Epaminonda's Blog.....: CASTELNAU - MONTRATIER * FRANȚA

Mai jos am postat și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea franceză CASTELNAU - MONTRATIER,

departamentul LOT, regiunea MIDI PIRINEI, și câteva vederi generale.

Biserica Sfânta Maria

Piața Gambetta

Moara de vânt

Arhitectură locală

Vedere aeriană

Vederi generale

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN OM ÎNȚELEPT

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Nicolae D. Xenopol 1858 - 1917

Nicolae Dimitrie Xenopol a fost un critic literar, eseist, om de cultură, diplomat, politician și ministru român, ambasador al României în Japonia, care s-a născut la data de 11 septembrie 1858 la Iași și a decedat la data de 5 decembrie 1917 la Tokio, Japonia. A fost fratele mai mic al istoricului A.D.Xenopol și, ca și el, membru al societății Junimea. Inițial inspirat de liderul Junimii, Titu Maiorescu, mai târziu Nicolae a fost un disident al "junimismului", un pozitivist și un susținător al realismului literar. Din punct de vedere politic, Xenopol s-a îndepărtat de conservatorism și a îmbrățișat curentul liberal, fiind editorul a două ziare liberale: "Românul" și "Voința Națională". A avut o carieră de succes în politica electorală, care a început în cadrul Partidului Național Liberal și mai târziu a aderat la Partidul Conservator-Democrat. În anul 1912, a fost numit Ministru al Comerțului și a contribuit la crearea Academiei de Studii Economice din București. N.D.Xenopol a fost autorul a două romane realiste care critică mediul social al zilelor sale. Campania sa pentru realism și poziția lui pozitivă față de civilizația urbană l-au asmuțit împotriva autorului conservator

Mihai Eminescu. Dezbaterea lor violentă din anii 1880 este una dintre cele mai importante momente din cariera de jurnalism cultural al lui Xenopol. Implicarea sa pasională în susținerea cauzei liberale a fost un alt subiect de controversă și, în mai multe rânduri, s-a alăturat colegilor săi din presă. N.D.Xenopol a sprijinit implicarea României în primul război mondial alături de Puterile Antantei. A murit în timpul misiunii sale finale, fiind primul ambasador al României în Japonia.

Insigna - A.V.S.A.P. - (planorism)

(Asociația voluntară pentru sprijinirea apărării patriei)

A.V.S.A.P. (Asociația voluntară pentru sprijinirea apărării patriei) s-a constituit prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale nr.415 din 30 noiembrie 1952, fiind subordonată direct Consiliului de Miniștri. Ca scop era similară cu Organizația de voluntari pentru sprijinirea armatei, aviației și flotei URSS (D.O.S.A.A.F.) înființată în anul 1927. Și celelalte state socialiste au înființat astfel de organizații ce înrola tinerii de la vârsta de 16 ani. Activitatea acestor asociații era mascată de acțiuni cu caracter sportiv devenind astfel și mai accesibilă maselor de tineri. AVSAP a fost condusă de Comitetul central organizatoric și Comitetele organizatorice de la nivele diferite: regiune, raion, oraș, comună, sat, întreprindere, GAS, GAC, SMT, etc. Organizațiile de bază erau conduse de ofițeri ai MFA, activiști salarizați și voluntari, pregătiți în școlile Comitetului organizatoric central. La împlinirea vârstei de 16 ani tânărul semna o adeziune, precizând activitatea dorită și plătea o taxă simbolică de 1 leu pe an. Devenind membru primeai un carnet albastru și o insignă. Tineretul AVSAP s-a pregătit premilitar în ramuri tehnice legate de aviație, marină, transmisiuni, construcții drumuri și poduri, activități care ulterior pentru mulți au devenit meserii practicate toată viața. Disciplinele sportive principale au fost: parașutism, planorism, aeromodelism, navomodelism, poliatlon nautic, tir, schi, automobilism, motociclism, radioamatorism, etc. S-au organizat concursuri la nivel local, regional, național și chiar internațional. AVSAP avea și organe de presă: “Pentru apărarea patriei” și “Aripile patriei”. Prima organizație AVSAP s-a înființat la Atelierele Grivița Roșie din București (400 de membri la înființare și 4500 de membri în anul 1961). Unele date relevă că în anul 1959 AVSAP pe țară număra 1380766 membri, chiar mai mult decât formațiunile PTAP. În anul 1962 se constiuie UCFS (Uniunea de cultură fizică și sport), aparținând Ministerului Tineretului și Sportului, absorbind și asociațiile AVSAP. În anul 1968 conducerea PCR decide reînființarea Gărzilor patriotice înarmate (după modelul 1944) și respective PTAP – Cercurile tehnico-aplicative.

Un planor este o aeronavă cu aripi fixe fără motor. Planorul are o configurație aerodinamică similară unui avion, dar se menține în zbor graţie curenților ascendenţi din atmosferă. Planorul este proiectat în așa fel încât el sa poată urca folosind o masă de aer ascendent, iar apoi să poată plana pe distanțe foarte lungi până la găsirea următoarei mase de aer ascendent. Acest fel de a zbura a creat sportul numit planorism — cele mai multe planoare din ziua de azi fiind folosite în acest scop. Zborul unui planor începe cu lansarea care în mod obișnuit se face prin remorcaj de avion sau mosor/automosor. După ce atinge înălțimea de declanșare, planorul zboară cu o precizie ridicată folosindu-se de caracteristicile sale aerodinamice.

Insigna - C.T.A. (Cerc tehnico aplicativ aviație)

Cercurile tehnico aplicative (C.T.A.) au fost forme de pregătire specială în cadrul formațiunilor de pregătire militară a tineretului pentru apărarea patriei (P.T.A.P.). Pentru a înțelege contextul apariției formațiunilor PTAP să nu uităm că, urmare a creării NATO (1949), la 14 mai 1955, din inițiativa Uniunii Sovietice, apare al doilea bloc militar (Pactul de la Varșovia, semnat de toate statele comuniste) în scopul apărării colective împotriva unei agresiuni externe. Cu toate acestea, la data de 20 august 1968 o forță militară a Pactului de la Varșovia (formată din 23 divizii sovietice și 6 din partea altor țări comuniste) invadează Cehoslovacia pentru a înăbuși mișcarea reformatoare de acolo, împotriva URSS. E de reținut că România nu a participat la această acțiune, supărând rău de tot “prietenul de la răsărit”. O invazie asemănătoare celei din Cehoslovacia era iminentă și în România. La data de 15 noiembrie 1968 în România s-a adoptat Legea nr. 33 care a instituit pregătirea tineretului pentru apărarea patriei. Conducerea acestei pregătiri a fost încredințată UTC-ului, sprijinit de mai multe structuri administrative, militare și civile. Toți băieții și fetele cu vârste incluse între 18 – 20 ani erau incluși în formațiunile de PTAP. Pregătirea consta în pregătire militară generală, cunoașterea armelor de nimicire în masă și a modului de protecție împotriva lor, apărare locală antiaeriană, pregătire sanitară și de prim ajutor precum și pregătire de specialitate, în cadrul cercurilor tehnico-aplicative de pe lângă unitățile militare. Tinerii purtau pe timpul pregătirii o uniformă albastră asemănătoare cu cea a gărzilor patriotice (dar care era kaki) iar manualele după care se pregăteau erau asigurate de către Ministerul Apărării Naționale. Adeseori se organizau tabere și concursuri pe tematici specifice. Pentru stimularea tinerilor participanți la pregătire se acordau diplome, medalii, insigne și alte stimulente. Mai jos prezint câteva insigne cunoscute ale cercurilor tehnico-aplicative din acea vreme.

Să nu credem că participanții la Cercul tehnico-aplicativ de aviație învățau să conducă supersonice sau aeronave militare de luptă. Ei studiau probleme generale de meteorologie, parașutism și curenți de aer. Ulterior se antrenau și cu aeromodele (deci miniatură) și numai după ce împlineau o anumită vârstă li se oferea posibilitatea de a pilota cel mult un planor. Aici li se insufla dragostea de înălțimi și plăcerea de a conduce o aeronavă. Din rândul acestor cursanți mulți ajungeau piloți de aeronave.

Comitetul pentru cultură fizică și sport

Campionatul R.P.R. de pistă - 1957 - participant

(Republica Populară Română)

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Comitetul pentru Cultura Fizica si Sport (C.C.F.S.) a fost un organism național care a condus o perioadă de timp sportul românesc (9 august 1949 – 2 iulie 1957). Acest organism avea filiale teritoriale și locale care funcționau pe lângă primăriile regionale, raionale sau comunale. Pentru rezultate meritorii obținute în activitatea sportivă competitorii primeau insigne robuste strident colorate, încărcate cu simboluri comuniste, dar și diplome, care tot așa, erau divers colorate și cu multe simboluri comuniste pe ele.

Inceputurile organizarii activitatii de educatie fizica si sport din tara

noastra apartin celei de-a doua jumatati a secolului XIX, cand s-au infiintat societati de vanatoare care au contribuit la dezvoltarea tirului si la formarea primelor societati de tir. Drept urmare, prima societate sportivă care s-a infiintat la Bucuresti, a fost 'Societatea de dare la semnu Bucuresc”, in anul 1862. La initiativa lui Gheorghe Moceanu, primul profesor roman de gimnastica (termen prin care, la vremea respectiva, se intelegea educatie fizica) si a profesorului de scrima C. Constantiniu, a luat fiinta, la 8 iunie 1867, 'Societatea Centrala Romana de Arme, Gimnastica si Dare la Semn' (mai tarziu, si Natatiune). Ca urmare a intensificarii activitatii societatilor de gimnastica existente, in anul 1906 ia fiinta primul for conducator din Romania: "Federațiunea Societăților de Gimnastica din Romania" (F.S.G.R.). A doua organizatie centrala de conducere a activitatii de educatie fizica si sport din tara noastra a luat fiinta la / decembrie 1912, sub denumirea de: 'Federatia Societatilor Sportive din Romania' (F.S.S.R.). F.S.S.R. a fost prima organizatie care a cuprins aproape toate ramurile de sport practicate in tara. Ea a introdus afilierile si legitimarile sportive, organizand competitii, printre care si campionatele naționale (primele campionate fiind cele scolare). În acest sens s-au alcătuit primele calendare sportive, primele regulamente de competitii, s-au adaptat o serie de termeni tehnici, tactici si de regulament la specificul limbii romane, s-au introdus foile de arbitraj etc. In perioada 1920-1930, Romania a intrat in circuitul sportiv mondial, extinzandu-si relatiile sportive internationale. Sportul scolar, care pana in 1916 fusese baza activitatii sportive, a trecut pe locul doi, lasand intaietatea cluburilor sportive. Sistemul suedez de educatie fizica a inceput să capete amploare, culminand cu infiintarea (prin Legea din 1922) Oficiului National de Educatie Fizica (O.N.E.F.) si, in cadrul acestuia, a Institutului National de Educatie Fizica (I.N.E.F.). F.S.S.R. și O.N.E.F. si-au dus fiecare activitatea separat si independent. F.S.S.R. exprima initiativa particulara si se ocupa cu activitatea sportiva, iar O.N.E.F. era institutie de stat care a pus accentul pe sistemul suedez de educatie fizica. Datorita centralizarii excesive, la un moment dat, F.S.S.R. nu a mai corespuns, din punct de vedere organizatoric, necesitatilor dezvoltarii diferitelor ramuri de sport, care-si doreau acum autonomia. Drept urmare, prin noua lege din anul 1929, statul avea sa permita manifestarea initiativei private prin infiintarea de asociatii, care se vor grupa in federatii de specialitate. Astfel, in anul 1930, a avut loc infiintarea Uniunii Federatiilor Sportive din Romania (U.F.S.R.). În locul comisiilor pe ramuri de sport din F.S.S.R., au luat fiinta federatiile sportive. La data infiintarii sale, U.F.S.R. cuprindea numai trei federatii: box, tenis si fotbal. Ulterior au aparut federatii noi: baschet, volei, natatie. Criza economica din anii 1929-1933 a afectat si sportul românesc, viata sportiva stagnand, in general. Dupa incetarea crizei economice, in anul 1934 s-a infiintat Oficiul pentru Educatia Tineretului Roman (O.E.T.R.). Subordonarea activitatii sportive O.E.T.R.-ului a contribuit la regresul sportului romanesc, situatie care se va accentua si in anii urmatori. La 1 decembrie 1936, O.N.E.F. -ui a fost desfiintat, Atributiile sale fiind preluate de I.S.E.F. (Institutul Superior de Educatie Fizica, fost I.N.E.F.). In anul 1937, se desfiinteaza O.E.T.R., ramanand numai organizatia de tineret Straja Tarii sau Strajeria, ca institutie de stat autonoma. Strajeria avea sa exercite un control direct si asupra U.F.S.R.-ului. Evenimentele politice interne si internationale, concentrarile efectuate in anul 1939, au determinat o noua scadere a activitatii sportive. De asemenea, anul 1940 s-a caracterizat printr-un adevarat haos in activitatea sportiva, acest lucru fiind influentat si de instaurarea dictaturii militaro-fasciste. La 30 septembrie 1940 a luat fiinta Organizatia Sportului Romanesc (O.S.R.) - o noua organizatie sportiva care a condus activitatea sportiva din tara noastra pana in anul 1944. O.S.R. a desfiintat federatiile, creand in locul lor directorate, in care erau unite mai multe ramuri de sport si a proclamat ca sporturi de Baza, atletismul si tirul, fara a se observa insa, o imbunatatire a lor. Pe timpul celui de-al doilea razboi mondial, activitatea sportiva a scazut din toate punctele de vedere. Sportul trebuia sa contribuie la pregatirea tineretului pentru lupta. In a doua jumatate a anului 1944, ca urmare a debutului transformarilor din viata politica, sociala si culturala a Romaniei, au avut loc schimbari importante in conducerea activitatii de educatie fizica si sport. La 15 septembrie 1944, a luat fiinta Organizatia Sportului Popular (O.S.P.). La 7 noiembrie 1944, vechea O.S.R. s-a desfiintat prin lege, reinfiintandu-se totodata Uniunea Federatiilor Sportive din Romania (U.F.S.R.), care functiona pe langa Ministerul Culturii. Din punct de vedere organizatoric, O.S.P. trece in subordinea Ministerului Învatamantului

Public. O noua schimbare a formei organizatorice a activitatii de educatie fizica si sport din tara noastra s-a facut la 9 august 1949 cand O.S.P. este înlocuita prin Comitetul pentru Cultura Fizica si Sport (C.C.F.S.) de pe langa Consiliul de Ministri. Sub conducerea C.C.F.S. isi mai desfășurau activitatea Institutul de Educatie Fizica si scolile medii tehnice de cultura fizica. La 2 iulie 1957 a avut loc o noua reorganizare a miscarii sportive din Romania si anume, infiintarea Uniunii pentru Cultura Fizica si Sport (U.C.F.S.). U.C.F.S.-ul se constituia intr-o organizatie obsteasca, de masa pentru conducerea, indrumarea si controlul educatiei fizice si sportului din Romania. Prin rezolutia adoptata la conferinta din 1967 in locul U.C.F.S. s-a infiintat Consiliul National de Educatie Fizica si Sport (CNEFS), organul central de specialitate, investit de stat cu atributii prevazute in Legea nr. 29 din 1967 cu privire la dezvoltarea activitatii de educatie fizica si sport. In cadrul C.N.E.F.S. isi desfasurau activitatea doua sectii: 1) Sectia sport de performanta si pregatire olimpica si 2) Sectia sport de masă și economică. În teritoriu activitatea era condusă de Consiliile Judetene de Educatie Fizica si Sport (C.J.E.F.S.), subordonate C.N.E.F.S. In data de 30 decembrie 1989, la cateva zile dupa evenimentele ce au condus la schimbarea vechiul regim, s-a infiintat un nou for conducator: Ministerul Sporturilor. Acesta nu vea sa functioneze decat cateva luni. Conform HG nr. 994, la data de 3 septembrie 1990 a luat fiinta Ministerul Tineretului si Sporturilor. Acest organ conducator central al domeniului isi desfasoara activitatea si in prezent dupa ce, pe parcursul ultimilor ani, organizarea si functionarea sa au suferit modificari si completari in urma intrarii in vigoare a mai multor Hotarari de Guvern .

Insigna - 1860 (cască pompier)

Despre stingerea incendiilor în istoria României există dovezi încă din timpul Daciei romane, însă instituţia pompierilor este atestată la mijlocul secolului al XVIII-lea prin „steagurile de foc” din Bucureşti şi Iaşi, organizări bazate pe solidaritatea comunităţii în faţa primejdiei focului. Condiţiile concrete de la începutul veacului următor au determinat apariţia, la Bucureşti şi Iaşi, în 1845 şi, respectiv, în 1835, a primelor unităţi de pompieri militari, încadrate în armata permanentă, soldaţii urmând instrucţia de infanterie în paralel cu cea pompieristică. Istoria începuturilor a consemnat participarea efectivelor de pompieri din Bucureşti la stingerea „Focului cel mare” din data de 23 martie 1847, sinistru care a distrus atunci peste 1800 de case şi prăvălii, precum şi la Bătălia din Dealul Spirii, care a avut loc la data de 13 septembrie 1848, moment de seama al revoluţiei democratice din acel an. În memoria celor aproape o sută de ostaşi pompieri care au căzut în luptă, în Bucureşti a fost înălţat „Monumentul Pompierilor”. Ulterior, după modelul primelor două unităţi, în principalele oraşe ale României, s-au înfiinţat servicii de pompieri profesionişti cu accentuat caracter militar, subordonate primăriilor.

În anul 1874 s-au pus bazele Corpului Pompierilor Militari care cuprindea 15 unităţi care aveau în dotare şi baterii de artilerie. La războiul din 1877 – 1878, pompierii - artilerişti au participat cu forţa a şase baterii în compunerea armatei române, atât pentru apărarea teritoriului, cât şi la luptele din sudul Dunării, în Bulgaria de astăzi, împotriva armatei otomane. Contactele europene, mai ales cu Regimentul de pompieri din Paris, aderarea la primul organism internaţional de profil, constituit în anul 1900, „Comitetul Tehnic Internaţional al Focului”, la care România este membru fondator, au impus începerea reorganizării pompierilor români, proces întrerupt de primul război mondial. Separarea de artilerie s-a produs la 2 august 1929, prin înfiinţarea Comandamentului Pompierilor, care făcea parte din structurile armatei române, iar, sub aspect administrativ, depindea de Ministerul de Interne. Această organizare a fost legiferată în anul 1936 când, pentru prima oară, se defineau misiunile pompierilor militari: „prevenirea şi combaterea sinistrelor pe tot cuprinsul tării”. Tot din acea perioadă datează şi investirea acestora cu atribuţii concrete în domeniul protecţiei civile, cel de-al doilea război găsindu-i organizaţi, până la nivelul subunităţilor, ca formaţiuni militare de pompieri - apărare pasivă. Anii postbelici au conservat forma de organizare tradiţional militară a instituţiei pompierilor, procesul de modernizare cuprinzând, deopotrivă, planul conceptual şi cel material, la nivelul realităţilor tehnico – economice. Pe toate aceste insigne abundă simbolurile comuniste; steaua de inspiraţie sovietică, laurii victoriei şi făcliile succesului.

Astăzi pompierii îşi desfăşoară activitatea în cadrul ISU (Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă), cu structuri la nivel naţional dar şi la nivelul fiecărui judeţ. În textul pozat de deasupra sunt redate importante probleme referitoare la prevenirea incendiilor.

__________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII