duminică, 22 mai 2022

NEJDEK - CEHIA

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură
și arhitectură din localitatea cehă NEJDEK, denumire germană
NEUDEK, regiunea KARLOVY VARY, din vremuri diferite,
dar și câteva trimiteri poștale ilustrate precum și o medalie.
provenind din aceiași localitate. 
Castelul
Turnul Peindl
Biserica Sfântul Martin
Piața centrală
Gara
Biserica evanghelică
Trimiteri poștale
Arhitectură locală
Medalie locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DUEL EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O PLACHETĂ, O INSIGNĂ
ȘI CÂTEVA MEDALII ROMÂNEȘTI  

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa". 

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

BASARAB I * 1270 - 1352
DACIA - 20 DENAR - 0,5 G FINE GOLD 
Produsul medalistic de mai sus este o medalie realizată de o companie privată, se pare că străină, ce prezintă pe una din fețe chipul domnitorului român Basarab I. Piesa s-a realizat în 670 de exemplare, este confecționată din aur cu puritatea de 99,9%, este de calitate proof, cântărește 0,5 grame și are forma rotundă cu diametrul de 3,92 milimetri. În centrul câmpului aversului este reprezentat chipul frontal al domnitorului Basarab I având pe cap o coroană. Periferic circular, pe părțile laterale, între două cercuri liniare continue sunt aplicate inscripțiile: “BASARAB I” (partea stângă – numele domnitorului) și: “1270 - 1352” (partea dreaptă – anii de viață ai domnitorului).  Pe revers, în interiorul unei linii periferice continui este o reprezentată o stemă stilizată, care nu știu ce ar putea să semnifice, și sunt aplicate periferic circular înscrisurile: DACIA, 20 DENAR (o valoare - de unde și până unde iar nu pricep) și la partea superioară este aplicată inscripția: “0,5 G FINE GOLD” ceea ce înseamnă (greutatea 0,5 grame, aur pur?!)
Supranumit Întemeietorul, Basarab I este voievodul de care se leagă unificarea formațiunilor politice dintre Dunăre și Carpați și fondarea statului liber al Țării Românești. Basarab I a fost domn al Țării Românești între anii 1324-1351/1352. Anul începerii domniei sale nu se cunoaște cu exactitate, cei mai mulți dintre istorici alegând data începerii domniei pe baza unui act emis de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, la 26 iulie 1324, în care este menționat Basarab, voievodul nostru al Țării Românești. Alți cercetători optează pentru anul 1310. Despre familia sa nu se cunosc multe date. Un document emis de Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, la 26 noiembrie 1332, arată că Basarab era fiul lui Thocomer. Soția lui Basarab a fost Margareta, despre care se presupune că era catolică. A avut mai mulți fii, cel mai cunoscut fiind Nicolae Alexandru, asociatul său la domnie. Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco BasarabBassaraba și Bazarad;)  s-a născut în anul 1270 și a decedat în anul 1352 la Câmpulung Muscel, el fiind considerat fondatorul Țării Românești. El a fost fiul lui Radu Negru Vodă (cca.1255/60 – 1315) și al Marghitei. Potrivit tradiției, singurele biserici atribuite cu siguranță lui Basarab sunt cea domnească din Curtea de Argeș și cea de pe locul bătăliei „de la Posada”. Pe lângă acestea, istoricii consideră că și biserica mănăstirii Negru Vodă și cea veche din Râmnicu Vâlcea au fost ctitorite tot de el, deoarece este pomenit, împreună cu doamna Margareta, în fruntea vechilor lor pomelnice. 
Alexandru Ioan Cuza 1820 - 1873 - 24 ianuarie 2022
Domnitoru al Principatelor Unite - Moldova și Țara Românească 
C.D. (Constantin Dumitrescu - gravor)
 C.N.M.B. (?)- C.M.N. (Cercul militar național)
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Galaţi, descinzând – cu ne spune I.G. Valentineanu – „dintr-o familie veche moldovenească, şi strămoşul său murise tăiat de turci pentru sentimentele lui naţionale.” A.D. Xenopol şi N. Iorga ne spun însă că doi din înaintaşii Domnitorului au pierit condamnaţi şi executaţi pentru sentimentele şi acţiunile lor patriotice – Dumitru (sau Dumitreache) Cuza, primul nume din neamul Cuzeştilor pomenit în documentele vremii şi Ioniţă Cuza, străbunicul lui Alexandru Ioan I. Sub domniile fanariote – aflăm tot de la Valentineanu – familia sa, ca multe altele, fiind prigonită, şi-a pierdut din strălucire şi a trecut în rândul familiilor „de a doua clasă”.Tatăl său este vornicul Ioan Cuza, iar mama este greacă, de origine genoveză, din Constantinopol, din familia Cozadin (sau Cozadini), despre care Xenopol spune că s-ar fi numit Sultana şi că nu vorbea româneşte. A copilărit la moşia părinţilor, din localitatea Barboși, situată aproape de orașul Galați. Şi-a început studiile la pensionul Cunin din Iaşi, laolaltă cu Alecsandri, Matei Milo, Al. Mavrocordat, Kogălniceanu şi alţii. În 1831 este trimis la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile liceale. Aici şi-a luat bacalaureatul, după care a încercat să urmeze medicina, dar a trebuit s-o abandoneze în scurt timp, întrucât nu suporta disecţiile. Se înscrie apoi la drept, dar se pare că nu-şi termină studiile. Întors în ţară – după relatările lui Bolintineanu – se înrolează ca ofiţer în armată, unde nu rămâne pentru multă vreme, îşi dă demisia şi „trăi când liber, când director la un minister în Iaşi, când preşedinte de tribunal sau prefect la Galaţi unde îşi avea casa părintească.” La scurt timp după întoarcerea în ţară se căsătoreşte cu Elena Rossetti, fiica postelnicului Iordache Rossetti (30 aprilie 1844.) Participă la revoluţia de la 1848, fapt pentru care este exilat. În legătură cu aceasta aflăm de la Bolintineanu că „Alexandru Cuza, exilat afară din ţară, cu alţi soţi ai săi, reintră în Moldova după urcarea pe tron a lui Grigore Ghica.” Acesta-l numeşte mai întâi director al ministerului de interne, apoi pârcălab (prefect) la Galaţi. Rămâne pârcălab până în timpul căimăcămiei lui Vogoride, când îşi dă demisia, ca semn de protest pentru măsluirea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc din Moldova. Demisia, care a avut un puternic răsunet în Galaţi, în întreaga Moldovă, chiar şi în străinătate, îl dezvăluie  pe omul Alexandru Cuza în ochii naţiunii într-o aură de onestitate, verticalitate, demnitate, curaj şi înalt patriotism. De aceea fusese rostit cu speranţă numele său, atunci când progresiştii din Adunare, deşi aveau mai multe propuneri pentru Domnie (V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negri), „…în ultimul moment se gândiră la o persoană care, din pricina poziţiei sale în stat şi a cunoscutului său caracter cavaleresc, hotărât, fără de cruţare faţă de prejudecăţi, li se păru în stare să exercite cu putere stăpânirea, în cazul când alegerea ar cădea asupra-i” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.) Cuza a fost propus candidat pe 4 ianuarie 1859, iar a doua zi, pe 5 ianuarie, „…toţi membrii prezenţi ai Adunării, chiar şi mitropolitul, până atunci duşmănos, votară plini de entuziasm, dar mânaţi de interese de partid şi de socoteli, pe Alexandru Ioan I-iu care ajunse astfel Domn al Moldovei înăuntrul Principatelor Unite.” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.)„Alegerea lui Alexandru Cuza domn al Moldovei – ne dezvăluie, din vâltoarea evenimentelor, Bolintineanu – făcută cu câteva zile înainte de alegerea Domnului Ţării Româneşti, fuse pentru românii munteni ocazia de a se gândi serios la marile interese de unire şi de tărie naţională.” Şi muntenii s-au gândit. Aşa se face că la 24 Ianuarie, adică la nici două săptămâni de la alegerea sa în Moldova, Cuza fu ales Domn şi al Ţării Româneşti, chiar dacă pentru aceasta a fost nevoie să se înfrângă opoziţia majorităţii membrilor Camerei Elective de la Bucureşti, prin presiunea străzii. Dubla alegere a lui Cuza pe tronurile celor două Principate surori a constituit un mare motiv de bucurie atât în Muntenia cât şi în Moldova. Nici buzoienii nu fac excepţie de la a-şi manifesta entuziasmul în acele clipe de mare încărcătură emoţională şi de înaltă simţire patriotică. Un studiu documentat al trecerii lui Cuza-Vodă prin Buzău îl face Pr. Gabriel Cocora, în cartea „Pentru libertate şi unitate”, apărută în 1983 la editura Litera. Articolul, intitulat „Frământări politice buzoiene în jurul Unirii Principatelor”, este inspirat din presa vremii („Românul” şi „Steaua Dunării”), dar şi din documente din perioada respectivă. De aici aflăm că, în drumul său către Bucureşti pentru a-şi lua în primire şi partea aceasta de domnie, Voievodul are de gând vadă oraşele Focşani, Buzău şi Ploieşti. Conform programului iniţial, la Buzău ar trebui să se oprească pe 5 februarie doar pentru a prânzi. Felul entuziast cu care a fost primit însă îl fac să-şi schimbe planul şi să rămână aici peste noapte. Primirea ce i-a fost făcută a fost grandioasă. A fost întâmpinat de sute de locuitori ai districtului încă de la graniţa acestuia, iar de la Poşta Câlnău, a fost preluat de un grup de 200 de tineri călăreţi, care l-au însoţit până la intrarea în oraş. La porţile Episcopiei primeşte onorul de la escadronul de cavalerie comandat de maiorul Filipescu şi a intrat în Catedrala Episcopală în aclamaţiile mulţimii. În Catedrală a fost primit de către „bunul patriot: episcopul Filotei” şi a ascultat discursul emoţionant al profesorului Seminarului, D. Racoviţă. De aici, domnul a fost condus în Platul Domnesc din incinta Episcopiei, unde l-a întâmpinat o delegaţie formată din douăsprezece doamne, în numele cărora Irina Marghiloman a ţinut un minunat discurs. Se mai menţionează faptul că în seara aceea, tot oraşul a fost luminat, s-a circulat cu torţe pe străzi, au cântat lăutarii, s-a strigat şi s-a aclamat, într-un entuziasm demn de un astfel de eveniment. A doua zi, în jurul orei 11.30, domnul a plecat spre Ploieşti, pe strada mare, „inundată de florile ce se aruncau de pe toate ferestrele.” Cu siguranţă, Domnului i-a plăcut Buzăul ca oraş şi simpatia cu care a fost primit la prima vizită, însă nu acesta a fost motivul pentru care revine pe 23 ianuarie 1860, ci pentru că îi ajunsese la ureche faptul că lupta electorală luase o turnură nedorită, antinaţională, separatistă chiar şi că se încerca, de către administraţie şi justiţie, împiedicarea de la vot a susţinătorilor candidaţilor forţelor progresiste pentru Adunarea Naţională. De aceea, pe parcursul acestei a doua descinderi la Buzău, Vodă Cuza, are două întrevederi cu preşedintele tribunalului – căruia îi cere să respecte legea electorală şi, pe cât posibil, să extindă, nu să limiteze numărul participanţilor la vot – şi una cu Ion Marghiloman, unul din liderii progresişti de aici. La fel ca şi în urmă cu un an, Domnitorul este primit şi găzduit tot în palatul domnesc, din incinta Episcopiei. Şi această a doua vizită ne-o înfăţişează cu aceeaşi acurateţe de cercetător neobosit al trecutului, tot preotul Gabriel Cocora în lucrarea amintită mai sus. Domnia lui Cuza, care nu a ţinut decât şapte ani, a fost una zbuciumată dar fructuoasă. Iată sintetizată în câteva fraze, de către Ioan G. Valentineanu, în memoriile sale, mare parte din realizările domniei lui Alexandru Ioan Cuza: „El dezrobi poporul rural de clacă; el dete egalitatea de drepturi; el stărui a se face unirea ţărilor; el decise secularizarea mânăstirilor zise închinate, cerută în toţi timpii ca şi în 1848, Pe consulii puterilor străine, Cuza-Vodă ştiu a-i ţine în frâu. Cutezanţa lor patentată până la impertinenţă, intrigile, cabalele şi toată influenţa lor, Cuza le-a sfărâmat. Sub Domnia lui, România s-a bucurat de prerogativele unui stat suveran. În istoria naţiunii române, numele lui Alexandru Ioan Cuza I-iul, va ocupa una din paginile cele mai frumoase şi se va cita alături cu al Domnilor mari care au ilustrat ţara şi Domnia Română.” Dacă mai adăugăm la acestea şi reforma statului, reforma armatei, a învăţământului, reforma juridică, cea administrativ-teritorială, începerea construcţiei primei căi ferate (Bucureşti - Giurgiu) şi altele, avem în faţă tabloul complet al consolidării pe principii moderne a tânărului şi fragilului stat român. Pentru a izbândi a dizolvat de două ori Camerele legiuitoare şi a schimbat nenumărate guverne, dar a rămas consecvent ideii de reformă, de înnoire, de progres şi de dreptate socială. Uneltirile împotriva sa se intensifică şi devin din ce în ce mai virulente, mai ales după împroprietărirea ţăranilor, în 1864. Prin această măsură, care corespundea oarecum cerinţelor Convenţiei de la Paris, Domnul a reuşit să-şi ridice împotrivă întreaga boierime, care se simţea lovită puternic în interesele sale. Aşa se face că în vare anului 1865, pe când domnitorul se afla la băi, în Bucureşti au fost generate mişcări de stradă, pe parcursul cărora s-a recurs la provocări, care au dus la utilizarea armelor împotriva mulţimii. Uneltirile ce aveau drept scop înlăturarea sa de pe tron au continuat, atrăgându-se în coaliţia ce se formase împotriva sa şi care se consolida continua şi oameni din armată, pe care domnul o credea fidelă şieşi. Acestora li se mai adăuga şi marea criză financiară care golise visteria ţării şi lăsase slujbaşii statului neplătiţi cu lunile. Toate aceste culminară cu obligarea sa de a abdica, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când un complot, pătrunse în apartamentele domnului, cu sprijinul gărzii palatului şi al unor ofiţeri de rang superior din armată. Cuza a semnat actul de abdicare fără să se opună. A acceptat cu durere în suflet, dar cu demnitate, să se retragă şi să lase locul unui domn străin, aşa cum afirmase de multe ori anterior în declaraţii publice. Mai mult chiar, ulterior, când, după unele declaraţii ale contemporanilor, i s-ar fi propus de către Franţa, în două rânduri, sprijin pentru a reveni pe tronul României, a refuzat categoric, spunând că nu va consimţi niciodată să intre în ţară printr-o intervenţie străină. După abdicare a trăit în exil în Franţa, Austria, Germania, alături de soţia sa Elena Cuza, care a trecut cu vederea toate greşelile omului Cuza, dar a ştiut să respecte cu sfinţenie calităţile Domnitorului. Cuza moare la 2 mai 1873 la Heildelberg, iar rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară şi înmormântate cu mare cinste la Ruginoasa, la 29 mai 1873 (conform memoriilor lui Ioan A. Valentineanu.) Meritul realizărilor sale este cu atât mai mare cu cât, a întâmpinat o permanentă opoziţie din partea majorităţilor forţelor politice ale vremii, n-a avut partizani politici şi nici prea mulţi prieteni.
Ordinul - Serviciul Credincios 2018
O primă distincţie purtând numele de “Serviciul Credincios” este medalia pe care domnitorul Carol I o instituie în aprilie 1878 şi care se încadrează în primul sistem de decoraţii pe care-l crează România independentă. Acesta cuprindea, pe lângă Ordinul “Steaua României”, două cruci şi patru medalii, printre care şi “Serviciul Credincios”. În 1906, vechii medalii i se adaugă şi o cruce, superioară ierarhic, ambele distincţii fiind organizate pe câte două clase. Ele răsplăteau “serviciile civile şi militare aduse Statului în toate ramurile activităţii publice”. Prin Legea pentru Reorganizarea Ordinelor Naţionale Române promulgată prin Decretul Regal nr.1545 din 18 aprilie 1932, regele Carol al II-lea instituie Ordinul “Serviciul Credincios”, care se adăuga crucii şi medaliei deja existente. Iniţial acest ordin a avut numai cele trei grade superioare (mare cruce, mare ofiţer şi comandor) şi a fost plasat ierarhic deasupra “Stelei României”, iar numărul de cetăţeni români care puteau avea “Serviciul Credincios” era foarte redus (225). Pe 18 februarie 1937 Ordinului i se adaugă gradul de colan (cu 8 posibili decoraţi) şi cel de ofiţer (cu 300), ceea ce măreşte la 533 numărul cetăţenilor români care puteau fi decoraţi, la o populaţie de aproape 19.000.000. În ceea ce priveşte crucea şi medalia cu acest nume, ele îşi modifică forma, sunt organizate fiecare pe câte trei clase; crucea are un număr limitat la 15.000 de posesori iar medalia la 9.000 pentru clasele I şi II şi nelimitat pentru clasa a III-a. Prin Înaltul Decret Regal nr.4354 din decembrie 1938 (Regulament al Legii Ordinelor şi Medaliilor Naţional conferite pe timp de război), ordinul, crucea şi medalia “Serviciul Credincios”, ca şi celelalte decoraţii naţionale şi militare, primesc însemne speciale, “de război”, putându-se conferi pentru fapte de arme. După înlăturarea regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940) şi preluarea conducerii de către generalul Ion Antonescu care devine “Conducătorul Statului”, ordinele instituite de fostul suveran, fără a fi desfiinţate, practic nu se mai conferă. Pe timpul războiului din 1941-1945, doar crucea şi medalia “Serviciul Credincios” se acordă cu însemne “de război” unui mare număr de militari români sau din trupele aliate României. Ca toate decoraţiile româneşti tradiţionale, şi ordinul,  crucea şi medalia “Serviciul Credincios” sunt desfiinţate la începutul anului 1948 de către regimul comunist. Prin Legea nr.29/2000. privind sistemul naţional de decoraţii al României, ordinul, crucea şi medalia “Serviciul Credincios” au fost reinstituite. Noul model al decoraţiei păstrează, cu mici diferenţe, forma iniţială a bijuteriei şi panglicii dar ordinul este plasat ierarhic sub “Steaua României”; el are cele cinci grade “clasice” (mare cruce, mare ofiţer, comandor, ofiţer şi cavaler), lipsindu-i gradul de colan şi având în plus gradul de cavaler. Are însemne deosebite pentru civili şi militari, precum şi “de război”. Numărul cetăţenilor români care pot primi acest ordin este fixat la 5.550, repartizaţi astfel:
  • mari cruci: 120 pentru civili şi 30 pentru militari;
  • mari ofiţeri: 240 pentru civili şi 60 pentru militari;
  • comandori: 480 pentru civili şi 120 pentru militari;
  • ofiţeri: 1.200 pentru civili şi 300 pentru militari;
  • cavaleri: 2.400 pentru civili şi 600 pentru militari.
Toţi cavalerii Ordinului “Serviciul Credincios” sunt asimilaţi gradelor din armată şi primesc onorurile militare cuvenite, astfel:
  • gradul de cavaler al Ordinului este asimilat gradului de locotenent;
  • gradul de ofiţer al Ordinului este asimilat gradului de căpitan;
  • gradul de comandor al Ordinului este asimilat gradului de colonel;
  • gradul de mare ofiţer al Ordinului este asimilat gradului de general de brigadă;
  • gradul de mare cruce al Ordinului este asimilat gradului de general de divizie.
Crucea Naţională “Serviciul Credincios este cea mai importantă distincţie care poate fi acordată persoanelor fără studii superioare; ea este echivalentă, ca importanţă, cu Ordinul Naţional “Steaua României” conferit persoanelor cu studii superioare. Medalia Naţională “Serviciul Credincios” este a doua distincţie, ca importanţă, care poate fi conferită persoanelor fără studii superioare şi reprezintă echivalentul Ordinului cu acelaşi nume pentru persoanele cu studii superioare.
Mai sus admiri cele trei steme ale Regatului României.
Distincția - Semicentenar 
Uniunea Tineretului Comunist 50 ani - 1922 - 1972 
Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România, iar mai jos carnetul de membru și drapelul U.T.C..
În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României. 
Semn de armă pentru pompieri
Semnul de armă este un simbol metalic, aproximativ ca o insignă, care se poartă pe epoletul oricărui militar, indiferent de gradul acestuia, între nasture şi însemnul de grad. A se vedea poza epoletului militar de maior intendent din perioada comunistă.
Semnul de armă este specific fiecarei arme, a evoluat în timp, devenind un fel de simbol al mândriei profesionale al oricărei specialităţi militare.

_____________ooOoo_____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
Inginer suedez Jon Eriksson, a trăit între anii 1803 - 1889
Detaliu vignetă de pe o felicitare românească
Detaliu vignetă de pe un bilet spaniol de loterie
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 22.05.2022

Niciun comentariu: