Epaminonda's Blog.....: MONOGRAFIA BUZĂU

Continui să vă prezint aici și alte monumente (mai noi sau mai vechi) ale arhitecturii urbanistice și peisagistice buzoiene:
Monumentul The Road to Eternity (Drumul către eternitate) este situat în Parcul Sfinții Îngeri, este confecționat din marmură albă, are dimensiunile de gabarit: 280 x 110 x 50 centimetri și este opera artistului Valerian Jikia din Georgia.

Opera a fost realizată în cadrul suitei de evenimente organizate de Primăria Municipiului Buzău pentru sărbătorirea a 1650 de ani de atestare documentară a numelui de Buzău (Mousaios), în cadrul Simpozionului Internațional de Sculptură de la Buzău “Memoria apei”. ediția I. 1 – 31 iulie 2022. Dar iată ce a declarat artistul georgian despre opera sa: “Mi-am numit astfel compoziția pentru că poartă o încărcătură filozofică, în care oamenii se străduiesc mereu să învețe despre micro și macrocosmos. Una dintre cele mai dificile sarcini pe care umanitatea le-a rezolvat în artă este gândirea abstractă, care uneori pare foarte simplă, dar tocmai această simplitate ascunde gândirea simbolică. Lucrarea mea este prezentată ca esența formei materiale și reprezintă o tranziție ritmică de la forma microîncarnată la lumea cosmică, unde forma plastică este reprodusă armonios ca simbol al aspirației științifice și spirituale a ființei umane către universal cunoasterii”.

Valerian Jikia s-a născut la data de 16 iunie 961 în Georgia, Tbilisi. În anul 1986 a absolvit Academia de Arte din Tbilisi și în 1990 studiile postuniversitare ale aceleiași academii.Este sculptor și, de asemenea, specialist în grafic și a realizat multe lucrări publice. Din 1982 a participat la expoziții și simpozioane republicane, sindicale și internaționale. A fost onorat cu mai multe premii republicane și internaționale. Din anul 2006 este profesor la Academia de Stat de Arte din Tbilisi. În anul 2002, pentru meritele sale, a fost medaliat de către președintele Georgiei.

“Sus Muralul!” este un proiect de artă murală contemporană susținut de Primăria Buzău și de Centrul Cultural “Alexandru Marghiloman” Buzău, ce își dorește revigorarea aspectului orașului și „ridicarea moralului” localnicilor prin lucrări de artă la scară mare, cu mesaje pozitive, ce pot fi apreciate în aer liber. Mai jos vă prezint lucrarea “Tu (să) tinzi spre infinit”.

Lucrarea a fost realizată de către Miruna Blănaru și Bogdan Adrian Lefter (ambii artisti buzoieni), după un concept al Mirunei Blănaru. Mesajul central al lucrarii este – “Tu (să) tinzi spre infinit – Tu poți deveni orice, atâta timp cât tinzi spre infinit. Urmează-ți calea spre potențialul maxim”. Opera este realizată pe unul din pereții exteriori ai clădirii Liceului buzoian Grigore C. Moisil. Liceul poartă numele marelui matematician și are specializare în electronică, tehnologie, mate-info, drept pentru care s-a urmărit o reprezentare de elemente din lumea electronică, dar și crearea unei “formule matematice” care să încurajeze pe orice privitor să tindă spre posibilitățile sale infinite. Fondul este reprezentat într-un mod liber, artistic, spontan, simbolizând aceleași infinitate de posibilități, care, în contrast cu rigiditatea lumii electronice, simbolizează nevoia de cele două lucruri în lume: ordine și libertate, știință și creativitate.
Biserica romano-catolică “Sfântul Iosif” din municipiul Buzău a fost înființată în anul 1898 de Arhiepiscopul Francisc Xaveriu de Hornstein într-o casă închiriată.

Actuala biserica romano-catolica s-a ridicat între anii 1912 - 1913, fiind sfințită de Arhiepiscopul de București Raymund Netzhammer. Relativ recent, construcția a fost mărită și înfrumusețată. Comunitatea catolică buzoiană este menționată încă din 1687, într-un raport despre situația catolicilor din Țara Românească, unde se arăta că la Buzău sunt mulți catolici, dar nu este un preot care să se îngrijească de ei. În anul 1844, Prefectura Buzăului a dăruit micii comunități catolice un loc pentru cimitir, care a fost folosit până în anul 1880. În anul 1898 a fost înființată Parohia catolică Buzău într-o casă închiriată folosită pe post de capelă, locuință pentru preot și clasă de școală. În anul 1911 s-au început preparativele pentru construcția actualei biserici, pe un teren primit în schimbul vechiului cimitir. Între anii 1922-1924, alături de biserică s-a construit și casa parohială, din cărămidă și acoperită cu țiglă. Clădirile au suferit numeroase avarii la cutremurul din 1940, bombardamentele din 1944, dar mai ales la cutremurul din 1977. Au fost consolidate, mărite și înfrumusețate. Hramul bisericii este marcat anual în data de 19 martie cu ocazia sărbătorii Sfântul Iosif, soțul Sfintei Fecioare Maria. Biserica romano-catolica “Sfântul Iosif” – Buzău este situată la intersecția străzilor Ion Buzoianu și Democrației.
Cartea Eroilor este un monument care a fost amplasat la iniţiativa Primăriei Municipiului Buzău, în curtea Bisericii şi Cimitirului Eroilor din Buzău.

Monumentul s-a realizat în contextul sărbătorii Centenarului Marii Uniri, şi are inscripţionat un text explicativ în limba română şi în trei limbi străine, cu următorul conţinut: „Biserica cu hramul „Tuturor Sfinţilor” și „Cimitirul Eroilor” din Buzău au fost construite din contribuţia militarilor şi a familiilor lor după Primul Război Mondial şi au fost inaugurate în anul 1931. Acestea omagiază 70 de eroi din ţinutul Buzăului căzuţi la datorie în Războiul de Independenţă (1877 – 1878), 12 eroi ai judeţului Buzău din cel de-al Doilea Război Balcanic (1913), alături de eroii ce s-au jertfit în Războiului de Întregire Naţională (1916 – 1919). Aici odihnesc, egali în fața morții, 9.653 de eroi necunoscuți din Primul Război Mondial, aparținând ambelor tabere beligerante, Antanta și Puterile Centrale. Dimensiunea sa copleșitoare, clădită pe lacrimi, sânge și eroism, face din această necropolă cel mai mare cimitir al eroilor din România și unul dintre cele mai importante cimitire cu eroi necunoscuți din Europa. Sub aceste lespezi se află 8.001 militari români, 753 militari germani, 744 militari austro - ungari, 136 militari ruşi şi bulgari, 14 militari turci și 5 militari italieni, care au luptat până la ultima suflare pentru idealurile patriei lor. De–a lungul timpului, aici au fost înmormântaţi şi 155 de eroi ai municipiului Buzău, 968 de germani şi 392 de sovietici din cel de - Al Doilea Război Mondial (1941 – 1945). Această necropolă omagiază totodată 67 de victime ale regimului comunist, 47 de eroi ai Revoluţiei din decembrie 1989, militari ce s-au jertfit pentru patrie în misiuni interne şi 3 eroi buzoieni căzuţi pentru patrie în teatrele externe de operaţii militare. Jertfa lor ne-a făcut ceea ce suntem. Respectul nostru față de ei este un semn al speranței pentru o lume mai bună. Curajul și sacrificiul lor suprem ne inspiră pe noi astăzi. Această platformă istorică militară şi religioasă, transmite peste timp Europei, întregii lumi, mesajul cel mai autorizat de pace mondială. Dumnezeu să îi ierte! Ridicată de Primăria Municipiului Buzău la 17 mai 2018. Monumentul a fost documentat de către domnul Dr. Marius-Adrian Nicoară, membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, realizat din traverin de către, Megarock S.R.L., antreprenor Robert Ramazan şi a fost dezvelit la data de 17 mai 2018."
Unitatea de paraşutişti din Buzău (Batalionul, ulterior Regimentul 60 Paraşutişti „Băneasa-Otopeni”) a fost singura unitate de paraşutişti din armata română până în anul 1980, când s-au mai înfiinţat alte trei asemenea unităţi. Unitatea din Crângul Buzăului a rămas însă de referinţă pentru paraşutismul militar din România. La 1 iulie 1986, în cadrul acesteia a fost înfiinţată prima structură de învăţământ din trupele de paraşutişti, care a devenit ulterior Şcoala de Aplicaţie pentru Paraşutişti, portstindard al acestei arme de elită care şi-a asumat şi rolul de purtător şi continuator al tradiţiilor de luptă ale armei.

La 1 iulie 2001 a fost inaugurat Muzeul Paraşutiştilor, iar peste 5 ani, la 1 iulie 2006 a fost inaugurată o a doua sală, dedicată în special expunerii tehnicii de luptă. Suprafaţa muzeului s-a mărit apoi simţitor prin amenajarea holului clădirii ca spaţiu de expunere. Muzeul este dedicat în primul rând marelui anonim – luptătorul paraşutist – cel care, lăsându-şi sângele pe câmpul de luptă, asudând la instrucţie, la paraşutări, între cer şi pământ, şi-a făcut întotdeauna doar datoria, fără să aibă vreodată pretenţia că face istorie. În vara anului 2005, în urma restructurării unor unităţi de cercetare din garnizoana Buzău, în Muzeul Paraşutiştilor a fost găzduit şi patrimoniul istoric al acestora. Astfel, tradiţiile de luptă ale cercetaşilor şi structurilor de informaţii militare stau alături de cele ale unităţilor de paraşutişti, împreună cu care au făcut istorie în armata română. Acestora li s-au adăugat recent şi structurile de forţe speciale, care s-au pregătit alături de paraşutişti şi cercetaşi la Buzău. Desfiinţarea unor unităţi de paraşutişti din ţară, în cadrul amplului proces de transformare a armatei române a făcut ca o parte a patrimoniului istoric al acestora să fie trimis spre găzduire în Muzeul Paraşutiştilor de la Buzău, care din ianuarie 2008 funcţionează ca filială a Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I” Bucureşti. În spaţiul expoziţional al muzeului şi-au găsit locul uniforme şi obiecte de echipament ale militarilor paraşutişti, originale, datând încă din 1941, anul de înfiinţare a paraşutismului militar în România, fotografii şi documente autentice, tehnică şi echipamente de paraşutare, dintre care unele chiar prototipuri, o impresionantă colecţie de însemne heraldice, aparatură de transmisiuni, artilerie, geniu, NBC etc. Un loc aparte a fost rezervat păstrării memoriei celor căzuţi în luptă în august 1944 şi în decembrie 1989, precum şi a celor care şi-au frânt aripile pe timpul pregătirii prin paraşutare.
Bustul omului politic Alexandru Marghiloman este opera artistului plastic buzoian Emil Pricopescu și se constituie ca omagiu adus de către buzoieni, uneuia dintre cei mai cunoscuți fii ai urbei.

Bustul a fost instalat în anul 2001 în curtea Liceului Teoretic „Alexandru Marghiloman” din Buzău.

Alexandru Marghiloman s-a născut la Buzău, la 27 ianuarie 1854. A fost preşedinte al Partidului Conservator din 1914 până în 1925. A fost ministru în mai multe guverne și prim-ministru al României între 5 martie-24 octombrie 1918. A organizat primele curse de cai din România, în 1874, pe hipodromul Floreasca din Bucureşti, și a contribuit la construirea câmpului hipic de la Băneasa (1881). A fost președinte al Jokey Clubul Român și a construit la Buzău prima bază hipică veritabilă din România. În 1897 a construit Vila Albatros, denumită astfel după numele unuia dintre armăsarii săi favoriţi. Alexandru Marghiloman s-a declarat inițial pentru neutralitatea României la începutul Primului Război Mondial, iar după intrarea țării în război a avut greaua misiune de a rămâne, ca rezervă politică, în teritoriul ocupat de Puterile Centrale. La 5 martie 1918 a fost însărcinat de Regele Ferdinand I cu formarea guvernului. În calitate de prim-ministru, la 27 martie 1918 a primit, la Chişinău, Declaraţia Sfatului Ţării de unire a Basarabiei cu România, iar la 7 mai 1918 a semnat Tratatul de Pace cu Puterile Centrale. Marele om politic a murit la 10 mai 1925 şi a fost înmormântat cu funerarii de nivel naţional în cavoul familiei din Cimitirul Bellu din Bucureşti.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN CATREN

DEFINIȚII REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

POTRIVITE ȘI RETRIBUITE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O MEDALIE, O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL VASLUI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Festivalul umorului "Constantin Tănase" Vaslui - 1984

Medalia Doctor Umoris Cauza

Dupa anul 1968 micuțul oraș Vaslui, de 20000 de suflete a ajuns reședinta uni județ de 400000 de locuitori. În anii ce au urmat toate eforturile materiale şi financiare ale întregului judeţ au fost dirijate spre dezvoltarea oraşului-capitală de judeţ, ceea ce nu a fost neaparat rău, dar aceasta a implicat neglijarea aproape totală a celorlalte oraşe ale judeţului, dat fiind că posibilităţile regimului erau destul de limitate, mai ales la început de drum. Pe plan cultural situaţia era la fel ca cea demografică- Vasluiul ca oraş nu avea tradiţia şi nici calitatea fenomenului cultural al celorlalte oraşe „rivale” – Bârlad şi Huşi. Pentru a se echilibra această situaţie s-a venit cu iniţiative şi forme de manifestări culturale ale oraşului Vaslui care să-l reprezinte pe plan naţional. Una din acestea a fost şi Festivalul Umorului „Constantin Tănase”, dat fiind că în perioada interbelică a activat şi a fost foarte apreciat şi bine primit actorul de origine vasluiană Constantin Tănase. Acestă acţiune cu realizarea ei bienală a început în 1970 şi a continuat timp de 40 de ani în 21 de ediţii, dezvoltându-se ca realizare şi denumire de la Festivalul Umorului „Constantin Tănase” la Festivalul Naţional al Umorului „Constantin Tănase” şi chiar la Festivalul Internaţional al Umorului „Constantin Tănase”. Mai mult el a fost organizat o perioadă împreună cu Salonul de Caricaturi „Constantin Tănase”. Toate acestea sunt totuşi fapte meritorii, care au necesitat eforturi locale însemnate şi realizări deosebite. Pentru a pormova această acţiune culturală s-a simţit rapid nevoia de materiale auxliare din care nu au lipsit nici insignele sau medaliile, diplomele, pliantele şi altele. În domeniul insignografiei au fost realizate aproape pentru fiecare ediţie câte o insignă mică cu diametrul de 19 mm care reprezintă o faţă umană cu ochi, nas şi gură în formă de semilună care sugerează râsul-veselia. Pe această imagine a gurii este de exemplu inscripţia „1976 - Vaslui” pe la început ca mai apoi din 1980 încoace să apară prescurtarea „’80-Vaslui”. Această insignă este emailată în câmp cu diferite culori: verde, violet, roşu, sau nuanţe de galben, iar elementele feţei sunt redate totdeuna în negru probabil pentru a se distinge inscripţia aurie. Materialul este în genere tombac cu excepţia anilor 1988, 1990, 1992, 1994, 1996 când au fost realizate din aluminiu. Tirajul încă necunoscut însumează câteva sute de exemplare dată fiind destinaţia ei spre a fi oferită participanţilor şi unei părţi din publicul spectator.

Festivalul internațional de umor "Constantin Tănase" este un festival internațional de teatru de comedie, caricatură și umor, ce se desfășoară începând cu anul 1970 la Vaslui. În luna octombrie, oameni de cultură, creatori în cele mai diverse domenii purtând pecetea participării la sublinierea optimismului și bunei dispoziții caracteristice românului, colective teatrale, competitori întru perfecționarea mijloacelor artistice pentru transpunerea grafică, literară, fotografică, scenică a umorului, cu totii sunt oaspeţii Vasluiului, care se mândreşte cu numele de capitala umorului românesc. Festivalul cuprinde: secțiune de interpretare; literatură satirico-umoristică; salon internațional de caricatură cu două secțiuni (grafică satirică și portrete șarjă); salon de artă fotografică umoristică; teatru umoristic și film de comedie. Sus am postat afişul ediţiei din anul 2012 a festivalului de umor vasluian.

Constantin Tănase a fost un actor român de scenă și de vodevil, celebru cupletist și o figură cheie în teatrul de revistă românesc, care s-a n[scut la Vaslui în data de 5 iulie 1880 și a decedat la București în data de 29 august 1945. S-a născut într-o familie modestă (tatăl, Ion Tănase, era laborant de farmacie), într-o casă țărănească din Vaslui. A fost un elev mediocru, cele mai mari note fiind la muzică și sport, iar primul contact cu teatrul l-a avut prin frecventarea spectacolelor de la Grădina "Pîrjoala", unde se juca teatru popular, cu actori precum Zaharia Burienescu si I.D. Ionescu. Acest lucru l-a inspirat în crearea unui grup de teatru de amatori împreuna cu prietenii, cu care juca scene din piesele Meșterul Manole, Căpitanul Valter Mărăcineanu

sau Constantin Brâncoveanu, prima lor scenă fiind beciul casei. În timp, reprezentațiile s-au mutat în hambar și chiar în poiată. Prima experiență profesională ca actor a fost în cadrul trupei de teatru de limba idiș condusă de Mordechai Segalescu: aveau nevoie de un actor pentru un spectacol in Vaslui și a fost ales tânărul Tănase, care era deja nelipsit de la repetiții. În 1896

termina gimnaziul și, în ciuda dorinței sale de a deveni actor, s-a înscris la liceul militar din Iași, unde a fost respins la examenul medical, singura probă unde nu-și făcuse griji, în favoarea unui fiu de colonel. Dezamăgit, s-a îndreptat către Brăila, unde a frecventat o scurtă perioadă liceul "Nicolae Bălcescu", la care însă a fost nevoit să renunțe după câteva săptămâni din lipsă de bani. În Brăila s-a împrietenit cu învățătorul și scriitorul Ion Adam, care i-a oferit tânărului de 18 ani catedra sa din Cursești, Rahova, de vreme ce Adam urma să plece la cursuri în Belgia. S-a descurcat destul de bine ca învățător, însă a intrat în conflict cu directorul și câțiva profesori. Cu ajutorul lui Adam, a primit un alt post la Hârșoveni, Poenești, unde învățase poetul

Alexandru Vlahuță. Tănase și-a dezvoltat repede propriul stil de predare, aducând muzica și gimnastica pe primul loc, lucru care a atras noi elevi către școală. Părinții elevilor au fost de asemenea implicați în activitățile școlare, prin excursii în aer liber, unde preda istorie și geografie. Ajuns foarte repede un personaj iubit în localitate, atrage însă antipatia notarului și câtorva avocați locali care nu îi apreciau metodele, astfel încât Tănase este în cele din urmă dat afară. Ziua de 14 octombrie 1899 îl găsește în București, unde s-a înrolat voluntar la Regimentul 1 Geniu București. După efectuarea stagiului militar s-a înscris la cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, de unde a absolvit în 1905. A început sa lucreze în teatru, și s-a căsătorit cu Virginia Niculescu în 1917. In 1919 a pus bazele trupei de teatru Cărăbuș în București, împreună cu care urma să creeze o tradiție de teatru de cabaret/ revistă pe parcursul următorilor 20 de ani, tradiție prezentă și astăzi, mai ales la Teatrul de revistă “”Constantin Tănase”, care funcționează încă la adresa fostului "Cărăbuș" pe Calea Victoriei, nr. 33-35, în inima Bucureștiului. În buna tradiție a marilor actori de comedie, a creat un tip de personaj, acela al cetățeanului simplu, umil și necăjit, mereu în contradicție cu birocrația aparatului de stat; personajul său, unic în costumul său clasic, cu pătrățele, crizantemă la butonieră și bastonaș, s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, ceea ce-l va aduce de multe ori în atenția cenzurii. Împreună cu "Cărăbuș" a făcut numeroase turnee prin țară, și cel puțin un turneu în Turcia. Tănase a jucat de asemenea și la Paris. O sursă menționează operele de caritate ale actorului – 3 școli primare și o biserică. La "Cărăbuș", Tănase lansează carierele a numeroși artiști, mai ales Marua Tănase și Horia Șerbănescu. A fost decorat la 28 ianuarie 1942 cu Ordinul Coroana României, în grad de Comandor. Au circulat zvonuri că ar fi fost ucis de Armata Roșie din cauza satirei la adresa soldaților ruși care aveau obiceiul să "rechiziționeze" toate bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasuri. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Concurs șah 1958 - locul I

Șahul (de la cuvântul persan shah=rege) este un joc de strategie între doi jucători. Forma curentă a jocului a apărut în sudul Europei, în a doua jumătate a secolului al 15-lea, după ce a evoluat de la un joc similar mult mai vechi din India. În ziua de azi șahul este cel mai popular joc ce se poate juca acasă, în cluburi, pe internet, prin corespondență sau în turnee. Regulile oficiale ale jocului sunt întreținute de Federația Internațională de Șah (F.I.D.E.). Jocul se desfășoară pe tabla de șah. Aceasta are o formă pătrată și este împărțită în 8 linii și 8 coloane ce formează 64 de pătrate cu suprafețe egale, numite câmpuri colorate alternativ în alb și negru. La început fiecare jucător are 16 piese: 8 pioni, 2 turnuri (ture), 2 cai, 2 nebuni, un rege și o regină. Unul dintre jucători controlează piesele albe iar celălalt piesele negre. Jucătorii mută pe rând, respectând anumite reguli; prima mutare (începutul partidei) revine jucătorului cu piese albe. Scopul jocului este obținerea matului. Acesta survine atunci când un rege este atacat și nu poate evita capturarea. O victorie se consideră a fi un punct, existând și situația de pat, atunci când punctul se împarte la cei doi jucători, când partida se prelungește și nimeni nu poate bloca regele advers. Mai jos prezint o legendă legată de sportul minţii – şahul; Legenda povestește că Regele Vishtaspa al Persiei a devenit extrem de plictisit de viaţă pentru că a realizat tot ce şi-a dorit: el era plin de triumf în războaie, sătul de vânătoare, obosit de intrigile şi plăcerile de la curtea sa.

Regele suferea de plictiseală şi până la urmă a oferit o recompensă nelimitată celui care l-ar fi făcut să îşi recapete interesul pentru viață. Nimeni nu a reuşit până când a apărut Zarathushtra cu tabla de joc originală. El l-a invatat pe rege regulile și cum să îl joace şi, prin el, a demonstrat regelui toate regulile universului și ale vieţii. El le-a interpretat ca nimeni altul, aşa cum nici un jucător de şah din zilele noastre nu ar putea şi regele a fost foarte satisfăcut iar interesul său pentru viată a renăscut. După aceea el l-a rugat pe Zarathushtra să îi ceară orice şi-ar dori şi a promis că dorința îi va fi îndeplinită. Zarathushtra a dorit să îl învețe pe rege o lecţie prin care să nu mai fie megaloman încât să creadă că poate oferi cuiva chiar orice işi doreşte. Zarathushtra i-a spus regelui că îşi doreşte un lucru simplu si modest: Un bob de grâu pe primul pătrăţel al tablei, două boabe pe cel de-al doilea, 4 pe cel de-al treilea și tot aşa dublând cantitatea anterioară până când toate cele 64 pătrățele vor fi pline cu boabe de grâu. Regele a râs şi a promis că îi va trimite lui Zarathushtra grâul în câteva zile, gândindu-se că a fost prost să ceară câteva boabe de grău când ar fi putut cere aur si o adevarată comoară. Le-a spus oamenilor săi să calculeze cantitatea de grâu şi să i-o trimită lui Zarathushtra. A fost surprins când, după câteva săptămâni aceştia au venit la el şi i-au spus că ar trebui să trimită o cantitate de grau care nu exista în tot imperiul. Chiar dacă ar fi adunat tot grâul din tot imperiul ar fi fost a suta parte din a suta parte a cantităţii promisă lui Zarathushtra. Regele a fost şocat să audă aceştea şi şi-a dat seamă că nu îşi poate ţine promisiunea. A trimis dupâ Zarathushtra şi i-a spus cât de ruşinat este. Zarathushtra i-a spus că nu vrea grâul ci că a vrut doar să îl înveţe pe rege o lecţie şi apoi s-a retras inapoi în pădurea lui.

Zarathustra (Zoroastru, 628 - 551 î.Hr.) a un fost profet, coordonator al religiei din anticul Iran, după unele izvoare un personaj istoric zeificat.

F.R.B. - Minibaschet (Federația Română de Baschet)

Federatia Romana de Baschet (FRB) a fost fondata in anul 1931 si este membru fondator al Federaţiei Internaţionale de Baschet - FIBA - din anul 1932. FRB este organizata si functioneaza ca unica structura sportiva de interes national in Romania, in baza Statutului propriu, elaborat in concordanta cu prevederile Legii Educatiei Fizice si Sportului nr. 69/2000, cu dispozitiile Regulamentului de punere in aplicare a acestei Legi, cu reglementarile din OG nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii si in conformitate cu Statutul si Regulamentele FIBA. FRB este persoana juridica de drept privat, de utilitate publica, autonoma, neguvernamentala, apolitica, neadmitand nici o descriminare cu caracter religios, rasist, sex sau profesie, fara scop lucrativ, exercitand autoritatea in organizarea, indrumarea, dezvoltarea si controlul activitatii de baschet pe teritoriul Romaniei si in reprezentare internationala. FRB este constituita, in conditiile legii, din cluburile si asociatiile judetene de baschet si a municipiului Bucuresti, care recunosc statutul si regulamentele adoptate de Adunarea Generala. Sediul FRB este situat in Bucuresti. Mai sus am postat logourile federaţiei de-a lungul timpului.

Minibaschetul este jocul de baschet care poate fi practicat de copii, fete și baieti. In esenta este o modificare a jocului adultilor, fiind adaptat la nevoile copiilor. Filozofia este foarte simpla: nu faceti copiii sa joace un joc care nu este adecvat dezvoltarii lor fizice si mentale, ci adaptati jocul adultilor pentru posibilitatile lor. Scopul minibaschetului este de a oferi oportunitati copiilor, indiferent de aptitudini, de a-si manifesta abilitatile, sa se bucure de experiente bogate si pozitive, asigurand trecerea cu entuziasm spre practicarea jocului de baschet. Jocul de baschet se joaca cu o minge mare, si cu o tinta (cosul) situata prea sus pentru cei mai multi copii. Pentru jocul de minibaschet marimea mingii este redusa si inaltimea tintei (cosului) este mai mica ori de cate ori este posibil. Jocul de baschet are multe reguli de joc, in minibaschet acestea fiind reduse pentru atingerea scopurilor propuse. Totusi, multe reguli sunt introduse adaptat progresului deprinderilor lor si a capacitatii de intelegere. Profesorii si antrenorii au responsabilitatea de a introduce treptat regulile jocului in concordanta cu dezvoltarea copiilor.

C.C.C.F. - (Centrala de Construcții Căi Ferate)

C.C.C.F. (Centrala de Construcții Căi Ferate) București este o companie de construcții din România. Societatea de construcții CCCF București a fost creată în cadrul administrației de stat în anul 1883, sub denumirea „Serviciul lucrări noi” din cadrul Direcției Generale a Căilor Ferate Române. În anul 1991 a devenit societate pe acțiuni cu capital de stat, iar în 1995 a fost privatizată prin metoda MEBO. Profilul de activitate cuprinde lucrări inginerești pentru cale ferată, drumuri, poduri, metrou, aeroporturi, lucrări civile și industriale, administrative și edilitare. Printre cele mai importante lucrări executate se numără modernizarea aeroportului Otopeni, linia 41-metrou ușor, DN 1 Câmpina-Comarnic, podul de cale ferată Giurgiu-Ruse. Începând cu anul 1975, CCCF a participat la construcția metroului din București. Societatea are filiale și sucursale la Timișoara, Cluj, Brașov, Pitești, Deva și Fetești. Grupul CCCF are sucursale la Deva pentru drumuri și poduri, la Blejoi pentru prefabricate și mai deține 10 agenții în țară. Dacă în anul 2001 societatea avea 8600 angajați în anul 2008 a mai rămas doar cu 3000. Cât privește cifra de afaceri a societății aceasta a fost în anul 2000 de 100 milioane de dolari pentru ca în anul 2005 să ajungă la 29 milioane de dolari.

L.M.V. 123 - 1987

Liceul Mihai Viteazu - București - 123 ani - 1987

Liceul Mihai Viteazu din municipiul București (astăzi Colegiu Național) este o prestigioasă instituție de învățământ liceal, care sediul pe Bulevardul Pache Protopopescu, la nr. 62. Misiunea colegiului este desăvârşirea potenţialului tuturor elevilor, în sensul formării lor ca oameni şi cetăţeni europeni, capabili de cariere de succes, cu un solid fundament valoric, cu un bagaj consistent de competenţe transferabile, necesare unui stil de viaţă sănătos într-un mediu curat, înzestraţi cu competenţe de gândire critică şi de învăţare autonomă, capabili să înţeleagă lumea în care trăiesc, rezilienţi în raport cu schimbările tehnice, economice, sociale şi climatice. Toate demersurile curriculare şi extracurriculare ale şcolii vor viza formarea unui absolvent cu solide competenţe transferabile, utile pentru întreaga viaţă, cu înalte performanţe academice şi cu un profil moral elevat, rezilient în raport cu provocările acestui secol, într-un mediu securizant afectiv, prietenos, dotat cu facilităţi digitale, cu un personal competitiv, empatic şi permeabil în raport cu nevoile şi cu interesele lui. “Nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește într-însa”a spus cândva regele Ferdinand I - Întregitorul de Țară, iar Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București subscrie acestui mare adevăr. Începuturile liceului se pierd în efervescența acelor ani în care se făurea un stat, cu toate speranțele și inocențele unei făuriri. Într-un 1865 ce marca finalul unei domnii cuprinse între niște Principate Unite și o Românie modernă, liceul de la „Sfântul Sava” abia mai făcea față afluxului de elevi dornici de educație, pe care inimosul ministru al instrucției publice îi trimitea la școală, din toate colțurile noii țări, în dorința-i mărturisită de a aduce poporul acolo unde îi este locul, în Europa civilizată. Iar profesorii respectabilului locaș de învățământ s-au plâns, pe bună dreptate, de dificila lor misie de a aduce lumina cărții unor clase suprapopulate, cu câte 50 de elevi.
De aceea, într-un Consiliu Profesoral, s-a luat decizia desprinderii a două clase gimnaziale, care aveau să își urmeze o cale proprie, ruptă de școala mamă, până când, doi ani mai târziu, în 1867, tânărul principe al cărui nume va rămâne strict legat de dezvoltarea României independente, Carol I, a decretat constituirea Gimnaziului „Mihai cel Mare”, ancorând în legalitate veșnică cele două clase divizionare, cu elevii și profesorii lor. Dar odiseea nu s-a încheiat aici, deoarece școlii îi lipsea un spațiu propriu, unde să își desfășoare activitatea de apostolat didactic. Așa că, următoarele trei decenii, elevii și profesorii lor s-au perindat prin București (una dintre adrese fiind Strada Știrbei, la numărul 12, în curtea bisericii luterane). Sub directoratul lui Ion Roman s-a pus piatra de temelie și s-a ridicat clădirea de la adresa de azi, din actualul bulevard Pache Protopopescu. O dată cu piatra de temelie, pusă în 1921, apoi cu finalizarea corpului principal, în 1928, dată inscripționată în mozaicul de la intrare, care întâmpină, azi, vizitatorul. În al doilea război mondial, clădirea liceului s-a transformat în spital de campanie, doar pentru ca, ironie a istoriei sau, poate, numai o anecdotă, la finele acestuia să adăpostească, în drumul ei spre judecată, legația germană din București. Anii de început ai democrației populare au găsit liceul în plină transformare. În trecerea neiertătoare a timpului, liceul a suferit avataruri, a fost mutat – din nou! – în altă clădire, a găzduit o școală muncitorească, i s-a permis să revină în edificiul care l-a consacrat, cu prețul anonimizării, de la numele celebrului voievod la un simplu număr (inițial, Școala Medie nr. 13, apoi Liceul Teoretic nr. 13, oferit la aniversarea a 100 de ani de existență) ca, în cele din urmă, să se întoarcă la denumirea de Liceul Teoretic „Mihai Viteazul”, în 1969, cu cele două secții consacrate: real și uman. Indiferent de vicisitudinile istoriei, liceul a continuat să fie un templu de educație și cultură, scoțând generații de absolvenți din care s-au desprins mereu personalități ale vieții intelectuale românești. Sunt de menționat Constantin Coandă (general și prim ministru în cabinetul din 1918 și tatăl savantului Henri Coandă), Nicolae Paulescu (descoperitorul insulinei), P.P. Negulescu (academician, care, în 1918, a jucat un rol important în tratativele care au confirmat actul de la 1 Decembrie), dar și foști elevi care nu au finalizat studiile la liceul nostru, precum Constantin Nottara, Mihai Fotino, Dimitrie Leonida, Paul Tiberiu Ciulley, Dan Barbilian (Ion Barbu), Mircea Vulcănescu, Șerban Țițeica, Liviu Ciulei, Paul Cornea, Ion Diaconescu, N.N. Ionescu-Galbeni, Ștefan Voitec. Iar în 1996, ca o recunoaștere a rezultatelor elevilor și profesorilor, liceul a primit titlul de Colegiu Național.

Centrul 110 comunicații și informatică 1962 - 2007

Centrul 110 Comunicații și Informatică este o structura militară subordonată Statului Major al Forțelor Militare Navale dislocată în localitatea Mamaia Sat, Strada M5, nr.12, județul Constanța.

Mai jos prezint câteva repere calendaristice în devenirea acestei structuri militare:

La 25 aprilie 1962 s-a înfiinţat Regimentul 110 Radiotehnic şi Transmisiuni, având ca subunităţi de bază: Batalionul 110 Transmisiuni, Batalionul 105 Radiotehnic şi Compania 225 Radio, fiind în subordinea Diviziei 42 Maritime.
În data de 25 octombrie 1962, Regimentului i s-a înmânat Drapelul de luptă de către contraamiralul Sandu Gheorghe, comandant al Marinei Militare la acea vreme.
Un an mai târziu, la 01 august 1963 unitatea este reorganizată şi este înfiinţat Batalionul Radio, iar câteva luni mai târziu, la data de 01 decembrie 1963, conform ordinului Marelui Stat Major, unitatea trece din subordinea Diviziei 42 Maritime în subordinea Comandamentului Marinei Militare şi îşi schimbă denumirea în Regimentul 110 Transmisiuni.
Ca semn de recunoaştere a modului de acţiune pe timpul misiunilor încredinţate, drapelul de luptă a fost decorat pe data de 07 mai 1977, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la proclamarea independenţei de stat a României, cu ordinul "TUDOR VLADIMIRESCU" clasa a III-a, iar în 12 mai 1987, cu prilejul aniversării a 25 ani de la înfiinţarea unităţii, pentru merite deosebite în ridicarea capacităţii de apărare a ţării, Drapelului de luptă i s-a conferit ordinul "TUDOR VLADIMIRESCU" clasa a II-a.
Drept recunoaştere a meritelor şi a eroismului de care au dat dovadă cadrele regimentului în timpul evenimentelor din decembrie 1989, acesta a fost citat pe armată prin ordin de zi al Ministerului Apărării Naţionale, marcând o nouă concepţie a abordării şi îndeplinirii misiunilor specifice.
Îîn perioada 01.04-31.05.2003, Regimentul 110 Transmisiuni a schimbat subordonarea de la Statul Major al Forţelor Navale la Comandamentului Operaţional Naval.
În data de 30.05.2003 s-a înfiinţat Centrul de Transmisiuni Sud de Garnizoană care funcţionează în incinta Unităţii Militare 02146 Mangalia.
Începând cu data 01.06.2003, Compania 106 Transmisiuni a trecut din subordonarea Comandamentului Flotei în subordinea Regimentului 110 Transmisiuni.
Începând cu data de 01.10.2003 a intrat în vigoare noul stat de organizare al Companiei 106 Transmisiuni care avea în compunere 2 subunităţi: Centru de Transmisiuni al Bazei 2 Fluviale (Tulcea) şi Centru de Transmisiuni al S.M.F.N. (Bucureşti)
În ianuarie 2004 Regimentul 110 Transmisiuni s-a transformat în Batalionul 110 Transmisiuni.
Începând cu 01.04.2005, Batalionul 110 Transmisiuni a luat în subordine Centrul de management regional (4G) Constanţa şi Centrul de transmisiuni şi management local (4G3)/ Centrul de transmisiuni de garnizoană Constanţa.
Începând cu 01.05.2005, Batalionul 110 Transmisiuni a primit în subordine Centrul de Transmisiuni de Garnizoană Brăila care funcţionează în localul Componentei Fluviale a Comandamentului Operaţional Naval.
Începând cu 1 august 2007 Batalionul 110 Transmisiuni trece în subordinea Comandamentului Flotei, preluând numele Batalionul 110 Comunicaţii şi Informatică.
În data de 9 aprilie 2012 unităţii i s-a acordat denumirea onorifică "Viceamiral ing. Grigore Marteş" şi patron spiritual "Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir".
În data de 1 ianuarie 2016 Centrul 110 Comunicaţii şi Informatică "Viceamiral ing. Grigore Marteş" trece în subordinea Statului Major al Forţelor Navale.
Începând cu martie 2023, în compunerea Centrului 110 Comunicaţii şi Informatică "Viceamiral ing. Grigore Marteş" au intrat Sistemul Broadcast and Ship Shore (BRASS) si TDL Ship-Shore-Ship Buffer(SSSB). Sistemul BRASS este compus din două subsisteme, unul aflat la dispoziția NATO și unul la dispoziția Forțeor Navale Române. Sistemul SSSB este operat de Forțele Aeriene Române și este colocat cu sistemul BRASS.

Centrul 110 Comunicaţii şi Informatică deserveşte din punct de vedere al necesarului de servicii de comunicaţii Statul Major al Forţelor Navale, Comandamentul Flotei, Flotila Fluvială şi Comandamentul Componentei Navale, dar asigură, la nevoie şi sprijinul de comunicaţii necesar pentru exerciţii, misiuni şi alte activităţi celorlalte mari unităţi şi unităţi din Forţele Navale. Unitatea asigură atât componenta staţionară a sistemului de comunicaţii al Forţelor Navale (Centrul 2 de Comunicaţii şi Informatică din Reţeaua Militară Naţională de Comunicaţii) cât şi pe cea mobilă (Centrul 1 Mobil de Comunicaţii şi Informatică), în toată zona de responsabilitate.

__________ooOoo__________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ