Ro - M - oN 126

1.  În anii 1940 – 1941 s-au emis două tipuri de monezi cu mici dar decisive diferențe, cu valoarea de 250 lei și chipul regelui Mihai I, al României. Monedele din anul 1940 diferă de cele din anul 1941 prin includerea semnului mișcării legionare pe monedele din anul 1940. Pe cantul monedelor era aplicat de trei ori semnul legionar cât și pe avers, separând numere 19 și 40 ale anului emiterii monedelor. Cum mișcarea legionară a avut viață scurtă în România, toate monedele cu acest semn au fost date la retopit și emise fără semn în anul 1941.  

În anul 1941 conform decretului regal din 1 martie urmau a se emite aceste monede în tiraj de 14800000. Ele s-au pus în circulație și s-au retras prin mai-iunie deoarece încă aminteau de legionari prin sloganul TOTUL PENTRU ȚARĂ inscripționat pe cant. S-au emis imediat alte monede într-un tiraj mai mic care au pe cant inscripția NIHIL SINE DEO și care fac obiectul prezentării pe mai departe. Pe aversul acestui tip de monede, central, în partea de sus este redată stema mijlocie a Regatului România, în stânga și în dreapta stemei câte 3 spice de grâu iar la partea inferioară o cunună cu struguri și frunze de viță de vie. În centrul monedei sub stemă e aplicată inscripția 250 LEI – valoarea nominală a monedei și, mai jos, anul emiterii monedei – 1941 – între două ornamente. Pe revers este redat chipul regelui Mihai privind spre stânga iar ca inscripții se observă: MIHAI I REGELE ROMÂNILOR – periferic, circular, urmând conturul monedei, și H. IONESCU – numele gravorului, sub gâtul regelui.

 

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: anul emiterii – 1941, valoarea – 250 lei, metal compoziție – aliaj argint (argint 83,5% și 16,5% cupru), forma – rotundă, greutatea – 12 grame, diametrul – 30 milimetri, cant – neted , inscripție pe cant – NIHIL SINE DEO, gravor – Haralamb Ionescu și tiraj – 2.250.000 bucăți.   

 

Regele Mihai I s-a nascut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. A fost fiul Regelui Carol al II-lea si al Reginei-Mama Elena. A incetat din viata, in ziua de 5 decembrie 2017, la resedinta privata din Elvetia. Din iunie 1930, dupa plecarea Reginei-mama in exil, Regele Mihai a ramas in grija tatalui Sau. A urmat cursurile unei scoli organizate de acesta la palat, alaturi de copii reprezentand toate colturile tarii si toate categoriile sociale. A devenit din ce in ce mai inchis in sine si mai ganditor. Singurele saptamani fericite erau cele petrecute la Florenta, la mama sa. In adolescenta, Principele Mostenitor a urmat cursuri de sport si a inceput pregatirea militara. La varsta de saisprezece ani a devenit sublocotenent in armata romana. Dupa decesul Regelui Ferdinand din 1927 si ca urmare a faptului ca Principele Carol a renuntat la statutul de Principe Mostenitor, Principele Mihai a fost proclamat Rege. Fiind minor, s-a instituit o Regenta, compusa din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea si Presedintele Inaltei Curti de Casatie, Gh. Buzdugan. La 8 iunie 1930, Principele Carol a revenit in tara si a preluat tronul. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. In urma abdicarii tatalui Sau, la 6 septembrie 1940, a devenit Regele Mihai I. In timpul razboiului, Regele i-a imbarbatat pe ostasii romani care au luptat pentru reintregirea tarii. Nu a fost insa de acord cu depasirea liniei Nistrului. In ciuda refuzului Maresalului Antonescu, la 23 august 1944 Regele a hotarat trecerea Romaniei alaturi de aliatii sai traditionali. Acest act de curaj a scurtat razboiul cu 6 luni si a crutat vietile a sute de mii de oameni. Din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurarii autoritatii comuniste. In cele din urma, a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947. Exilul Regelui Mihai si al Reginei Ana a inceput odata cu revenirea de la nunta din Atena. Au locuit pana la sfarsitul anului 1948 la vila Sparta, locuinta Reginei-mame Elena. Din 1949, Regele Mihai si Regina Ana s-au mutat la Lausanne si apoi in Anglia, unde au locuit pana in 1956. Pentru a-si castiga existenta, Regele si Regina au construit o ferma de pui si un mic atelier de tamplarie. Familia Regala s-a intors in Elvetia in 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriana "Lear Jeats and Co", la Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oras de pe malul lacului Léman, la cativa kilometri de Geneva. Aici a locuit peste patruzeci si cinci de ani si tot aici se afla, pentru moment, casa familiei. In anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu "Lear", iar un an mai tarziu, a infiintat o companie de electronica si de mecanisme automate denumita METRAVEL, pe care a vandut-o cinci ani mai tarziu. Din biroul sau de la Versoix si, incepand cu 2001, din cel de la Bucuresti, Regele Mihai a militat pentru intrarea Romaniei in NATO si in Uniunea Europeana. Majestatea Sa a incurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piata, pastrarea culturii nationale, respectarea adevarului istoric, respectarea si garantarea proprietatii private, consolidarea statului de drept si a democratiei in tara noastra. Regele Mihai si Regina Ana au locuit din 2004 la Aubonne, in Elvetia. De marile sarbatori crestine si, in functie de angajamentele Lor publice, Majestatile Lor au ales sa fie alaturi de cei dragi fie la Castelul de la Savarsin, fie la Palatul Elisabeta.  

2.  În data de 5 august 2019 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema 100 de ani de la nașterea lui Nicolae Cajal. Aversul monedei prezintă clădirea Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2019”. Reversul monedei prezintă portretul și numele profesorului Nicolae Cajal și anii între care a trăit acesta „1919” și „2004”.

 

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare nominală - 10 lei; metal - argint; puritate – 99,9%; formă - rotundă; diametru – 37 milimetri; greutate - 31,103 grame; calitate - proof; cant – zimțat, tiraj – 300 exemplare și prețul unitar de vânzare exclusiv TVA – 365 lei.

 

Invatamantul superior medical si farmaceutic din Bucuresti dateaza de mai bine de un secol. Carol Davila, medic roman de orgine franceza, in colaborare cu Nicolae Kretzulescu a pus bazele invatamantului medical din tara noastra, infiintand, in 1857 Scoala nationala de medicina si farmacie. Datorita activitatii sale au luat fiinta in tara noastra o serie de societati stiintifice: "Societatea medicala" (1857), "Societatea de cruce rosie" (1876), "Societatea stiintelor naturale" (1876), precum si doua reviste medicale: "Monitorul medial" (1862) si "Gazeta medicala" (1865). In razboiul pentru independenta (1877-1878) a condus serviciul militar al armatei. Constructia Facultatii de medicina a fost complet terminata si inaugurata in ziua de 12 octombrie 1903 cand s-a facut si inaugurarea statuii lui Carol Davila, asezata in fata facultatii. Initiativa ridicarii unui monument al lui Davila a fost luata la primul congres medical national care a avut loc la Bucuresti in octombrie 1884. Statuia, opera valoroasa a lui Carol Storck, a fost turnata in bronz in atelierele Scolii de arte si meserii din Bucuresti. Inaugurarea edificiului facultatii inseamna o data importanta in evolutia invatamantului medical din Bucuresti. Noul local a adus mari imbunatatiri in functionarea laboratoarelor si organizarea lucrarilor practice, precum si in intreaga activitate didactica. El a adapostit pentru o vreme si o parte a sectiei de farmacie. Cu toate greutatile intampinate, Scoala nationala de medicina si farmacie s-a dezvoltat treptat, si la 12 noiembrie 1869, a devenit posibila infiintarea Facultatii de medicina din Bucuresti, care si-a deschis cursurile in ziua de 22 noiembrie 1869. A fost prima facultate de medicina in cadrul Universitatii din Bucuresti, si, totodata, pe terotoriul tarii noastre; prin ea stiinta medicala a reusit sa se impuna, atat in tara cat si peste granite. In 1898, Scoala de farmacie devine sectie a Facultatii de medicina, recunoscandu-i-se caracterul de institutie de invatamant superior. Ea functioneaza in aceasta situatie pe langa Facultatea de medicina pana in 1923, cand se infiinteaza Facultatea de farmacie, ca institutie separata, in cadrul Universitatii din Bucuresti. Un rol insemnat la crearea Facultatii de farmacie si la stimularea cercetarii stiintifice farmaceutice l-a avut profesorul Stefan Minovici (1867-1935). Sus am postat logo-ul si o fotografie cu sediul central al Universitatii de Medicina si Farmacie "Carol Davila" din Bucuresti - fost I.M.F. (Institutul de Medicina si Farmacie).

 

Nicolae Cajal a fost un medic microbiolog român de etnie evreiască, care s-a născut la data de 1 octombrie 1919 în București, într-o familie de medici, și a decedat în data de 7 martie 2004 tot în București. A fost membru al Academiei Române (din anul 1963 – corespondent și din 1990 - titular) iar în perioada 1994 – 2004 a îndeplinit funcția de președinte al Federației Comunităților Evreiești din România. Într-o perioadă după Revoluție (1990 - 1992) a fost și senator în Parlamentul României. În anul 1946, Nicolae Cajal a devenit doctor în medicină și chirurgie al Facultății de Medicină București iar în anul 1958 a devenit și doctor în științe. Ca medic specializat în virusologie, Cajal a fost un discipol al academicianului Ștefan s. Nicolau, întemeietorul școlii românești de virusologie. Contribuțiile sale au fost publicate în peste 400 de lucrări științifice. În 1966, Nicolae Cajal a devenit profesor și șef al catedrei de virusologie de la Institutul de Medicină și Farmacie București, după ce trecuse prin toate gradele didactice, fiind, pe rând, prin concurs, preparator, asistent, șef de lucrări, conferențiar, iar în anul 1967 a fost numit director al Institutului de Virusologie al Academiei Române. A fost vicepreședinte al Academiei Române (1990-1994), președinte al Secției de Științe Medicale și președinte al Fundației „M. H. Elias”. A fost membru al Academiei de Știinte din New York; Doctor Honoris Causa al Universităților din Oradea (1994), Timișoara (1995), Cluj (1995), Iași (1996).

3.  În data de 18 septembrie 2019 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 140 de ani de la înființarea Societății de Cultură Macedo - Română. Aversul monedei 

prezintă Statuia ,,Lupa Capitolina” (Lupoaica), simbol al latinității, adoptat și de Societatea de Cultură Macedo – Română și un fragment din statutul societății; inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2019”. Reversul monedei prezintă portretul și numele lui Calinic Miclescu, Mitropolit Primat și președinte onorific al Societății de Cultură Macedo – Română și portretul și numele lui V.A. Urechia, secretar, membri fondatori ai acesteia; inscripția în arc de cerc ,,SOCIETATEA DE CULTURA MACEDO-ROMANA” și anul înființării societății ,,1879”.

Caracteristicile monedei sunt următoarele: valoare nominală: 10 lei; metal: argint; puritatea: 99,9%; formă: rotundă; diametru: 37 milimetri;

greutate: 31,103 grame; calitate: proof; cant: zimțat, tiraj: 300 bucăți și preț unitar de achiziționare fără TVA: 350 lei.

Conform Statutului, Societatea de Cultură Macedo-Română îşi propune să contribuie la conservarea şi cultivarea dialectului aromân, a tradiţiilor specifice, a culturii aromânilor şi la păstrarea unităţii lor spirituale. Societatea sprijină contactele şi legăturile culturale cu aromânii de pretutindeni şi cu popoarele în mijlocul cărora aceştia trăiesc. Sediul central al societății este situat în municipiul Bucuresti, sector 2, str. Vasile Lascar nr. 199.

Lupa Capitolina este o statuie de bronz etruscă, turnată probabil în sec al V-lea Î. Hr., undeva pe valea fluviului Tibru. Originalul este păstrat în „Museo Nuovo” din Palazzo dei Conservatori din Roma. O copie este expusă în aer liber în Piazza Del Campidoglio. Statuia a fost amplasată la Roma încă din antichitate. Monumentul reprezintă o lupoaică de dimensiuni aproximativ reale (75 cm înălțime și 114 cm lungime), la care sug cei doi copii, ce îi reprezintă pe frații gemeni Romulus şi Remus, întemeietorii legendari ai Romei, concepuți, conform tradiției, în urma unei legături dintre zeul Marte şi o vestală virgină, Rhea Silvia. Intrată în colecțiile Vaticanului, statuia lupoaicei a fost restituită orașului Roma în anul 1471 de Papa Sixtius al IV-lea. Datarea turnării lupoaicei în anii 500-480 î.e.n. a fost apreciată după analize chimice. S-a emis și ipoteza că turnarea s-a făcut în secolul al VI-lea e.n. de sculptorul etrusc Vulca din Veii. Cei doi copii sugând sunt însă mult mai recenți. Se presupune că cei doi prunci originali au dispărut, actualii Romulus și Remus fiind probabil o operă a sculptorului Antonio del Pollaiuolo (1429 - 1498). Procedeul de turnare a copiilor este similar cu cel de turnare a armurilor, folosit într-un atelier din Ferrara. În anul 2006, istoricul de artă italian Anna Maria Carruba și etruscologul Adriano La Regina au contestat datarea tradițională a însăși Lupoaicei și, pe baza analizei tehnicii turnării, au emis ipoteza că statuia a fost turnată, de fapt, în Evul mediu târziu. S-au bazat pe faptul că în figurile antice (bazoreliefuri, mozaicuri, monede) lupoaica apare totdeauna cu botul întors spre cei doi copii, și pe lucrările de restaurare din 1997 executate de Anna Maria Carruba, când acesta a constatat că pentru turnarea actualei statui s-a folosit procedeul în ceară pierdută, aplicat în Evul Mediu pentru turnarea dintr-o singură bucată, în timp ce în antichitate se folosea metoda turnării pe bucăți, urmată de asamblarea acestora. Este așadar posibil ca statuia originală estruscă să fi fost în totalitate pierdută, Lupoaica fiind refăcută în Evul Mediu iar Romulus și Remus fiind adăugați în timpul Renaţterii, spre a ilustra legenda întemeierii Romei. Imaginea lupoaicei apare pe multe monede romane antice. Statul italian a făcut cadou României cinci copii ale grupului statuar, între 1906 şi 1926. Acestea au fost instalate la Bucureşti (1906), Cluj (1921), Chişinău (1921), Târgu Mureş (1924) şi Timişoara (1926) ca simboluri ale latinităţii şi unităţii românilor din toate provinciile româneşti.

Calinic Miclescu a fost un cleric român, care a îndeplinit rangul de Mitropolit al Moldovei (1865-1875) și apoi pe cel de Mitropoliti primat al Ungro-Vlahiei (1875-1886),  care s-a născut la data de 16 aprilie 1822 la Suceava și a decedat la data de 14 august 1886 la București. A fost călugărit la Huși la 18 iunie 1842, sub numele Calinic, hirotonit ierodiacon (23 aprilie 1843), ieromonah  (31 noiembrie 1848) și apoi hirotesit protosinghel și arhimandrit. La 2 februarie 1855 a fost hirotonit arhiereu titular cu titlul “Hariupoleos". Activează ca membru în Divanul Ad-hoc (1857). La data de 10 mai 1865 a fost numit mitropolit al Moldovei prin decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. După domnia lui Cuza, la Iași au avut loc acțiuni secesioniste de separare a principatelor, la care a participat și Mitropolitul Miclescu, fiind ușor rănit și scăpând cu greu de furia mulțimilor. A fost pus chiar și sub acuzare dar grațiat printr-un decret dat de prințul Carol la Golești prin care au fost iertați toți opozanții moldoveni, suspecți de “crime și delicte politice”. Asemenea multor personalități ale vremii, Calinic Miclescu se împacă până la urmă cu realitatea. În aprilie 1868, când prințul Carol I călătorește în Moldova, acceptă să-l găzduiască la Palatul Mitropoliei. La data de 31 mai 1875 IPS Calinic Miclescu este ales mitropolit primat al României, deținând această demnitate până la moarte. La 11 aprilie 1876, senator de drept fiind, e ales, la propunerea lui I C Brătianu președinte al Senatului, cu 47 de voturi din 53 de votanți. La 14 martie 1881, Senatul, urmând Camerei Deputaților, votează Legea prin care România devine Regat, Carol I fiind proclamat Rege. În cuvântul rostit cu acest prilej, mitropolitul Calinic a spus: (…)Clerul român se asociază din tot sufletul la acest mare act național și, împărtășind simțămintele de bucurie ale întregii națiuni române, roagă pe cel Atotputernic să binecuvânteze acest mare act și să facă ca scumpa noastră Patrie să prospere înmiit sub scutul Regalității și sub conducerea Augustului și prea iubitului nostru Suveran Carol I. Să trăiască Majestatea-Sa, Carol I, Regele României! Să trăiască Majestatea-Sa Doamna, Regina României!Să trăiască Națiunea română și guvernul care a condus până aci destinele ei!

Vasile Alexandrescu-Urechia, nume la naștere Vasile Popovici, a fost un istoric, scriitor și om politic român, membru fondator al Academiei Române, care s-a născut la data de 15 februarie 1834 la Piatra Neamț și a decedat la data de 21 noiembrie 1901 la București. În viață a activat ca profesor la Universitățile din Iași și București, devenind și membru corespondent al academiei spaniole. Studiind la Paris a înființat ziarul unionist  Opiniunea, organ al românilor din străinătate. A editat numeroase culegeri de documente și hrisoave interne și externe, a scris o Istorie a românilor în 14 volume, și o Istorie a școalelor în 4 volume, a abordat majoritatea genurilor și speciilor literare. În calitate de om politic, a fost deputat și senator de Covurlui și Galați începând cu anul 1867. În anul 1857 s-a căsătorit cu Francisca Dominica de Planohe, fiica doctorului personal al Isabelei a II-a a Spaniei, iar ceremonia religioasă a căsătoriei a avut loc la Biserica Ortodoxă Română din Paris. Călătorește mult în Spania fiind introdus de către soția sa în înaltele sfere culturale spaniole. Întreprinde multe călătorii și în alte state europene. Soția sa, Francisca, moare tânără, înainte de anul 1860, iar Urechia se recăsătorește cu o cântăreață amatoare de origine germană, Luiza „Zettina” Wirth. În iulie 1864 se mută la București, unde devine director de departament în Ministerul Cultelor și, din noiembrie, profesor al catedrei de istorie și literatură română la Universitatea București, fiind o vreme și decan al Facultății de litere și filosofie. Contribuie în anul 1866 la înființarea Societății Literare Române (Academia Română) devenind vicepreședintele și președintele secției istorice, președinte al celei literare, iar mai târziu și vicepreședinte al instituției. După încheierea războiului de independență, Urechia reprezintă țara la Congresului Internațional de Științe Etnografice de la Paris și i s-a încredințat conducerea lucrărilor din cea de-a doua zi a Congresului Internațional de Științe Etnografice de la Paris. Comunicarea Despre etnografia română, prezentată, atrage atenția asupra României, Urechia subliniind rolul ei de „santinelă a lumii latine la poarta invaziilor barbare”. În anul 1879 a fost ales membru al Ligii Culturale a Aromânilor, căreia îi devine președinte și ulterior a publicat Albumul macedo-român. La cererea lui I.C.Brătianu, Urechia acceptă funcția de ministru al Cultelor și Instruncțiunii Publice în perioada 9 iunie 1881 – 31 iulie 1882. La începutul deceniului 1890 Urechia s-a implicat în cauza românilor din Transilvania și Banat, aflați sub stăpânirea austro-ungară și a salutat formarea Partidului Național Român și a sprijinit mișcarea Memorandul Transilvaniei din 1892, iar când inițiatorii acestuia au fost închiși de autoritățile maghiare, Urechia, a făcut apel și a căutat suport în Europa pentru eliberarea acestora.

                                                             

 xxx

DE LUAT AMINTE

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O MEDALIE, O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).  

Carol I Regele al României

Bărbăție și credință

La numai un sfert de veac de la definitivarea primului sistem de decoraţii al României, în toamna anului 1878, a fost instituită Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” prin Decretul Regal nr.2812 din 3 noiembrie 1903; această distincţie era menită a răsplăti ofiţerii şi agenţii de poliţie, precum şi orice alte persoane care au contribuit la restabilirea ordinii şi siguranţei publice. Deşi nu erau menţionaţi expres în Regulamentul medaliei, jandarmii care asigurau, în mediul rural, funcţiile poliţiei din localităţile urbane, vor beneficia şi ei de această medalie. În timpul celui de-al doilea Război Balcanic, la care a participat şi România, militarii trimişi în campania din Bulgaria (1913) vor primi şi ei această medalie, cu o baretă specială. În 1916, prin Legea privind instituirea Ordinului militar „Mihai Viteazul”, s-a prevăzut ca Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” să fie conferită cu spade, devenind cea mai uzitată medalie care se acorda pentru răsplătirea faptelor de arme ale militarilor şi subofiţerilor. Şi în al doilea Război Mondial, Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” a fost acordată “cu spade” la zeci de mii de militari români şi aliaţi. Ea a fost, ierarhic, cea mai mică decoraţie pentru trupă care s-a acordat în al doilea Război Mondial şi, ca atare, şi cea mai acordată distincţie între anii 1941 şi 1945.  Legea nr.29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României prevede, la art.8 şi art.9, literele B, (“Decoraţii militare de pace” şi “Decoraţii militare de război”), existenţa Medaliei „Bărbăţie şi Credinţă”. Pe timp de pace, medalia se poate conferi cadrelor care activează în diferitele structuri ce asigură ordinea publică şi siguranţa naţională, iar medalia cu însemne de război (cu spade), se conferă tuturor militarilor din cadrul forţelor armate terestre."

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre  Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

 

Placheta - Brigada I-a mixtă munte

Concursurile regionale de schi patrule 

Categoria II-a - Premiul I - 1939 (Vânători de munte)

Brigada 1 Mixtă Munte a fost o mare unitate a armatei române care s-a umplut de glorie în cele două războaie mondiale. Unul dintre cei mai străluciți comandanți ai acestei mari unități a fost Leonard Mociulschi (1889 - 1979) ajuns până la gradul de general de divizie. 

Viața acestui erou al armatei române este plină de neprevăzut. Regimul comunist instaurat i-a intentat un proces, a fost judecat, a fost condamnat, a făcut închisoare, a fost eliberat și a murit la vârsta de 90 de ani. În structura acestei mari unități mixte erau trupe de infanterie, artilerie ușoară dar și vânători de munte. Încă din 1939 se organizau concursuri aplicativ militare, în special schi, la care participau vânătorii de munte, iubitorii muntelui și ai schiului.

Vânătorii de munte reprezintă o specialitate militară a Forţelor Terestre Române, componentă a infanteriei. Unitățile de vânători de munte au rolul de a desfășura operații independent și în cooperare cu celelalte forțe, în teren muntos-împădurit, pe direcții și în raioane greu accesibile, în orice condiții de timp și anotimp. Arma a fost înființată la 3 noiembrie 1916, când Marele Cartier General, prin Ordinul nr. 234, a decis transformarea Școlii Militare de Schiori din Bucureşti în "Corpul Vânătorilor de Munte". Organizarea inițială era pe 3 batalioane a câte 3 companii fiecare, cu un efectiv de 2000 de soldați. Trupele de vânători de munte au participat activ la luptele din cele două războaie mondiale și la misiuni internaționale în Kosovo, Irak şi Afganistan. În prezent, Armata Română are două brigăzi operaționale; Brigada 2 Vânători de Munte "Sarmisegetusa" la Brasov, subordonată Diviziei 1 Infanterie şi Brigada 61 Vânători de Munte "Virgil Bădulescu" - Miercurea Ciuc, subordonată Diviziei 4 Infanterie. 

 

Schiul este un sport de iarnă care constă în coborârea unor pante înzăpezite pe schiuri prinse de ghetele echipamentului individual. El cuprinde mai multe discipline sportive din care amintesc; schi fond, schi alpin, slalom, sărituri cu schiurile etc.

Insigna - Al IV-lea congres al cooperației meșteșugărești

din R.S.R. - 1968 (Republica Socialistă România)

 

Cooperaţia meşteşugărească reprezintă astăzi o alternativă socio-economică, realizată prin intermediul şi în folosul oamenilor, având ca scop amplificarea solidarităţii sociale şi întrajutorarea membrilor cooperatori, participând în acelaş timp activ la dezvoltarea comunităţilor locale din care aceştia fac parte. Sunt astfel integrate principalele trăsături specifice ale sectorului: libertatea de acţiune economică, responsabilitatea individuală şi securitatea socială. Sectorul cooperatist meşteşugăresc, bazat pe proprietatea privată a meşteşugarilor asociaţi, şi-a demonstrat de peste 130 de ani viabilitatea şi implicarea în dezvoltarea economiei şi societăţii româneşti. Începuturile cooperaţiei meşteşugăreşti din România datează din anul 1879 când a fost înfiinţată prima organizaţie de acest fel – „Societatea meseriaşilor de încălţăminte” (Bucureşti). 

 

Uniunea Naţională a Cooperaţiei Meşteşugăreşti – UCECOM a luat fiinţă în anul 1951, fiind reorganizată în anul 2006 (în baza Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei), având permanent, de la înfiinţare până în prezent, rolul de organizaţie de reprezentare a cooperaţiei meşteşugăreşti, la nivel naţional şi internaţional. Potrivit actualului său statut, UCECOM este constituită ”cu scopul de a asigura reprezentarea şi promovarea intereselor economice, sociale şi culturale ale cooperatorilor şi ale membrilor asociaţi în relaţiile cu administraţia publică, cu autoritatea de stat, cu alte persoane fizice şi/sau juridice, publice sau private,cu organismele internaţionale similare, precum şi pentru susţinerea şi promovarea principiilor cooperatiste”. Sus am postat logo-ul și o poză cu sediul central al UCECOM din București.

 

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret și rezerva de militanți a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România. În timpul Republicii Populare Române, organizația s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor  (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României. 

 

Mai sus admiri steagul şi carnetul de membru UTC.  

Insigna - Cupa '78 U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist)

Tenisul de câmp modern a apărut inițial în Anglia, la sfârșitul secolului al XIX-lea ca si “tenis de camp”. Dupa crearea sa, tenisul s-a raspandit mai intai in clasa superioara a lumii engleze, apoi, incet-incet, in intreaga lume. Tenisul este acum un sport olimpic si este practicat de toate clasele sociale, indiferent de bani si de varsta, inclusiv de persoanele aflate in scaun cu rotile. In mod remarcabil regulile sale de bază au ramas neschimbate din anul 1890. In 1874,  maiorul Walter Wingfield a achizitionat drepturile de brevet pentru echipamente si reguli de joc. In acelasi an, primele instante judecatoresti de tenis au aparut in Statele Unite. Jocul s-a raspandit curand in diferite parti ale lumii cum ar fi Rusia, Canada, China si India. Terenurile de crochet au servit ca terenuri de tenis in acea perioada. Primul teren de tenis a fost conceput de Wingfield si a fost in forma de clepsidra. Acest a fost mai scurt decat terenul modern pe care il avem astazi. Cel mai vechi turneu de tenis a a vut loc în anul 1877 la Wimbledon-Anglia, câștigat de Spencer Gore. 

 

Set 2 insigne - pilot civil 

perioada 1931 - septembrie 1940 

domnia regelui Carol al II - lea

Produsele medalistice de mai sus sunt insigne pilot civil în regatul România, perioada 1931 – septembrie 1940, în domnia regelui Carol al II-lea. Aceste insigne erau distincții ale piloților civili de pe primele companii românești de aviație înființate la începutul anilor ‘30. Modelul acestor insigne este realizat după modelul insignei de pilot militar din domnia lui Carol al II-lea. Insigna are forma unei perechi de aripi desfășurate orizontal, având în mijloc monograma regelui Carol al II-lea (două litere legate „C”). Primele insigne ale piloților civili păstrau încă protecția mâinilor sabiei chiar în spatele coroanei. Insigna având dimensiunile 66 x 36 milimetri este confecționată din bronz argintat și are un știft orizontal de prindere pe revers. Coroana și marginea exterioară a monogramei regale nu au fost argintate și au rămas din bronz. Unele dintre insigne aveau cele două litere C legate, acoperite cu smalț albastru.

__________ooOoo_________

O OBLIGAȚIUNE ROMÂNEASCĂ

Titlu de lei 5000 - 4,5% din 1934 

reprezentând cinci obligațiuni de lei 1000 

ÎMPRUMUTUL DE ÎNZESTRARE A ȚĂRII

Datoria publică a României

Detaliu vignetă de pe o bancnotă locală austriacă

Două detalii vignetă de pe bilete spaniole de loterie

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 18.07.2020