Epaminonda's Blog.....: FILATELIE – ACADEMIA ROMÂNĂ 150 DE ANI DE EXISTENȚĂ, 300 DE ANI DE LA ADUCEREA ÎN ȚARĂ A OSEMINTELOR DOMNITORULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ȘI 325 DE ANI DE LA NAȘTEREA DOMNITORULUI GRIGORE AL II-LEA GHICA

1. În anul 2016 s-au împlinit 150 de ani de la fondarea Academiei Române. Romfilatelia a ținut să ne amintească acest eveniment prin realizarea unui interesant produs filatelic.

Odată cu începerea dezvoltării şi emancipării ţării în toate domeniile, după Unirea din 1859, a apărut şi necesitatea creării unei instituţii centrale pentru promovarea creaţiei literare şi ştiinţifice. Astfel că în luna aprilie a anului 1866 a fost înfiinţată Societatea Literară Română, iar din anul următor aceasta va purta numele de Societatea Academică Română. Cei 21 de membri fondatori, personalităţi proeminente din Principatele Române cât şi din teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia imperiilor vecine, au denumit instituţia ca naţională, fiind considerată reprezentativă pentru întreg spaţiul românesc. Prin decret semnat de Carol I (Domnitor la acea vreme), începând cu 1879, instituţia naţională se va numi Academia Română. Printre obiectivele sale de o reală însemnătate se înscrie realizarea de dicţionare, tratate în domeniile ştiinţifice, bibliografii, atlase, ediţii critice ale operelor unor personalităţi româneşti de valoare.

În decursul existenţei sale de 150 de ani, în Academia Română au fost aleşi 1703 membri, personalităţi din domeniul ştiinţelor, literelor şi artelor, atât din ţară cât şi din străinătate. Academia Română are în ţară filiale la Cluj, Timişoara şi Iaşi, 68 de institute şi centre de cercetare precum şi Biblioteca şi Editura Academiei. O latură importantă a activităţii Academiei Române este cea externă, manifestată în principal prin alegerea în forul academic românesc a numeroase personalităţi din străinătate, membri ai unor academii sau universităţi de prestigiu din întreaga lume, între care 46 laureaţi ai Premiului „Nobel”. Într-o lume care tinde să se sincronizeze şi în baza procesului de globalizare, o academie naţională, aşa cum este Academia Română, are astăzi o misiune urgentă, de mare responsabilitate: să medieze corect între tendinţa globalizării şi identitatea naţională. Rolul ei predominant este, fără îndoială, acela de a apăra identitatea culturală, adică valorile spirituale profunde, ţinând însă cont şi de tendinţele actuale ale istoriei. Astăzi Academia Română este un punct de reper şi un model în societatea românească, un factor activ în modelarea ei spirituală şi morală, cel mai înalt for de reflecţie şi de creaţie intelectuală, literară şi artistică a poporului român. Momentul aniversar a oferit Romfilatelia prilejul de a marca şi filatelic cei 150 de ani de la înfiinţarea prestigioasei Academii a României. Timbrul şi coliţa emisiunii aniversare fac trimitere către clădirea Academiei Române, cu faţada şi detaliile ornamentale, logoul aniversar cât şi zeiţa Minerva, asigurând o prezentare grafică unitară cât şi evidenţierea simbolisticii şi importanţei evenimentului.

Instituția își are sediul pe Calea Victorie la nr. 125. Primul președinte al Societății Academice Române a fost Ion Heliade Rădulescu, până în data de 1 august 1870 iar cel actual este Ioan-Aurel Pop.

Academia se compune din membri titulari, membri corespondenți și membri de onoare, cu toții aleși pe viață. Calitatea de membru poate fi acordată și post-mortem. Atât membrii corespondenți cât și membrii titulari pot face propuneri pentru noi membri corespondenți. Pentru membrii titulari, propunerile pot fi făcute numai din partea membrilor titulari, iar candidații trebuie să fie din rândul membrilor corespondenți. Criteriile de eligibilitate sunt deosebit de stricte. În urma mai multor consultări și evaluări, adunarea generală decide prin vot secret acordarea statutului de membru. În Dicționarul academicienilor români, 1866 - 1999, Dorina N. Rusu contabiliza că până în anul 1999 Academia adunase un număr de 1494 membri, dintre care 980 români (25 fondatori, 375 titulari, 178 de onoare, 361 corespondenți, 41 aleși post-mortem) și 514 străini (404 membri de onoare, 109 corespondenți, 1 ales post-mortem). Dintre membrii străini, țările cu cei mai mulți membri erau Franța cu 163, Germania cu 60, Italia 48, SUA 39, Anglia 22, URSS (Rusia) 20, Belgia 17, etc. Academia este o instituție finanțată, în principal, de la bugetul de stat și care funcționează autonom. Surse secundare de finanțare pot fi activitățile proprii sau exploatarea propriului patrimoniu, precum și donațiile. Academia Română are 3 filiale, la Iași, Cluj-Napoca și Timișoara. În subordinea sa se află o serie de instituții prestigioase și centre de cercetare din România (circa 60). În anul 2001, două dintre institutele Academiei Române au fost recunoscute de Comunitatea Europeană ca institute de excelență. Conform statutului actual, un mandat de președinte are durata de patru ani, iar o persoană nu poate deține funcția de președinte pentru mai mult de două mandate. Biroul Prezidiului Academiei Române este format din șase academicieni: președintele, cei patru vicepreședinți și secretarul general. Redau în continuare unele personalități controversate; Scriitorul Andrei Vizanti, ales ca membru corespondent în 1882 a fost îndepărtat în 1903 după ce a părăsit țara pentru a scăpa de o pedeapsă pentru delapidare de bani publici. Unul dintre membrii controversați a fost filologul Alexe Procopovici, despre care Eugen Lovinescu spunea că este „omul care nu a scris nimic”. Însuși Eugen Lovinescu a fost respins în mod „scandalos” din cauza opoziției lui Nicolae Iorga și Ovid Densușianu, însă a fost ales membru post-mortem în 1991. Elena Ceaușescu – membru titular (1974), Nicolae Ceaușescu - membru titular și președinte de onoare (1985) au fost excluși post-mortem la ședința din 26 decembrie 1989. Manea Mănescu – membru titular (1974) și Suzana Gâdea au fost excluși în 2 februarie 1990 pentru ca au avut condamnări penale.

2. În anul 2020 s-au împlinit 300 de ani de la aducerea în țară a osemintelor domnitorului Constantin Brâncoveanu, ocazie cu care Societatea Română de Maximafilie „Dr. Valeriu Neaga” a realizat o carte maximă - 11.07.2020, OP București 37.

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre domnitorii Țării Românești, care a trăit în perioada anilor 1654 – 1714 și a domnit în perioada anilor 1688 – 1714, deci o perioadă destul de lungă. A fost fiu de mare boier, nepot al domnului Șerban Cantacuzino, moștenind și sporind o avere considerabilă. În timpul domniei sale țara a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale. În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv de partea vreunei mari puteri a timpului. Folosindu-se de agenți, domnitorul era informat asupra știrilor de pe întregul continent iar el informa simultan taberele rivale asupra mișcărilor celuilalt. În ce privește Moldova, Brâncoveanu a intervenit în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase. Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie, domnul a căutat în permanență să-și asigure în străinătate un refugiu față de turci, fiind conștient de precaritatea situației sale. În cele din urmă, a fost luat prin surprindere, mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Istanbul, unde a fost torturat pentru credința sa și pentru a preda toată averea sa.

El și cei patru copii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) precum și sfetnicul Ianache) au fost executați, prin decapitare, în data de 15 august 1714, iar trupurile lor aruncate în mare. Pentru că au refuzat, cu prețul morții, să abandoneze credința creștină și să treacă la mahomedanism, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în anul 1992, sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni. În urma domnie lui Constantin Brâncoveanu a rămas un stil arhitectonic inconfundabil, ce îi poartă numele, precum și multe ctitorii religioase ce pot fi admirate și astăzi. Dintre acestea amintesc; biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, Mănăstirea Râmnicu Sărat, Bisericile Potlogi și Doicești – Dâmbovița, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Biserica Mogoșoaia, Mănăstirea Horezu, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi, și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi.

3. În anul 2020 s-au împlinit 325 de ani de la nașterea domnitorului Grigore al II-lea Ghica, ocazie cu care Societatea Română de Maximafilie „Dr. Valeriu Neaga” a realizat o carte maximă - 27.07.2020, OP București 37.

Grigore al II-lea Ghica a fost domnitor prin alternanță în Moldova și Țara Românească în epoca fanariotă, ce s-a născut în anul 1695 la Constantinopole și a decedat la 3 septembrie 1752 în București. Acesta a fost nepotul lui Grigore I Ghica. A fost adus pe tronul Moldovei de Nicolae Mavrocordat, după destituirea lui Mihai Racoviță. A debutat printr-o domnie popular[ procedând la scăderea birurilor puse de predecesorul său, însă dregătoriile mari le-a acordat tot grecilor. Partida boierilor nemulțumiți, în frunte cu Dimitrie Racoviță, a vrut să-l detroneze cu ajutorul tătarilor. Dar Ghica, ajutat de turci și munteni, îi respinge. Odată cu războiul ruso turc Moldova a fost ocupată de ruși, iar el a fost nevoit să părăsească tronul pentru scurt timp. Era o vreme când tronul se câștiga de acela care dădea cel mai mare plocon turcilor.

Prin intrigi bine țesute dar și prin daruri mari oferite turcilor (obținute bineînțeles prin încasare de biruri de la popor) a reușit să ocupe tronul țărilor române după cum urmează:

5 octombrie 1726 - 16 aprilie 1733 - Moldova;
16 aprilie 1733 - 27 noiembrie 1735 - Țara Românească;
27 noiembrie 1735 - 13 septembrie 1739 - Moldova;
24 octombrie 1739 - 10 septembrie 1741 - Moldova;
mai 1747 - aprilie 1748 - Moldova;
aprilie 1748 - 3 septembrie 1752 - Țara Românească;

Cheltuielile mari cu recâștigarea și menținerea domniei, l-au obligat să mărească tot timpul sarcinile țării și totuși a reparat mai multe mănăstiri și a zidit mănăstirile Frumoasa și Pantelimon (București), iar în București a înființat un spital. A murit ca domnitor al Țării Românești și este înmormântat la mănăstirea Pantelimon. Grigore al II-lea Ghica a fost fiul lui Matei Ghica și a Ruxandrei Ghica-Mavrocordat și a mai avut un frate - Alexandru. A fost căsătorit cu Zoe Ghica Vodă și au avut împreună opt copii printre care Scarlat și Matei.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN OM DEȘTEPT

__________xxx__________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL PRAHOVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Victoria 30 ani 1939 - 1969

Victoria este o fabrică de anvelope din județul Prahova, localitatea Florești. În prezent proprietarul fabricii este compania franceză Michelin, care a cumpărat-o, în anul 2001, de la grupul românesc Tofan. Sus am postat logo-ul și o poză cu fabrica Victoria - Michelin - Florești - Prahova - România. Uzina Michelin Victoria Floresti, prima fabrica de anvelope din Romania a fost construita prin decret regal in 1936 la cererea Principesei Elisabeta, sora regelui Carol al II-lea. Construcția a durat mai putin de un an iar inaugurarea a avut loc în data de 4 iulie 1939 în prezența primului ministru Constantin Argetoianu, dată la care pe poarta fabricii iese prima anvelopă Goodrich 6.50-16 cu profil antiderapant. Producția era supervizată de specialiști americani și francezi iar fabrica avea câte 247 angajați pe schimb.La acea vreme, uzina se numea Banloc - Goodrich, avea o imagine americana si fabrica peste 11000 de anvelope in cele 6 luni ramase din an, cam cat produce acum intr-o singura luna. De-a lungul timpului, fabrica de anvelope de la Floresti a trecut prin mai multe etape de dezvoltare si a echipat modelele Dacia produse la Mioveni. Primul autoturism romanesc Dacia 1100 a fost echipat cu anvelopa radiala 145/15 realizata la uzina Victoria in anii 60. In 1963, Romania exporta anvelope produse la Floresti catre Finlanda, Cipru, Grecia, Africa si Thailanda. La sfarsitul anilor 70, uzina ajungea la o productie de 1 milion de anvelope - velo, moto, turism, camion, tractor si agricole. In anii 90, Uzina Victoria este privatizata si devine membra a Grupului Tofan producand anvelopele Danubiana. In 2001, fabrica de anvelope este preluata de Grupul Michelin si incepe sa produca pentru piata americana. Din 2004, anvelopele de la Floresti ajung din nou pe modele Dacia, este vorba de brandul Kormoran K801 (185/65/15). Intre 2005 si 2006, sunt produse in Romania anvelopele Michelin Energy avand ca destinatie echiparea din fabrica a modelului Logan. Din 2008, uzina din Romania incepe productia anvelopelor Michelin XM1 pentru piata din Asia. In 2011, Uzina Michelin Victoria incepe productia primei anvelope de 18 inch, iar doi ani mai tarziu intra in productie si anvelope de 19 toli. Din 2018, o noua tehnologie ajunge in fabrica de anvelope Victoria, tehnologia Michelin Acorus, care include doua extensoare din cauciuc montate pe o janta speciala pentru a crea o roata flexibila care absoarbe efectele gropilor. Pe langa aceste extensoare, anul trecut au fost produse si primele anvelope de 20 de toli. Productia fabricii de anvelope detinuta de Michelin a fost in iunie anul acesta de peste 13000 de anvelope pentru autoturisme si camioane, marcile Kleber si BF Goodrich, care au ajuns in piata de retail. Fabrica produce in urma comenzilor, fara a avea stocuri. In total, sunt fabricate 400 de dimensiuni de anvelope. Circa 90% din productia realizata ajunge la export. La Floresti lucreaza 1450 de angajati, dintre care 30% sunt femei. Grupul Michelin are in Romania trei unitati de productie, uzina Victoria Floresti, care produce cauciucuri pentru autoturisme si camionete, Anvelope Zalau, unde sunt produse anvelope de camion si industriale, si Cord Zalau, care produce cord metalic. Michelin are în Romania 4.600 de angajati, iar investitiile totale se ridica la 590 de milioane de euro.

Florești este o comună din județul Prahova, care include și satele; Cap Roșu, Călinești, Cătina și Novăcești. Comuna este situată în vestul județului, pe Valea Prahovei, de-a lungul magistralelor feroviare și rutiere Ploiești – Brașov. La recensământul din anul 2011 comuna număra 6993 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care; români – 92,1%, romi – 2,65% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației comunei astăzi se prezintă aproximativ astfel; ortodocși – 87,02%, penticostali – 5,8%, și restul – nedeclarată sau altă etnie.

Insigna - Uzina Poiana 1962 - 1967

Fondată în anul 1898, Societatea Olandeză Amsterdam, cu un capital social de 1700000 de franci, activa în domeniul extracţiei ţiţeiului pe malul drept al râului Prahova, în vecinătatea localităţii Poiana Câmpina. În 1899, dezvoltându-şi activitatea de căutare a ţiţeiului, societatea îşi oganizează şi o mică bază de reparaţii cu magazie de materiale. Locul ales pentru aceste activităţi era în apropierea localităţii Câmpina. După ce a fuzionat succesiv cu diferite societăţi petroliere, printre care „Heyman & Westendorph” şi „ Internaţionala Română”, ajunge în cele din urmă în societatea „Regatul Român”, care şi ea la rândul ei fuzionează cu alte două societăţi, devenind în 1910 Societatea „Astra Română”. Devenind Atelierul Central al Societăţii “Astra Română”, această bază de reparaţii se dezvoltă progresiv, ajungând să repare piese din ce în ce mai complexe. Actul naţionalizării principalelor mijloace de producţie din 11 iunie 1948, a adus cu sine modificări esenţiale în evoluţia viitoare a direcţiilor de dezvoltare în industria de petrol şi implicit a Atelierului Central Poiana Câmpina. Dispariţia societăţilor anonime şi etatizarea industriei de petrol, aveau drept efect modificarea structurii producţiei atelierelor fostelor societăţi petrolifere. Atelierul Central Poiana nu avea să mai repare diversele utilaje ale unei societăţi, ci se va axa pe repararea unor anumite utilaje pentru toată industria de petrol din ţară, în timp ce alte ateliere ale unor societăţi, vor repara alte tipuri de utilaje. Se realizează astfel o specializare în domeniul reparaţiilor, specializare ce avea să se facă progresiv, o dată cu intensificarea procesului de extracţie a ţiţeiului şi în deplină concordanţă cu primele planuri anuale 1949 şi 1950, şi apoi conform prevederilor planurilor cincinale care au urmat. În afară de secţia de cazangerie, Atelierul Central Poiana dispunea de muncitori bine calificaţi şi în domeniul reparaţiilor de moatoare. După trecerea perioadei „sovromutilaj petrolifer” fostele ateliere centrale care au produs şi au reparat utilaje petrolifere, au fost grupate în Trustul de Construcţii Utilaj Petrolifer şi Trustul de Reparaţii Utilaj Petrolifer. În cadrul promovării unei specializări a uzinelor, Atelierul Central Poiana devenit de acum Uzina Poiana Câmpina, avea să fie profilată în special pe reparaţii de motoare şi mijloace de transport, reparaţii trolii de intervenţii şi bineînţeles lucrări de cazangerie. Vastul program de foraj, a condus la mărirea parcului de autocamioane grele, ale căror reparaţii nu mai puteau fi satisfăcute de capacitatea limitată moştenită de la atelierul respectiv al Astrei Române. Pentru Uzina mecanică Poiana Câmpina, două direcţii erau prioritare în dezvoltarea imediat următoare, acestea constituind prima etapă de dezvoltare: reparaţiile auto şi în special autocamioanele grele precum Leyland, tatra, Skoda, man, Kraz ca şi a celor cu capacitate de transport până la 5t, precum Zis, Molotov, Skoda; reparaţii de trolii pentru intervenţie, unde parcul de utilaje crescuse ca urmare a numărului mare de sonde noi ce intraseră în producţie, la care s-au adăugat sondele vechi aflate în funcţiune şi cele ce urmau a fi reactivate. Nefiind posibilă extinderea vechiului atelier de reparaţii auto al Astrei Române din Poiana, s-a construit în perioada 1952-1954 lângă localitatea Băneşti, noua secţie a uzinei Poiana Atelierul Auto reparaţii Câmpina, care funcţionează şi azi sub denumirea de Societatea Petroutilaj SA Poiana Câmpina.

Castelul Peleș - Sinaia - România 24 - 27 mai 1994

Castelul Peleș a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I, pentru a-i servi drept reşedinţă de vară, investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a exersat în continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi găzduit de castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940). În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă şi cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituţii de cultură din marile oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Naţional, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor Carol al II-lea şi Mihai I vor deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de şefi de stat. Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt redeschise spre vizitare. În anul 2007, după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală, se ajunge la un acord, prin care castelul Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), dar continuă să fie administrate de statul român. Excepţie face castelul Foişor, clădire inaugurată în anul 1881. Acordul cu Casa regală, expirat în anul 2009, în cazul castelului Pelişor şi în 2010, în cazul castelului Peleş, a fost din nou prelungit. În 1932, Foişorul a căzut pradă unui incendiu devastator. A fost reconstruit un an mai târziu în perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). În anii 1970, clădirii iniţiale i s-a adăugat o aripă nouă şi interioarele au suferit modificări semnificative. După 1989, clădirea a devenit vilă de protocol a preşedinţiei României, statut pe care continuă să îl păstreze. Elaborarea planurilor iniţiale ale castelului Peleş i-au fost încredinţate arhitectului Wilhelm von Doderer (1825-1900), profesor la Technische Hochschule din Viena. Doderer a înaintat suveranului trei propuneri de proiecte arhitectonice, inspirate din arhitectura castelelor renascentiste franceze de pe valea Loirei, ca şi din stilul edificiilor vieneze de pe Ringstrasse. Proiectele sunt respinse de către Carol I în 1876, iar conducerea lucrărilor este încredinţată arhitectului german, Johannes Schultz, care elaborează planurile castelului în prima sa fază de construcţie (1879 – 1883). Clădirea cu aspect de chalet elveţian, compusă din două etaje propusă de Schultz, era decorată la exterior în stil german, Fachwerk. La 1890, este construită pe locul terasei acoperite de pe aripa de sud, Sala Maură, după proiecte atribuite arhitectului francez, Émile André Lecomte du Noüy, discipolul celebrului arhitect francez, Violet Le Duc. În anul 1894, la conducerea lucrărilor este numit arhitectul ceh, Karel Liman (1860 ? – 1928). Sub coordonarea sa, între 1895-1897 sunt amenajate Capela reginei Elisabeta de la etaj, Apartamentele principeselor de Wied şi Hohenzollern de pe latura de nord şi Mezaninul. În anul 1884 este instalată reţeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu, iar la 1897 este construită centrala electrică. Între anii 1903 – 1906, Liman proiectează Galeria de marmură, Sala de concerte, Sala mică de muzică şi Baia reginei şi amenajează încăperi la nivelul al II-lea, corespondentul primei Mansarde: camera doamnei Mavrogheni, marea doamnă a Palatului şi apartamentele oaspeţilor din aripa de nord a castelului. Între 1906-1914, se întreprind lucrările de amenajare a teraselor exterioare. La 1906 este înălţat turnul central al castelului, unde un an mai târziu a fost montat ceasul cu trei cadrane, creaţie a Fabricii de ceasuri de turn a Curţii regale din Bavaria, Johann Mannhardt.Totodată, sunt amenajate Sala veche de muzică, Sala Florentină şi Sala Coloanelor, pe locul primei Camere de şah, iar Sufrageria regală este extinsă. La etaj, pe aripa de nord, este construit Apartamentul primului ministru. Între anii 1905 – 1906, sunt concepute vastul Apartament imperial, compus din Salon mare, Salon mic, Dormitor, Budoir, Baie şi Camera valetului şi Apartamentul principilor moştenitori, Ferdinand – Maria. În anul 1906, au loc modificări ale Sălii de teatru de la Parter. Tot acum, sala este adaptată proiecţiilor cinematografice, prin amenajarea cabinei de proiecţie. Aparatura cinematografică a fost modernizată în 1939, de Societatea Concordia din Bucureşti, la cererea expresă a regelui Carol al II-lea. Între anii 1908 – 1911, este definitivată construcţia Sălilor de arme, ca şi decoraţia Sălii Florentine, după planurile arhitecţilor Karel Liman şi Ferdinand de Tiersch, acesta din urmă, consilier al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei. Între anii 1907 şi 1911, este amenajat Holul de onoare pe locul celei de-a doua curţi interioare, principala sală de recepţie a castelului. Holul este decorat în stilul Renaşterii germane, cu subtile accente baroce, de către Bernhard Ludwig din Viena, care colaborează strâns cu arhitectul Liman. Modelul de inspiraţie al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a Palatului Camerei de Comerţ din Lübeck. În paralel, sunt construite la Parter, Sala de şah şi Sala de biliard, în continuarea Sălii maure. În sfârşit, între anii 1911-1914 este amenajată terasa cu busturi de împăraţi romani, iar pe aripa de sud-est, este proiectată Sala consiliilor de către arhitectul Liman şi decoratorul vienez, Bernhard Ludwig. Moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, marchează finalul vastului proiect arhitectonic coordonat de suveran. Dintre furnizorii principali, pentru prima etapă de construcţie, amintim casa Heymann din Hamburg şi atelierul condus de August Bembé din Köln-Mainz. Dintre cei care au lucrat constant la decorarea şi furnizarea de piese de artă decorativă pentru castel, din 1883 până în 1914, îi menţionăm pe Joseph Dollitschek, arhitect şi decorator din Viena, Anton Pössenbacher din München, creator de decoraţiuni şi de piese de mobilier şi L. Bernheimer, din acelaşi oraş, furnizor de decoraţiuni interioare, mobilier, covoare orientale, Habie&Polako, din Viena, furnizori de covoare gen Smyrna, atelierele Zettler din München, 1882, creatorii de vitralii. Acestea au fost lucrate de patruzeci de artişti şi tehnicieni timp de trei ani după schiţele color executate de profesorii E. Widmann si Julius Juers. F. X. Barth. Celălalt autor de vitralii al castelului Peleş a fost A. Zwölfer, titularul unui celebru atelier vienez, cu filiala la Bucureşti. Colecţiile de artă decorativă s-au constituit prin cooptarea unor celebre firme occidentale din epocă: Odiot, din Paris, Eduard Wollenweber, München şi Paul Telge, din Berlin, creatori şi furnizori de produse de orfevrărie. Lor li s-au alăturat Josef Resch, celebru magazin de bijuterii din Paris şi J.A Eysser, fabricant faimos de mobilier din Nürenberg. Castelul Peleș este un simbol al României care pare scos dintr-un basm. Daniela Voitescu, șeful Secției Relații publice din cadrul Muzeului Național Peleș, precizează că Peleșul, care are 160 de camere, dintre care 80 de dormitoare și 30 de săli de baie foarte moderne, a fost un „factor civilizator”, prin construcția sa fiind marcate mai multe premiere. „Peleșul a fost prima locuință privată din România care a beneficiat de curent electric și primul castel electrificat integral din Europa. Regele a construit o micro-hidrocentrală pe pârâul Peleș, chiar din 1883, care asigura iluminatul casnic, dar și al becurilor din parc. Ea funcționează și acum și alimentează cu energie electrică Complexul Economat. De asemenea, a avut încălzire centrală cu calorifere de la 1883, ele funcționând și acum. La 1883, a fost instalat la Castelul Peleș, pentru prima dată în lume, sistemul de încălzire cu aer cald prin inducție prin pereți și prin podele. De asemenea, era dotat cu lift electric pentru două persoane, băi moderne și apă curentă caldă și rece la sălile de baie”, explică Voitescu. La scurt timp după finalizarea lucrărilor de construcție a castelului, foarte multe familii bogate și-au construit în cartierul Furnica din Sinaia locuințe care au împrumutat facilitățile tehnice, dar și din arhitectura exterioară a castelului, susține reprezentantul muzeului. La Peleș, timpul pare să fi înghețat în așteptarea vechilor proprietari. Sentimentul este dat de faptul că și acum se păstrează amenajarea camerelor de pe vremea Regelui, acesta fiind un alt aspect care deosebește castelul de altele din categoria sa. „Camerele sunt amenajate ca pe vremea foștilor proprietari. Reamenajarea s-a făcut pe principiile muzeotehnicii, dar după fotografiile și schițele pe care le avem în arhivă din epoca respectivă. Sunt puține castele în Europa în care găsești obiectele în locul pentru care au fost făcute sau comandate. Un castel atât de bine decorat încât poți spune că poate fi mâine locuit fără nicio problemă nu cred că mai găsim în Europa în categoria castelelor care au o sută de ani, cum are Peleșul”, a afirmat Voitescu. Castelul Peleș adăpostește 60.000 de obiecte de artă, care fac parte din patrimoniul cultural național românesc, ele nefăcând obiectul negocierilor cu Casa Regală. Acestea se constituie în mai multe colecții, Peleșul fiind unul dintre muzeele cu cele mai diverse colecții din țară. Astfel, aici există colecția de arme, cea mai valoroasă din țară, ca număr și ca valoare intrinsecă a obiectelor, colecția de mobilier, cea de artă decorativă, colecția de artă plastică, de vitralii, de textile și decorațiile exterioare din piatră, marmură și ceramică (statuile și basoreliefurile de pe terase). Potrivit Danielei Voitescu, cea mai mare bogăție a acestui muzeu este reprezentată de decorația din lemn sculptat manual care se prezintă într-o stare foarte bună. Aceasta a fost lucrată în ateliere celebre din străinătate, respectiv din Austria și Germania, și nu se cunoaște secretul prelucrării lemnului care îl face ca, după o sută de ani, să fie într-o stare atât de bună. Castelul a fost naționalizat în 1948 și a funcționat ca muzeu din 1953 până în 1975 când a fost închis pentru lucrări de restaurare. El a fost redeschis publicului în 1990, iar de atunci și până în prezent peste 7.000.000 de turiști l-au vizitat. Vizitarea se face numai cu ghid însoțitor, ceea ce limitează numărul membrilor unui grup și implicit pe cel al vizitatorilor dintr-o zi de lucru. Reprezentantul muzeului arată că 25% dintre turiștii care vizitează anual acest obiectiv sunt străini. În circuitul turistic se află expoziția de bază, care include parterul castelului, unde se află spațiile oficiale, și turul opțional care înseamnă vizitarea parterului și a etajului întâi unde se află spațiile private (dormitoare, băi, camere pentru oaspeți). Turul opțional II (parter plus etajele I și II) este indisponibil până la data de 31 decembrie 2014 din motive de conservare, după cum se arată pe site-ul oficial al Muzeului Național Peleș. În fiecare lună, la castel au loc concerte susținute de tineri artiști, dar și de interpreți consacrați, fiind continuată astfel tradiția instituită de Regina Elisabeta. Împlinirea unui secol de la finalizarea construcției Castelului Peleș este marcată printr-o expoziție temporară dedicată celui mai important arhitect al Casei Regale a României, cehul Karel Líman, autorul planurilor de modernizare a acestuia și al planurilor de construcție a Castelului Pelișor. Expoziția conține, printre altele, planuri de construcție originale realizate de acest arhitect, dar și planuri de decorații interioare și exterioare, alăturat lor fiind plasate fotografiile cu ceea ce există în prezent. Spectaculos este și Castelul Pelișor, construit între anii 1899 și 1902 de arhitectul Karel Líman, el reprezentând singurul monument în stil Art Nouveau coerent din țară în ceea ce privește amenajarea spațiilor interioare și arta decorativă, a explicat Daniela Voitescu. Ea spune că decorația exterioară preia elementele Renașterii germane și anume stilul Fachwerk, caracterizat prin grinzile decorative evidente. Pelișorul a fost locuit, din 1903, de perechea princiară Ferdinand și Maria, aceasta din urmă fiind cea care și-a impus stilul personal în decorarea castelului. Se remarcă, printre altele, camera de aur, al cărei interior are valoare de unicat, ornamentația, care cuprinde o decorație parietală în stuc aurit, un plafon în boltă, mobilier aurit și vitralii policrome ce difuzează lumina, fiind concepută de Regina Maria în stilul său personal. De asemenea, dormitorul de aur are mobilier lucrat în lemn de tei aurit și decorat în stilul personal al Reginei Maria care îmbină elemente celtice și bizantine, în viziune Art Nouveau. De altfel, Castelul Pelișor deține o valoroasă colecție de artă decorativă aparținând stilului Art Nouveau. (Sursa: Net - Agerpres)

Insigna - Uzina mecanică Plopeni (U.M.P.)

Uzina mecanică Plopeni este o fabrică de armament din România, care funcționează ca filială a companiei Romarm. A fost înființată în anul 1937 sub numele de Fabrica Mărgineanca, iar în anul 1947 a fost naționalizată. La Plopeni se produceau muniții pentru artilerie, aruncătoare de grenade, instalații pentru crearea culoarelor în câmpurile de mine, diverse sisteme pirotehnice pentru piețe din Statele Unite, Uniunea Europeană și Asia. Fabrica și-a redus treptat personalul, iar în decembrie 1997 a început prima rundă de disponbilizări din cauza lipsei comenzilor. În anul 2009, fabrica mai producea doar role pentru rulmenți. În decembrie 2003 din Uzina Mecanică Plopeni s-a desprins societatea Hidraulica UM Plopeni, care a preluat în totalitate producția de echipamente hidraulice. Aceasta a ajuns, într-un singur an, principalul producător de echipamente hidraulice din România. Sus am postat un logo și sediul central al Uzinei mecanice din Plopeni.

Insigna - Sinaia 1979 (bob)

Sinaia este un oraș situat în județul Prahova, România, pe valea Prahovei, la poalele Munților Bucegi, cunoscut mai ales datorită importanței sale turistice. Orașul este situat la circa 60 kilometri nord-vest de Ploiești și la 50 kilometri sud de Brașov. Altitudinea medie a orașului este de 880 de metri, orașul numărând aproximativ 10500 de locuitori. În secolul al XVII-lea această zonă era nelocuită. Primii locuitori care s-au stabilit în pădurea virgină de aici au fost călugării mănăstirii Sinaia, ctitorită între anii 1690-1695 de către Marele Spătar Mihail Cantacuzino, precum și niște scutelnici care se ocupau cu paza mănăstirii și cultivarea moșiilor acesteia. Orașul a luat numele mănăstirii, iar mănăstirea a fost denumită astfel după călătoria spătarului în Palestina și Peninsula Sinai. Sus am postat stema orașului iar dedesubt pozele câtorva clădiri interesante din Sinaia.

Apariţia bobului ca sport, în România, se situează în jurul anului 1909, când de fapt se semnalează primele coborâri. Intreaga activitate se reducea la câteva zile pe an, în preajma sărbătorilor de iarnă. Incepând cu anul 1910, apar şi întreceri organizate sub titulatura de „concursurile pentru sporturile de iarnă”, pretenţios numite astfel, participarea fiind foarte modestă. Tot în acest an apar primele articole în presă, care prezintă noul sport, dau amănunte asupra echipamentului, noţiuni de tehnică, de conducere etc. Această publicitate va stârni o adevărată vogă a bobului la Sinaia, dar acesta va rămâne totuşi practicat de un cerc restrâns de amatori, bogaţi. Până în 1916, concursurile se defăşoară cu regularitate la Sinaia, alături de cele de sanie şi scheleton, fără reglementări precise. O confirmă prezenţa în boburi a 2, 4, 5, 6 persoane, formarea echipajelor mixte, fără categorii de vârstă, pilotarea bobului de către femei, folosirea aceluiaşi bob de mai multe echipaje constituite ad-hoc etc. Primul câştigător al unui concurs de bob din 1910 este N. Filiti, iar la echipajele multiple, „Cercul Sportiv Român”. In 1911, prezenţa femeilor în bob este foarte activă. Le vom găsi atât în proba rezervată lor, cât şi în echipaje alături de bărbaţi. Concursurile sunt organizate la 3 probe: bob – 2 femei, bob – 2 bărbaţi şi 2–5–6 persoane. Câştigătorii: Natalia Darvari (femei), Jean Costinescu (bărbaţi) şi echipajul multiplu „Societatea Săniuţa”. Infiinţarea, în 1912, a Federaţiei Societăţilor de Sport din România (F.S.S.R.), în cadrul căreia funcţiona „Comisia pentru Sporturile de Iarnă”, are darul de a coordona şi impulsiona practicarea bobului. In anul 1913, nu este consemnată nici o activitate (din lipsă de zăpadă); concursurile sunt reluate în 1914, dar cu un succes mult redus faţă de anii precedenţi. Pentru prima dată, se organizează un concurs naţional interşcolar de bob, câştigat de echipa Liceului „Gh. Lazăr” din Bucureşti. Tot în 1914, la „Concursul naţional de bob”, participă şi un echipaj format din turişti germani, care ocupă locul III. Concursul este câştigat de echipajul Şcolii Evanghelice din Capitală. Prin participarea echipajului german la concurs, s-a făcut cunoscută şi în străinătate activitatea bobistică de la noi. Activitatea este reluată – cu entuziasm – în 1920. Apar centre noi de bob, la Braşov, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Iaşi. Se practica, în general, un bob de stradă, pe drumuri de munte, pe pârtiile de schi de la Postăvar şi de la Poiana Braşov.

Municipiul Ploiești este unul dintre marile orașe ale României și reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 de kilometri depărtare de București. Municipiul Ploiești se găsește în apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România. Ploieștiul este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de provinciile istorice Transilvania și Moldova. este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere). Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă faptul că localitatea avea un nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din anul 1567, semnat de către domnitorul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a "cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul Coresi din Bărcănești. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Ploieșți precum și fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din Ploiești, din vremuri diferite.

Halele

Palatul administrativ

Casa Pionierilor

Vedere generală cu Biserica Sfânta Vineri

Calea Câmpinei

Hotelul Europa

Catedrala ortodoxă

Palatul Societății "Cooperativa"

Fabricile petrolifere Astra Română și Orion

Palatul culturii

Hotelul Berbec

Muzeul I.L.Caragiale

Muzeul de artă

Liceul "Petru și Pavel"

Muzeul de istorie

Colegiul național Mihai Viteazu

Librăria Centrală cu Banca de Credit

Baia municipală

Gara de Sud

Monumentul vânătorilor

Primăria veche

Prahova este un județ aflat în regiunea istorică Muntenia din România.Este cel mai populat județ din România (cu excepția capitalei București, oraș aflat în vecinătatea sa, la sud) deși este doar al 33-lea din țară ca suprafață. Județul se întinde pe o suprafață de 4716 kilometri pătrați, numără aproximativ 830000 de locuitori și își are reședința în municipiul Ploiești. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Ploiești și Câmpina, 12 orașe - Azuga, Băicoi, Boldești - Scăieni, Breaza, Bușteni, Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlași, Văleni de Munte și 90 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Prahova precum, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură, din județul Prahova, dar și alte frumoase locuri de vizitat în acest județ.