Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În anul 1932 s-a bătut moneda din aliaj de argint cu valoarea de 100 lei cu chipul regelui României - Carol II - privind spre dreapta. Pe avers, în interiorul a două cercuri periferice (unul continuu și altul format din segmente alternative, mai groase sau mai subțiri), în jumătatea superioară este reprezentată stema mijlocie a Regatului României, în interiorul unei cununi de laur, iar sub stemă, pe două rânduri, este aplicată inscripția: “100 / LEI” (valoarea monedei). Pe revers în interiorul a două cercuri periferice (unul continuu și altul format din segmente alternative, mai groase sau mai subțiri) este redat chipul regelui României – Carol II – privind spre dreapta. Sub gâtul regelui este înscris numele gravorului monedei - A. Lavrillier. De jur împrejur, periferic, urmând marginea monedei este aplicată inscripția: “CAROL II REGELE ROMÂNILOR”, iar la partea inferioară sub numele gravorului e trecut anul baterii monedei – 1932 – încadrat de două semne specifice: în stânga – cornul abundenței și în dreapta – o aripă.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul baterii – 1932; valoarea – 100 lei; material compoziție – aliaj (argint – 50%, cupru – 40%, zinc – 5% și nichel – 5%); forma – rotundă; diametru – 31 milimetri; greutate – 14 grame; cant – zimțat; gravor – A.Lavrillier și tiraj total – 18 400 000 exemplare dintre care: 2 000 000 exemplare bătute la monetăria din Paris (cele care au anul baterii încadrat de cele două semne specifice) și restul la monetăria din Londra (cele fără semnele specifice).

Alteţa Sa Regală Principele Carol s-a născut la Sinaia, la 3 octombrie 1893, ca fiu al Principelui Moştenitor Ferdinand şi al Principesei Moştenitoare Maria. În 1914, la înscăunarea tatălui său, Carol devine Principe Moştenitor. În timpul Primului Război Mondial, este ofiţer în armata română. În 1918 dezertează de pe front şi contractează împotriva voinţei Suveranului o căsătorie care este anulată în anul 1919 şi care nu produce efecte dinastice. Carol se căsătoreşte cu Alteţa Sa Regală Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei în 1921 (au divorţat în 1928). Carol al II-lea a fost Rege al României între 1930 şi 1940. A murit la Estoril, în Portugalia, la 4 aprilie 1953, în vârstă de cincizeci şi nouă de ani. Principele Carol a fost primul viitor Rege născut în România şi botezat în ritul ortodox. A învăţat româneşte de mic şi a studiat istoria şi geografia ţării. Pasiunile lui se împărţeau între cărţi şi uniforma militară. A şi urmat, de altfel, cursurile Academiei Militare de la Potsdam. După anularea căsătoriei ilegale din 1918, Principele Carol a fost trimis de Regele Ferdinand I într-o călătorie de șapte luni, în anul 1920, în jurul lumii, în cursul căreia a vizitat Imperiul Otoman, Egiptul, India, Singapore, China, Japonia şi Statele Unite ale Americii, precum și Marea Britanie, Franța și Elveția. Călătoria, pe care am menționat-o mai devreme în paginile acestei cărți, a fost un exemplu de politică externă și diplomație, punând Statul român reîntregit și suveran pe harta lumii. Timp de șapte luni, Principele Carol a parcurs mii de kilometri, uneori cu trenul, de cele mai multe ori cu vaporul. El a înmânat scrisori din partea Regelui Ferdinand I tuturor șefilor de state vizitate, a prezentat țara lui societăților străine cărora le era musafir și mediului de afaceri din fiecare colț de lume. Multe dintre capitalele vizitate erau pentru prima oară gazde ale trimișilor României și multe dintre acele țări au stabilit, ca urmare a vizitei, relații diplomatice cu țara noastră. Principele Moştenitor Carol s-a căsătorit la Atena, la 10 martie 1921, cu Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei.

În toamna dinaintea căsătoriei, Principele Carol şi logodnica lui vizitaseră întreaga ţară şi se întâlniseră cu români de la sate şi din oraşe, câştigând simpatia opiniei publice. Astfel, tânărul cuplu princiar devine foarte popular. Din aceste călătorii au rămas o serie de fotografii, printre puţinele pe care cei doi le au împreună. La 25 octombrie 1921 se naşte fiul lor, Mihai, la Castelul Foişor din Sinaia. Cei trei locuiesc la Bucureşti, într-o casă de pe Şoseaua Kiseleff, pusă la dispoziție de Guvern. La 28 decembrie 1925, Principele Carol renunţă la toate drepturile la Tronul României, pleacă în Franţa şi ia numele de Carol Caraiman. În 1927, la moartea Regelui Ferdinand, Mihai I devine Rege. Suveranul copil era reprezentat de o Regenţă formată din: Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan (1867–1929), jurist şi om politic, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie (1924–1927). La moartea lui Gheorghe Buzdugan, în 1929, locul lui în Regenţă a fost luat de către Constantin Sărăţeanu (1862–1935), magistrat şi fost ministru în Guvernul Alexandru Averescu. Regenţa nu a dat rezultate strălucite, iar pe fondul crizei economice mondiale începute în 1929, viaţa politică românească era agitată şi confuză. Din exil, Carol dădea semne de interes faţă de Tronul de care pretinsese, cândva, că nu are nevoie. Carol coboară din avion la 6 iunie 1930, iar la 8 iunie este proclamat Rege. Carol al II-lea a fost o personalitate cu lumini și umbre.

Inteligent şi erudit, cu un excelent dar oratoric și cu charismă, el s-a lăsat copleşit nu o dată de slăbiciuni şi excese care au adus mult rău propriei persoane, Familiei şi, mai ales, ţării. Aventurile sale, precum şi defectul de a se înconjura de o societate îndoielnică i-au pus în umbră abilitatea de a domni, chiar dacă a fost un monarh căruia i-a plăcut „meseria de Rege“ şi care avea o bună stăpânire a chestiunilor militare, legislative şi administrative. Fotografiile din epocă ni-l arată ca pe un suveran prezentabil, autoritar, cu un gust pronunţat pentru decoraţii, pompă şi ceremonii. Unii dintre cei care l-au văzut în ţinute de ceremonie au păstrat impresia că Regele Carol al II-lea emana un farmec special şi că încarna bine ideea însăşi de regalitate. În timpul domniei lui s-a dezvoltat şi un „cult al personalităţii“ avant la lettre: Regele Carol al II-lea se vedea ca un deschizător de drumuri, ca făuritor al unei „noi Românii“, al „României veşnice“, se considera Rege al tineretului (mai ales prin instituţia Strajei ţării, al cărei comandant era şi din care făceau parte toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele între 7 şi 21 de ani), al ţăranilor şi un „Rege al culturii“. Carol al II-lea realizează o combinaţie de maiestate şi populism şi se inspiră din tradiţia voievodală românească54. În dorinţa lui de a fi popular, Regele a înfiinţat chiar o Cupă de fotbal numită „Regele Carol al II-lea“. România s-a bucurat, în deceniul al patrulea al secolului trecut, de o frumoasă reputaţie, în termeni de politică externă şi de viaţă culturală şi ştiinţifică. Dintre toate titlurile pe care propaganda oficială i le-a inventat lui Carol al II-lea, probabil că acela de „Rege al culturii“ are cea mai mare acoperire în realitate. Având un gust rafinat, Regele a ştiut să sprijine valorile reale ale culturii române, prin intermediul Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea, care acorda premii, burse şi publica opere importante ale scriitorilor români.

Anii domniei Regelui Carol al II-lea au dat sau au afirmat cele mai mari nume româneşti din cultura şi ştiinţa secolului XX: Emil Cioran, George Enescu, Elvira Popescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, George Emil Palade, Ionel Perlea, Constantin Noica, Tristan Tzara. Tot în aceşti ani a strălucit marele diplomat Nicolae Titulescu. Şi situaţia economică a ţării s-a îmbunătăţit în timpul domniei lui Carol al II-lea, putându-se vorbi de o „explozie economică“, multe ramuri ale industriei înregistrând creşteri impresionante: dacă în 1921 România producea 1 851 303 tone de petrol, în 1937 se ajunsese la 7 149 641 tone; în industria metalurgică, valoarea producţiei (în mii de lei) creştea, din 1927 în 1937, de la 8 575 686 la 10 494 41455. Anul 1937 a fost, multă vreme, considerat etalon de prosperitate; chiar comuniştii obişnuiau să-şi compare „măreţele realizări“ cu anul 193756. Una dintre cele mai importante măsuri pentru coordonarea activității economice naționale interbelice a fost organizarea Consiliului Suprem Economic, în 1936. S-a construit mult în timpul Regelui Carol al II-lea, mai ales în Bucureşti, unde s-a organizat, începând cu 1935, şi manifestarea populară numită „Luna Bucureştilor“. În 1937, România a luat parte la Expoziţia Universală de la Paris: pavilionul a fost proiectat de arhitectul Duiliu Marcu, iar prezentarea României, concepută de Dimitrie Gusti. Succesul de imagine a fost unul răsunător. Pe de altă parte, Europa acelor timpuri trăia tentaţia dictaturilor. Aproape toate ţările europene erau conduse de regimuri dictatoriale sau autoritare, iar Carol al II-lea a ales şi el să conducă în mod discreţionar, în ultimii doi ani de domnie. În februarie 1938, a dizolvat Parlamentul şi a instituit un regim de autoritate monarhică. Noua Constituţie din 27 februarie 1938 întrerupea tradiţia monarhiei constituţionale şi a regimului liberal, inaugurată de Carol I în 1866 şi continuată de Constituţia din 1923. În noua lege fundamentală din 1938, separarea puterilor în stat practic dispărea, Regele („Capul Statului“) având controlul puterilor legislativă (avea iniţiativă legislativă şi putea respinge orice lege a Parlamentului, convoca şi dizolva Parlamentul, numea o parte din membrii Senatului) şi executivă (numea şi revoca miniştrii). În martie 1938 este reînviată vechea instituţie a Consiliului de Coroană, menită acum să consolideze puterea Regelui, şi este emis Decretul-lege pentru dizolvarea asociaţiilor, grupurilor şi partidelor politice. Dispreţul Regelui şi al unei părţi a elitei româneşti faţă de partidele politice a dus la sfârşitul democraţiei Parlamentare româneşti, care, cu toate neajunsurile provocate de inerentul politicianism, crease, împreună cu monarhia constituţională, statul român independent, modern şi întregit. La 15 decembrie 1938 este înfiinţat şi partidul unic, sub numele de Frontul Renaşterii Naţionale (din care aveau să facă parte şi importante personalităţi, precum Nicolae Iorga). Sindicatele sunt înlocuite cu „bresle“ (12 octombrie 1938). Ca și înaintașii săi, Regele Carol al II-lea a avut o contribuție importantă la crearea de noi instituții ale statului, în acord cu dezvoltările politice și economice din Europa, precum și la îmbogățirea patrimoniului construit. De numele Regelui Carol al II-lea sunt legate Arcul de Triumf, statuia ecvestră a Regelui Carol I din Piața Palatului, Muzeul Satului, lacurile de la Herăstrău și Băneasa, Gara Regală Băneasa, Gara Regală Sinaia, Universitatea Națională de Apărare, primării, universități, colegii și licee, catedrale, biserici și mânăstiri, multe dintre acestea din urmă în orașe și comune basarabene. Vizita oficială a Regelui Carol al II-lea la Londra (15-18 noiembrie 1938), a fost una dintre puţinele ocazii în care acesta s-a întâlnit cu familiile regale europene. Cu acea ocazie, Regele Carol al II-lea era distins de către Regele George al VI-lea cu Ordinul Jartierei, cel mai mare ordin britanic, cel cu care fuseseră distinși Regele Carol I, de către Regina Victoria, și Regele Ferdinand I, de către Regele George al V-lea. În general, verii regali, mai ales cei britanici, dezaprobau modul de viaţă al Regelui. În vizita din Marea Britanie, Regele a fost însoţit de fiul lui, Mihai, devenit Principe Moştenitor cu titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia“.

Tot în cadrul acelei deplasări, Regele a fost la Paris (19-21 noiembrie 1938), şi în Germania, unde a avut o întrevedere cu Hitler, la 24 noiembrie 1938. Sistemul de alianţe construit de România în Balcani şi în Europa Centrală nu a putut face faţă celor două mari puteri totalitare şi agresoare — Uniunea Sovietică şi Germania nazistă — care semnaseră Pactul Ribbentrop-Molotov. În 1939, Hitler invadase Cehoslovacia. La 1 septembrie 1939 izbucneşte cel de-al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei de către Germania. La 23 martie 1939 se semnează tratatul economic între România şi Germania, care îşi asigura astfel accesul la petrolul românesc, esenţial în efortul de război. Anul 1940 aducea capitularea Franţei, aliatul tradiţional al României, care rămânea izolată între puteri ostile. În urma unui ultimatum, Uniunea Sovietică anexează Basarabia şi Bucovina de Nord, în iunie 1940. La 30 august 1940, Dictatul de la Viena îi impune României să cedeze Ungariei aproape jumătate din Transilvania (44 000 kmp). În septembrie, Bulgaria ocupă Cadrilaterul. România pierdea, astfel, o treime din teritoriu. În faţa tensiunilor tot mai mari din viaţa românească, urmare a situaţiei explozive din Europa şi a propriilor erori, Regele Carol al II-lea a plecat în exil, la 6 septembrie 1940. În proclamaţia sa adresată românilor, spunea: Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând azi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei. Făcând această jertfă pentru salvarea patriei, înalţ cea mai caldă rugăciune ca ea să fie cât mai folositoare. A locuit în Statele Unite, Mexic, Brazilia şi Portugalia. Regele Mihai și Regina Ana nu l-au întâlnit niciodată, după căsătoria lor din 1948. Niciunul dintre copiii Regelui Mihai nu și-a întâlnit vreodată bunicul patern. Regele Carol al II-lea a murit la Lisabona, în 1953, şi a fost înmormântat la Estoril, în capela regilor portughezi. După o jumătate de secol, în 2003, rămăşiţele pământeşti ale Regelui Carol al II-lea au revenit în ţară şi se află astăzi depuse într-o capelă din curtea Mănăstirii Curtea de Argeş. După inaugurarea Noii Catedrale Arhiepiscopale și Regale la Curtea de Argeș, prevăzută pentru 12 octombrie 2016, Regele Carol al II-lea își va găsi locul de veci, alături de strămoșii săi.

2. În data de 26 martie 2018 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial un set de trei monede (din aur, argint și tombac cuprat) și o monedă din alamă, pentru colecționare, dedicate împlinirii a 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România.

Aversul monedelor redau, în prim-plan, o imagine a clădirii Sfatului Țării din Chișinău, unde, la data de 27 martie 1918, s-a votat unirea Basarabiei cu România, în plan secund, un fragment din Actul Unirii Basarabiei cu România; inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „.... ”, stema României și anul de emisiune „2018”. Reversul comun tuturor monedelor prezintă portretele și numele celor trei semnatari ai Actului Unirii Basarabiei cu România: Ion Inculeț, președinte al Sfatului Țării, Pantelimon Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar; inscripțiile „100 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMANIA” și „27 Martie 1918”. Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele:

Moneda de 100 lei: metal – aur, puritate – 90%, formă – rotundă, diametru – 21 milimetri, greutate – 6,452 grame, calitate – proof, cant – zimțat și tiraj – 200 exemplare.

Moneda de 10 lei: metal – argint, puritate - 99,9%, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 31,103 grame, calitate – proof, cant – zimțat și tiraj – 200 exemplare.

Moneda de 1 leu: metal – tombac cuprat, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 23,5 grame, calitate – proof, cant – zimțat și tiraj – 200 exemplare. Piesele din aur, argint și tombac se pot achiziționa doar la set complet pentru suma de 1990 lei, fără TVA.

Moneda de 50 bani: metal - alamă Cu80Zn15Ni5, formă – rotundă, diametru – 23,75 milimetri, greutate – 6,1 grame, grosime – 1,9 grame, calitate – proof, cant - inscripționat cu cuvântul „ROMANIA” de două ori, cu steluță între ele și tiraj – 5000 de exemplare. Această piesă se poate achizițional la prețul de 10 lei, fără TVA.

Sfatul Ţării a fost un consiliu legislativ care a condus între anii 1917-1918 noul stat – Republica Democrată Moldovenească - format pe teritoriul fostei gubernie ruse Basarabia, care fusese creată după 1812 de Imperiul Rus, pe malul stâng al Prutului. După Revoluția din Februarie şi încetarea ostilităţilor dintre Rusia şi Puterile Centrale, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări şi congrese ale reprezentanţilor diferitelor clase sociale sau organizaţii profesionale pentru discutarea viitorului ţării. În perioada 6 – 7 februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanţilor locuitorilor de la sate, care a votat o moţiune care a cerut autonomia şi formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învăţătorilor şi ale soldaţilor, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie. În aprile 1917, s-a creat Partidul Național Moldovenesc, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei. Pe data de 16 iulie 1917 comitetul central ostăşesc din Chișinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie naţională şi teritorială. În același timp s-a întâmplat următorul evenimen - Adunarea Naţională Ucraineană a decretat că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecţiei Guvernului provizoriu rus de la Petrograd. În perioada 23 – 27 octombrie 1917, oarecum presat consiliul ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 şi a fost ales ca preşedinte Ion Inculeț. În decursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 - 28 mai 1918, iar cea de-a doua sesiune, a fost convocată prin Înalt Decret Regal, ţinându-şi lucrările între 25-27 noiembrie 1918. La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Ţării s-a autodizolvat.

De-a lungul vremii, după cât se poate desluși de pe trimiterile și mărcile poștale ale vremii, clădirea care a adăpostit Sfatul Țării, a avut mai multe destinații: Liceul de băieți nr. 3, Facultatea de Agronomie, Institutul de arte, etc. Este o clădire impunătoare, care poate fi admirată și astăzi, în centrul orașului Chișinău, pe strada Alexei Mateevici, nr. 97, ea găzduind o renumită instituție de cultură – Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice.

ACTUL UNIRII VOTAT DE SFATUL ȚĂRII LA 27 MARTIE ST.V.1918
"In numele poporului Basarabiei, Sfatul Tarii declara: Republica Democratica Moldoveneasca (Basarabia) in hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunare, Marea Neagra si vechile granite cu Austria, rupta de Rusia acum o suta si mai bine de ani din trupul vechii Moldove, in puterea dreptului istoric si dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure sa-si hotarasca soarta lor, de azi inainte si pentru totdeauna, se uneste cu mama sa Romania. Traiasca Unirea Basarabiei cu Romania de-a pururi si totdeauna!”
La partea de jos a Actului Unirii sunt scrise următoarele două strofe:
“Bucurați-vă surori mândre și vă înveseliți
Împreună regăsite, lângă maica ce iubiți
Jucați hora înfrățirii cu flăcăi dintre stejari,
Hora sfântă a dezrobirii, hora României Mari!

Iar când falnic viitorul, va păstra în veci solia,
Basarabia rămâne pe veci a țării noastre trai,
Ca în hrisoave să rămâe Ferdinand și cu Maria,
Prea slăviți în România, pe altarul lui Mihai.”

Ion Constantin Inculeț a fost un om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru și membru titular al Academiei Române, care s-a născut la data de 5 aprilie 1884 în localitatea Răzeni (Republica Moldova) și a decedat la data de 18 noiembrie 1940 la București. Este înmormântat la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Bârnova, aflată la periferia municipiului Iași. A absolvit școala primară în satul natal, iar în anul 1894 a fost admis la Școala teologică din Chișinău, subordonată Seminarului teologic pe care a absolvit-o cu note foarte bune, obținând dreptul de a se înscrie la Seminar. Ulterior a optat pentru o facultate de științe exacte și s-a înscris într- adevăr la facultatea de fizică și matematică a Universității Dorpat, însă după un an de studii s-a transferat la Universitatea Imperială din Petersburg, facultatea de fizică și matematică, pe care a absolvit-o cu diplomă de gradul I. A avut recomandare pentru profesorat. În anii studenției la Petersburg, din inițiativa sa, este creată asociația studenților basarabeni din Petersburg. După absolvirea universității a concurat cu succes la postul de privat-docent și a lucrat la mai multe școli private din Petersburg, predând fizica, matematica și astronomia. În anul 1917 a fost deputat în Sovietul din Petrograd din partea Partidului Socialist Revoluționar. În 1917 a revenit în Basarabia, ca emisar al lui președintelui Guvernului provizoriu Alexandr Kerenski, în fruntea unui grup de 40 de basarabeni, studenți și profesori din Petrograd, cu scopul de a adânci cuceririle Revoluției din Februarie. A fost ales deputat în primul parlament al Basarabiei, „Sfatul Țării”, împreună cu alți basarabeni veniți din Petrograd, din partea deputaților-țărani. Inițial concepția politică a lui Inculeț era una de transformări politice în cadrul unei Rusii democratice și înnoite. Însă, după preluarea puterii la Petrograd de către bolșevici, Inculeț a evoluat spre alianța cu România. La 21 noiembrie 1917 a fost ales Președinte al Sfatului Țării. La 6 ianuarie 1918 a avut loc tentativa de preluare a Puterii la Chișinău de către bolșevici. La 24 ianuarie Sfatul Țării a proclamat cu majoritate de voturi independența Basarabiei față de Rusia, iar la 27 martie 1918 a proclamat cu majoritate de voturi Unirea cu România, în condițiile în care existau și opozanți. După Unire Ion Inculeț a fost ministru al Basarabiei, ministru al sănătății publice, ministru de interne, ministru al comunicațiilor și vice-președinte al Consiliului de miniștri în Guvernul României, condus de Ion Gh. Duca (1933-1937). La 10 octombrie 1918 Inculeț a fost ales membru al Academiei Române, la recomandarea lui Petru Poni. Iată cum îl caracteriza Vasile Bârcă - un prieten și om politic basarabean contemporan: „Ceea ce caracterizează îndeosebi viața și opera lui Ion Inculeț este modestia și blândețea lui nesfârșită, temeinica sa pregătire, însoțită de tactul și calmul ce-l caracterizează și, mai presus de toate, calda lui iubire de popor, de țară, și de Basarabia lui natală, pe care a iubit-o cu toate puterile minții și sufletului său.”

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa a fost un publicist și om politic român basarabean, care s-a născut la data de 1 august 1883 în localitatea Cubolta (Republica Moldova) și a decedat la data de 30 aprilie 1979 la București. El a fost unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării, care a votat marea unire din anul 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. A fost membru corespondent al Academiei Române, exclus în 1948 și repus în drepturi în anul 1990. A urmat școala primară din satul natal, apoi cursurile Școlii Spirituale din Edințe și ale Seminarului Teologic din Chișinău. După absolvirea seminarului s-a înscris la Facultatea de Fizică și Matematică a Universității din Dorpat (astăzi Tartu – Estonia). Un an mai târziu a izbucnit revoluția și Halippa s-a văzut nevoit să renunțe la studii. Revenit la Chișinău, s-a apropiat de tinerii intelectuali români, colaborând la revista Basarabia, prima publicație română a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul revoluționar Deșteaptă-te, române!, fapt pentru care a fost urmărit de autoritățile țariste. S-a refugiat la Iași și s-a înscris la facultatea de litere și filosofie, a cărei cursuri le-a urmat între 1908 – 1912, colaborând acum la diverse reviste românești. Activitatea sa politică s-a intensificat, iar în 1917 a înființat Partidul Național Moldovenesc, situându-se în fruntea curentului pro-unire, drept pentru care a fost ales vicepreședinte, apoi președinte al Sfatului Țării. După 1918 a deținut în repetate rânduri funcții de ministru sau secretar de stat. În anul 1923 devine membru emerit al Suveranului Sanctuar al României și, în același an, la 29 decembrie, reprezenta Loja Libertatea, din Chișinău, la Conventul anual al Marii Loji Naționale din România (MLNR). În 1925 a făcut parte din Comisia de relații externe a MLNR. A mai îndeplinit și funcția de garant de amiciție în România al Supremului Consiliu de grad 33 din Santo Domingo. Pantelimon Halippa este întemeietorul Universității Populare din Chișinău (1917), al Conservatorului Moldovenesc, al Societății Scriitorilor și Publiciștilor Basarabeni, al Societății de Editură și Librărie “Luceafărul” din Chișinău. În anul 1950 a fost arestat și închis pentru șapte în închisoarea de la Sighet. Își doarme somnul de veci la Mănăstirea Cernica.

Ion Buzdugan, născut Ivan Alexandrovici Buzdâga, a fost un folclorist, poet, publicist, traducător și mare patriot român, care s-a născut la data de 9 martie 1887 în localitatea Brânzenii Vechi (Republica Moldova) și a decedat la data de 29 ianuarie 1967, la București. Născut într-o familie de țărani răzeși, Ion Buzdugan a studiat agronomia la Gorki, literele și dreptul la Universitatea din Moscova și a absolvit seminarul pedagogic de la Camenița. Fiind ofițer în armata rusă, în timpul primului război mondial, Ion Buzdugan a dat în vileag asasinarea regelui Ferdinand pe care o pregăteau militarii ruși în forfota bolșevică de la Socola. Între anii 1917 - 1918 Ion Buzdugan devine unul din fruntașii mișcării naționale din Basarabia. În calitate de secretar al Sfatului Țării, la data de 27 martie 1918 Ion Buzdugan semnează Actul Unirii Basarabiei cu România. După Unirea și-a luat licența în drept la Universitatea din Iași și doctor în economie politică la Universitatea din Cernauți. Ca deputat de Bâlți în Parlamentul României, pe parcursul a 14 ani, din 1918 până în 1932 și membru al Guvernului, Ion Buzdugan a contribuit substanțial la prosperarea economică și culturală a orașului și județului Bălți. În anii postbelici, când tot mai mult i-a fost este marginalizată creația literară, se ocupă de traduceri. Rămâne unul dintre cei mai importanți traducători din opera clasicilor Pușkin și Esenin.

3. În data de 22 aprilie 2019 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema Desăvârșirea Marii Uniri - Henri Mathias Berthelot. Aversul monedei redă conacul generalului Berthelot din comuna Fărcădinul de Jos, în prezent General Berthelot, județul Hunedoara, inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2019”, iar reversul monedei prezintă portretul lui Henri Mathias Berthelot, inscripțiile în arc de cerc „HENRI MATHIAS BERTHELOT” și anii între care a trăit „1861-1931”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare nominală: 10 lei; metal: argint; puritate – 99,9%, formă: rotundă; diametru: 37 milimetri; greutate: 31,103 grame; calitate: proof; cant: zimțat, tiraj: 300 exemplare și preț de achiziționare, fără TVA: 350 lei.

Începând cu luna octombrie 1916, în a doua parte a războiului de reîntregire, a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze, generalul Henri Matias Berthelot (7 decembrie 1861 – 29 ianuarie 1931). El a fost un general al armatei franceze, care în primul război mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joffre.Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul Armatei României. În semn de recunoștință pentru meritele sale deosebite, generalul H. M. Berthelot a fost decorat cu cele mai înalte distincții ale statului român, a fost declarat cetățean de onoare al României și a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Cu ocazia Unirii de la 1 decembrie 1918, Generalul Henri Mathias Berthelot a spus următoarele cuvinte: „Sângele eroilor căzuți în luptele Marelui Război să fie pentru tine, o, frumoasă Românie, sămânța de noi virtuți, în așa fel încât copiii tăi să fie mereu demni de părinții lor și gata să-ți apere pământul sacru, atât de des invadat, dar în cele din urmă întregit prin efortul ultimelor generații”.

Conacul Henri Mathias Berthelot este situat în localitatea cu același nume din județul Hunedoara, zona Țara Hațegului. Denumirile conacului și localității din Țara Hațegului provin de la numele generalului francez Henri Mathias Berthelot. Acesta avea aici o proprietate (moșie și teren agricol) primite de la Regele Ferdinand și Regina Maria, ca semn de recunoștință pentru contribuția armatei franceze la eliberarea României. Numele vechi al localității General Berthelot era Fărcădinul de Jos. Conacul deja exista încă din secolul al XIX-lea și se afla în proprietatea vestitei familii nobiliare Nopcsa. Proprietatea era celebră pentru frumusețea ei, fiind construită sub forma unui templu antic, cu 6 coloane elegante. Clădirea avea la intrare două rânduri de trepte, care se terminau cu câte un leu, iar interiorul era decorat cu piese antice colecționate timp de mulți ani de familia Nopcsa. Reședința nobiliară își sporise renumele și prin faptul că împăratul Franz Iosef I al Austriei poposise aici la ultima vizită în Transilvania (1852). După moartea lui Ferenc Nopcsa, ultimul descendent al familiei, moșia de la Fărcădinul de Jos a rămas în paragină și a trecut în cele din urmă în proprietatea statului român. În anul 1919, Regele Ferdinand și regina Maria îi dăruiesc întreg domeniul, cu pământ și clădire, generalului Berthelot, în semn de recunoștință, pentru contribuția sa la eliberarea României. Francezul devine în același timp cetățean de onoare al României. Acesta folosește conacul doar între anii 1922 - 1926, iar la moarte, în 1931 sa lasă tot domeniul de la Fărcădinul de Jos Academiei Române (al cărei membru devenise între timp). După instaurarea regimului comunist, proprietățile Academiei Române trec în posesia statului. Conacul devine pe rând unitate agricolă, spital de psihiatrie și IAS. Astfel clădirea se degradează încet dar sigur. În anul 2001 localitatea revine la denumirea primită în 1923 (General Berthelot), după comuniștii au numit-o Unirea. Când a intrat din nou în posesia Academiei Române conacul se afla în stare de ruină…cu geamuri sparte, fără uși sau mobilier. Între anii 2009 - 2010 Conacul Berthelot a fost renovat în întregime, și transformat în Centru de Dezvoltare Durabilă a Țării Hațegului ce aparține Academiei Române. Clădirea și-a recăpătat strălucirea, având o sală mare și elegantă de conferințe, două laboratoare de cercetare și birouri. S-a construit și o anexă cu spații de cazare pentru oamenii de știință care vin să cerceteze Țara Hațegului. Moșia a devenit un simbol al comunei, iar o dată cu cercetătorii vin și mulți turiști ca să-l viziteze.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

___________xxx___________

O PLACHETĂ, CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Alexandru Ioan Cuza 1820 - 1873

Bicentenarul nașterii 1820 - 2020 C.N.M.E. - C.M.N

(Clubul numismatic Mihai Eminescu) (Cercul militar național)

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 2020 și marchează trecerea a 200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza. Placheta este opera gravorului Constantin Dumitrescu de la Monetăria națională a statului român la comanda Clubului numismatic Mihai Eminescu (C.N.M.E.) de la Cercul militar național (C.M.N.) București.

Alexandru Ioan Cuza (născut la 20 martie 1820 în Bârlad şi decedat la 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor unite şi al statului naţional România. Acesta a participat activ Revoluţia de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti şi dizolvă Adunarea Legiuitoare. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi, care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti. Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului.

Palatul Cercul Militar Național este este o clădire din Bucureşti care găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol. Lucrările pentru construcția Palatului Cercului Militar Național au început în anul 1911, deși terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ștefănescu și E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos.

Inițial gravorii profesioniști ai Monetăriei Statului și Societății Numismatice Române, iubitori de Eminescu s-au reunit în Gruparea Colecționarilor de Medalii și Insigne Mihai Eminescu a Societății Numismatice Române (G.C.M.I. - M.E. a S.N.R.). Începând cu anul 2000 această grupare a organizat de două ori pe an, pe 15 ianuarie și 15 iunie, în Palatul Parlamentului din București, sala Constantin Brâncuși, Salonul Mihai Eminescu. Ulterior, la data de 30 ianuarie 2009, în cadrul Cercului militar național (fosta Casă centrală a Armatei) s-a constituit Clubul colecționarilor de medalii "Eminescu", care a inițiat baterea unei noi insigne și medalii în memoria poetului național român. Sus admiri logo-ul Clubului colecționarilor de medalii "Eminescu" din cadrul Cercului militar național din București.

Eugeniu Carada 1836 - 1910

I.G.M.A.A.U. Masoneria universală - Lumină și adevăr

Loja Eugeniu Carada Nr.353 Or.București A.L.6011

Eugeniu Carada (născut 29 noiembrie 1836 la Craiova şi decedat la 10 februarie 1910 la Bucureşti) a fost un economist politic şi scriitor român. Alături de Ion C. Brătianu, înfinţează Banca Naţională a României în anul 1880. Deşi nu acceptă funcţia de Guvernator, o preia într-un final pe cea de director, după ce Brătianu l-a ameninţat că îşi dă demisia din Guvern. Aceste refuzuri, precum şi multe altele adunate de-a lungul anilor, denotă nu atât demnitatea lui Carada, cât şi modestia lui. În ceea ce priveşte Banca Naţională, el însuşi merge la Paris pentru a supraveghea tipărirea biletelor şi organizează numeroase filiale şi centre în toată ţara.. Din toate acţiunile sale se observă spiritul său extraordinar, spirit ghidat doar de dragostea pentru patrie şi de dorinţa de a dezvolta ţara cu puteri româneşti. El ajută şi finanţează numeroase persoane, asigurând dezvoltarea unei burghezii autohtone. Remarcabil este însuşi faptul că a compus planurile de construcţie pentru palatul băncii naţionale. A lucrat în cadrul băncii mai mult de 30 de ani, asigurându-i o asemenea prosperitate, încât multe personalităţi ale vremii spuneau că, şi în cazul în care niste neghiobi ar veni la conducerea ei, Banca s-ar conduce singură, într-atât de bine organizată era de Eugeniu Carada.

Temută, admirată sau dezavuată, FRANCMASONERIA a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului britanic (mai corect spus ar fi însă:„societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde. Sus am postat câteva insemne masonice.

Insigna - Congaz (1999 - 2009)

Congaz a fost o companie din municipiul Constanța, care avea ca obiect de activitate furnizarea către beneficiari a gazelor naturale și care s-a fondat în anul 1999. Acționarii companiei au fost grupul german Ruhrgas, SNP Petrom și Distrigaz Sud, fiecare deținând un pachet de 28,6% din acțiuni, cărora li se alătură Petroconst Constanța cu 13,9% și consiliile locale din localitățile Medgidia, Ovidiu, Kogălniceanu și Cogealac.Începând cu data de 1 ianuarie 2016, compania Congaz s-a integrată în Compania GDF Suez Energy România, care a adoptat recent marca comercială ENGIE. Integrarea survine ca urmare a achiziţiei succesive de către GDF SUEZ Energy România a pachetelor de acţiuni deţinute de OMV Petrom, E.ON Ruhrgas International în 2014 şi Petroconst în 2015.

Insigna - E.R. - Energoreparații România

Societatea comercială Energo-reparații serv SA proiecteaza, realizeaza si intretine ansambluri specifice centralelor electrice, produse pentru mecanizarea lucrarilor de reparatii, instalatii, subansambluri si piese de schimb pentru echipamente folosite in special in industria energetica, dar si in industria cimentului, industria miniera (cariera de suprafata), cat si in petrochimie. Sediul central al societății este situat în București, Sectorul 4, Șoseaua Berceni, nr. 104. Activitatea principală a societăii este fabricarea de motoare si turbine (cu exceptia motoarelor pentru avioane, autovehicule si motociclete). Alte activități ale societății sunt:

Fabricarea altor masini de utilitate generala n.c.a.
Fabricarea utilajelor pentru extractie si constructii
Fabricarea de pompe si compresoare
Fabricarea de constructii metalice si parti componente ale structurilor metalice
Tratarea si acoperirea metalelor
Operatiuni de mecanica generala
Fabricarea articolelor din fire metalice; fabricarea de lanturi si arcuri
Fabricarea de șuruburi, buloane și alte articole filetate; fabricarea de nituri și șaibe.

Campionatul juniori pistol (tir)

R.S.R.- (Republica Socialistă România)

După descoperirea utilizării prafului de pușcă la armele de foc, începând cu secolul al XII- lea, perfecționarea tehnicilor de mânuire a armelor a fost o preocupare primordială în rândul militarilor și, implicit, a aristocrației momentului. Armele de foc nu au fost folosite doar pe plan militar ci și în activitățile de agrement și vânătoare. În acest fel, apare o preocupare permanentă pentru îmbunătățirea calităților tehnice și de manevrabilitate ale armelor, fapt ce a dus la crearea unor structuri organizatorice ce aveau ca rol formarea deprinderilor specifice utilizării eficiente a acestora. La jumătatea secolului al XVII- lea, în anul 1640, la Lucerna în Elveția, se înființează prima Societate de Tir din lume. Ulterior, numărul societăților, organizațiilor și al cluburilor de gen, în care își desfășurau activitatea de pregătire majoritatea trăgătorilor, începe să crească considerabil în toate regiunile din Europa. În anul 1741 sunt organizate primele concursuri de tir organizate de către Regimentul Regal de Infanterie în câmpia de nord a Aradului, pentru ofițerii regimentului. În anul 1831 s-a constituit Asociația Cetățenescă de Tir din Municipiul Arad. În ceea ce privește dezvoltarea sportivă a tirului, în afară de contribuția laturii militare, un deosebit aport la această dezvoltarea a venit din partea unor societăți de vânătoare, în cadrul cărora erau organizate cursuri de pregătire a vânătorilor și care își desfășurau activitatea pe mai multe domenii de vânătoare de la Arad, Săvârșin, Șiria, Șiman, Chișinău-Criș și Pecica. Pe data de 5 mai 1862, ia ființă prima societate de tir, la nivel național, denumită: "Societatea Română de arme și dare la semn" având sediul stabilit la București, iar la numai un an de la înființarea ei, "Societatea Română de arme și dare la semn" avea un număr de 120 de membri și 5 membri de onoare. Pe data de 9 septembrie 1865, prin înaltul Decret Domnesc nr.1147, publicat în Monitorul Oficial nr.200 din 11/23 septembrie, sunt aprobate și recunoscute oficial statutele Societății Române de arme și dare la semn. În urma acestui decret, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza donează societății din terenul Mânăstirii Radu – Vodă – teren trecut în patrimoniul statului – o suprafață de 47514 mp , pentru a-l folosi drept poligon de tir cu condiția ca acest teren să nu fie înstrăinat. Terenul donat s-a adăugat la cel pe care societatea îl avea deja în folosință și care era poziționat în zona Clubului Progresul. Prima participare a unor trăgători români la un concurs internațional a fost în anul 1919 la Le Mans – Franța, unde românii au cucerit locul doi. La acest concurs au participat trăgători de elită din toate țările aliate în primul război mondial. În anul 1924, România participă la Jocurile Olimpice de la Paris cu un lot de trăgători, unde Constantin Tomescu ocupă locul 18.

Insigna - România

Insigna de mai sus s-a realizat în regimul comunist și s-a conferit tuturor acelora care erau angrenați în activitatea cultural artistică, în cazul de față membrilor formațiilor artistice muzicale și de dans. Și această insignă făcea parte din noianul de insigne brute și strident colorate ce se constituiau într-un mijloc (cale) de formare a “omului nou constructor conștient al societății socialiste multilateral dezvoltate” – obiectul central al partidului comunist aflat la putere. Pe insignă abundă simbolurile comuniste: roată dințată – simbolul industrializării țării, spicele de grâu – simbolul agriculturii socialiste intensive și culorile tradiționale ale drapelului național.

__________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII