luni, 10 august 2020

GALAZCZYCE - POLONIA


Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură
și arhitectură din localitatea poloneză GALAZCZYCE, denumire 
germană GIERSDORF, comuna GRODKOW,  județul BRZEG, 
voievodatul OPOLE, precum și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.   
Primăria 
Biserica Sfânta Maria și Sfântul Martin 
O intrare în localitate
Arhitectură locală
Trimiteri poștale

xxx

ROMÂNEȘTE - ROMÂNIA - ROMÂN
DIN INTELIGENȚA
POPOARELOR LUMII
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O EPIGRAMĂ PROPRIE

_________xxx_________

CÂTEVA 
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL IAȘI

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Alexandru Ioan Cuza - domn al românilor 1859 - 1866
Universitatea Alexandru Ioan Cuza
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la data de 20 martie 1820 la Huşi şi decedat la data de 15 mai 1873 la Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Legea secularizării averilor mănăstireşti  a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară. Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:
  • după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc.
  • la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia,
  • Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, este o instituţie de invăţământ superior de stat din Iasi. Este prima universitate modernă din România. În anul 2011 a fost clasificată în prima categorie din România, cea a universităţilor de cercetare avansată şi educaţie. Universitatea este continuatoarea simbolică a altor iniţitive asemănătoare de pe plaiuri moldave;  
  • 1563 – Domnitorul Moldovei, Despot-Vodă, înfiinţează la Cotnari, lângă Iaşi, un Colegiu (Schola Latina), cu un program şcolar conceput pe 5 ani. Se studia, în principal, limba latină, apoi retorica şi dialectica.
  • 1640 – Vasile Lupu fondează Colegiul de la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, în care cursurile se predau în limba latină; Colegiul de la Iaşi a devenit unul dintre principalele focare de cultură într-o arie dominată de Islam, în perfect sincronism profesional şi pedagogic cu academiile similare din Germania sau Italia. În această perioadă, la Iaşi se tipăreşte prima carte în limba română.
  • 1714 – Se înfiinţează Academia Domnească din Iaşi; în perioada economică dificilă a domniilor fanariote, ştiinţele şi învăţăturile înalte continuă să progreseze în Moldova, limba română începând să fie din ce în ce mai folosită. Academia din Iaşi serveşte la definirea şi afirmarea identităţii româneşti, întreţinând forţa de rezistenţă împotriva opresiunii otomane.
  • 1835 – La Iaşi se înfiinţează Academia Mihăileană  (după numele domnitorului Mihail Sturza). Erau susţinute cursuri de istorie, filosofie, drept, teologie, chimie, matematică, inginerie, agronomie, arhitectură. Întemeierea şi funcţionarea Academiei Mihăilene, înfiinţarea primelor facultăţi – de Drept şi Filosofie, dar mai ales transformările profunde survenite la nivel politic (Unirea Principatelor Române din 1859), au pregătit fondarea Universităţii din Iaşi. 
La Iaşi se înfiinţează prima Universitate modernă din România. Potrivit decretului de înfiinţare din 26 octombrie 1860, Universitatea din Iaşi se constituie ca formă instituţională bine definită şi ca simbol al identităţii unei naţiuni. Celor trei facultăţi (Drept, Filosofie şi Teologie) care au format nucleul acestui aşezământ educaţional şi cultural de prim rang, li s-au adăugat altele, cu scopul de a veni în întâmpinarea necesităţilor specifice unei  societăţi în perpetuă transformare. În anul 1897 se inaugurează Palatul Universitar, construit timp de patru ani. Clădirea,  impresionantă prin monumentalitate, se înscrie în canoanele stilului eclectic francez şi capătă o valoare de simbol atât pentru comunitatea locală, cât şi pentru întreaga spiritualitate românească. Până la primul Război Mondial şi apoi, în perioada interbelică, Universitatea din Iaşi  s-a ridicat la nivelul instituţiilor europene similare, atât din punct de vedere al administrării şi organizării, cât şi al programelor didactice. Au fost consolidate şcolile ştiinţifice, au fost formaţi savanţi de prestigiu (precum Gr. Cobălcescu, A.D. Xenopol, Gh. Brătianu, Al. Phillippide etc.) şi generaţii întregi de specialişti. În acelaşi timp, impactul activităţii sale se simţea şi la nivelul societăţii, a cărei viaţă era puternic influenţată de intelectualii universitari: cele mai luminitate minţi ale universităţii participau la viaţa publică şi deţineau funcţii importante în stat. Mai sus se prezintă emblema Universităţii “Alexandru Ion Cuza” din Iaşi. Clădirea universității a fost construită între anii 1893-1897 pe locul fostului Teatru Mare de la Copou şi al şcolii de Belle-Arte. Planurile au fost realizate de arhitectul Louis Le Blanc. Piatra de temelie fost pusă la 28 aprilie 1892 în prezenţa Principelui Moştenitor Ferdinand. Inaugurarea clădirii a avut loc la 21 octombrie 1897, în timpul ministeriatului lui Spiru Haret, la ea participând regele Carol I, regina Elisabeta, primul ministru D.A. Sturdza şi rectorul N. Culianu. Pe perioada refugiului la Iaşi, universitatea a fost sediu pentru Ministerul de Război şi pentru Ministerul Învăţământului. De la înfiinţare şi până în decembrie 1933 a purtat denumirea „Universitatea din Iaşi”. Prin decretul regal nr. 3119, din 2 decembrie 1933 a primit titulatura de Universitatea Mihăileană din Iaşi. Prin decretul-lege 886, din 2 decembrie 1942 s-a numit Universitatea „Cuza Vodă”. Reforma învăţământului din 1948 a dus la o nouă modificare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Intrarea principală a Universităţii dă în „Sala paşilor pierduţi” decorată cu picturi semnate de Sabin Bălaşa. În faţa universităţii se află statuile lui A.D. Xenopol si cea a lui Mihail Kogălniceanu. Impresionează prin dimensiunile sale, fiind o „clădire enormă, care are peste 300 de încăperi.
Batalionul 151 Infanterie Lupii Negri - Războieni - ROMÂNIA - IAȘI
Semper paratus (Mereu pregătiți) - Premiu de excelență
Războiul de independență 1877 - 1878; Războiul balcanic 1913 - 1914; 
Primul război mondial 1916 - 1918; Al doilea război mondial 1941 - 1945 
Bosnia 1996; Angola 1996, 1998; Albania 1997; 
Afganistan 2003, 2005, 2013; Iran 2008 
 
La 1 ianuarie 1877, prin divizarea Regimentului 8 Dorobanţi (Roman), luau fiinţă Regimentele 14 şi 15 Dorobanţi, în baza Înaltului Decret nr. 2195/26 noiembrie 1876, prin care a fost dublat numărul de unităţi de acest tip. Regimentul 15 Dorobanţi îşi avea reşedinţa la Piatra Neamţ, avea în compunere două batalioane (la Piatra Neamţ şi Fălticeni) şi făcea parte din Divizia 4 Teritorială Iaşi. În existenţa sa, Regimentul 15 a luat parte la toate cele trei războaie importante, de care a depins însăşi existenţa României. În Războiul de Independenţă, Regimentul 15 Dorobanţi a participat doar cu un batalion, iniţial în cadrul operaţiei de acoperire a frontierei, în apărare pe malul stâng al Dunării, la Bechet, apoi la luptele de la Plevna (redutele Griviţa 1 şi 2), Rahova şi Vidin. Pentru bravura „celor din 15 Dorobanţi”. Un moment de referinţă în istoria acestuia îl reprezintă primirea prin Înaltul Decret nr. 2329/11 iulie 1891, a denumirii de „Regimentul Războieni nr. 15”, cu prilejul contopirii infanteriei de linie cu dorobanţii şi a înfiinţării celui de-al treilea batalion (permanent).
În Primul Război MondialRegimentul 15 „Războieni” a luat parte, în compunerea Diviziei 7 Infanterie, la luptele pentru eliberarea Transilvaniei, pe valea Uzului, apoi la Miercurea Ciuc, Vlăhiţa şi Odorhei, cu două batalioane, iar batalionul 1 participă la grupul de acoperire „UZ”, la acţiunile cele mai grele, inclusiv în defileul Oltului, la Tuşnad. Evoluţia nefavorabilă a evenimentelor readuce regimentul în Moldova, în bătălia Oituzului, atât în 1916 cât şi în 1917, în luna noiembrie 1917, s-a aflat în apărarea capitalei, la Bolintin şi Ciorogârla, după care a cunoscut calvarul retragerii prin luptă până la Dealul Odobeştilor, de unde revine pe Valea Trotuşului. La sfârşitul anului 1918 şi în 1919, Regimentul 15 „Războieni” s-a aflat – tot în cadrul Diviziei 7 Infanterie – printre unităţile şi marile unităţi care au luptat pentru apărarea României Mari, iniţial în Transilvania, apoi în continuare în campania din Ungaria, ajungând până la nord de Budapesta. În perioada decembrie 1921-decembrie 1923, Regimentul 15 Infanterie s-a aflat în garnizoana Bălţi, apoi între 1924-1941 s-a aflat în garnizoana de reşedinţă, desfăşurând activităţi specifice pentru timp de pace. Prin noua organizare a armatei, în 1932, Regimentul 15 Infanterie a intrat în componenţa Diviziei 6 Infanterie. În anul 1941, în cadrul Diviziei 6 Infanterie, făcând parte din Corpul 11 Armată/Armata a 11-a Germană, a luat parte la luptele pentru eliberarea Basarabiei, ulterior intrând în componenţa Armatei a 4-a Române, a participat la luptele pentru eliberarea Odessei, după care revine în ţară. În perioada septembrie-decembrie 1942, a participat la luptele de la Cotul Donului, în subordinea Armatei a 2-a Române. În urma contraofensivei sovietice de la Stalingrad, între 19-24 noiembrie, a făcut parte din gruparea „General Lascăr”, care a luptat la încercuire şi a suferit pierderi foarte mari, totuşi Batalionul 1 Infanterie / Regimentul 15 Infanterie, comandat de maiorul Răşcănescu, a reuşit să iasă fără pierderi deosebite din această încercuire. În perioada noiembrie 1941-iulie 1942 şi aprilie 1943-martie 1944, s-a aflat în ţară, în garnizoana de reşedinţă, apoi în martie-august 1944, s-a aflat în apărare în zona fortificată de pe malul Moldovei, la sud de Paşcani. La 27 august 1944, s-a aflat printre unităţile şi marile unităţi care s-au concentrat la sud-vest de Roman, în măsură să intre în luptă în Carpaţii Orientali şi în Transilvania, dar, conform ordinelor sovietice, la 2 septembrie, toate aceste unităţi au fost internate în lagăre de concentrare. La luptele pentru eliberarea părţii de nord-vest a României, răpită prin Dictatul de la Viena, a participat Regimentul 15 Infanterie Instrucţie, în cadrul Diviziei 6 Infanterie Instrucţie, dând jertfe grele de sânge pe văile Târnavei Mici şi Mureşului, apoi pe dealurile Someşului. După 25 octombrie 1944, a participat la luptele de eliberare a Ungariei, pornind de la sud de Carei şi ajungând pe la Tiszalok, apoi pe Valea Hernadului, pentru ca după 1 ianuarie 1945 să-şi dea tributul de sânge şi pentru eliberarea Cehoslovaciei, participând la luptele din apropierea unor localităţi de renume ca: Rovazna, Banska-Bistrica, Kremnica, în munţii Tatra Mică, Tatra Mare şi Metalicii Slovaci, pe văile Hronului, Vahului şi Moraviei. După luna mai 1945, regimentul a parcurs pe jos drumul către ţară, defilând la 9 iulie în Oradea, apoi la 23 august, în garnizoana Piatra Neamţ. În 1947, regimentul este mutat la Bacău, iar la 23 august 1950, a primit noul Drapel de luptă. Conform Ordinului Regiunii a 2-a Militare, din 1 decembrie 1951, Regimentul 15 Infanterie îşi schimbă denumirea în Regimentul 241 Infanterie, fiind dislocat în garnizoana Buzău, în subordinea Diviziei 89 Infanterie. 
În anul 1958, regimentul a fost desfiinţat, iar în baza Ordinului Marelui Stat Major nr. CL-002/10 ianuarie 1959, din vechiul Regiment 134 Infanterie, aflat în garnizoana Iaşi, în subordinea Diviziei 93 Infanterie, s-a reînfiinţat Regimentul 15 Infanterie în compunerea Diviziei 10 Infanterie, dislocat la Iaşi. Începând cu 30 octombrie 1961, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. CL-0020/14 aprilie 1961, s-a transformat în regiment mecanizat, iar la 25 octombrie 1969, a primit denumirea de Regimentul 15 Mecanizat „Războieni”. La 1 iunie 1994, Regimentul 15 Mecanizat „Războieni”, în cadrul amplului proces de reorganizare şi restructurarea a Armatei Române, în baza Ordinului S/B-1741/20 mai 1994 al Statului Major al Trupelor de Uscat, a început transformarea sa în brigadă mecanizată, activitate încheiată la 28 februarie 1995, când, în conformitate cu prevederile O.G.2/26 ianuarie 1995 al Ministrului Apărării Naţionale, s-au înfiinţat toate unităţile subordonate. La 9 mai 1996, prin Decretul Prezidenţial nr. 74/22 aprilie 1996 şi Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. SM-1871/23 aprilie 1996, Brigăzii 15 Mecanizate  i-a fost înmânat de către preşedintele României Drapelul de Luptă. Tot atunci, Brigada 15 a primit şi denumirea istorică de „Podu Înalt”, vechea denumire de „Războieni” fiind atribuită, prin Decretul nr. 92/04.05.1995, Batalionului 151 Infanterie, aflat în subordinea marii unităţi.
În cadrul amplului proces de restructurare a armatei, începând cu data de 01.08.2000, marea unitate s-a transformat în Brigada 15 Mecanizată Teritorială „Podu Înalt”. În baza „Dispoziţiei Statului Major General” nr. S/G3/1080 din 26.07.2000, începând cu 01.08.2000 a intrat în vigoare „Statul de organizare” al Comandamentului Brigăzii 15 Mecanizate Teritoriale „Podu Înalt”. În anul 2008 unitatea a trecut cu succes prin cel mai complex proces de restructurare a unei mari unităţi din cadrul Forţelor Terestre, în urma căruia a fost finalizată structura actuală a brigăzii. Ca o consecinţă a semnării programului Parteneriatului pentru Pace de către ţara noastră în anul 1994, chiar la începutul acestei iniţiative NATO în Europa, Batalionul 151 Infanterie a fost nominalizat pentru participa la operaţii în sprijinul păcii. Astfel, în mai multe rânduri, batalionul a participat la diferite misiuni multinaţionale de menţinere a păcii. Ultima misiune internaţională a militarilor brigăzii a fost cea desfăşurată de Batalionul 151 Infanterie în teatrul de operaţii din Afganistan, în perioada august 2013-februarie 2014. Misiunea s-a desfăşurat sub egida ISAF, militarii români având ca zonă de responsabilitate o mare parte a provinciei Zabul, iar ca sarcină principală asigurarea libertăţii de mişcare pe autostrada A1. 

Terom - Combinatul de fibre sintetice Iași
1966 noiembrie 1986
S.C. TEROM S.A. Iași a fost cel mai mare producător de fibre sintetice  din Romania ce s-a construit în perioada anilor 1966  - 1969. Din întreaga productie, cca. 30 - 40% era livrata la export, iar restul la unități cu capital de stat si privat din tara, cu multe dintre acestea întreținând bune relații comerciale. La sfârșitul anului 2002, cetățeanul român de origine siriană Nanaa Hassan a achiziționat pachetul majoritar de acțiuni deținut de APAPS. În anul 2005, acesta a părăsit țara, fiind suspectat că ar fi devalizat fabrica pentru a finanța terorismul internațional. 
Contractul dintre AVAS și sirian a fost reziliat, iar secțiile Terom au fost vândute separat, în primăvara anului 2006. Compania italiană BiVaFil a preluat secția de fire contra sumei de 1,8 milioane euro. În august 2016, după 16 ani de anchetă și judecată, Tribunalul București l-a condamnat pe Hassan Nanaa la 11 ani și jumătate de închisoare. Că să ne dăm seama de importanța și decăderea SC Terom SA Iași reținem faptul că numărul de angajați din anul 2002 (2298) a ajuns în anul 2007 la incredibila cifră de 700.
 
În memoria bravilor ostași din satul Ciurea
morți pe câmpul de război în anul 1877 - Ciurea 8 mai 1909
Societatea de gimnastică Iași 
Piesa medalistică de mai sus ne prezintă Monumentul eroilor din Războiul din Independență din comuna Ciurea, județul Iași. În anul 1909 s-a dezvelit acest monument ocazie cu care s-a bătut și frumoasa medalie în formă de scut (trapez), cu dimensiunile 40 x 30 x 15 milimetri și tortiță confecționată din bronz. Pe avers este reprezentat monumentul, deosebit de frumos, și un răsărit de soare, iar în jur inscripția: “SOCIETATEA DE GIMNASTICĂ IAȘI”. Pe revers este aplicată inscripția: “ÎN MEMORIA BRAVILOR OSTAȘI DIN SATUL CIUREA, MORȚI PE CÂMPUL DE RĂZBOI ÎN ANUL 1877. CIUREA, 18 MAI 1909”.  Sunt descurajat că în tot internetul nu am descoperit o poză recentă a acestui monument.
Ciurea este o comună din județul Iași, care include și satele: Curături, Dumbrava, Hlincea, Lunca Cetățuii, Piciorul Lupului și Slobozia. Comuna se află în vecinătatea sudică a municipiului Iași pe malurile râului Nicolina. Este traversată de șoseaua județeană DJ248, care o leagă spre nord de Iași (unde se termină în DN28) și spre sud de Grajduri, Scânteia și mai departe în județul Vaslui de Rebricea și Vulturești (unde se termină în DN25). Din acest drum, la Lunca Cetățuii se ramifică o șosea de centură a Iașiului (clasificată ca șosea națională cu titulatura DN28D), care duce spre nord-vest la Miroslava și Valea Lupului (unde se termină tot în DN28). Prin comună trece și calea ferată Iași–Buhăiești, pe care este deservită de stațiile Ciurea, Poiana Lupului și Bârnova. La recensământul din anul 2011 comuna număra 11640 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002 – 10092 locuitori), dintre care: români – 87,62%, romi – 6,13% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei ieșene Ciurea astăzi se prezintă astfel: ortodocși – 91,31%, romano catolici – 1,08% și restul – nedeclarată sau altă religie. În timpul primului război mondial aici a avut loc un grav accident feroviar. Enumăr mai jos câteva dintre atrcațiile turistice ale comunei Ciurea: Mănăstirea din satul Hlincea, ansamblu-monument istoric de arhitectură de interes național, datând din secolul al XVI-lea, format din biserica „Sfântul Gheorghe” (1587), ruinele chiliilor (secolul al XVI-lea), turnul-clopotniță și zidul de incintă (ultimele două din secolul al XVII-lea). În rest, alte opt obiective sunt incluse în lista monumentelor istorice de interes județean. Trei dintre ele sunt situri arheologice: situl din punctul „Botul Cihanului” (satul Ciurea), cuprinzând așezări din secolele al III-lea–I î.e.n., secolele al VI-lea–al VIII-lea (epoca migrațiilor), secolele al X-lea–al XI-lea și secolele al XVII-lea–al XVIII-lea; situl din punctul „la Căprărie” (satul Dumbrava) cuprinde o așezare din eneoliticul final (cultura Horodiștea-Erbiceni) și o necropolă din secolele I–al II-lea e.n. Celelalte cinci sunt clasificate ca monumente de arhitectură – gările Ciurea (satul Ciurea, 1893) și Bârnova (din zona satului Slobozia, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea); fabrica de cărămidă (1891) din satul Ciurea; hanul Șanta (sfârșitul secolului al XIX-lea) din satul Curături; și biserica “Sfântul Nicolae” (1845) din satul Picioru Lupului. 
 
Insigna - A.C.S.M.U. - Politehnica Iași
(Asociația Club Sportiv Municipal)
  
FC Politehnica Iași sau pe scurt Poli Iași, denumire completă oficială (Asociația Club Sportiv Municipal) ACSMU Politehnica Iași, este un club de fotbal din Iași, care evoluează în Liga I. Echipa joacă meciurile de acasă pe Stadionul Emil Alexandrescu, din cartierul Copou, cu o capacitate de 11500 locuri pe scaune. În vara anului 2010, echipa a retrogradat din Liga I unde jucase timp de șapte sezoane consecutive. Apoi clubul a intrat în insolvență și nu a fost înscris de FRF în Liga a II-a. Echipa se afla sub tutela Universității Tehnice "Gheorghe Asachi" din Iaşi. Politehnica Iași a fost prima echipă a studenților din Iaşi care a luat ființă la 27 aprilie 1945, sub denumirea de Sportul Studențesc. Alte denumiri ale clubului ieşean de fotbal au fost; Asociația Sportivă Politehnica Iasi, Clubul Sportiv Universitar, Știinta Iași, Clubul Sportiv Muncitoresc Studentesc şi C.S. Poli Unirea Iasi. În anul 2018, CSM Politehnica a cumpărat drepturile pentru numele și sigla fostei echipe, FC Politehnica. În anul 2012 echipa a reușit prima promovare în Liga I, eșalonul de top al fotbalului românesc, iar în 2016 a obținut prima sa calificare într-o competiție europeană, în Europa League. Echipamentul sportiv tradițional de joc al echipei este compus din: tricou dungi verticale alb și albastri, pantalon alb (acasă) și tricou și pantalon albastru (în deplasare).
 
Municipiul Iași este reședința județului Iași și principalul centru urban din nord-estul României. Orașul a fost capitala Moldovei în perioada 1564 - 1859, una dintre cele două capitale ale Principatelor Unite între 1859 - 1862 și capitala României între 1916 - 1918. Conform datelor recensământului din anul 2011 municipiul Iași număra 263410 locuitori și era astfel al patrulea oraș ca mărime din România. Orașul este centrul cultural, economic și academic al Moldovei. Peste 60000 de studenti trec pragul universităților din oraș. Aici a fost fondată și funcționează prima universitate din România,  Universitatea Al.I. Cuza, astăzi una dintre cele mai prestigioase instituții academice din țară, precum și alte patru universități publice și șapte particulare. Orașul Iași a fost menționat pentru prima oară într-un privilegiu comercial emis în 1408 de către domnul Moldovei, Alexandru cel Bun. Totuși, deoarece existau clădiri mai vechi de această dată (spre exemplu presupusa Biserică armeană construită în anul 1395), se crede că orașul este mult mai vechi, cel puțin cu câteva decenii înainte de această dată. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Iași, din vremuri diferite, dar și alte frumoase locuri de vizitat în acest oraș.
Statuia lui G.G.Mârzescu
Parcul Copou
Biserica Trei Ierarhi
Catedrala romano catolică Sfânta Maria Regina
Teatrul național Vasile Alecsandri
Statuia lui Gheorghe Asachi
Liceul Costache Negruzzi
Fundația Regele Ferdinand
Clădirea Radio Iași
Palatul culturii
Catedrala mitropolitană
Casa Dosoftei
Academia de Belle Arte
Administrația financiară
Ateneul popular Tătărași 
Banca Națională
Turnul Mănăstirii Golia
Regionala CFR
Berăria Bragadiru
Turnul Bisericii Bărboi
Biserica Golia
Biserica Lipovenească
Biserica Sfântul Nicolae
Palatul Braunstein
Biserica Sfântul Sava
Biserica și Spitalul Sfântul Spiridon
Cartierul CFR și Râpa Galbenă
Hanul "La trei sarmale"
Hotelul Continental și Piața Cuza Vodă
Hotelul Europa
Hotelul Traian
Liceul Humpel
Liceul Internat
Liceul militar General Macarovici
Școala primară de băieți Gheorghe Băieți
Spitalul izraelit
Spitalul regional al asigurărilor sociale 
Strada Elena Doamna
Prefectura
Uzina mecanică Nicolina
Motelul Bucium
Regimentul Ștefan cel Mare Nr. 13
Primăria
 
Iași este un județ în Moldova, cu reședința în orașul cu același nume. Orașul Iași își trage numele de la vechiul trib al iașilor. Județul Iași se întinde pe suprafața de 5476 kilometri pătrați și numără aproximativ 826000 de locuitori. Județul are următoarele subdiviziuni administrative; 2 municipii - Iași și Pașcani, 3 orașe - Târgu Frumos, Hârlău, Podu Iloaiei și 92 de comune. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală, harta județului Iași, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Iași, din vremuri diferite, dar și alte locuri de vizitat în acest județ. 
Stabilimentul băilor - Strunga 
Palatul Cuza - Ruginoasa
Biserica baptistă - Pașcani
Mănăstirea - Hadâmbu
Castelul Sturdza - Miclăușeni
Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul - Vlădiceni
Primăria Pașcani
Sanatoriul - Bârnova
Muzeul de arheologie - Cucuteni
Școala izraelită - Pașcani 
Primăria Târgu Frumos
Vechiul castel Roznoveanu - Pașcani
Conacul Negruzzi - Voinești
Podgoria - Cotnari
Biserica romano catolică - Pașcani
Mănăstirea - Dobrovăț
  
__________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
Regele maghiar Arpad,
 nu se știe când a trăit dar
a condus între anii 895 - 907 

Detaliu vignetă de pe o fotografie românească  

Câteva detalii vignete de pe acțiuni franceze

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 10.08.2020
O mare bucurie personală.

Niciun comentariu: