Epaminonda's Blog.....: CUTRO

Mai sus admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea italiană CUTRO, provincia

CROTONE, regiunea CALABRIA, din vremuri diferite,

dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Biserica Sfântul Leonardo

Biserica Madre

Bulevardul Umberto I

Cimitirul

Piața Umberto

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx________

O PLACHETĂ, O INSIGNĂ,

ȘI CÂTEVA MEDALII

DIN JUDEȚUL OLT

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Burebista - 2050 de ani de la crearea

primului stat dac centralizat și independent

Expofil Sucidava - Slatina 23.08.1979 - România

Filatelia poate fi definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a timbrelor. Dar filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a altor persoane din viaţa publică.

Filatelia este un hobby foarte personal, iar popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului. Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi principiu.Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei umane, deoarece, forma şi funcţia sa îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate colţurile lumii. Timbrul capătă valoare în ochii privitorului fiind totodată o plăcere pentru ochi, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie. Primul timbru din lume a apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black.

Optsprezece ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima emisiune de mărci poştale din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale. Colecţionarea mărcilor poştale a avut un puternic impact in ţara noastră. Acest hobby european a ajuns în spaţiul românesc în jurul anului 1865, în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de comunicare între colecţionarii de timbre a dus la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi filatelice, acestea având o activitate intensă, în special la începutul secolului al XX-lea.. Astăzi, timbrul reprezintă, alături de drapel, imn, stemă şi monedă unul dintre simbolurile noastre naţionale.

Burebista a fost un rege dac, primul organizator al statului dac al tracilor, care a condus între anii 70 - 44 i.e.n. "Ajuns in fruntea neamului sau care era istovit de razboaie dese, getul Burebista s-a inaltat atat de mult prin exercitii, abtinere de la vin si ascultare fata de porunci, incat in cativa ani a faurit un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine, ajungand sa fie temut chiar si de romani", astfel sintetizeaza Strabon din Amaseia, geograf si istoric grec, care isi redacta opera la putin timp de la disparitia lui Burebista, personalitatea conducatorului dac. Mai dispunem ce-i drept, de marturiile lui Strabon si ale lui Iordanes. Cel dintai spune despre intemeietorul statului dac ca era “barbat get” , dar aceasta informatie nu ne permite nici macar sa stabilim mai precis originea lui Burebista, caci geograful din Amaseia, ca multi alti autori greci ii numeste “geti” si pe locuitorii din interiorul arcului carpatic. Cat despre Iordanes, el staruie mai mult asupra personalitatii marelui preot Deceneu decat asupra regelui.Mai dispunem de caracterizarea pe care i-o face lui Burebista epigrafa dionysopolitana in cinstea lui Acornion, dar aceasta se refera nu atat la personalitatea regelui, cat la rezultatul actiunilor sale politice si militare. Trebuie sa recunoastem, asadar, ca izvoarele antice nu ne dau nici un fel de informatii directe despre omul Burebista, despre trasaturile sale fizice si morale. Este neindoielnic ca aproape patru decenii din istoria Daciei au fost marcate de personalitatea lui Burebista si ca o parte din opera infaptuita de el i-a supravietuit, influentand evolutia ulterioara a statului dac pana in momentul cuceririi Romane. Dar este tot atat de sigur ca Burebista a fost produsul epocii sale, ca realizarile lui s-au intemeiat pe anumite conditii istorice reale si pe anumite cerinte obiective ale societatii dacice. Despre familia lui Burebista nu se stie absolut nimic, desi multa vreme s-a crezut ca o inscriptie greceasca, decretul in cinstea lui Acornion din Dionysopolis, l-ar mentiona pe tatal regelui. Acest “tata” era un personaj important si puternic, caci el se dovedeste capabil sa-i scuteasca pe cetatenii din Dionysopolis de ceva, probabil de un tribut. Aflat initial in fruntea unei formatiuni statale locale, Burebista, om de stat inzestrat cu remarcabile calitati de organizator, strateg militar si diplomat, reuseste sa unifice formatiunile politico-militare geto-dace din spatiul carpato-dunareano-pontic sub autoritatea sa si sa puna astfel bazele unui puternic regat cu centrul, probabil, in Podisul Transilvaniei. In intreaga sa actiune, Burebista a fost sprijinit de marele preot Deceneu, colaboratorul si sfetnicul cel mai apropiat. Reorganizat de Burebista, care putea, potrivit afirmatiilor aceluiasi Strabon, sa mobilizeze o armata de 200000 de luptatori, se impune la jumatatea secolului I. i.e.n. ca principala forta politica si militara din Europa Centrala si de la Dunarea de Jos. Razboaiele purate de Burebista dezvaluie si alta latura a personalitatii sale. Rapida incheiere victorioasa a campaniei impotriva celtilor ne indeamna sa credem ca ofensiva regelui a constituit o surpriza pentru acestia. Pe de alta parte, o inscriptie Histriana lasa sa se inteleaga ca Burebista stia sa organizeze un asediu de lunga durata, iar cucerirea litoralului Pontic dovedeste ca zidurile masive de piatra ale cetatilor grecesti nu constituiau pentru el un obstacol de netrecut. In sfarsit, nici un izvor nu spune ca Burebista ar fi pierdut vreo batalie si cu atat mai putin vreuv razboi. Totul indreptateste concluzia ca regele dac a fost si un mare comandant militar. Politica externa a statului lui Burebista, deosebit de activa si indrazneata, este indreptata spre redobandirea vechilor tinuturi dacice si spre contracararea pericolului expansiunii romane ce se contura pe intreaga linie a Dunarii. Pe plan militar primele mari acţiuni îl găsesc pe Burebista atacând în 74 sudul Dunării în alianţa cu scordiscii pe care însă mai apoi din cauza unor neînţelegeri îi nimiceşte. În jurul anului 60 nimiceşte celţii boi şi taurisci in fruntea cărora se afla Critasiros. Mai apoi intre anii 55-48 cucereşte întregul litoral pontic între Olbia şi Apollonia. Pe plan diplomatic duce tratative cu Pompeius căruia îi şi oferă ajutor militar şi care vorbeşte în faţa Senatului roman de un prieten personal (poate Burebista). Probabile legături diplomatice are cu dalmaţii când s-ar fi putut amesteca în răscoala acestora pe malul Adriaticii. Se presupun legături şi cu Midridates VI Eupator deşi puţin probabile. Primul obicetiv il constituie, in jurul anului 60 i.e.n., inlaturarea suprematiei celtice din regiunea Dunarii mijlocii. Amploarea si vigoarea acestui efort militar, precum si succesul sau gasesc ecou si in izvoarele istorice care consemneaza completa nimicire a triburilor celtilor boii aflati sub conducerea lui Critasiros, precum si a celor taurisci; in urma acestei victorii, hotarele apusane ale Regatului dac sunt fixate pe Dunarea mijlocie si Muntii Slovaciei. Infrangerea ulterioara a scordiscilor, triburi celtice din zona de varsare a Tisei in Dunare, aduce siguranta frontierei de sud-vest a Daciei si deschide perspectiva organziarii de incursiuni in sudul Dunarii, in Macedonia si Illyria, creind premisele stabilirii hotarelor meridionale ale regatului lui Burebista pe linia Muntilor Balcanici. In anii 55-48, atentia lui Burebista se indreapta spre rasarit, unde, dupa infrangerea lui Mithradates VI Eupator, regele Pontului, Roma reusise temporar, in urma campaniei lui M. Terentius Varro Lucullus, din anii 72/71, sa-si extinda autoritatea aspura oraselor grecesti vest-pontice. Triburile bastarnilor si sarmantilor de la est de Dacia si din regiunile nord-pontice sunt infrante, Burebista impunand apoi autoritatea statului dac coloniilor grecesti de pe litoralul septentrional si apusean al Marii Negre, de la Olbia, aflata la gurile Bugului, si pana la Apollonia, situata pe tarmul golfului Burgas in Tracia. Orase care s-au opus, precum Olbia, Histria si Mesambria, sunt asediate si luate cu asalt, suferind grave distrugeri si fiind obligate sa accepte apoi garnizoane dacice. Burebista ajunge astfel "stapanul tinuturilor de dincolo si de dincoace de Dunare", devenind "cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia", cum il numeste o inscriptie greaca contemporana. Aflat la apogeul puterii, Burebista este pe punctul de a interveni in razboiul civil dintre Caesar si Pompei din statul roman, trimitand in preajma bataliei de la Pharsalos (48), la cel din urma, ca sol, pe Acornion din Dionysopolis. Infrangerea si moartea lui Pompeius Magnus fac ca oferta de alianta a lui Burebista sa nu se materializeze. Victorios in razboiul civil, Caesar pregatea, se pare, o campanie indreptata impotriva rivalului sau din Carpati. Dupa asasinarea lui Caesar in Forumul din Roma, are loc si disparitia violenta a lui Burebista, victima probabil a unui complot al aristocratiei separatiste. Statul intemeiat de el se destrama initial in 4, apoi in 5 parti, intr-una dintre acestea mentinandu-se la putere Deceneu. Ştirile despre sfârşitul lui Burebista lipsesc cu desăvârşire. Se poate specula doar, probabil un asasinat între anii 44-42 într-o "revoltă de palat". Adica potrivit lui Strabon, el “a pierit din pricina unei rascoale mai inainte ca romanii sa apuce a trimite o armata impotriva lui”.Nu se poate spune cu precizie nici cine au fost conjuratii. S-ar putea ca inlaturarea lui Burebista sa fi fost pusa la cale chiar de romani. S-a formulat si ipoteza ca, deoarece politica lui Burebista ameninta sa impinga Dacia intr-un conflict cu Roma, inasusi Deceneu l-ar fi inlaturat pe acela al carui principal consilier si colaborator fusese atatia ani pentru a inaugura o noua politica. Prin marturire faptelor sale, Burebista apare ca o personalitate complexa. El a fost intemeitorul statului dac, unificatorulpe plan politic al lumii geto-dacice, creatorul sistemului de fortificatii din Muntii Orastiei, aparatorul independentei Daciei, regele care a inteles comandamentele vremii sale si care a stiut sa gaseasca mijloacele cele mai potrivite pentru a-si atinge scopurile politice. Intr-un cuvant, el trebuie privit ca un om politic clar vazator si ca un mare comandant, iar epoca sa ca una din cele mai importante din trecutul istoric al poporului nostru. “...Burebista, getul, luand conducerea poporului sau a ridicat pe oamenii acestia ... asa incat in cativa ani, a intemeiat o mare stapanire si a supus getilor aproape pe toti vecinii; ba era de mare primejdie si pentru romani, pentru ca trecea Dunarea fara sa-i pese de nimeni si prada Tracia pana in Macedonia si in Iliria, iar pe Celti cei ce se amestecasera cu tracii si ilirii i-a pustit cu totul...” (Sursa - NET)

Placheta - Societatea numismatică română

Secția Caracal - 5 ani 1981 - 1986

Era la început de veac XX. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (S.N.R.). Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." În prezent SNR are filiale în aproape toate județele țării. Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române.

Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva.

Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris.
Numismatica (gr. numisma și lat. nummus, - monedă, ban) este știința auxiliară a istoriei având drept obiect de cercetare tipurile de monede, descrierea lor, descifrarea legendelor, materialul din care sunt monedele confecționate și raporturile dintre diferitele categorii de monedă. O ramură a numismaticii, medalistica se ocupă cu studiul medaliilor. Monedele au apărut din timpuri străvechi, ca obiecte din materiale nemetalice folosite pe rol bani. Neștiutorii includ și studiul bancnotelor lumii în numismatică, ceea ce este greșit. Pentru lămuriri citește mai jos!
Notafilia este denumirea pasiunii de a colecționa, cerceta și studia bancnotele lumii. Moneda de hârtie a fost, fără îndoială, introdusă de negustorii de ceai chinezesc, la începutul secolului al X-lea, pentru încheierea marilor tranzacții folosind bilete la ordin. Administrația chineză adoptă, în mod oficial, bancnotele în anul 1024. Prima mențiune occidentală a unei forme de bancnotă a fost făcută de către Marco Polo, la sfârșitul secolului al XIII-lea. Prima bancă din Europa care a emis bancnote a fost Riksbank din Stockholm, în anul 1658.

Caracal este un municipiu din județul Olt, fosta reședință a județului Romanați. Municipiul Caracal este situat la 40 km depărtare de portul dunărean Corabia și la 55 km de aeroportul Craiova. Localitatea este situată în sudul țării, la vest de râul Olt, la marginea răsăriteană a Câmpiei Romanaților, la contactul dintre subdiviziunile acesteia, Câmpul Înalt Leu-Rotunda și terasa Caracal. Prima atestare documentară a Caracalului, parvine din data de 17 noiembrie 1538. Caracalul este plin de vestigii care dovedesc locuirea acestui ținut încă din preistorie. Stau dovadă descoperirile arheologice din vremurile paleoliticului, neoliticului și din epoca bronzului. Se află situat între ruinele castrului roman Romula (com. Resca, la nord de Caracal) și ale cetății Sucidav (Corabia). În oraș se află ruinele unui turn care a fost atribuit de folclor împăratului roman Caracalla, de la numele căruia ar proveni denumirea orașului. Moșia Caracalului a făcut parte inițial din imensa avere a familiei Craioveștilor. În anul 1589 când Mihnea Turcitul a hotărât modul de împărțire al averilor acestei familii, Caracalul a intrat pe seama domnească, creându-se cadrul pentru dezvoltarea urbană. Mihai
Viteazu și-a făcut aici o curte domnească și o biserică. Tot Mihai Viteazul a ridicat Caracalul la rang de oraș. Cea mai veche biserică păstrată din secolul al XVI-lea este biserica Domnească Ovidenia ctitorită de domnitorul Pătrașcu cel Bun. În biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorită de familia Jianu, se află înmormântat haiducul Iancu Jianu. În timpul celor două conflagrații mondiale Caracalul s-a evidențiat cu două regimente care s-au acoperit de glorie în lupta pentru țară: Regimentul II Romanați și Regimentul 2 Călărași. Până la instaurarea regimului comunist în România, orașul a fost reședința județului Romanați. Pe data de 24 noiembrie 1994 orașul Caracal a fost declarat municipiu. La recensământul din anul 2011 municpiul număra 30954 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 34625 locuitori), dintre care: români – 87,25%, romi – 3,97% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Caracal, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 90,67% și restul – nedeclarată sau altă etnie. Enumăr câteva obiective turistice ale municipiului Caracal: Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Caracal, monument istoric; Monumentul Eroilor din Caracal; Teatrul Național „Ștefan Iordache” din Caracal care reprezintă mândria arhitectonică a urbei, proiectată de austriacul Franz Billek, înălțată în stil eclectic, cu accente neobaroce și neo-renascentiste în secolul XIX; Parcul "Constantin Poroineanu" unul dintre parcurile naturale cele mai frumoase din România, care este recunoscut în Europa ca cel de-al treilea parc natural ca dimensiune; Pinacoteca ''Marius Bunescu''; Biblioteca ''Virgil Carianopol'' fondată 1936; Casa Memorială ''Iancu Jianu''; Sinagoga construită în anul 1902; Foișorul de foc, un turn înalt, circular, cu o platformă de supraveghere, construit în anul 1901 și Muzeul Romanațiului, fondat în anul 1949 cu sediul pe str. Iancu Jianu la nr.24, în casa lui Iancu N. Dobruneanu, nepotul lui Iancu Jianu. În prezent, în municipiul Caracal funcționează 4 mari unități economice, acestea fiind: PRODCONMAT SRL (materiale de construcții), ROMANITA SA (tricotaje), ROMVAG SA (vagoane) și Fabrica de Conserve. În prezent, în Caracal funcționează mai multe școli, licee, colegii, școli postliceale și universități după cum urmează: 5 școli gimnaziale, 5 licee, Școala postliceală “Carol Davila” și filiala Universității Ecologice București (învățământ privat). Enumăr mai jos câteva dintre personalitățile românești care s-au născut s-au au trăit în acest municpiu: Iancu Jianu (haiduc) , Virgil Carianopol (poet), Nicolae Paul Mihail (scriitor și scenarist), Radu Șerban (compozitor), Silviu Stănculescu (actor), Marius Tucă (jurnalist) și Dan Dicaonescu (jurnalist).

Teatrul Naţional din Caracal reprezintă principalul element arhitectural reprezentativ al judeţului Olt în domeniul culturii. Iar locul nici nu putea fi ales mai bine, respectiv în capitala culturală a judeţului. Adevărată bijuterie arhitectonică, imobilul ridicat acum un secol stă mărturie a imaginaţiei, hărniciei şi pasiunii pentru frumos a locuitorilor acestor zone. Clădirea Teatrului Naţional din Caracal te impresionează de cum o vezi, indiferent de unghiul din care o zăreşti. Redată culturii în anul 2008, după mai mulţi ani de lucrări de reabilitare în urma unui devastator incendiu, clădirea pare acum ca nouă. Pe frontispiciul imobilului sunt inscripţionate de 114 ani două cuvinte – “Teatru Naţional”. Intrările laterale au şi ele amprenta timpului, este vorba despre două inscripţii: “Tragedie” şi “Comedie”. Lucrările la monumentala clădire au început pe data de 14 iulie 1896, aceasta fiind ridicată după planurile arhitectului austriac Franz Bileck, de unde şi accentele neobaroce şi neorenascentiste. Dealtfel, se pare că imobilul este singurul ridicat la indicaţiile acestuia în Vechiul Regat. Cu referire la ridicarea acestului lăcaș de cultură iată ce se scrie în revista vremii "Memoria Oltului"; “În anul mântuirii 1896 s-a pus piatra fundamentală a Teatrului Naţional din Caracal, menit a aduce propăşirea culturii locuitorilor oraşului ce portă numele împăratului roman Caracala. Astăzi, în a 14 zi a lunii iulie, anul mântuirei 1896, după planul ridicat de inginerul arhitect Franz Bileck; construcţiunea fiind dată constructorului B. Mariani şi cu privegherea însărcinat inginerul oraşului George Grumăzescu. Lucrarea localului Teatrului Naţional se face în al 31-lea an al domniei întâiului rege al României Carol I, al cărui consiliu de miniştri este prezidat de Dimitrie A. Sturdza, având ca miniştri pe A. Stolojan ca ministru de interne, pe Eugeniu Stătescu ca ministru de al justiţiei, pe G. Cantacuzino ca ministru de finanţe, pe P. Poni ca ministru al Instrucţiunei publice şi Cultelor, pe C. Budişteanu ca ministru de Resbel, pe G.D. Palade ca ministru al Domeniilor, şi pe C.I. Stoicescu ca ministru al Lucrărilor Publice. În prezenţa prefectului judeţului Romanaţi Mihail I. Demetrian, a primarului oraşului Mihail Bibian şi a întregului consiliu compus din Dimitrie Mihăileanu, Mih. Mihail, I.T. Brătăşanu, Toma Hagi- Chirea, Constantin Dobrotescu, Dimitrie P. Celarianu, C. Dimitrescu, Eliodor I. Dulgherescu şi Ioniţă Ciocănescu, fiind ca secretar al Consiliului Dem. Teodorian, s-a făcut sfinţirea temeliei de către protopopul judeţului N.N. Delcescu şi s-a iscălit de toţi cei de faţă acest act comemorativ, din care un exemplar s-a aşezat în zidăria colţului de către sud, iar altul se va păstra în arhivele municipalităţii locale drept îndemn şi râvnă pentru generaţiunea viitore şi pentru pururea amintire a acestui act de mare însemnătate. S-au pus şi câte o piesă din monedele care-şi au cursul legal în ţară, adică o piesă de aur de 20 lei, una de argint de 5 lei, alta de 2 lei, de 1 leu şi de 50 bani; iar de aramă de 10 bani, de 5 bani, de 2 bani şi de 1 ban. Scrisu-s-a acest act de mine Ştef. D. Petrescu, institutor la Şcola Const. Filipescu” (Arhivele Statului Slatina, Foi volante). Construcţia a fost finalizată în anul 1901. Antreprenorul lucrărilor de construcţie a fost Retzieri Mariani, nepotul arhitectului Iulius Mariani. Clădirea are o mare varietate şi bogăţie de ornamente atât în interior, cât şi în exterior: coloane angajate, capiteluri, statui, balcoane, cupole, mari panouri pictate cu scene idilice şi pastorale, toate acestea evidenţiind un baroc târziu. Impresionează faţada principală care, dinspre est, este animată de un repertoriu decorativ bogat, accentul fiind pus pe registrul superior. Vorbind despre Teatrul Naţional din Caracal, Nicolae Iorga spunea: “Teatru cochet, împodobit cu stucaturi şi inscripţii care cheamă trupe şi o intenţie de care trebuie să se ţină seamă”. Apariţia unui teatru la Caracal a survenit la începutul secolului XX, când edilii oraşului şi localnicii deopotrivă au considerat necesară o sală de spectacole cu capacitate mare şi cu dotari tehnice specifice spectacolelor teatrale. La momentul inaugurării, oraşul Caracal avea nu mai puţin de 12000 de locuitori, fiind al treilea oraş din Oltenia după Craiova şi Turnu Severin. Între 1959 - 1960 s-a făcut restaurarea clădirii, prilej cu care frescele originale au fost acoperite, fiind introduse teme noi, specifice perioadei respective. Sala de spectacole a fost decorată de un colectiv de pictori alcătuit din Ion Musceleanu, Alin Gheorghiu, Sabin Bălaşa, Ion Sălişteanu etc., iar foaierul a fost pictat de Jules Perahim, Teodor Catană, Roni Noel, A. Stoicescu etc. Teatrul Naţional din Caracal a fost închis din 1987 pentru mai bine de 20 de ani în urma unui incendiu devastator care a distrus interiorul, acoperişul, instalaţiile electrice şi cele de sonorizare. “Pe frontonul teatrului existau, înainte de restaurare, patru statui alegorice, dar, fiind parţial avariate, s-au executat altele de către sculptorii Vasile Năstăsescu (simbolul picturii), Nicolae Enea (simbolul muzicii), Rodica Severineanu (simbolul poeziei) şi Nartin Laizer (Teatrul). Teatrul avea atunci o capacitate de 500 locuri. În anul 1984 au început lucrările de recondiţionare a interiorului, întrerupte de un nefericit incendiu”, mai spune Dumitru Botar despre Teatrul Naţional din Caracal. În 1996 se decide construirea unei structuri de rezistenţă şi mutarea lui cu circa 60 de metri în faţă. În final, teatrul a fost închis, iar lucrările de reparaţii s-au prelungit nepermis de mult din cauza finanţării “cu picătura” de la centru. În fine, după mai bine de 22 de ani şi în schimbul a 14,7 milioane de lei vechi, Teatrul Naţional din Caracal a fost (re-)inaugurat în ziua de 19 decembrie 2008 cu mare fast, în prezenţa oficialităţilor locale, judeţene şi nu numai. Iniţial, “pictura era executată în manieră 1900. Plafoanele sălii de spectacole au fost pictate cu scene idilice sau pastorale”, după cum scria şi Petru Crăciun. Pictura originală nu s-a mai păstrat, astăzi interioarele fiind complet repictate de un colectiv condus de artistul plastic Ion Drăghici. Sala de spectacol a fost dotată cu aparatură electronică, instalaţii de sonorizare şi iluminat adecvate diferitelor genuri. În holul Teatrului se află acum două busturi de bronz - ale lui Virgil Carianopol şi Radu Şerban, ambii născuţi la Caracal. De asemenea, în interior pot fi admirate sculpturi executate de sculptorul Liviu Țăranu din Bucureşti. Bjuteria arhitecturală a Caracalului numită Teatrul Naţional figurează din nou la loc de cinste pe lista monumentelor istorice din ţara noastră. Instituția caracaleană de cultură este situată pe strada Cuza Vodă, nr.10 și astăzi poartă numele marelui actor român Ștefan Iordache.

Ordinul Episcopiei Slatinei și Romanaților

"Sfântul Constantin Brâncoveanu"

Episcopia Slatinei și Romanaților este o eparhie a Bisericii Ortodoxe Române, fiind parte componentă a Mitropoliei Olteniei. Sediu Episcopiei este situat pe Strada Frații Buzești, la nr.15 în municipiul Slatina, județul Olt și are jurisdicția peste județul Olt. Din 25 martie 2008 este condusă de episcopul Sebastian Pașcanu, primul ei ierarh. Eparhia este formată din patru protopopiate: Slatina 1, Slatina 2 Nord, Caracal și Corabia, fiecare dintre acestea având protoereul său, numit în funcție de către chiriarh. Episcopia Slatinei și Romanaților a apărut în 2008, după ce județul Olt s-a desprins din Arhiepiscopia Râmnicului.

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre domnitorii Țării Românești, care a trăit în perioada anilor 1654 – 1714 și a domnit în perioada anilor 1688 – 1714, deci o perioadă destul de lungă. A fost fiu de mare boier, nepot al domnului Șerban Cantacuzino, moștenind și sporind o avere considerabilă. În timpul domniei sale țara a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale. În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv de partea vreunei mari puteri a timpului. Folosindu-se de agenți, domnitorul era informat asupra știrilor de pe întregul continent iar el informa simultan taberele rivale asupra mișcărilor celuilalt. În ce privește Moldova, Brâncoveanu a intervenit în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase. Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie, domnul a căutat în permanență să-și asigure în străinătate un refugiu față de turci, fiind conștient de precaritatea situației sale. În cele din urmă, a fost luat prin surprindere, mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Istanbul, unde a fost torturat pentru credința sa și pentru a preda toată averea sa.

El și cei patru copii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) precum și sfetnicul Ianache) au fost executați, prin decapitare, în data de 15 august 1714, iar trupurile lor aruncate în mare. Pentru că au refuzat, cu prețul morții, să abandoneze credința creștină și să treacă la mahomedanism, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în anul 1992, sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni. În urma domnie lui Constantin Brâncoveanu a rămas un stil arhitectonic inconfundabil, ce îi poartă numele, precum și multe ctitorii religioase ce pot fi admirate și astăzi. Dintre acestea amintesc; biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, Mănăstirea Râmnicu Sărat, Bisericile Potlogi și Doicești – Dâmbovița, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Biserica Mogoșoaia, Mănăstirea Horezu, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi, și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi.

Jetonul - Magazinul de consum CFR - Piatra Olt 1 kilogram carne de porc

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Piesa de mai sus este realizată la comanda Magazinului ce consum CFR din orașul Piatra Olt, județul Olt. Jetonul este confecționat din zinc și are forma rotundă, cu greutatea și diametrul necunoscute. În centrul aversului, în interiorul unui cerc perlat exterior este aplicată inscripția: “CFR” (căile ferate române) iar de jur împrejur sunt aplicate inscripțiile: “MAGASINUL DE CONSUM” (pe partea stângă. superioară și dreapta) și (P.OLT) (Piatra Olt – pe partea inferioară). Cele două inscripții sunt separate de câte o stea în cinci colțuri. Pe revers, în interiorul unui cerc perlat exterior este aplicată o inscripție pe patru rânduri orizontale:”1 / KGR / CARBE DE / PORC”. Se deduce că la magazinul CFR-ului din Piatra Olt, în baza acestui jeton se dădea posesorului un kilogram carne de porc. Se înțelege că probabil la salariu ceferiștii primeau și altfel de jetoane, unu, două sau poate chiar mai multe. Astfel CFR-ul își proteja salariații care deveneau fideli companiei în care lucrau.

Oraşul Piatra-Olt, județul Olt este un un important nod de cale ferată cu 4 direcții de mers: Craiova, Râmnicu Vâlcea, Caracal și Pitești. Aspectul său este destul de rural, semnele urbane fiind identificate doar în jurul gării. Piatra-Olt a fost pentru prima dată atestată într-un document al vremurilor în 1519 (documente scrise) la 14 aprilie. Neagoe Basarab într-un hrisov emis la Târgovişte intărea către mânăstirea Seaca (Olt) dăruite de Manea Cluceru mai multe sate din care şi satul Criva cu tot hotarul. Satul Piatra este atestat în 14 aprilie 1529 într-un hrisov emis de Pârvu, mare ban al Craiovei care în ziua morţii sale în această localitate dăruia mânăstirii Tismana satul Turceni. Dar istoria oraşului Piatra-Olt nu începe la 1529 ci cu mult înainte la cucerirea Daciei de către romani. În Arhivele Olteniei emise de Academia Română în speţă Institutul de Cercetări Socio-Umane Craiova în care prin cercetări arheologice ale castrului roman de la Enoşeşti (Acidava) Piatra Olt, judeţul Olt este atestată această aşezare. Şase sate din judeţul Olt – Piatra, Criva de Jos, Criva de Sus, Enoşeşti, Bistriţa Nouă şi Slătioara – au încercat în 1989 să formeze un oraş, care a fost botezat Piatra Olt, după numele staţiei CFR, nod de cale ferată, în jurul căreia s-a încercat construirea unui centru civic. Zicem că „s-a încercat“ pentru că şi acum, după atâţia ani de la naşterea prin cezariană a oraşului, lucrurile se mişcă greu. La sfârșitul anului 1989, s-a constatat că judeţul Olt a cam rămas în urmă la făcutul de oraşe şi, pentru că nu se cădea acest lucru, s-a pus repede de o asociere de comune care roiau în jurul stației CFR Piatra Olt. Pe ţărani nu i-a întrebat nimeni dacă vor să devină orăşeni cu sapa în spinare. A fost decret şi gata. Încă un oraș, Piatra Olt, pe harta ţării! Treaba cu asocierea n-a ținut decât câteva luni pentru că, în mai 1990, Slătioara a profitat de confuzia de după evenimente şi a făcut la loc comanda, redevenind ceea ce fusese, comună. Pentru că satul Bistriţa Nouă se chema, prea de tot, Fleştenoage, a preferat să rămină în oraş sub noul nume şi sub noua organizare. Fostul sat Enoşeşti, care, după ce a intrat în Piatra Olt, ar trebui să fie cartier, are trei lucruri importante. Primul ar fi vecinătatea cu cetatea romană Acidava, la a cărei descoperire s-a purces după 1990. Arheologii au început să sape la Enoşeşti după 1990. De altfel, o asociaţie agricolă din Piatra a luat numele cetăţii romane. La recensământul din anul 2011 orașul număra 6299 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 6347 locuitori), dintre care: români – 85,02%, romi – 6,73% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Piatra-Olt, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 89,83%, adventiști de ziua a șaptea – 1,44% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Căile Ferate Române (C.F.R.) este compania națională de transport feroviar a României. CFR administrează infrastructura, transportul de călători și marfă pe calea ferată din țară. Rețeaua este integrată semnificativ cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii paneuropene de transport de pasageri și marfă. CFR, ca instituție, a fost fondată în anul 1880, după ce prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în anul 1854.

Insigna sportivă - Fotbal club Scornicești 10 ani 1972 - 1982

FC Olt Scornicești este o echipă de fotbal, fondată în anul 1973, care a devenit în scurt timp una dintre cele mai bune echipe din mediul rural românesc. În prezent evoluează în Liga a IV-a Olt. Clubul a reprezentat satul natal al dictatorului Nicolae Ceauşescu, de la care a primit sprijin pentru a ajunge în Divizia A și pentru a nu retrograda. După căderea regimului comunist, clubul și-a pierdut principala susținere și de atunci nu a promovat mai sus de Liga a III-a. FC Olt Slatina este un club de fotbal rezultat din fuziunea în 2011 dintre FC Piatra Olt și C.S.M. Slatina, echipe ce au terminat pe primele două locuri în seria a IV-a din liga a III-a românească în sezonul anterior. Echipa joacă acum în Liga a II-a, disputându-și meciurile pe teren propriu pe stadionul din Piatra Olt.

Scornicești este un oraș (declarat în anul 1989) din județul Olt, care include și satele: Bălțați, Bircii, Chițeasca, Constantinești, Jitaru, Mărgineni-Slobozia, Mihăilești-Popești, Mogoșești, Negreni, Pișcani, Rusciori, Șuica și Teiuș. Aici s-a născut fostul președinte comunist al României – Nicolae Ceaușescu (26 ianuarie 1918). Localitatea a beneficiat de numeroase avantaje în perioada în care acesta s-a aflat la conducerea statului, fapt care a determinat transformarea rapidă dintr-un mic sat într-o localitate de tip urban. Primul document scris pe 10 decembrie 1505 sub Radu cel Mare Voievod atestă intrarea lui Badea din Șuica și a fiilor săi în satul Șuica pe Neagra (Negrișoara) care le fusese dăruit de către domnitorul Vlad Călugărul. Orașul Scornicești este situat în partea de nord-est a județului, mai precis în Platforma Cotmeana a Podișului Getic. Localitatea este situată la 48 kilometri de Pitești și la 25 kilometri de Slatina. În zona centrală a localității există aproximativ 70 de blocuri de locuit (circa 1600 de apartamente), principalele instituții publice ale orașului și zonele de comerț și industrie. Tot în zona centrală se poate vizita casa natală a lui Nicolae Ceaușescu. La recensămîntul din anul 2011 orașul număra 11766 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 91,36% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Scornicești, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodcși – 91% și restul – nedeclarată sau altă religie. Până în 1989 Scorniceștiul devenise un important centru agricol și agroindustrial cu activități în toate ramurile agriculturii: culturi de cereale în regim intensiv (inclusiv suprafețe irigate), pomicultură (cultura prunului și mărului), legumicultură (complex de sere), zootehnie bazată pe complexe de creștere a păsărilor, a ovinelor și a bovinelor. După 1989, odată cu revenirea proprietății individuale asupra terenului, activitatea agricolă a suferit un recul. În prezent există o componentă de agricultură de subzistență practicată de micii fermieri și o componentă, cu tendință ascendentă, de agricultură bazată pe obținerea profitului. Această a doua categorie cuprinde ferme de exploatare a terenurilor arabile și ferme de creștere a porcinelor, a păsărilor și a ovinelor.

Industria orașului a suferit două mari curbe descendente: una la începutul anilor 2000, când au dispărut fabricile de procesare a produselor alimentare și alta în perioada 2008-2010, când fabrica de piese și subansamble auto a fost închisă, iar mare parte din fabricile de confecții textile, apărute în anii 1990 au avut parte de restructurări masive. În prezent sectorul industrial se rezumă la fabrici de confecții textile, unități de topire, turnare și prelucrare a aluminiului și unități din industria alimentară. Activitatea comercială în Scornicești a luat amploare odată cu dezvoltarea urbană a localității și, în prezent, constă într-o piață agroalimentară, un supermarket, mai multe magazine alimentare, de îmbrăcăminte, farmacii și alte unități necesare pentru aprovizionarea localnicilor și a locuitorilor comunelor învecinate. Scorniceștiul beneficiază de un stadion de fotbal cu o capacitate de 18000 de locuri. Dotările stadionului în momentul construcției includeau: scaune la tribuna I, tribună oficială, spații pentru presă, vestiare, saună, bazin de înot sub tribuna II, gazon cu sistem de drenare al apei, camere de locuit pentru cantonamente (sub tribuna I). Din păcate, în prezent, stadionul este într-o stare de degradare avansată. Echipa de fotbal FC Olt Scornicești a jucat mai multe sezoane în liga 1, promovând în 1981și fiind retrogradată în 1990, azi jucând în liga a 4-a. Aici au jucat pentru o vreme mari fotbaliști precum: Dorinel Munteanu, Victor Pițurcă și Dan Petrescu. În urmă cu peste 25 ani, Scorniceștiul era unul dintre cele mai prospere orașe din România. Până în 1989 Scorniceștiul devenise un important centru agricol și agroindustrial cu activități în toate ramurile agriculturii: culturi de cereale în regim intensiv (inclusiv suprafețe irigate), pomicultură (cultura prunului și mărului), legumicultură (complex de sere), zootehnie bazată pe complexe de creștere a păsărilor, a ovinelor și a bovinelor. După 1989, odată cu revenirea proprietății individuale asupra terenului, activitatea agricolă a suferit un recul. În prezent există o componenta de agricultură de subzistență practicată de micii fermieri și o componentă, cu tendință ascendentă, de agricultură bazată pe obținerea profitului. Astăzi, din tot ce exista, nimic nu mai funcționează. Este trist, să vezi că dintr-un oraș înfloritor, Scorniceștiul a devenit o umbră.

Slatina 625 de ani 1368 - 1993

20 ianuarie 1368 - atestare documentară

Slatina este reședința și cel mai mare municipiu al județului Olt, România. Orașul este situat în sudul României, pe malul stâng al râului Olt în regiunea istorică Muntenia, la contactul cu Oltenia, în zona de contact dintre Podișul Getic și Câmpia Română. Slatina are o populație de aproximativ 79000 de locuitori, fiind un important centru industrial. Având o istorie de 650 de ani și un centru istoric conservat, orașul deține un important rol cultural în regiune. Prima referire la numele Slatina se găsește la 20 ianuarie 1368 în privilegiul comercial acordat de Vladislav I Vlaicu negustorilor de la Brașov, ca loc de vamă internă la primul vad din câmpie al Oltului, punct obligatoriu de trecere a carelor cu mărfuri peste Olt. Sus am postat stema actuală a municipiului Slatina, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Olt, vederi generale, cărți poștale și alte locuri de vizitat în acest oraș.

Cazarma Regimentului Olt No.3

Uzina de alumină

Școala de menaj

Grand Hotel Regal

Palatul Băncii Slatina

Strada Lipscani

Liceul agricol

Liceul Radu Greceanu

Hotelul Parc

Podul peste râul Olt

Moara Olteanca

Vederi

Olt este un județ situat în provincia istorică Oltenia, România și are reședința în municipiul Slatina. Județul Olt este situat în partea de sud a țării, pe cursul inferior al râului care i-a dat numele și face parte din categoria județelor riverane fluviului Dunărea. Suprafața este de 5498 kilometri pătrați și numără aproximativ 415500 locuitori. Ca subunități administrative-teritoriale județul Olt este compus din; 2 municipii – Slatina și Caracal, 5 orașe – Balș, Corabia, Scornicești, Piatra Olt și Potcoava, precum și 104 comune. Sus am postat stema și harta județului Olt, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură în acest județ, câteva trimiteri poștale ilustrate, toate din vremuri diferite, precum și alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri.