joi, 9 iulie 2020

BRAINE-L'ALLEUD * BELGIA


Mai jos am postat și alte fotografii reprezentând monumente de
cultură și arhitectură din vremuri diferite, câteva vechi cărți poștale
din localitatea belgiană BRAINE-L'ALLEUD, provincia 
BRABANTUL VALON, regiunea VALONIA, dar și căteva 
vederi generale, o insignă și o medalie locale.
Biserica Saint Etienne
Monumentul din Biserica Saint Etienne
Gara
Piața gării
Monumentele Hanovrlen și Gordon 
Statuia Leu
Bazarul național
Arhitectură locală
Trimitere poștală
Vederi generale
Insignă locală
Medalie locală

xxx

DE LUAT AMINTE
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
O EPIGRAMĂ PROPRIE

_______xxx________

O PLACHETĂ, O MEDALIE
ȘI CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala). 
Placheta - Reginei Elisabeta a României
din partea firmei Lauer Ludwig Christoph
Placheta de mai sus s-a bătut în anul 1909 și s-a dedicat reginei Elisabeta a României din partea firmei Lauer Ludwig Christoph.  Placheta este confecționată din bronz și are dimensiunile de 137 x 81 milimetri. Pe avers este reprezentată regina Elisabeta în picioare cu o carte în mână; în exergă este vizibilă inscripția pe două rânduri: “Augens vivo / Carmen Sylva” (Trăiesc sporind). Pe revers în partea de sus este aplicat un ornament decorativ pe care se distinge o mână atârnând un coșuleț, un cap de femeie și deasupra o coroană regală, iar dedesubt inscripția pe cinci rânduri: “Jhrer Majestat / DER KONIGIN ELISABETH / VON RUMANIEN/ IN TIEFSTER EHRFURCHT / gewidmet” (Majestății sale Regina Eliesabeta a României, oferită cu profundă recunoștință). 
Elisabeta a Romaniei, Principesă de Wied – pe numele său complet 
Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied – (născută 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania – decedată 18 februarie 1916, Curtea de Argeş) este numele sub care a mai fost cunoscută Regina Elisabeta a României, întâia regină a României, soţia lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român al dinastiei Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poet, eseist, scriitor. Este, de asemenea, cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, ca patroană a artelor purta pseudonimul Carmen Sylva, iar ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor. S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Rheinland-Pfalz) pe Rin şi a murit pe data de 2 martie 1916 în Bucureşti. Mormântul său se găseşte la Mănăstirea Curtea de Argeş, unde sunt îngropaţi toţi Regii României. Elisabeta era fiica lui Hermann, prinţ de Wied. În 1869 Principesa Elisabeta de Wied se căsătoreşte cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel prima regină a României. Prinţesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Karl von Hohenzollern, care a guverant sub numele regal de Carol I de România. În acea vreme Principalitatea era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 şi Elisabeta a devenit prima Regină de România. În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi îngrijire şi a procurat medicamente pentru răniţi. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor şi a societăţii filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri şi în gestionarea actelor caritabile. În absenţa unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienţi pe an, a distribuit medicamente gratuite şi a monitorizat starea familiilor nevoiaşe. Regina a avut şi iniţiativa de a identifica potenţialul meşteşugurilor româneşti. Ea însăşi se înveşmânta adesea în portul naţional românesc, socotit până atunci strai al ţăranilor, şi a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meşteşuguri naţionale. A făcut o datorie din a încuraja tinerii talentaţi să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina şi-a făcut un anturaj de artişti în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu şi a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu şi poetul Vasile Alecsandri.Elisabeta a ştiut şi beneficiul major al turismului într-o ţară care nu era încă în circuitul turistic internaţional. A iniţiat în acest domeniu o campanie vioaie de publicitate pentru a-şi face cunoscută în străinătate ţara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia şi călătorii erau găzduiţi la castelul regal. Ca parte a aceleaşi campanii, România a participat la Expoziţia Universală de la Paris în anii 1867, 1889 şi 1900 cu multe articole lucrate tradiţional de femei, cum ar fi broderii şi tapiţerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziţia Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă şi meşteşuguri). Talentul său lingvistic desăvârşit, a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană şi engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenţia lui Pierre Loti şi Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: “Acea prinţesă şi poetă germană încântătoare, adorabilă, îşi aduce aminte că florile codrului şi câmpiile “i-au vorbit”". În ciuda romantismului său accentuat, se poate spune fără şovăială despre Carmen Sylva că a reuşit, într-o societate patriarhală atunci când sistemul de valori european era doar o faţadă, să iniţieze o mişcare de emancipare a femeilor din România: cel mai bun exemplu al acestei mişcări este protejata ei, Elena Văcărescu. Regina Elisabeta a murit cu puţin timp înainte ca România să declare război Germaniei şi a fost îngropată la mănăstirea de la Curtea de Argeş. A fost poetă şi prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti, însoţit de o importantă sumă de bani dar cuprins de o furie anti dinastică poetul a refuzat să ridice premiul. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu. Relaţiile dintre Mihai Eminescu şi regele Carol I, erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe rege formula cu valoare derogativă Carol îngăduitorul într-un editorial din gazeta conservatoare Timpul. Mihai Eminescu era adeptul unei monarhii autoritariste, dar Constituţia de la 1866 dădea regelui doar puterile unei monarhii constituţionale, măsură de precauţie care urma să împiedice orice nouă tentativă de dictatură regală după precedentul istoric al domniei prinţului pământean Alexandru Ioan Cuza. Pseudonimul său literar era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin “Cântecul pădurii”. Se fotografia în faţa maşinii de scris şi este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de maşini de scris apărea chiar regina României. Casa regală a României, nefiind prea bogată (a se vedea celebra poveste privind Coroana de oţel), îşi completa veniturile din publicitate! A fost supranumită regina scriitoare, a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reşedinţa ei preferată era Castelul Peleş, unde îşi ţinea şi biblioteca. Regina Carmen Sylva şi-a devotat întreaga ei viaţă desăvîrşirii spirituale, şi carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă şi perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză şi română. Cunoştea la perfecţie limba latină şi limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărţi cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Maiorescu, şi a devenit eroina principală a unui roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite (1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relaţia cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân îşi notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz, Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu şi care conţinea asigurări că volumul de Poesii îngrijit de Maiorescu şi publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleş doamnele de curte şi regina însăşi au învăţat deja poeziile sale pe de rost! Iubitoare şi creatoare de artă şi literatură, era o bună cunoscătoare şi interpretă de muzică – canto, pian, orgă; avea în acelaşi timp şi calităţi de pictor. Excelentă amfitrioană, femeie rafinată şi cultă, Elisabeta creează un salon pentru oamenii de cultură în care se găsesc, printre alţii, Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu. Îi admira atât pe Mihai Eminescu, considerându-l un mare poet romantic, cât şi pe George Enescu. Pe acesta l-a ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peleş a unei săli de concerte special concepută pentru el şi prin dăruirea unei viori construită de celebrul lutier italian Amati. “Azilul orbilor Regina Elisabeta” În 1909, Regina Elisabeta a înfiinţat “Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din Bucureşti, care funcţionează şi în prezent, acest centru având un liceu pentru cei cu deficienţe vizuale, o postliceală sanitară etc. Regele Carol a sprijinit acţiunea umanitară a Reginei, adresându-i d-lui Ion I.C. Brătianu, Preşedinte al Consiliului de miniştri, pe 26 noiembrie 1909, o scrisoare prin care dorea ca statul să se implice în activităţile acestui aşezământ, regele “punând la dispoziţie suma de 500 000 lei pentru achitarea datoriilor în fiinţa şi terminarea clădirilor trebuincioase”. Şi Regina a adresat lui Ion I.C. Brătianu pe 25 noiembrie 1909 o scrisoare în care scria: “în via dorinţă de a veni în ajutorul orbilor, am luat acum câţiva ani iniţiativa de a înfiinţa un azil menit a le da adăpost statornic deprinndu-i în acelaşi timp la o muncă folositoare.(…) Sunt încredinţată că acest aşezământ va răspunde şi în viitor menirei sale umanitare şi că deapururea infirmii se vor bucura într-însul de o adevarată alinare”. (sursa:Arhivele Naţionale ale României). A scris enorm, peste o mie de poezii, nouzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice şi patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coşbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menţiona ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul Pestre vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva. (Femeia secolului XXI - net) 
Insigna - B.P.D. (Blocul Partidelor Democrate) 
Blocul Partidelor Democrate a fost o alianță electorală a forțelor politice pro-comuniste la alegerile generale din anul 1946 din România. Din BPD făceau parte: Partidul Comunist Român, Partidul Social Democrat Român, Frontul Plugarilor, Partidul Național Liberal - Tătărescu, Uniunea Patrioților, Partidul Național Țărănesc - Anton Alexandru și Comitetul Democrat Evreiesc. În urma unei campanii electorale în care s-au înregistrat multe violențe, încălcări ale normelor democratice și fraude, Blocul Partidelor Democrate a fost declarat câștigător al alegerilor cu 68,70% din voturi și România a trecut efectiv la comunism. Deasupra am aplicat un afiș electoral al B.P.D. aplicat pe o cutie cu chibrituri. 
Insigna - A.V.P.S.
Asociația de vânătoare și pescuit sportiv "Vulturul" 
Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate cum este cazul Asociației de vânătoare și pescuit Vulturul” din municipiul București, Strada Ion Nistor, nr. 2, Sectorul 3.
Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi “Vulturul” din București este succesoarea de drept a Asociaţiei Vânătorilor Sportivi Vulturul din Ministerul Apărării Naţionale, înfiinţată în anul 1948, în cadrul Asociaţiei Generale a Vânătorilor din România. Scopul A.V.P.S. Vulturul îl constituie conservarea biodiversităţii şi protecţia faunei de interes cinegetic şi piscicol, precum şi a mediilor naturale de dezvoltare a acesteia, prin vânătoare și pescuit recreativ-sportiv practicate în mod durabil, ca forme de odihnă activă şi de petrecere a timpului liber de către membrii săi.
Insigna - C.T.A (tir Cerc tehnico aplicativ)
Cercurile tehnico aplicative (C.T.A.) erau forme de pregătire specială în cadrul formațiunilor de pregătire militară a tineretului pentru apărarea patriei (P.T.A.P.). Pentru a înțelege contextul apariției formațiunilor PTAP să nu uităm că, urmare a creării NATO (1949), la 14 mai 1955, din inițiativa Uniunii Sovietice, apare al doilea bloc militar (Pactul de la Varșovia, semnat de toate statele comuniste) în scopul apărării colective împotriva unei agresiuni externe. Cu toate acestea, la data de 20 august 1968 o forță militară a Pactului de la Varșovia (formată din 23 divizii sovietice și 6 din partea altor țări comuniste) invadează Cehoslovacia pentru a înăbuși mișcarea  reformatoare de acolo, împotriva URSS. E de reținut că România nu a participat la această acțiune, supărând rău de tot “prietenul de la răsărit”. O invazie asemănătoare celei din Cehoslovacia era iminentă și în România. La data de 15 noiembrie 1968 în România se adoptă Legea nr. 33 care a instituit pregătirea tineretului pentru apărarea patriei. Conducerea acestei pregătiri a fost încredințată UTC-ului, sprijinit de mai multe structuri administrative, militare și civile. Toți băieții și fetele cu vârste incluse între 18 – 20 ani erau incluși în formațiunile de PTAP. Pregătirea consta în pregătire militară generală, cunoașterea armelor de nimicire în masă și a modului de protecție împotriva lor, apărare locală antiaeriană, pregătire sanitară și de prim ajutor precum și pregătire de specialitate, în cadrul cercurilor tehnico-aplicative de pe lângă unitățile militare. Tinerii purtau pe timpul pregătirii o uniformă albastră asemănătoare cu cea a gărzilor patriotice (dar care era  kaki) iar manualele după care se pregăteau erau asigurate de către Ministerul Apărării Naționale. Adeseori se organizau tabere și concursuri pe tematici specifice. Pentru stimularea tinerilor participanți la pregătire se acordau diplome, medalii, insigne și alte stimulente.
În data de 29 iunie 1946 Banca Națională a României cumpără de la Societate, terenurile donate de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza și donează Societății de Dare la Semn 65 de hectare din Pădurea Băneasa, ceea ce va deveni mai târziu poligonul Tunari, în prezent Poligonul de Tir Sportiv "Iosif Sârbu". La Jocurile Olimpice de la Helsinki (1952 - ediția a XII- a) au participat 69 de țări, România fiind la a treia participare unde trăgătorul Iosif Sîrbu avea să deschidă drumul medaliilor de aur olimpic pentru țara noastră. În anul 1955, România organizează primul Campionat European de Tir la Poligonul Tunari. F.R.T. își schimbă denumirea în Federația Română de Tir Sportiv (F.R.T.S.) în anul 1999. Sus am aplicat logo-ul Federaţiei române de tir sportiv.După descoperirea utilizării prafului de pușcă la armele de foc, începând cu secolul al XII- lea, perfecționarea tehnicilor de mânuire a armelor a fost o preocupare primordială în rândul militarilor și, implicit, a aristocrației momentului. Armele de foc nu au fost folosite doar pe plan militar ci și în activitățile de agrement și vânătoare. În acest fel, apare o preocupare permanentă pentru îmbunătățirea calităților tehnice și de manevrabilitate ale armelor, fapt ce a dus la crearea unor structuri organizatorice ce aveau ca rol formarea deprinderilor specifice utilizării eficiente a acestora. La jumătatea secolului al XVII- lea, în anul 1640, la Lucerna în Elveția, se înființează prima Societate de Tir din lume. Ulterior, numărul societăților, organizațiilor și al cluburilor de gen, în care își desfășurau activitatea de pregătire majoritatea trăgătorilor, începe să crească considerabil în toate regiunile din Europa. În anul 1741 sunt organizate primele concursuri de tir organizate de către Regimentul Regal de Infanterie în câmpia de nord a Aradului, pentru ofițerii regimentului. În anul 1831 s-a constituit Asociația Cetățenescă de Tir din Municipiul Arad. În ceea ce privește dezvoltarea sportivă a tirului, în afară de contribuția laturii militare, un deosebit aport la această dezvoltarea a venit din partea unor societăți de vânătoare, în cadrul cărora erau organizate cursuri de pregătire a vânătorilor și care își desfășurau activitatea pe mai multe domenii de vânătoare de la Arad, Săvârșin, Șiria, Șiman, Chișinău-Criș și Pecica. Pe data de 5 mai 1862, ia ființă prima societate de tir, la nivel național, denumită: "Societatea Română de arme și dare la semn" având sediul stabilit la București, iar la numai un an de la înființarea ei, "Societatea Română de arme și dare la semn" avea un număr de 120 de membri și 5 membri de onoare. Pe data de 9 septembrie 1865, prin înaltul Decret Domnesc nr.1147, publicat în Monitorul Oficial nr.200 din 11/23 septembrie, sunt aprobate și recunoscute oficial statutele Societății Române de arme și dare la semn. În urma acestui decret, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza donează societății din terenul Mânăstirii Radu – Vodă – teren trecut în patrimoniul statului – o suprafață de 47514 mp , pentru a-l folosi drept poligon de tir cu condiția ca acest teren să nu fie înstrăinat. Terenul donat s-a adăugat la cel pe care societatea îl avea deja în folosință și care era poziționat în zona Clubului Progresul. Prima participare a unor trăgători români la un concurs internațional a fost în anul 1919 la Le Mans – Franța, unde românii au cucerit locul doi. La acest concurs au participat trăgători de elită din toate țările aliate în primul război mondial. În anul 1924, România participă la Jocurile Olimpice de la Paris cu un lot de trăgători, unde Constantin Tomescu ocupă locul 18.
Concurs inter orașe - 1.06.1952 (ciclism)
Comitetul pentru cultură fizică și sport 
Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).
Comitetul pentru Cultura Fizica si Sport (C.C.F.S.) a fost un organism național care a condus o perioadă de timp sportul românesc (9 august 1949 – 2 iulie 1957). Acest organism avea filiale teritoriale și locale care funcționau pe lângă primăriile regionale, raionale sau comunale. Pentru rezultate meritorii obținute în activitatea sportivă competitorii primeau insigne robuste strident colorate, încărcate cu simboluri comuniste, dar și diplome, care tot așa, erau divers colorate și cu multe simboluri comuniste pe ele.. Începuturile organizarii activitatii de educatie fizica si sport din țara noastra apartin celei de-a doua jumatati a secolului XIX-lea, cand s-au infiintat societati de vanatoare care au contribuit la dezvoltarea tirului si la formarea primelor societati de tir. Drept urmare, prima societate sportivă care s-a infiintat la Bucuresti, a fost Societatea de dare la semnu Bucuresc, in anul 1862.  La initiativa lui Gheorghe Moceanu, primul profesor roman de gimnastica (termen prin care, la vremea respectiva, se intelegea educatie fizica) si a profesorului de scrima C. Constantiniu, a luat fiinta, la 8 iunie 1867 Societatea Centrala Romana de Arme, Gimnastica si Dare la Semn (mai tarziu, si Natatiune). Ca urmare a intensificarii activitatii societatilor de gimnastica existente, in anul 1906 ia fiinta primul for conducător din Romania: Federatiunea Societatilor de Gimnastica din Romania (F.S.G.R.). A doua organizatie centrală de conducere a activitatii de educatie fizica si sport din tara noastra a luat fiinta în decembrie 1912, sub denumirea de: Federatia Societatilor Sportive din Romania (F.S.S.R.). 
F.S.S.R. a fost prima organizatie care a cuprins aproape toate ramurile de sport practicate in tara. Ea a introdus afilierile si legitimarile sportive, organizand competitii, printre care și c ampionatele nationale (primele campionate fiind cele scolare). in acest sens s-au alcatuit primele calendare sportive, primele regulamente de competitii, s-au adaptat o serie de termeni tehnici, tactici si de regulament la specificul limbii romane, s-au introdus foile de arbitraj etc. In perioada 1920-1930, Romania a intrat in circuitul sportiv mondial, extinzandu-si relatiile sportive internationale. Sportul scolar, care pana in 1916 fusese baza activitatii sportive, a trecut pe locul doi, lasand intaietatea cluburilor sportive. Sistemul suedez de educatie fizica a inceput să capete amploare, culminand cu infiintarea ficiului National de Educatie Fizica (O.N.E.F.) si, in cadrul acestuia, a Institutului National de Educatie Fizica (I.N.E.F.). F.S.S.R. și O.N.E.F. si-au dus fiecare activitatea separat si independent. F.S.S.R. exprima initiativa particulara si se ocupa cu activitatea sportiva, iar O.N.E.F. era institutie de stat care a pus accentul pe sistemul suedez de educatie fizica. Datorita centralizarii excesive, la un moment dat, F.S.S.R. nu a mai corespuns, din punct de vedere rganizatoric, necesitatilor dezvoltarii diferitelor ramuri de sport, care-si doreau acum autonomia. Drept urmare, prin noua lege din anul 1929, statul avea sa permita manifestarea initiativei private prin infiintarea de asociatii, care se vor grupa in federatii de specialitate. Astfel, in anul 1930, a avut loc infiintarea Uniunii Federatiilor Sportive din Romania (U.F.S.R.). În locul comisiilor pe ramuri de sport din F.S.S.R., au luat fiinta federatiile sportive. La data infiintarii sale, U.F.S.R. cuprindea numai trei federatii: box, tenis si fotbal. Ulterior au aparut federatii noi: baschet, volei, natatie. Criza economica din anii 1929-1933 a afectat si sportul romanesc, viata sportiva stagnand, in general. Dupa incetarea crizei economice, in anul 1934 s-a infiintat Oficiul pentru Educatia Tineretului Roman (O.E.T.R.). Subordonarea activitatii sportive O.E.T.R.-ului a contribuit la regresul sportului romanesc, situatie care se va accentua si in anii urmatori. La 1 decembrie 1936, O.N.E.F.-ul a fost desfiintat, atributiile sale fiind preluate de I.S.E.F. (Institutul Superior de Educatie Fizica, fost I.N.E.F.). In anul 1937, se desfiinteaza O.E.T.R., ramanand numai organizatia de tineret Straja Tarii sau Strajeria, ca institutie de stat autonoma. Strajeria avea sa exercite un control direct si asupra U.F.S.R.-ului. Evenimentele politice interne si internationale, concentrarile efectuate in anul 1939, au determinat o noua scadere a activitatii sportive. De asemenea, anul 1940 s-a caracterizat printr-un adevarat haos in activitatea sportiva, acest lucru fiind influentat si de instaurarea dictaturii militaro-fasciste. La 30 septembrie 1940 a luat fiinta Organizatia Sportului Romanesc (O.S.R.) - o noua organizatie sportiva care a condus activitatea sportiva din tara noastra pana in anul 1944. O.S.R. a desfiintat federatiile, creand in locul lor directorate, in care erau unite mai multe ramuri de sport si a proclamat ca sporturi de baza, atletismul si tirul, fara a se observa insa, o imbunatatire a lor. Pe timpul celui de-al doilea razboi mondial, activitatea sportiva a scazut din toate punctele de vedere. Sportul trebuia sa contribuie la pregatirea tineretului pentru lupta. In a doua jumatate a anului 1944, ca urmare a debutului transformarilor din viata politica, sociala si culturala a Romaniei, au avut loc schimbari importante in conducerea activitatii de educatie fizica si sport. La 15 septembrie 1944, a luat fiinta Organizatia Sportului Popular (O.S.P.). La 7 noiembrie 1944, vechea O.S.R. s-a desfiintat prin lege, reinfiintandu-se totodata Uniunea Federatiilor Sportive din Romania (U.F.S.R.), care functiona pe langa Ministerul Culturii. Din punct de vedere organizatoric, O.S.P. trece in subordinea  Ministerului invatamantului Public. O noua schimbare a formei organizatorice a activitatii de educatie fizica si sport din tara noastra s-a facut la 9 august 1949 cand O.S.P. este înlocuita prin Comitetul pentru Cultura Fizica si Sport (C.C.F.S.) de pe langa Consiliul de Ministri. Sub conducerea C.C.F.S. isi mai desfasurau activitatea Institutul de Educatie Fizica si scolile medii tehnice de cultura fizica. La 2 iulie 1957 a avut loc o noua reorganizare a miscarii sportive din Romania si anume, infiintarea Uniunii pentru Cultura Fizica si Sport (U.C.F.S.). U.C.F.S.-ul se constituia intr-o organizatie obsteasca, de masa pentru conducerea, indrumarea si controlul educatiei fizice si sportului din Romania. Prin rezolutia adoptata la conferinta din 1967 in locul U.C.F.S. s-a infiintat Consiliul National de Educatie Fizica si Sport (CNEFS) organul central de specialitate, investit de stat cu atributii prevazute in Legea nr. 29 din 1967 cu privire la dezvoltarea activitatii de educatie fizica si sport. In cadrul C.N.E.F.S. isi desfasurau activitatea doua sectii: 1) Sectia sport de performanta si pregatire olimpica si 2) Sectia sport de masa si economica. În teritoriu, activitatea era condusa de Consiliile Judetene de Educatie Fizica si Sport (C.J.E.F.S.), subordonate C.N.E.F.S. In data de 30 decembrie 1989, la cateva zile dupa evenimentele ce au condus la schimbarea vechiul regim, s-a infiintat un nou for conducator: Ministerul Sporturilor. Acesta nu avea sa functioneze decat câteva luni. Conform HG 994, la data de 3 septembrie 1990 a luat fiinta Ministerul Tineretului si Sporturilor. Acest organ conducator central al domeniului își desfășoară activitatea si in prezent dupa ce, pe parcursul ultimilor ani, organizarea si functionarea sa au suferit modificari si completari inurma intrarii in vigoare a mai multor Hotarari de Guvern.
__________ooOoo__________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
Titlu nominativ de 10 acțiuni a 200 lei 1924
Societatea anonimă 
ÎNTREPRINDERILE FORESTIERE ROMÂNE - CLUJ 

Detaliu vignetă de pe o fotografie românească

Câteva vignete de pe acțiuni franceze 

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS -  10.07.2020

Niciun comentariu: