palat. Revenită în țară după ce plecase la Londra, acuzată fiind de colaborarea cu trupele germane, Martha Bibescu a reluat lucrările de renovare după 1920, cheltuind mare parte din averea adunată din cărțile pe care le-a scris. Palatul a fost reinaugurat, astfel, în 1927, unele lucrări interioare continuând, însă, până în 1935. În timpul celui de-al doilea război mondial palatul a fost loc de întâlnire al diplomaților aliați, fiind, pentru câteva luni, închiriat legației elvețiene din România. După 6 martie 1945, moșia a fost naționalizată forțat de guvernul comunist. Martha Bibescu obținând de la autorități declararea ca monument istoric a palatului, pe care încă îl mai deținea. Prințesa a plecat însă definitiv din țară în septembrie 1945, lăsând palatul fiicei sale Valentina și soțului ei, Dimitrie Ghika - Comănești. În 1949, palatul a fost și el naționalizat, Valentina și Dimitrie Ghika-Comănești fiind arestați. Până în 1957, clădirea a fost devastată și devalizată, colecțiile de artă fiind furate și dezmembrate. Abia în 1957 palatul a devenit sediul secției feudale a Muzeului Național de Artă, fiind restaurat începând cu 1977. În prezent, Palatul Mogoșoaia adăpostește Muzeul de Artă Brâncovenească și este un important punct de atracție turistică.

Palatul, principala clădire a complexului de la Mogoșoaia, este construit de Constantin Brâncoveanu, având apartamentele familiei princiare la primul etaj, unde se ajunge direct din curte pe o scară exterioară ce dă într-un balcon amplasat pe fațadă. Parterul palatului conține camerele servitorilor, iar la subsol se află o pivniță cu un tavan format din patru domuri. Fațada dinspre lac este și ea una aparte cu o logie de inspirație venețiană, cu trei arcade.
Cuhnia (bucătăria brâncovenească) se află în curtea palatului, având patru turnuri de aerisire.
Turnul porții străjuiește intrarea în curte. În el se poate urca pe o scară exterioară. Atât turnul porții, cât și cuhnia au fost restaurate de Martha Bibescu între 1922 și 1930.
Capela Gheorghe Bibescu, construită după 1880 adăpostește mormintele familiei Bibescu, inclusiv ale prinților Mihai și George Basarab-Brâncoveanu, aviatori morți în timpul celui de-al doilea război mondial.
Serele Mogoșoaia au fost construite după 1890, de arhitecți francezi și sunt încă folosite pentru cultura florilor și ca atelier de educație plastică pentru copii.
Ghețăria servea la stocarea pe timpul verii a gheții aduse din lacul Mogoșoaia, aflat în apropiere.
Biserica „Sfântul Gheorghe” se află în afara zidurilor palatului, lângă turnul porții. Ctitorită de Constantin Brâncoveanu și terminată în 1688, cu puțin timp înainte ca ctitorul ei să devină domnitor, ea adăpostește mormântul lui George-Valentin Bibescu, precum și tabloul votiv ce-i reprezintă pe Constantin Brâncoveanu și pe cei patru fii ai săi.

Începând cu data de 9 septembrie 2024, Banca Națională a României va lansa în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 130 de ani de la nașterea lui Camil Petrescu. Aversul monedei prezintă o compoziție inspirată din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2024”, iar reversul monedei redă portretul, numele lui Camil Petrescu și anii între care acesta a trăit „1894” și „1957”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

data emiterii – 09.09.2024
emitent – Monetăria Statului la comanda B.N.R. (Banca Națională a României)
tema – 130 de ani de la nașterea lui Camil Petrescu
valoarea – 10 lei
metal (compoziție) – argint
titlul – 99,9%
forma – rotundă
diametrul – 37 milimetri
greutatea – 31,103 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 5000 bucăți
preţul unitar de vânzare, fără TVA, în magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 510 lei

Camil Petrescu a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet român, care s-a născut la data de 9/21 aprilie 1894 în București și a decedat la data de 14 mai 1957 tot în București. El a pus capăt romanului tradițional și rămânând în literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern. Din anul 1948 a fost membru al Academiei Române. După gimnaziu, și-a continuat studiile la Colegiul Sf. Sava și la Liceul Gh. Lazăr din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București, devenind mai apoi profesor de liceu la Timișoara. A debutat în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul „Raul D”. Între 1916 – 1918 participă ca ofițer la Primul război Mondial, iar experiența trăită se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În război este rănit, își pierde auzul la o ureche, fiind chiar prizonier la unguri, fiind eliberat în anul 1918. Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele sale poezii. Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale modernismului european, Patul lui Procust. În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni. din opera sa amintesc:

romane: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust și Un om între oameni (neterminat și contestat de o parte dintre criticii literari ai timpului)
nuvele: Turnul de fildeș, Moartea pescărușului, Mănușile, Un episod, Cei care plătesc cu viața
poezie: Versuri. Ideea. Ciclul morții (1923), Un luminiș pentru Kicsikem (1925), Transcedentalia (1931) și Din versurile lui Ladima (1932)
dramaturgie: Jocul ielelor, Act venețian, Suflete tari, Danton, Mitică Popescu, Iată femeia pe care o iubesc și alte.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman scris de Camil Petrescu și publicat în 1930. Autorul surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conștientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăiește tragismul unui război absurd, văzut ca iminență a morții. Romanul este structurat în două părți, cu titluri semnificative, surprinzând două ipostaze existențiale: „Ultima noapte de dragoste”, care exprimă aspirația către sentimentul de iubire absolută și „întâia noapte de război”, care ilustrează imaginea războiului tragic și absurd, ca iminență a morții. Dacă prima parte este o ficțiune, deoarece prozatorul nu era căsătorit și nici nu trăise o dramă de iubire până la scrierea romanului, partea a doua este însă o experiență trăită, scriitorul fiind ofițer al armatei române în timpul primului război mondial. Romanul este scris la persoana I, personajul-narator identificându-se în partea a doua cu autorul. Modalitatea narativă se remarcă, așadar, prin prezența mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente, până la substituirea lui de către personaj. Perspectiva temporală este discontinuă, bazată pe alternanța temporală a evenimentelor, pe dislocări sub formă de flash-back și feed-back. Perspectiva spațială reflectă un spațiu real, frontul, București, Odobești, Câmpulung, dar mai ales un spațiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor și zbuciumului din conștiința personajului. Principalele personaje ale romanului sunt:

Ștefan Gheorghidiu - un alter ego al autorului; reprezintă tipul intelectualului inadaptat confruntat cu societatea burgheză a Bucureștilor secolului XX. Este student la filosofie în momentul în care o întâlnește pe Ela, cea care îi va deveni soție.
Ela - soția lui Ștefan.
Nae Gheorghidiu - unul dintre cei doi unchi ai lui Ștefan. Un deputat din Partidul Liberal, acesta este descris ca fiind viclean și tăios, cu o mentalitate practică.
Tache Gheorghidiu - unchiul cel bogat al lui Ștefan.
Domnul Grigoriade - amantul presupus al Elei.

În anul 1978 s-a realizat filmul de televiziune Între oglinzi paralele, inspirat de acest roman (regia – Mircea Veroiu, actori: Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, George Constantin și Elena Albu). O adaptare cinematografică a romanului lui Camil Petrescu, numită „Ultima noapte de dragoste”, a avut premiera în anul 1979, cu Joanna Pacula și Vladimir Găitan, în rolurile principale, în regia lui Sergiu Nicolaescu.
În data de 24 iunie 2024, Banca Națională a României va lansa în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 125 de ani de la nașterea lui George Călinescu. Aversul monedei prezintă o parte din clădirea Academiei Române din București al cărui membru titular a fost, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2024”, iar reversul redă portretul, semnătura, numele lui George Călinescu și anii între care a trăit acesta „1899 - 1965”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

data emiterii – 24 iunie 2024
tema – 125 de ani de la nașterea lui George Călinescu
emitent – Monetăria Statului la comanda B.N.R. (Banca Națională a României
valoarea – 10 lei
metal compoziție – argint
titlul – 99,9%
forma – rotundă
diametrul – 37 milimetri
greutatea - 31,103 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 5000 bucăți
preț unitar de achiziție, fără TVA, la magazinele sucursalelor BNR din București, Cluj, Iași, Constanța, Craiova și Timișoara – 500 lei

Înfiinţarea supremei instituţii de cultură şi de ştiinţă a României a fost precedată de constante şi susţinute eforturi, ale căror începuturi apar în secolul al XVI-lea, în vremea domnilor Petru Cercel al Ţării Româneşti şi Despot Vodă al Moldovei, primii care au intenţionat să creeze „academii” în cele două capitale - la Târgovişte şi, respectiv, la Suceava. Încercări s-au înregistrat şi în anii următori, concretizate îndeosebi în organizarea Academiilor domneşti de la Bucureşti (1688) şi Iaşi (1707), în care s-au format viitoarele elite creştine din întreg Sud-Estul european şi din Orientul Apropiat şi care vor deveni, în secolul al XIX-lea, primele universităţi din România.Societatea românească în curs de modernizare avea nevoie însă de o alt fel de academie, organizată după modelul celor din Europa occidentală, adică de un for al personalităţilor eminente ale vieţii intelectuale, un grup de reflecţie şi acţiune, care să contribuie la progresul general al societăţii prin ştiinţă şi cultură. Prima formă imaginată pentru această concentrare de învăţaţi au fost societăţile cu scopuri în general literare şi culturale, apărute mai întâi din iniţiative locale la Braşov (1821), Bucureşti (1844), Sibiu (1861), Cernăuţi (1862). Succesul lor a încurajat eforturile în direcţia creării unei instituţii centrale pentru promovarea creaţiei literare şi ştiinţifice, dar mai cu seamă pentru întocmirea unui dicţionar şi unui glosar al limbii române. Aceasta a fost instituţia înfiinţată la 1/13 aprilie 1866 - Societatea Literară Română -care şi-a început însă activitatea în anul următor, sub numele de Societatea Academică Română. Noua instituţie a fost de la începuturile ei naţională, enciclopedică şi activă. A fost naţională, adică reprezentativă pentru cultura din întreg spaţiul românesc. Conform decretului de înfiinţare, cei 21 de membri fondatori erau personalităţi marcante atât din Moldova şi Ţara Românească, dar şi din teritoriile româneşti aflate sub stăpânirea imperiilor străine: habsburgic (Transilvania, Banat, Maramureş, Bucovina), ţarist (Basarabia) şi otoman (din rândul aromânilor din Peninsula Balcanică). În 1879 Societatea Academică Română a fost declarată, printr-o lege specială, institut naţional, sub numele de Academia Română - „persoană morală şi independentă în toate lucrările, de orice natură” -, denumire ce s-a menţinut apoi neîntrerupt până astăzi; doar în perioada 1948-1989 ea a primit, pe lângă denumirea de „Academie” şi numele statului român, figurând astfel ca Academia Republicii Populare Române (în intervalul 1948-1965) şi Academia Republicii Socialiste România (în perioada 1965-1989); din 1990 a revenit la denumirea ei firească, tradiţională, de Academia Română. Mai jos redau câteva repere calendaristice din devenirea acestei instituții:

1 aprilie 1866 - Prin decret al Locotenenţei Domneşti se înfiinţează în Bucureşti Societatea Literară Română, cu scopul de a stabili ortografia limbii române, de a elabora şi publica dicţionarul şi gramatica limbii române.
1 august 1867 - În casa banului C. Gr. Ghica, de la intrarea în grădina Cişmigiu, se deschid lucrările Societăţii Literare Române.
24 august 1867 - Se aprobă Statutul Societăţii Literare Române, care menţionează constituirea Societăţii Academice Române, „cu scopul de a lucra la înaintarea literelor şi a ştiinţelor între români”, „corp independent în lucrările sale de orice natură”.
31 august 1867 - Se alege cea dintâi conducere a Societăţii Academice Române (preşedinte: Ion Heliade Rădulescu; vicepreşedinte: Timotei Cipariu; secretar: August Treboniu Laurian) 15 septembrie 1867 - Domnitorul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen este declarat membru de onoare şi protector al Societăţii Academice Române.
12 august 1869 - Încep dezbaterile pe marginea Dicţionarului limbii române, considerat „o urgentă necesitate chiar pentru viitorul nostru naţional”.
4 septembrie 1870 - Se hotărăşte traducerea şi tipărirea în limba română a lucrării lui Dimitrie Cantemir Descriptio Moldaviae, care va deschide seria publicării operei domnitorului-cărturar.
15 septembrie 1876 - Se ia hotărârea de a se întocmi un Dicţionar latin-român, lucrare absolut necesară atât pentru traducerile din clasici, cât şi pentru întocmirea Dicţionarului limbii române.
29 martie 1879 - Prin înalt decret, Societatea Academică Română este declarată institut naţional cu denumirea Academia Română, având „de scop cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”, „persoană morală şi independentă în lucrările sale de orice natură”.
21 iunie 1879 - Se adoptă Statutul Academiei Române, care prevede împărţirea în trei secţiuni: literară, istorică şi ştiinţifică, structură menţinută până în august 1948.
21 noiembrie 1880 - Se ia în discuţie necesitatea construirii unui local propriu pentru Academia Română, lucrările ţinându-se în clădirea Universităţii.
2 aprilie 1885 - Intră în vigoare Legea exemplarelor obligatorii, prin care orice tipograf avea obligativitatea de a trimite Bibliotecii Academiei Române câte trei exemplare din „orice carte, broşură, ziar sau orice altă tipăritură ce se va executa în atelierul său”.
26 martie 1890 - Se anunţă cumpărarea, de către Ministerul Instrucţiunii Publice, pentru Academia Română a casei Cesianu din Calea Victoriei nr. 135.
26 februarie 1896 - Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este autorizat să cumpere pentru Academia Română casele din Calea Victoriei nr. 137, proprietatea Minei Zaleski.
7 mai 1896 - Se semnează decretul prin care Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice cedează Academiei Române „casele Ştefan Bellu (din Calea Victoriei) cu terenul lor, casele C. St. Cesianu (din Calea Victoriei) cu terenul lor, casele M. St. Cesianu (din str. Sf. Voievozi), casele Zaleski (din Calea Victoriei şi str. Sf. Voievozi) cu terenul lor”.
3 martie 1898 - Se inaugurează noua clădire a Academiei Române. Cu această ocazie, Ioan Kalinderu donează banii necesari pentru vitraliile aulei.
8 martie 1906 - Intră în vigoare Regulamentul pentru acordarea premiilor literare şi ştiinţifice ale Academiei Române.
16 mai 1906 - Se aprobă înfiinţarea unui „Buletin” al Academiei Române, în care să se publice comunicările ştiinţifice făcute de membrii instituţiei academice ori de alţi specialişti.
15 – 18 octombrie 1919 - Academia Română participă, ca membru fondator, la cea dintâi şedinţă a Uniunii Academice Internaţionale.
1 iulie 1921 - Printr-o nouă lege fiscală, Academia Română este scutită de toate impozitele.
18 mai 1937 - Se votează un nou Regulament pentru Biblioteca Academiei Române.
5 iunie 1937 - Se inaugurează clădirea Bibliotecii Academiei Române, operă a arhitectului Duiliu Marcu.
29 mai 1943 - Se înfiinţează colecţia intitulată „Studii şi cercetări asupra vieţii poporului român”.
19 ianuarie 1945- Sub egida Academiei Române se pun bazele Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, destinat „a contribui la progresul ştiinţelor teoretice şi aplicate, prin coordonarea instituţiilor existente ce se ocupă cu problemele ştiinţei în general, inclusiv cu cercetarea poporului român, precum şi a persoanelor care lucrează şi crează în domeniul ştiinţei”.
20 mai 1949 - Se inaugurează Aula Academiei R.P.R., refăcută de arhitectul Richard Bordenache.
25 martie 1951 - Are loc inaugurarea Casei Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti. 28 februarie 1974 - Ca urmare a unei modificări a Statutului Academia R.S.R., urmează să-şi desfăşoare activitatea sub îndrumarea directă a Consiliului naţional pentru ştiinţă şi tehnologie.
26 decembrie 1989 - În şedinţă extraordinară, Adunarea generală a Academiei îşi exprimă adeziunea la obiectivele fundamentale ale Revoluţiei Române, alege Comitetul Frontului Salvării Naţionale şi hotărăşte excluderea din rândul membrilor a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, vinovaţi de trădarea poporului român.
5 ianuarie 1990 - Se semnează Decretul-Lege privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române. „Academia Română, cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, reuneşte personalităţile de o deosebită valoare ale ştiinţei, tehnicii, învăţământului, culturii şi artei române, reprezentând spiritualitatea creatoare a naţiunii”, urmează să funcţioneze autonom, fiind finanţată de la bugetul de stat.
15 ianuarie 1999 - Sunt lansate primele volume din seria de „Opere fundamentale”, din care până în prezent au apărut 112 volume cuprinzând creaţia literară a unor importanţi scriitori români.
4 aprilie 2001 - Cu prilejul sărbătoririi a 135 de ani de la înfiinţarea Academiei Române, are loc inaugurarea oficială a sediului central al institutelor din Casa Academiei Române.
5 decembrie 2001 - Este inaugurat noul edificiu al Bibliotecii Academiei Române.

George Călinescu (nume real - Gheorghe Vișan) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă, care s-a născut la data de 19 iunie 1899 la București și a decedat în data de 12 martie 1965 la Otopeni. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o ispravă a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“). După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare în Capitală, la Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan. Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București. În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. În 1936 devine doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. Ulterior va fi numit conferențiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din București. A colaborat la revistele gazetele vremii: Universul literar, Viața literară, Gândirea, Capricorn, Jurnalul literar, Lumea, Viața românească, Națiunea, Tribuna poporului, Gazeta literară, Contemporanul, Roma, Sburătirul, etc) În anii ’50 a devenit directorul Institutului Studii și cercetări de istorie literară și folclor (1952 - 1965). Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965. Ca romancier a scris: Enigma Otiliei, Bietul Ioanide și Scrinul negru. A mai scris versuri, teatru, note de călătorie și publicistică. A fost liderul unui partid de buzunar, Partidul Național Popular, care prin fuziuni succesive a intrat în Partidul Comunist. În 1946 a fost ales deputat în parlamentul României în circumscripția Botoșani, și va fi reales în toate legislaturile, până la moartea sa. Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la noua ideologie. G.Călinescu a fost directorul a trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici`- “Tribuna Poporului”, “Națiunea” și “Lumea”. A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-și impresiile de călătorie în aceste două volume. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române în anul 1949. În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni, unde a li decedat la 12 martie 1965.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN CAREU

DEFINIȚII REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

POTRIVITE ȘI ATRIBUITE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA

INSIGNE ȘI MEDALII

DIN JUDEȚUL VASLUI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Bârlad - 2020 - A.C.I.R.

(Asociația Colecționarilor de Insigne din România)

Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. În ultimii ani premiul Floarea de Colț a fost înlocuit prin înmânarea insignei ACIR – Colecționar emerit. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

Bârlad este un municipiu din județul Vaslui. Până la instaurarea regimului comunist Bârladul a fost reședința județului Tutova. În anii 1950, Bârladul devine reședința regiunii Bârlad, una din cele 15 regiuni care formau Republica Populară Română. La acea dată doar Suceava, Iași, Bacău și Galați beneficiau în Moldova – alături de Bârlad – de statutul de oraș regional. Ulterior, Bârladul pierde statutul de reședință de regiune, devenind centrul unui raion din regiunea Iași. Reîmpărțirea administrativă a țării din anii 1968 în județe situează orașul în județul Vaslui. Municipiul Bârlad se situează, din punct de vedere geografic, aproape de intersecția paralelei de 46º latitudine nordică cu meridianul de 27º longitudine estică, în zona de contact dintre dealurile Fălciului la est și colinele Tutovei la vest. Orașul este așezat pe valea consecventă a râului Bârlad (de unde a împrumutat și denumirea). Analizând geneza localității, geograful Vintilă Mihăilescu apreciază Bârladul ca târg de vale tipic. Altitudinea maximă din aria urbană este de 172 m, iar cea minimă de 89 m. Cercetările arheologice de pe raza orașului au scos la lumină urmele unor activități meșteșugărești cum ar fi reducerea minereului de fier și obținerea fierului din solurile feruginoase locale, fier din care se realizau în ateliere specializate diferite obiecte și unele unelte agricole, datând din secolele al XI-lea – al XII-lea. Însă tot pe raza orașului au fost surprinse și urmele unor activități de obținere și prelucrare a fierului, mult mai vechi, încă din secolele al IV-lea – al V-lea. În aceeași așezare a fost descoperit cel mai mare centru meșteșugăresc de prelucrare a cornului de cerb din sud-estul Europei, datând din aceeași perioadă. De altfel urme ale unor străvechi civilizații au fost identificate pe raza orașului atestând un înalt nivel de dezvoltare încă de acum 7000 de ani. Dimitrie Cantemir crede că Paloda din Geografia lui Ptolemeu ar putea fi actualul Bârlad. Intensa activitate meșteșugărească a dus la dezvoltarea economico-socială timpurie a localității care a devenit centrul politico-administrativ acelui stat medieval cunoscut în izvoarele vremii sub numele de Țara Berladnicilor („Terra Berladensis”, cum apare în unele izvoare bizantine și în unele acte emise de cancelaria papală). Un document important ce menționează orașul este cel emis de către domnitorul Alexandru cel Bun (1400–1432), care atestă existența unui târg la Bârlad și prin care dăruie vama târgului Mănăstirii Bistrița, pentru întreținere. Apariția timpurie a târgului se datorează așezării sale la răscrucea dintre drumurile comerciale care legau centrul și nordul Moldovei cu lumea bizanțului și cea orientală. Faptul că aici se desfășura o puternică activitate economică și comercială explică prezența delegației de negustori bârladeni la marele Congres bisericesc de la anul 1418 ținut în Elveția, așa cum menționează documentul acestui Congres cunoscut sub numele de "Contizilium Buch". Orașul Bârlad, fiind așezat în mijlocul Țării de Jos a Moldovei, pe axul invaziei tătarilor, a fost prădat și ars de aceștia în anii 1440, 1444 și 1450. În perioada medievală, ca urmare a condițiilor istorice vitrege și asezării geografice, Bârladul a cunoscut când perioade de progres, când perioade de decădere și regres datorită deselor incursiuni militare ale tătarilor, turcilor, cazacilor, polonilor, etc. În anul 1802, după cutremurul cel mare, consemnat de documente, au fost dărâmate cele mai vechi monumente din oraș, unele dintre ele trebuind să fie reclădite din temelii. Calamitățile s-au repetat de mai multe ori în decursul anilor, culminând cu marele cutremur din 1940 care a distrus jumătate din clădirile orașului. În anul 1822, Bârladul a fost ars și jefuit de turci după înăbușirea răscoalei

eteriștilor (luptători pentru independența Greciei), cu care moldovenii au simpatizat, iar în anul 1826 o parte a târgului este mistuită de un puternic incendiu. Cu toate aceste vicisitudini, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, orașul se reclădește și se repopulează, reluându-și locul de centru comercial și creându-și premizele viitoarei sale dezvoltări economico-sociale. La recensământul din anul 2011 municipiul număra 55837 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 69066 locuitori), dintre care: români – 86,73%, romi – 1,66% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului vasluian Bârlad astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 86,94% și restul – nedeclarată sau altă religie. Principalele atracții turistice ale orașului sunt: Colegiul național “Gheorghe Roșca Codreanu”, Muzeul “Vasile Pârvan”, Cetatea de pământ (1476 – ctitor Ștefan cel Mare), Teatrul “Victor Ion Popa”, Parcul Teatrului, Planetariul, Grădina zoologică, Liceul teoretic “Mihai Eminescu”, Liceul tehnologic “Petru Rareș”, Sinagoga, Pavilionul expozițional “Marcel Guguianu”, casele: Sturdza, Tuduri, Bulbuc, Silvian, Șuțu, Roșie și Gheorghe Gheorghiu-Dej, bisericile: Sf. Gheorghe”, „Sfinții Voievozi”, „Sfântu Dumitru”, „Sfântul Spiridon si Buna Vestire”, „Vovidenia si Sfânta Paraschiva”. În oraș sunt un număr de 43 de unități de învățământː 23 grădinițe; 12 școli și 5 licee. Mai jos enumăr câteva personalități care s-au născut sau au trăit o vreme pe aceste meleaguri:

Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite și a statului național România
Elena Farago, poetă (1878 - 1954)
Nicolae Tonitza, pictor (1886 - 1940)
Ion Dimitriu-Bârlad, sculptor (1890 – 1964)
Ștefan Procopiu, fizician, profesor universitar, inventator (1890 - 1972)
Grigore Gafencu, om politic, diplomat, ziarist (1892 - 1957)
Victor Ion Popa, om de teatru și litere (1895 – 1946)
Gheorghe Gheorghiu-Dej, om politic comunist (1901 - 1965)
Valeriu Lazarov, producător de televiziune (1935 - 2009)
Constantin Aur, pilot de raliuri (născut 1963)
Andreea Răducan, gimnastă, jurnalistă sportivă (născută 1983)

Stema municipiului Bârlad, judeţul Vaslui, a fost aprobată prin HG nr 1972 din anul 2004 și are forma unui scut triunghiular cu marginile rotunjite. În centrul scutului, pe fond albastru, se află o roată de moară cu patru spiţe şi opt cupe, de aur. Roata de moară este înconjurată de trei peşti de argint. Semnificaţia elementelor însumate ale stemei este următoarea:

Roata de moară simbolizează numărul mare al morilor de apă şi de vânt, caracteristice acestei zone.
Peştii de argint simbolizează bogăţia în peşte a râului Bârlad şi a lacurilor din împrejurimi.
Coroana murală cu cinci turnuri crenelate semnifică faptul că localitatea are rangul de municipiu.

Societatea comersanților și meseriașilor români - Huși

Sânta Treime 3 ianuarie 1899

Produsul de mai sus este o insignă masonică comemorativă realizată în anul 1899, la comanda Societății Comersanților și Meseriașilor Români din municipiul Huși, județul Vaslui. Ea se prezintă sub forma unui medalion înconjurat de o cunună de laur și stejar peste o stea în opt colțuri. În interiorul cunurii, între două cercuri liniare este aplicată inscripția: “SOCIETATEA COMERSANȚILOR ȘI MESERIAȘILOR ROMÂNI, HUȘI”. În interiorul acestei inscripții sunt redate două mâini împreunate, având deasupra și dedesubt inscripțiile circulare: “SÂNTA TREIME” și “3 JANUARIE 1899”. Insigna este confecționată din metal comun aurit și argintat, are forma rotundă cu diametrul de 50 milimetri și poate fi admirată în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României din București.

Vorbind etimologic, Francmasoneria este o asociaţie a zidarilor (masoni) liberi (adjectivul ,,franc” desemna în Evul Mediu francez pe cineva scutit de dările feudale). Cuvântul franc-mason, încetăţenit la noi prin secolul al XVIII-lea de un cleric, vine prin filiera franceză; sensul termenului fiind identic şi în celelalte limbi europene: freemason în engleză, Freimaurer în germană şi liberi muratori în italiană. Situaţia privilegiată a acestei asociaţii a constructorilor medievali – căreia putem să-i spunem : breaslă - vine din faptul că membrii ei erau constructorii bisericilor şi catedralelor. Toate domurile şi catedralele artei gotice au fost ridicate de francmasoni între secolele X -XVII, aceasta fiind principala îndeletnicire a Francmasoneriei. Francmasoneria a fost, ca orice breaslă medievală, o societate secretă. Membrii ei aveau: parole, semne, vestimentaţie specială şi un alfabet secret. Exista de asemenea un ritual simbolic, un simbolism al obiectelor (mai ales al uneltelor de zidărie) şi un mit fundamental – mitul despre uciderea lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, care a fost ucis de trei calfe cu uneltele lor: rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie. De asemenea locurile în care a fost lovit Hiram au căpătat şi ele o valoare simbolică pentru masoni: gâtul – sediul vieţii materiale, inima – sediul sufletului şi fruntea sediul inteligenţei. În continuare voi enumera simbolurile masonice întâlnite pe insigne şi anume: ECHERUL şi COMPASUL, sunt simboluri de bază ale masoneriei, necesare pentru ridicarea unor edificii stabile şi drepte. Ele constituie alături de Biblie (simbolul Cărţii Sacre), cele trei Mari Lumini ale Masoneriei. Echerul este simbolul rectitudinii morale în conduită, ale cinstei şi onestităţii iar compasul, simbolul patimilor (lăcomie, mânie, judecată nedreaptă, intoleranţă, egoism), al cunoaşterii şi priceperii. Fără compas nu se poate alcătui un echer, iar fără un echer nu se poate construi un Templu. FIRUL CU PLUMB PENTRU NIVEL, este elementul echilibrului interior şi sugerează ideea ascensiunii stabile, liniare, trasând o linie verticală infinită care conduce la perfecţiune. Semnifică capacitatea de a construi un sistem de referinţă. CIOCANUL şi DALTA, semnifică necesitatea de a uni acţiunea cu gândul. Ciocanul reprezintă forţa voinţei iar dalta discernământul, inteligenţa şi fineţea. Combinarea celor două determină perfecţionarea treptată a operei. RIGLA, este emblema perfecţiunii şi a ordinii, este din timpuri străvechi instrumentul de comparaţie a mărimii de măsurare a armoniei proporţiilor. Este şi simbolul celor 24 de ore ale zilei, dintre care o parte trebuie dedicate gândului, una lucrului, una odihnei şi un celor care au nevoie de ajutor. MISTRIA, simbolizează binefacerea, precum şi dorinţa de al ajuta pe cel care are nevoie, exprimă bunătatea, caritatea dar şi voinţa fiinţei umane. DELTA, numită şi triunghiul lui Solomon. Are forma unui triunghi echilateral şi este reprezentarea geometrică a lui trei (principiul triplicităţii). În tradiţia creştină semnifică trinitatea iar în mai multe filozofii divinitatea ca perfecţiune. În Templu, Delta are în centru fie litera G, căreia i se dau mai multe interpretări (Dumnezeu – God, Cunoaştere – Gnosi, Geometrie, Geneza), fie tetragrama ebraică, fie schema pitagorică, fie ochiul divin – simbol al principiului creator, fie soarele – principiul luminos al vieţii. OCHIUL ATOTVĂZĂTOR, simbol al Divinităţii şi, prin analogie, al atributelor cele mai importante pentru om: iubirea, ştiinţa, dreptatea, şi mila. Una dintre cele mai importante reprezentări ale Ochiului Atotvăzător se găseşte pe bancnota de un dolar. Ea reproduce Marele Sigiliu al Statelor Unite. SOARELE şi LUNA, reprezintă alternanţa şi echilibrul între zi şi noapte între alb şi negru, între activitate şi repaos, dialectica contrariilor. Soarele simbolizează Masculinul, fiind de aceea simbolul Originii, al Începutului, al raţiunii care luminează tenebrele şi iluminează spiritele. Luna simbolizează Femininul, obscurul, intuiţia, caracterul schimbător al formelor. ZODIACUL, după etinomul grecesc, ,,cerc cu figuri animale” , era, conform definiţiei platonice, ,,imaginea cerului”. În masonerie zodiacul este folosit ca sistem simbolic şi nu are caracter divin sau astrologic, ci înfăţişează o viziune cosmologică a universului. ACACIA (SALCÂMUL), este cel mai important dintre simbolurile vegetale ale masoneriei simbolizând principiul nemuririi gradului de Maestru. Salcâmul este simbolul speranţei şi al existenţei sufletului dincolo de moartea fizică şi conservarea energiei indestructibile a vieţii. COLOANELE, simbolizează dualitatea. Prima coloană simbolizează elementul feminin, aerul, suflul ce alimentează viaţa, sensibilitate, înţelepciune iar a doua elementul masculin, focul, căldura vitală devoratoare, activitatea, suflu alchimiştilor. Din duplicitatea celor două se naşte dihotomia între vertical şi orizontal, între valorile terestre şi cele ale aerului, căutarea contrariilor şi principiilor complementare. Coloanele mai înseamnă perpendicularitate, stabilitate, echilibru, joc controlat al dinamicii între urcuş şi coborâşi. MOZAICUL, pavimentul cu dale albe şi negre este simbolul binarului, al opoziţiei între o entitate şi alta, între spirit şi materie, între adevăr şi fals, între bine şi rău, între frumos şi urât, sugerând în acelaşi timp şi dinamica compoziţiei între contrarii. LITERA ,,G”, simbol al geometriei şi unul dintre simbolurile lui Dumnezeu (God în limba engleză). Este asociat adesea cu echerul şi compasul alcătuind simbolul Masoneriei. Marea Lojă Națională din România (M.L.N.R.) a fost înființată în anul 1993 sub patronajul Marelui Orient al Italiei și la inițiativa unor cercuri masonice americane. La momentul înființări, mai exista încă o organizație masonică în România având același nume, înființată pe filieră franceză, care însă în anul 1996 a fost redenumită în Marea Lojă Națională Unită din România (MLNUR) iar în 2010 în Marea Lojă Națională Română 1880 (MLNR 1880). În anul 2001, o parte a MLNUR, s-a unit cu MLNR, dorind să unifice masoneria regulară recunoscută. Pe 24 ianuarie 2008, două mari organizații masonice, Marea Lojă Națională din România și Marea Lojă a României au fuzionat devenind MLNR, aceasta editând revista Atelierul Masonic. Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Huși, în limba idiș - חוש‎ Khush, în limba maghiară - Huszváros, în limba germană – Hussburg, este un municipiu (din anul 1995) din județul Vaslui, situat la frontiera de est a țării, fiind format dintr-o singură localitate de rang III. Municipiul Huși se situează în depresiunea omonimă, la o altitudine de 70–120 metri, la 45 kilometri est-nord-est de municipiul Vaslui, este străbătut de pârâul Huși, fiind înconjurat de dealuri cu întinse podgorii. La recensământul populației din anul 2011 municipiul număra 26266 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 29510 locuitori), dintre care: români – 90,95%, evrei - 0,54% și restul – necunoscută. Componența confesională a municipiului Huși astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 73,91%, romano catolici – 17,19%, evrei – 0,35% și restul – nedeclarată sau altă religie. Până în al doilea război mondial, evreii alcătuiau aproximativ 30% din populația orașului Huși. În secolele al XV-lea – al XVII-lea a existat o important comunitate maghiară (ceangăi). În anul 1648 erau 682 de ceangăi, puțin mai mult decât români la acel moment. Localitatea Huși este atestată documentar pentru prima dată în anul 1494, într-un document care amintește drumul „ce merge de la Vaslui la Huși”. Un alt document din 1497 amintește de Huși „ce iaste pe Drâslivțe”. Acestea sunt doar două documente ce amintesc de Huși, însă au mai existat și altele. În anul 1495, Ștefan cel Mare a construit aici o biserică cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Un secol mai târziu, în anul 1598, domnitorul Ieremia Movilă a înființat Episcopia Hușilor, iar Biserica „Sf. Apostoli Petru și Pavel” a devenit catedrală episcopală. În jurul anilor 1590 – 1600 au ajuns la Huși negustori evrei sefarzi veniți din Imperiul Otoman, care îi primise după ce fuseseră evacuați din Spania, prin anii 1452 – 1457. De la ei au rămas un cimitir și o sinagogă. Alt val de evrei, de data asta askenazi, veniți din Galiția și din Podolia, s-a stabilit la Huși în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Hușiul este numit uneori „orașul dintre vii”, fiind înconjurat în vechime din toate părțile de podgorii; în „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir a plasat vinul de Huși pe locul al doilea după cel de Cotnari. După ocuparea sovietică a Basarabiei din iunie 1940, cea mai mare parte a materialelor de rezervă, personalul și arhiva postului Radio Basarabia au fost retrase de la Chișinău la Huși. Localizarea municipiului în centrul unei zone viticole face din Huși un important centru de vinificație. Industriile principale dezvoltate în Huși sunt cea constructoare de mașini-unelte și de utilaje pentru industria alimentară, industria pielăriei și încălțămintei, industria alimentară (băuturi alcoolice, conserve de legume și fructe, preparate din lapte, băuturi răcoritoare, preparate de panificație etc.), industria prelucrătoare a lemnului (fabrici de mobilă), jucării din lemn, materiale de construcții (cărămizi, teracotă) etc. În afară de Catedrala episcopală în Huși există un Palat episcopal ce a fost construit între anii 1782-1792 și un muzeu episcopal reconstruit în perioada 1998 - 2003. Alte obiective turistice importante în municipiul Huși mai sunt: Muzeul Municipal, înființat în anul 1957, Muzeul Viticulturii, precum și Muzeul memorial „Dimitrie Cantemir”. Alte edificii cunoscute din Huși sunt:

Biserica Sfinții Voievozi - construită între anii 1849-1855 de către breasla negustorilor bogasieri, situată pe strada Eroilor nr. 10
Biserica Sfântul Dumitru - construită între anii 1834 -1836, situată pe strada Ștefan cel Mare nr. 143.
Banca Raiffeisen Bank - clădire construită în perioada 1938 -1940, situată pe strada General Teleman nr. 1
Casa Adam Mitache, azi Muzeul municipal - clădire construită la începutul secolul al XIX-lea, situată pe strada General Teleman, la nr. 8
Tribunalul fostului județ Fălciu, azi Casa de cultură "Alexandru Giugaru" - clădire construită în anul 1892, reparată capital în anii 1988 - 1999 pe strada Alexandru Giugaru nr. 1
Liceul Teoretic "Cuza Vodă” - clădire construită în 1913, situată pe strada Mihail Kogălniceanu nr. 15

Iată și câteva monumente din municipiul Huși:

Statuia lui Ștefan cel Mare - realizată din bronz de către sculptorul Gheorghe Alupoaie și amplasată în anul 1995 în curtea Episcopiei
Grupul statuar „Slavă eroilor români” - ridicat în memoria Eroilor din primul război mondial - realizat de sculptor Mihai Onofrei și amplasat în anul 1928 în Parcul Rodina
Bustul lui Dimitrie Cantemir - realizat din piatră albă de sculptorul Iftimie Bârleanu și amplasat în centrul civic al orașului
Bustul lui Alexandru Ioan Cuza - realizat din piatră albă de sculptorul Vasile Aciobăniței și dezvelit în anul 1959 în parcul din fața Liceului „Cuza Vodă”
Bustul lui Mihail Kogălniceanu - realizat din piatră albă de sculptorul Vasile Aciobăniței și dezvelit în anul 1959 în fața Colegiului agricol “Dimitrie Cantemir”, pe strada Mihail Kogălniceanu
Bustul generalului Gheorghe Teleman - realizat din bronz și dezvelit în anul 1914 în Parcul Cuza Vodă
Bustul pictorului Ștefan Dimitrescu - dezvelit în secolul al XX-lea în incinta Muzeului municipal de pe strada General Teleman nr. 8

Aici s-au născut sau au trăit personalități renumite ale României:

Victor Anastasiu – medic și psihofiziolog
Anton Holban – scriitor
Octavian Cotescu – actor
Ștefan Dimitrescu – pictor
Constantin Codrescu – actor
Nicolae Malaxa – mare industriaș
Mihai Ralea – critic literar
Corneliu Zelea Codreanu – politician

Mareșal Constantin Prezan 1861 - 1943

Muzeul județean Ștefan cel Mare - Vaslui - 2003

Constantin Prezan a fost unul dintre mareșalii Românie, erou al Primului Război Mondial, care s-a născut la data de 27 ianurie 1861 în satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov și a decedat la data de 27 august 1943 în satul Schintea, județul Vaslui. Ofițerul Preza este provenit din arma geniu și a studiat la școli militare de prestigiu din România și Franța. El a parcurs toată ierarhia militară după cum urmează:

sublocotenent – 1880
locotenent – 1883
căpitan – 1887
maior – 1893
locotenent colonel – 1895
colonel – 1901
general de brigadă – 1907
general de divizie – 1914
general de corp de armată – 1916
mareșal (în rezervă) – 1930

A îndeplinit următoarele funcții:

1896 - comandant de sector la „Cetatea București”
1896-1901 - ofițer în Statul Major Regal
1901-1904 - comandant al Regimentului 25 Infanterie
1904-1907 - comandant al Brigăzii 13 Infanterie
1910-1911 - comandant al Diviziei 10 Infanterie
1911-1914 - comandant al Diviziei 7 Infanterie
1914 - comandant al Corpului 3 Armată
1915-1916 - comandant al Corpului 4 Armată
15 august - 9 noiembrie 1916 - comandant al Armatei de Nord
9 noiembrie-decembrie 1916 – comandant Grup de Armate
decembrie 1916 - aprilie l918 – șef al Marelui Cartier General
noiembrie 1918 - aprilie 1920 – șef al Marelui Cartier General

A participat direct la următoarele conflicte militare:

al doilea război balcanic (1913)
primul război mondial (1916 - 1918)
operația de apărare a Marii Uniri (1918 - 1920)

A primit numeroase distincții după cum urmează:

Ordinul Mihai Viteazul – 14 octombrie 1916
Ordinul Mihai Viteazul – 21 iulie 1917
Ordinul Mihai Viteazul – 5 februarie 1920
Ordinul național Steaua României (1896)
Ordinul Sfânta Ana (1896)
Ordinul Sfântu Gheorghe, clasa a IV-A
Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer
Ordinul Takovskog krsta
Ordinul Sfântu Alexandru
Ordinul Vulturul Alb

A fost membru de onoare al Academiei Române și Academie de Științe din România.Constantin Prezan a evitat să se implice activ în viața politică, deși a avut o serie de demnități politice, mai mult onorifice. La vârsta de 82 de ani a încetat din viață înhumat în curtea reședinței sale de la Schinetea. A fost înmormântat cu funeralii naționale, fiind condus pe ultimul drum de înalte oficialități ale statului român, în frunte cu regele Mihai I și „conducătorul statului”, mareșalul Ion Antonescu, fostul său colaborator. În cuvântul de rămas-bun, acesta a ținut să arate că mareșalul Constantin Prezan, fostul șef al Marelui Cartier General al Armatei Române victorioase în Primul Război Mondial, „este un simbol de muncă, de patriotism, de credință neclintită și de sacrificiu”.

Înființată încă din 18 octombrie 1974 ca instituție muzeală cu profil mixt de istorie și etnografie, Muzeul Județean „Ștefan cel Mare'' din Vaslui a avut deschiderea oficială în ziua de 27 septembrie 1975. Acest lăcaș de cultură este structurat pe mai multe secții: Secția de Arheologie și Istorie Veche, Secția de Arheologie și Istorie medievală, Secția de Istorie Modernă și Contemporană, Secția Memorialistică - Personalități, Secția Tezaur - Numismatică – Medalistică, Secția Etnografie și Artă Populară și Secția de Artă Contemporană Românească. Muzeul Județean „Ștefan cel Mare'' din Vaslui reprezintă una din instituțiile de bază în promovarea culturii și istoriei noastre românești cu deosebit accent pe aspecte din istoria locală dar și cea națională. Instituția noastră nu este numai un loc de prezentare a istoriei, ci și un loc de întâlnire a oamenilor de știință tocmai pentru a dezbate și înțelege mai bine istoria care ne aparține. Astfel, printre activitățile de bază ale muzeului se numără și Sesiunea Națională de Comunicări Științifice „Acta Moldaviae Meridionalis'', la care participă atât specialiști, oameni de știință, atât din țară cât și din străinătate. Pe lângă activitatea de cercetare, expunere, prezentare, restaurare și conservare a istoriei noastre, se numără și activitățile de promovare și colaborare. Sediul acestei instituții de cultură este situat pe Strada Hagi Chiriac, la nr.2.

Festivalul umorului "Constantin Tănase"

Ediția a XXI-a 1970 - 2010

Medalia Doctor Umoris Causa 40

Constantin Tănase a fost un actor român de scenă și de vodevil, celebru cupletist și o figură cheie în teatrul de revistă românesc, care s-a n[scut la Vaslui în data de 5 iulie 1880 și a decedat la București în data de 29 august 1945. S-a născut într-o familie modestă (tatăl, Ion Tănase, era laborant de farmacie), într-o casă țărănească din Vaslui. A fost un elev mediocru, cele mai mari note fiind la muzică și sport, iar primul contact cu teatrul l-a avut prin frecventarea spectacolelor de la Grădina "Pârjoala", unde se juca teatru popular, cu actori precum Zaharia Burienescu si I.D. Ionescu. Acest lucru l-a inspirat în crearea unui grup de teatru de amatori împreuna cu prietenii, cu care juca scene din piesele Meșterul Manole, Căpitanul Valter Mărăcineanu sau Constantin Brâncoveanu, prima lor scenă fiind beciul casei. În timp, reprezentațiile s-au mutat în hambar și chiar în poiată. Prima experiență profesională ca actor a fost în cadrul trupei de teatru de limba idiș condusă de Mordechai Segalescu: aveau nevoie de un actor pentru un spectacol in Vaslui și a fost ales tânărul Tănase, care era deja nelipsit de la repetiții. În 1896 termina gimnaziul și, în ciuda dorinței sale de a deveni actor, s-a înscris la liceul militar din Iași, unde a fost respins la examenul medical, singura probă unde nu-și făcuse griji, în favoarea unui fiu de colonel. Dezamăgit, s-a îndreptat către Brăila, unde a frecventat o scurtă perioadă liceul "Nicolae Bălcescu", la care însă a fost nevoit să renunțe după câteva săptămâni din lipsă de bani. În Brăila s-a împrietenit cu învățătorul și scriitorul Ion Adam, care i-a oferit tânărului de 18 ani catedra sa din Cursești, Rahova, de vreme ce Adam urma să plece la cursuri în Belgia. S-a descurcat destul de bine ca învățător, însă a intrat în conflict cu directorul și câțiva profesori. Cu ajutorul lui Adam, a primit un alt post la Hârșoveni, Poenești, unde învățase poetul Alexandru Vlahuță. Tănase și-a dezvoltat repede propriul stil de predare, aducând muzica și gimnastica pe primul loc, lucru care a atras noi elevi către școală. Părinții elevilor au fost de asemenea implicați în activitățile școlare, prin excursii în aer liber, unde preda istorie și geografie. Ajuns foarte repede un personaj iubit în localitate, atrage însă antipatia notarului și câtorva avocați locali care nu îi apreciau metodele, astfel încât Tănase este în cele din urmă dat afară. Ziua de 14 octombrie 1899 îl găsește în București, unde s-a înrolat voluntar la Regimentul 1 Geniu București. După efectuarea stagiului militar s-a înscris la cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, de unde a absolvit în 1905. A început sa lucreze în teatru, și s-a căsătorit cu Virginia Niculescu în 1917. In 1919 a pus bazele trupei de teatru Cărăbuș în București, împreună cu care urma să creeze o tradiție de teatru de cabaret/ revistă pe parcursul următorilor 20 de ani, tradiție prezentă și astăzi, mai ales la Teatrul de revistă “”Constantin Tănase”, care funcționează încă la adresa fostului "Cărăbuș" pe Calea Victoriei, nr. 33-35, în inima Bucureștiului. În buna tradiție a marilor actori de comedie, a creat un tip de personaj, acela al cetățeanului simplu, umil și necăjit, mereu în contradicție cu birocrația aparatului de stat; personajul său, unic în costumul său clasic, cu pătrățele, crizantemă la butonieră și bastonaș, s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, ceea ce-l va aduce de multe ori în atenția cenzurii. Împreună cu "Cărăbuș" a făcut numeroase turnee prin țară, și cel puțin un turneu în Turcia. Tănase a jucat de asemenea și la Paris. O sursă menționează operele de caritate ale actorului – 3 școli primare și o biserică. La "Cărăbuș", Tănase lansează carierele a numeroși artiști, mai ales Marua Tănase și Horia Șerbănescu. A fost decorat la 28 ianuarie 1942 cu Ordinul Coroana României, în grad de Comandor. Au circulat zvonuri că ar fi fost ucis de Armata Roșie din cauza satirei la adresa soldaților ruși care aveau obiceiul să "rechiziționeze" toate bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasuri. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Sporting juniorul Vaslui

C.S. Sporting Juniorul Vaslui (cunoscut sub numele de Sporting Vaslui,

Juniorul Vaslui sau pur și simplu ca Vaslui), este un club profesionist din Vaslui, fondat în 2002 și refondat în 2014, ce joacă în prezent în Liga V. Clubul este in prezent detinut de CS Sporting Juniorul Vaslui si Asociatia Suporterilor FC Vaslui si are dreptul legal de a folosi Marca FC Vaslui . Echipa își joacă meciurile de pe teren propriu pe stadionul municipal de 18000 locuri. Clubul a fost fondat în 2002 sub numele de Fotbal Club Vaslui și a devenit unul dintre cele mai importante cluburi de fotbal din țară după promovarea în Liga I, trei ani mai târziu. Vasluienii au câștigat un loc european în cinci sezoane consecutive, au pierdut o finală a Cupei României 2010 și au ratat cu puțin titlul de ligă în 2012, înainte de a retrograda în 2014 din cauza unor probleme financiare. În iulie 2014, echipa a fost reînființată de către asociația suporterilor, sub denumirea de ASS FC Vaslui . ASS FC Vaslui a fost înscris în Liga III și a asigurat neoficial continuitatea fotbalului clubului inițial, dar din cauza bugetului limitat nu a reușit să promoveze în Liga II. În ianuarie 2020, ASS FC Vaslui a anunțat că a început o asociere cu Sporting Juniorul Vaslui, ambele cluburi reușind, după aproape 6 ani de la dizolvarea clubului inițial, să intre în posesia mărcii și recordului FC Vaslui. În vara lui 2020, cele două entități se vor fuziona pentru a readuce la viață cea mai importantă echipă de fotbal din istoria județului Vaslui. Mike Temwanjera fost jucător al Vaslului, originar din Zimbabwe a fondat în țara lui o acedemie de fotbal pe care denumit-o “Vaslui Football Academy”. Mike Temwanjera deține recordul general de apariții în echipa Vasluiului – jucând 202 meciuri pe parcursul a 7 sezoane din 2007 până în 2014. Cel mai mare marcator al Vasluiului este Wesley, care a marcat 77 de goluri în perioada 2009-2012 la club. De asemenea, deține recordul celor mai multe goluri într-un sezon cu 37 în 2011 – 2012. Cele mai multe goluri marcate de un jucător într-un singur meci sunt patru, Valentin Badea realizând această ispravă. Cătălin Andruș deține recordul clubului pentru cel mai rapid hat-trick, unde a marcat trei goluri în cinci minute împotriva CFR Pașcani în sezonul 2002–2003. Wesley este și cel mai mare marcator al Vasluiului din toate timpurile în competiția europeană, cu șase goluri. Cea mai mare victorie a Vasluiului este 9–0 împotriva Ceahlăului Piatra Neamț II în 2003. Cea mai grea înfrângere a Vasluiului, 2–5, a venit împotriva UTA Arad în 2006. Victoria cu 3–1 a Vasluiului împotriva Liepajas Metalurgs a fost cea mai mare victorie din competiția europeană a clubului – Cupa UEFA.

Ultimate Frisbee - Negrești - Ediția a 3-a 2024

Produsul de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților și / sau câștigătorilor competiției Ultimate Frisbei, ediția a 3-a, 2024 ce s-a desfășurat în orașul Negrești din județul Vaslui, și care s-a numit “Prinde-l dacă poți”!

Frisbee este un disc zburător cu diametrul de 20-25 cm confecționat din plastic. Forma discului ii permite sa zboare generând forță portantă pe măsură ce se deplasează prin aer rotindu-se. Frisbeeul este aruncat și prins liber ca forma de recreație sau este parte integranta din diferite jocuri cu discul. Exista o gama larga de discuri disponibile în comerț. Cel mai comun este discul pentru Ultimate, care cântărește 175 grame. Ultimate este un sport în care se marchează prin pasarea discului unui jucător în terenul de țintă advers. Odată ce un jucător are discul în mână, jucătorii nu au voie sa alerge și pot sa miște un singur picior (pivot). Astfel discul trebuie pasat pe tot terenul de către coordonatori către cei care se demarcă. Jocul se practică pe un teren în formă de dreptunghi în capătul căreia sunt delimitate două suprafețe de țintă (similare cu cele din rugby). Un teren tipic are o lungime totală de 98 m și o lățime de 37 m (cu terenul de țintă reprezentat de o bandă de 18 x 37 metri în cele două extreme). Jucătorii nu au voie să alerge odată ce au prins discul. Trebuie să se oprească și să încerce să îl arunce către un alt jucător. Pasând de la un jucător la altul, echipa care este în atac încearcă să ducă discul către terenul de țintă advers. Dacă discul atinge pământul sau este interceptat de către cealaltă echipă, se pierde posesia în favoarea echipei din apărare, care devine astfel atacatoare. Posesia poate fi pierdută și dacă un jucător se află în afara terenului de joc când prinde o pasă. Echipa care se află în apărare încearcă să blocheze înaintarea echipei care deține discul practicând marcajul în mod similar cu baschetul sau fotbalul. Ideea este că echipa care atacă nu va putea pasa în siguranță la un jucător care este marcat și o astfel de pasă poate fi interceptată. Astfel jucătorii care atacă încearcă să se demarce pentru a primi o pasă iar jucătorii care apără încearcă să stea lângă cei pe care îi marchează și să forțeze pierderea posesiei.Câștigătoare este echipa care marchează prima un număr prestabilit de puncte (jocurile oficiale se joacă până la 13 sau 15 puncte).

Negrești este un oraș de rangul III din județul Vaslui, care include și localitățile: Căzănești, Cioatele, Glodeni, Parpanița, Poiana și Valea Mare, situat în partea de nord - vest a județului în lungul căii ferate și a drumului național DN 15 D (Vaslui – Roman). La recensământul din anul 2021 orașul număra 7530 locuitori, în scădere față e recensământul anterior (anul 2011 – 8380 locuitori) , dintre care 86,72%, români, 1,65% - romi și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului vasluian Negrești astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 85,74% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Vaslui este un municipiu situat în estul României, reședința județului Vaslui din regiunea istorică Moldova, aproape de frontiera cu Republica Moldova. Orașul are o populație de aproximativ 70000 de locuitori. Se pretinde că orașul Vaslui ar fi fost înființat de bizantini, în amintirea trecerii lor în Dacia Orientală, ocazie cu care i-au dat numele de Basilica, după numele Împăratului Basile Bulgaroctonul (o descriere a lui Macarie, în călătoria sa de la Alep la Moscova). La Vaslui s-a constituit de altfel, în secolul al XV-lea, prima școală de artă post-bizantină, care a interpretat datele iconografice bizantine în pictură, broderie, miniatură. Vasluiul este atestat documentar din anul 1375, dar dovezile arheologice demonstrează continuitatea locuirii încă din paleoliticul superior (30.000-8.000 Î.E.N.). Deasupra am postat stema interbelică și actuală a municipiului Vaslui, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente arhitectonice specifice orașului. Precizez că în perioada comunistă reședința județului a fost orașul Bârlad, asta și deoarece aici s-a născut liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sus am postat stema actuală iar mai jos pozele câtorva interesante monumente de cultură și arhitectură din Vaslui.

Palatul Mavrocordat

Gara

Cazarma infanteriei

Casa de cultură a sindicatelor

Bulevardele Kogălniceanu și Gării

Palatul administrativ și de justiție

Strada Ștefan cel Mare

Liceul Mihail Kogălniceanu

Vederi

Județul Vaslui este situat în partea de est a țării, provincia istorică Moldova, întinzându-se pe cursul superior și mijlociu al râului Bârlad. Județul face parte din regiunea Nord - Est, în care sunt incluse și județele Bacău, Botoșani, Iași, Neamț și Suceava. Județul Vaslui mai face parte și din Euro-regiunea Siret-Prut-Nistru din anul 2002. Județul se întinde pe o suprafață de 5318 kilometri pătrați, numără aproximativ 455000 de locuitori și are capitala în orașul cu același nume. Ca subunități administrative județul este compus din; 3 municipii - Vaslui, Bârlad, Huși, 2 orașe - Negrești, Murgeni și 81 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Vaslui, iar jos fotografiile câtorva frumoase monumente de cultură și arhitectură din județ dar și alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri.