Epaminonda's Blog.....: TABLETA CU ȘTIRI NECONVENȚIONALE

ANTONIE IORGOVAN – P.S.D.:

“La noi, șefii de partide

sunt ca vacile în India.”

MONICA ANISIE – P.N.L.:

"În ambele cazuri va fi cumva,

vedem cum, dacă e să vedem.

Dacă nu, nu."

ILIE SÂRBU – P.S.D.:

"Noi suntem popor ortodox și

lucrăm cu vecii-vecilor"

xxx

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

ROMÂNEȘTE - ROMÂNIA - ROMÂN

O EPIGRAMĂ PROPRIE

_______xxx_______

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Conferința națională a femeilor din

Republica Socialistă România - 1966

În spațiul românesc, feminismul apare încă din secolul al XIX-lea și se dezvoltă sincron cu cel din alte state europene. Feminismul românesc va fi influențat de-a lungul timpului de realitățile istorice, culturale, sociale și politice ale vremurilor. Primul val al feminismului românesc s-a manifestat aproximativ în aceeași perioadă ca și cel din occident. A fost un feminism al elitei, fiind datorat unor femei cu un înalt nivel de educație și cu acces la cultura vestică. În particular, mișcarea feministă românească a fost preponderent urbană, întrucât la acea vreme societatea românească era în mare parte agrară, aproximativ 80% din oameni locuiau în mediul rural, iar industrializarea atinsese o mică parte din populație. De aceea mișcarea nu a fost una amplă, care să cuprindă femei din întregul spațiu românesc, indiferent de mediul de proveniență. Mișcarea a plecat ca un răspuns împotriva statutului normativ inferior al femeilor. Feminismul în perioada comunistă a urmat concepția de emancipare legată fundamental de munca productivă. În acestă perioadă nu s-au putut dezvolta teorii feministe care să promoveze drepturile femeilor ca indivizi și care să contribuie la autonomia femeilor, întrucât regimul totalitar nu tolera o altă ideologie decât cea comunistă. La începutul instaurării regimului comunist, între 1946 și 1964, România a urmat modelul stalinist, care a însemnat instaurarea dictaturii proletariatului, condusă de un partid unic care reprezenta clasa muncitoare, proprietatea de stat asupra mijloacelor de producție, eliminarea dușmanilor de clasă, propaganda comunistă. Femeile au jucat un rol important în acestă perioadă, ele participând activ la modernizarea și industrializarea statului. Reprezentând jumătate din populația activă a statului, ele au luat parte la politicile de reducerea drastică a analfabetismului și de emanciparea prin muncă. Imaginea femeii a fost promovată de propaganda comunistă, care accentua dublul rol al femeii, atât în sfera productivă, cât și în sfera reproductivă. Astfel, ziua de muncă a femeilor se dublează. În 1966, rolul reproductiv al femeii capătă amploare, odată cu implementarea politicilor pronataliste prevăzute în Decretul 770 prin care erau interzise avorturile și era prevazută incriminarea femeilor ce recurgeau la avort. Deși a existat o participare formală a statului la creșterea copiilor, prin suplimentarea numărului de creșe, acordarea concediilor de maternitate, asistenței medicale și alocațiilor pentru copii, în practică aceste măsuri nu au fost implementate corespunzător și nu au răspuns niciodată nevoilor reale ale femeilor. Prevederile decretului au făcut foarte multe victime în rândul femeilor, fiind printre primele legislații abolite după căderea regimului comunist. Femeile au dobândit în comunism acces la sfera politică, locuri de muncă, statut social, relativă independență economică față de bărbați, asistența statului în creșterea copiilor, promovarea în poziții de conducere, acces la toate nivelurile și tipurile de educație. Însă în realitate femeile nu reprezentau și interesele lor proprii, ci se conformau agendei partidului unic. Existau ierarhii ale ramurilor economice, muncile considerate ușoare erau ocupate în mare parte de femei, iar acest aspect se traducea și într-o ierarhie a salarizării. Managementul era în mare parte masculin. Astăzi mișcarea feministă din România a căpătat o mare amploare fiind reprezentată de diferite asociații (confederații):

Asociația Femeilor din România
Confederația Națională a Femeilor din România
Asociația pentru Dezvoltarea Antreprenoriatului Feminin
Centrul pentru Parteneriat și Egalitate
Asociația pentru Promovarea Femeii în România
Fundația Șanse Egale pentru Femei

Misiunile principale ale acestor asociații (confederații) sunt:

cresterea si sprijinirea participarii femeilor in procesul de luare a deciziilor si in viata publica la nivel local, national, regional si international;
promovarea si sprijinirea participarii femeilor in procesul de dezvoltare comunitara, la nivel local, national, regional si international;
cultivarea solidaritatii intre femei atat in cadrul procesului de construire/consolidare a democratiei cat si in viata politica, la nivel local, regional si international;
Protejarea drepturilor si intereselor femeilor prin evaluarea modului in care sunt implementate politicile si programele sociale la nivel local, national, regional si international.

Insigna - Cupa UTC '89 (Uniunea Tineretului Comunist) - lupte

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret și rezerva de militanți a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România. În timpul Republicii Populare Române, organizația s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României.

Mai sus admiri steagul şi carnetul de membru UTC.

De-a lungul timpurilor, luptele libere la români s-au constituit în forme de manifestare a identităţii naţionale, prin concursuri ad-hoc, în cadrul sărbătorilor populare, unde tinerii îşi măsurau puterile. In privinţa sporturilor de luptă practicate cu diverse ocazii pe teritoriul românesc amintim;

a) „Harţa” – sau turnirul, cunoscut şi practicat în Ţara Românească. Cronicarii vremurilor amintesc de participarea unei echipe de cavaleri români în anul 1414 pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân la Buda (Ungaria) iar Vlad Ţepeş a fost chiar premiat la o astfel de întrecere în Austria. Există chiar şi o baladă, care s-a păstrat de-a lungul timpului şi care redă extrem de expresiv detalii privind această formă de întrecere;

b) „Pehlivănia” – sau lupta corp la corp, cunoscută şi practicată în Dobrogea. In anul 1679 Ion Neculce povesteşte despre o logodnă precizând că românii „s-au veselit două săptămâni cu feluri de feluri de muzici şi de giocuri şi de pehlivani şi de pusei. …adusese şi un pehlivan hindiu harap carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre, iute om era şi vârtos.”

c) „Trânta” – cunoscută ca fiind o componentă de bază din categoria jocurilor atletice autohtone, care prin afinitatea sa în rândul tinerilor şi prin efectele asupra calităţilor fizice şi morale ale practicanţilor a constituit permanent motiv de inspiraţie pentru creatorii de folclor.

Aria de răspândire a trântei a fost largă, aceasta îmbrăcând pe alocuri caracteristici specifice zonei de practicare. Cele mai cunoscute forme de practicare ale trântei au fost:

- lupta ciobănească;

- lupta oltenească sau de curea (cu sau fară piedică);

- lupta dreaptă cu apucare în cruce;

- lupta cu fixarea brâului;

- lupta cu piedică;

Prin diversitatea formelor sale, prin ecoul căpătat in folclor şi prin personajele pe care ie-a păstrat vii de-a lungul timpului, trânta – putem afirma fară riscul de a greşi – a contribuit la îmbogăţirea tezaurului cultural românesc. Culegătorii de folclor au remarcat adesea frecvenţa cu care apare „lupta pe cinstite” sau trânta în diverse balade sau legende, transmise prin viu grai de-a lungul timpului. Poveştile populare avându-l ca erou pe Făt-Frumos constituie exemple grăitoare privind aprecierea de care se bucura trânta ca modalitate de a soluţiona pe calea cea mai dreaptă orice conflict sau vrajbă. Baladele lui Mihu Copilu, Vidra, Ghiţă Cătănuţă, Gheorghiţă Zătrean, Păunaşul Codrilor etc. reflectă fiecare în parte secvenţe ale „luptei pe dreptate” şi evidenţiază profilul loial, cinstit şi plin de virtute al învingătorului în lupta sa împotriva răului. Mulţi ani mai târziu (în jurul anilor 1960), valanţele creatoare născute prin practica trântei de către tineretul din mediul rural au fost remarcate şi de către conducerea comunistă a României. Astfel „trânta sub formă de luptă dreaptă cu apucare în cruce…a fost introdusă cu ani în urmă în cadrul spartachiadei tineretului iar din anul 1968 începe să se desfăşoare Campionatul Naţional Sătesc de Trântă dotat cu Cupa U.T.C. în cadrul activităţilor sportive de masă sub egida DACIADEI. Apreciind efectele pozitive ale practicării trântei asupra organismului, precum şi aptitudinile tinerilor de la sate pentru practicarea acestui sport naţional, Ministerul Educaţiei şi învăţământului (n,a. de la acea vreme) a hotărât, începând cu anul 1985, introducerea trântei în Programa şcolară de educaţie fizică din mediul sătesc, la clasele VII- VIII şi IX-X. ” Campionatul naţional sătesc de trântă s-a desfăşurat în cadrul a patru etape: – etapa locală (pe asociaţie sportivă); – etapa pe comună; – etapa pe judeţ; – finala pe ţară; Competiţia s-a organizat exclusiv pentru tinerii de la sate având vârsta cuprinsă între 14-19 ani, ce concurau în limitele a 6 categorii de greutate (56, 62, 68, 76, 87, + 87kg) iar aceştia nu trebuiau să fie legitimaţi la vreo secţie sportivă de profil, neavând clasificare sportivă. In privinţa regulilor de desfăşurare a competiţiilor de trântă, corpul de arbitri, suprafaţa de luptă, echipament de concurs şi chiar tehnica de luptă s-au remarcat similitudinicu competiţiile de lupte greco-romane. Dacă trânta s-a perpetuat în timp la nivelul mediului rural, dezvoltarea luptelor sportive în România s-a produs în mediul urban. Primul contact al mişcării sportive româneşti cu luptele competiţionale s-a petrecut în ultima decadă a sec XIX sub forma franceză acestora (lupte greco-romane). Această formă de pionierat a luptelor de concurs era făcută cunoscută publicului amator pe arenele circurilor de către luptători străini (în special francezi), profesionişti. Prima menţionare a acestui tip de eveniment se consemnează în anul 1892 când pe arena circului „Sidoli” din Bucureşti se produc primele demonstraţii de lupte profesioniste sub conducerea francezului Doublier care a dat şi primele lecţii particulare. Un an mai târziu, în 1893, cu ocazia unei serbări desfăşurate în parcul Cişmigiu din Bucureşti au avut loc şi primele „întreceri între puternici”. Aceste evenimente aveau un caracter sporadic dar au trezit interesul publicului amator de evenimente sportive şi după o scurtă acalmie, în 1900 şi 1901 am fost iarăşi vizitaţi de luptători străini care şi-au etalat virtuţile şi abilităţile pe arena circurilor. Urmarea imediată a apetitului demonstrat de către publicul român pentru astfel de evenimente a fost organizarea unor aşa-zise „Campionate ale României” numite impropriu astfel, şi care aveau principal obiectiv câştigul financiar. Cu prilejul unui astfel de eveniment în 1902 se face remarcat şi primul luptător român cu reale calităţi, pe numele său Mitică Dona care îşi începe la scurtă vreme activitatea internațională,participând la o serie de turnee tot în cadrul circurilor. După anul 1905 au început să apară şi primele societăţi sportive cu profil de lupte. Astfel, s-a organizat un concurs de lupte pe plan local de către „Societatea centrală română de arme şi dare la semn” (Societatea Tirul) iar medalia de aur a fost adjudecată de către acelaşi M. Dona. (Sursa NET - Federatia romană de lupte - Apariţia şi dezvoltarea luptelor în România). Sus am postat logo-ul Federaţiei române de lupte.

C.C.C.M. 25 octombrie 1925 premiul III - fond

(Campionatul clubului ciclist Marvan)

Clubul ciclist MARVAN a fost unul dintre primele și cele mai cunoscute cluburi de ciclism din București și din România. El a fost animatorul și organizatorul multor competiții cicliste în perioada României regaliste.

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Basile (Vasile) Rudeanu

1917 - General al armatei române

Șeful misiunii militare

Medalia de mai sus s-a bătut la Paris în anul 1917 pentru a celebra personalitatea generalului român Vasile Rudeanu (în limba franceză Basile Rudeanu) care atunci a îndeplinit funcția de reprezentant al Înaltului Comandament Român pe lângă Marele Cartier General Francez şi Englez şi apoi delegat Român pe lângă Marele Cartier Francez şi apoi reprezentantul Ministrului de Război al României pe lângă guvernele de la Paris şi Londra. Medalia este realizată de gravorul Toni Szirmay, are diametrul de 99,6 milimetri și poate fi admirată la Muzeul Național de Istorie a României. Vasile Rudeanu s-a născut la 15/27 ianuarie 1871, la Bucureşti, strada Ştirbei Vodă, nr. 18, fiind fiul căpitanului Constantin Rudeanu şi al Elenei Fundăţeanu. La 11 ani vorbea limbile franceză şi germană, iar mai târziu va învăţa flamanda, italiana şi engleza. A urmat Şcoala de fii de militari din Craiova (1885-1889), Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină (1889-1891), Şcoala de aplicaţie de artilerie şi geniu (1891-1892) din România şi Şcoala tehnică superioară din Bruxelles (1892-1894). A fost căsătorit cu Eufrosina Şutzu, de care va divorţa în 1903, ulterior recăsătorindu-se cu Tatiana Lahovary. Prezint mai jos câteva repere ale evoluției în grad a lui Vasile Rudeanu: 1891 – sublocotenent, 1900 – căpitan, 1909 – maior, 1914 – colonel, 1917 – general de brigadă, 1922 – general de divizie, 1929 – general de corp de armat- și 1951 – general de armată. Vasile Rudeanu a îndeplinit și următoarele funcții: 1891 – 1897 - funcții de comandă în Regimentele 2, 8, 10 Artilerie și 1 Cetate, 1897 – 1909 diferite funcţii în Direcţia artilerie din Ministerul de război, 1919 – 1914 comandant al Şcolii de tragere a artileriei, profesor la Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină 1914 – 1919 directorul Direcţiei superioare a armamentului din Ministerul de război, trimis special în unele capitale europene, 1920 comandant al artileriei Comandamentului trupelor de est, 1920 – 1922 locţiitor al inspectorului general al artileriei, 1922 – 1926 comandant al Diviziei 2 Infanterie şi al Corpului 3 Armată din Galați şi Chişinău, 1926 – 1929 inspector general al aeronauticii, 1929 – 1931 inspector general de armată și apoi consilier al ministrului de război. A fost membru şi preşedinte a nenumărate comisii de recepţie a armamentului şi muniţiilor achiziţionate din diferite ţări europene în timpul primului război mondial (peste 140000 tone), organizând expedierea lor în ţară. În timpul cât a comandat Corpul 3 Armată de la Chişinău a avut ideea realizării statuii, s-a adresat sculptorului Al. Plămădeală, directorul Şcoalei Comunale de Belle-Arte Chişinău, a cerut concursul primăriei, care a contribuit cu fonduri, lucrători şi materiale, a organizat Comitetul de doamne pentru strângerea de fonduri, a trimis soldaţi-specialişti din subordinea sa la efectuarea de lucrări, a obţinut o sumă de bani de la Ministerul Cultelor şi Artelor şi bronzul de la Ministerul de Război provenit din tunurile de bronz foste trofee din războiul româno-turc din 1877 (6 tunuri mari). În anul 1927 îl întâlnim pe generalul Rudeanu în Comitetul de iniţiativă pentru ridicarea Monumentului Eroilor Aerului București. A decedat la 5 noiembrie 1965.

Produsul medalistic de mai sus este insigna Observator aerian din vremea Regatului România, perioada iunie 1931 – septembrie 1940, adică domnia regelui Carol al II-lea. Insignă constă într-o pereche de aripi verticale desfășurate dar rotunjite, unite de monograma încoronată a regelui Carol al II-lea (două litere legate „C”). Insigna, cu dimensiunile 35 x 44 milimetri, este confecționată din bronz argintat și are trei agrafe de fixare (două pe partea superioară a fiecărei aripi și una în partea inferioară). Această insignă se purta deasupra buzunarului drept al tunicii.

Cel mai bun comandant de echipaj 2012

Piesa medalistică de mai sus este o insignă școlară din aceste vremuri ce se acordă de către conducerea școlilor elevilor comandanți de detașamente care s-au afirmat în activitățile extrașcolare. Se știe că elevii școlilor noastre sunt antrenați și în activități extrașcolare cum ar fi: adunat plante medicinale, colectat materiale refolosibile sau protejarea mediului înconjurător. Este și aceasta o metodă de a încuraja copii în efectuarea de activități extrașcolare.

____________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII