Epaminonda's Blog.....: ALFARA DE ALGIMIA

Mai jos am postat și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea spaniolă ALFARA DE ALGIMIA,

nume actual BARONIA, provincia VALENCIA, comunitatea

autonomă VALENCIA, și o vedere generală.

Biserica San Augusti

Capela

Arhitectură locală

Vedere generală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O EPIGRAMĂ INSPIRATĂ

DE FOTOGRAFIE

O PASTILA DE UMOR

___________xxx___________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

(Alexandru Ioan Cuza) - Palatul Alexandru Ioan Cuza

Medalia de mai sus s-a realizat în anul 2020 la Monetăria națională a statului român pentru a marca trecerea a 200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza. Medalia are următoarele caracteristici tehnice: material – cupru argintat, forma – rotundă , diametrul - 60 milimetri, calitate – patinată și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 120 lei.

Alexandru Ioan Cuza (născut la 20 martie 1820 în Bârlad şi decedat la 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor unite şi al statului naţional România. Acesta a participat activ la revoluţia de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea principatelor. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti şi dizolvă Adunarea Legiuitoare. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi, care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti. Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Iată o parte din jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei; “Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă profunzime şi simţire patriotică este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei; “Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”. Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. Buzăul se prezenta ca o citadelă a mişcării unioniste. Într-un document din 25 aprilie 1857 se arăta că în districul Buzău existau două focare de reacţiune şi că prin muncă de lămurire acestea au fost aduse alături de marea mulţime, adeptă a unirii. Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele obştesc!” Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat. Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.” După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne, fixând un cadru modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii şi ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în anul 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit o nouă constitutie și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universităţi din țară, respectiv cea de la Iaşi – 1860 – şi cea de la Bucureşti – 1864. Cuza are un merit incontestabil în organizarea armatei naţionale. Prin Legea rurală din 14/26 august 1854 peste 400000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale. Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți.Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior s-au aliat cu conservatorii, fapt ce a slăbit pozițiile domnitorului în stat. Nemulţumiţii, alături şi de câţiva militari carierişti, l-au constrâns pe domnitor să abdice în februarie 1866. De reţinut este faptul că domnitorul nu a luat niciun fel de măsuri împotriva curentului reacționar, ci, într-un discurs, chiar se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din anul 1857. Pe 13 februarie 1866, împreună cu soţia şi cei doi copii, părăseşte Bucureştiul. A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Fillip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzolern - Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că: după înlăturarea lui Cuza, ţăranii au început să se teamă că reforma agrară nu va mai avea loc; la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a mișcării separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat necunoscut la tronul Moldovei; Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre, pentru a interveni în România, motivând că unirea a fost recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Cursul evenimentelor a demonstrat că poporul român a intrat pe linia făuririi statului national unitar roman, care se va înfăptui peste câteva zeci de ani, la 1 decembrie 1918. Este adevărat că o parte a teritoriilor româneşti este şi acum departe de tulpina ţării. Mă încearcă un sentiment de lehamite când vad că unii dintre politicienii noștri actuali, folosind tema aducerii şi a acestor teritorii la trupul actualei Românii, cerşesc ceva notorietate publică şi un pumn de voturi. Cumva nouă ne mai rămâne ceva de făcut pentru realizarea visului de veacuri al românilor, acela de unire a tuturor teritoriilor românești într-un singur stat? Tocmai când scriam aceste rânduri, un catren despre spiritul de unitate și coeziune al românilor mi-a venit în minte. Blogul fiind al meu, catrenul tot al meu, iată că și tu vizitatorule poți citi acest catren:

"Vorbe mari nu vreau să-ndrug;

Scoatem țara din vâlcea

Trăgând cu toții la jug

...Unii HĂIS și alții CEA!"

Palatul domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa este un palat construit în stil neogotic în anul 1804 care a aparținut inițial familiei Sturdza. Actualmente este muzeu memorial dedicat Domnului Unirii. Ansamblul Palatului lui Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași fiind format din 5 obiective:

Palatul lui Alexandru Ioan Cuza - datând din anul 1862
Biserica Adormirea Maicii Domnului - datând din anul 1813
Parcul - datând din anul 1813
Zidul de incintă și turnurile - datând din anul 1813
Mormântul pregătit pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza - datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Satul Ruginoasa se află la o distanță de 60 km vest de municipiul Iași, între orașele Târgu Frumos și Pașcani, fiind traversat de DN 28A. La sfârșitul secolului al XVII-lea, familia boierească Sturdza a cumpărat moșia de la Ruginoasa de la Duca Vodă, stăpânind-o timp de aproape 200 de ani. La începutul secolului al XIX-lea, familia Sturdza stăpânea o moșie de 8000 hectare la Ruginoasa. Proprietarul moșiei era vistiernicul Săndulache Sturza, un boier cu spirit întreprinzător, după cum reiese din mărturiile documentare ale epocii. În primul deceniu al secolului al XIX-lea, mai exact în anul 1804 marele vistiernic Săndulache Sturdza l-a angajat pe arhitectul vienez Johann Freiwald pentru a reconstrui vechea casă boierească de pe moșia Ruginoasa. De asemenea, proprietarul Ruginoasei a adus în Moldova, pe cheltuiala sa, un grădinar german, pe nume Mehler, care a primit însărcinarea de a amenaja în jurul palatului un parc cu alei străjuite de statui, bănci ascunse în labirinturi de verdeață și chiar un iaz înconjurat de sălcii. În anul 1811 Săndulache Sturdza a ridicat în spatele palatului, o biserică de conac, pe locul unde a fost anterior o biserică de lemn. Palatul a fost moștenit de către logofătul Costache Sturdza, fiul lui Săndulache și văr al domnitorului Mihail Sturdza. În perioada 1847-1855, logofătul l-a adus aici pe arhitectul Johann Brandel care a refăcut palatul în stil neogotic, stil păstrat și astăzi. Arhitectul a fost retribuit cu 200 galbeni cu care trebuia să plătească materialele achiziționate, să angajeze meșteri și să plătească cei 40 de salahori. Materialele obținute din demolarea palatului vechi urmau să fie folosite în construcție. Lucrările trebuiau să înceapă la 1 aprilie, dar între cele două părți au apărut unele neînțelegeri. Nemulțumit de evoluția lucrărilor, Costache Sturdza a adresat la 28 februarie 1848 o notă de protest la Consulatul Prusiei din Iași, învinuindu-l pe Brandel că nu și-a respectat obligațiile contractuale, acesta refuzând să prezinte situația cheltuielilor făcute. Împiedicat și de evenimentele revoluționare din martie 1848 din Moldova, Brandel și-a reluat activitatea abia la sfârșitul anului 1850. Astfel, la 22 decembrie 1850 s-a semnat un nou angajament ce a fost anexat contractului, prin care arhitectul se obliga să încheie lucrările de zidărie în funcție de banii primiți de la Costache Sturza. Lucrările de zidire au fost finalizate la sfârșitul anului 1852. Între anii 1853 și 1855 s-au executat lucrările de finisare și de amenajare a palatului după planurile și sub supravegherea aceluiași arhitect. Astfel, Carl Zergiebel a executat cele trei scări interioare din lemn de stejar și toate ușile din interiorul palatului contra sumei de 110 galbeni, Heinrich Stach a confecționat și montat dușumelele în schimbul sumei de 50 galbeni, Alexandru Ioan și Gh. Boroc din Roman au executat sobele, iar P. A. Flan, “dit Lecomte”, a zugrăvit pereții interiori și a vopsit toată lemnăria, inclusiv scările interioare de stejar, pentru suma de 192 galbeni. Lucrările de reconstrucție ale palatului au fost finalizate în vara anului 1855. În aprilie 1857, vornicul Alexandru Sturdza, un alt fiu al lui Costache Sturdza, a făcut un împrumut de 60 mii de galbeni la Banca Națională a Moldovei pe timp de 17 ani, cu o dobândă de 7,25%, ipotecând palatul și moșia Ruginoasa. Din cauza faptului că debitorul nu a putut achita ratele la termenele stabilite, banca a scos moșia Ruginoasa la licitație. În anul 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza al Principatelor Unite a cumpărat la licitație moșia Ruginoasa de la Banca Moldovei, dorind să-l transforme în reședință de vară. El a depus la 13/25 ianuarie 1862 prețul de 52.011 galbeni, după cum confirmă Curtea de Întărituri, iar apoi actele de proprietate s-au încheiat la 16/28 aprilie 1862. Din suma depusă de domnitor, 49.441 galbeni și 28 lei au revenit Băncii Moldovei, care a fost autorizată de Banca din Brunsvig să încaseze sumele acordate ca împrumut de fosta Bancă Națională a Moldovei. Prima grijă a domnitorului a fost să renoveze integral palatul. Deși domnitorul a petrecut puțin timp la palat, aici a locuit soția sa, Doamna Elena Cuza (1825-1909), care s-a ocupat de mobilarea și decorarea încăperilor, de grădină și de acareturi. Ea a angajat meșteri pentru repararea clădirii și grădinari germani pentru refacerea parcului din jurul castelului. Scara centrală a fost construită din marmură, pereții au fost tapetați cu mătase de la Paris, au fost construite șemineuri și s-au adus policandre scumpe. Doamna Elena Cuza a comandat unei firme din Paris, la 19 noiembrie 1863, piese de mobilier în valoare de 61.909 franci, actul de comandă păstrându-se astăzi la Biblioteca Academiei Române. Mobilierul comandat a fost adus în iarna anului 1864-1865. Palatul de la Ruginoasa a fost inaugurat oficial de către domnitorul Cuza, cu prilejul sărbătorilor de Paști din aprilie 1864, când acesta a sosit aici împreună cu Al. I. Cantacuzino, Nicolae Pisoski și Baligot de Beyne. În septembrie 1864, el sosea din nou la palat, unde a rămas aproape o lună, după promulgarea Legii rurale din 14/26 august 1864, prin care au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol peste 400.000 de familii de țărani, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. El a fost așteptat de 6.000 țărani care au venit să-i mulțumească, fiind întâmpinat de șase bătrâni care l-au primit cu pâine și sare, precum și cu un berbec împodobit cu panglici tricolore. El și-a continuat activitatea la palat în acea perioadă, făcând numiri de prefecți și luând măsuri pentru muncile agricole de toamnă. Plecat în exil în anul 1866 după ce fusese obligat să abdice, domnitorul a continuat să se îngrijească de moșia de la Ruginoasa. El a arendat moșia în anul 1866 cu 5.000 galbeni pe an, pentru a face rost de bani cu care să se întrețină în exil. În același timp, el a refuzat să preia un capital de 500.000 de franci, depuși la Banca Rotschild de noua conducere din Principate. Fostul domnitor a murit la 3/15 mai 1873 în orașul Heidelberg – Germania, iar rămășițele sale pământești au fost aduse la Ruginoasa, potrivit ultimei sale dorințe, fiind înmormântate la 17/29 mai 1873 într-un cavou amenajat lângă biserică. Osemintele domnitorului au fost strămutate de mai multe ori: în anul 1907 au fost puse în cripta amenajată în biserică, într-o cutie de argint așezată într-un sicriu de stejar; în primăvara anului 1944 au fost scoase din biserică de către un soldat din Ruginoasa și duse la Mănăstirea Curtea de Argeș, apoi, în anul 1946, au fost depuse în Biserica Trei Ierarhi din Iași, unde s-a amenajat o criptă. După înmormântarea fostului domnitor, Elena Cuza a luat decizia de a se muta la Paris împreună cu cei doi fii și cu Baligot de Beyne - fostul secretar al domnitorului, pentru a putea să le ofere copiilor săi o educație aleasă. Acolo, Alexandru, fiul cel mare, a urmat Facultatea de Drept și unele cursuri de istorie. Baligot de Beyne a murit în 1882, iar apoi Elena Cuza s-a întors la Ruginoasa. Cei doi fii ai domnitorului (din relația cu principesa Maria Obrenovici) au murit la scurtă vreme unul de celălalt. Dimitrie Cuza (1864-1888), fiul mai mic, s-a sinucis la Paris în anul 1888 din dragoste pentru o franțuzoaică de moravuri ușoare, corpul său neînsuflețit fiind adus la Ruginoasa de către Elena Cuza și înmormântat la dreapta tatălui său. Fiul mai mare, Alexandru Cuza, bolnav de miocardită severă, s-a căsătorit în 1889 cu Maria Moruzzi (1863-1921), fiica lui Alecu Moruzi și a Adelei Sturdza și a plecat în călătorie de nuntă la Madrid. Acolo s-a îmbolnăvit de ftizie și și-a făcut testamentul în favoarea soției sale, murind apoi la puțin timp în anul 1890. Cei doi soți fuseseră căsătoriți doar șase luni de zile. Alexandru Cuza a lăsat moșia de la Ruginoasa soției sale, Maria Moruzzi, strănepoată a domnitorului fanariot ce-l ucisese pe Ioniță Cuza, un străbun de-al lui Alexandru Ioan Cuza. Existând neînțelegeri cu nora sa, Doamna Elena Cuza a părăsit palatul și s-a stabilit la Iași, unde a devenit membră fondatoare a Spitalului de copii "Caritatea", căruia i-a dăruit suma de 5.000 de lei, casele din Strada Romană și o cotizație anuală de 25.000 de lei. Apoi s-a mutat în anul 1903 în orașul Piatra Neamț, unde a locuit într-o căsuță modestă, dedicându-se operelor de binefacere. Maria Moruzzi a avut o idilă cu Ionel I.C.Brătianu, proaspăt inginer de căi ferate, întors de la studii de la Paris și aflat în stagiatură la construcția căii ferate Pașcani-Iași. Ea l-a invitat să locuiască în palatul de la Ruginoasa și a rămas însărcinată cu acesta. Maria Moruzzi s-a căsătorit cu Brătianu în capela castelului, cei doi divorțând în aceeași zi ("căsătoria-divorț de la Ruginoasa").
Din această legătură s-a născut la 3 februarie 1898, chiar în palat, un fiu, Gheorghe Brătianu (1898-1953), viitorul istoric. Maria Moruzzi a fost dată în judecată de Doamna Elena Cuza, ce se retrăsese la Piatra Neamț, și a pierdut procesul, părăsind Palatul de la Ruginoasa. Ea s-a mutat la Iași, unde a locuit în Casa Pogor. Ca urmare a dispozițiilor testamentare ale lui Al. I. Cuza, moșia și palatul de la Ruginoasa au fost donate Spitalului "Caritatea" din Iași, ce a amenajat în palat un spital de copii “Cuza-Vodă”. O parte din mobilier a fost donat Muzeului Militar. În cursul primului război mondial, Palatul de la Ruginoasa a servit ca spital militar. Începând din 1936, el a intrat în proprietatea Regiei C.F.R., ce a amenajat aici un spital T.B.C. Degradarea edificiului începută după transformarea acestuia în spital a fost accentuată de cel de-al doilea război mondial. Complexul de la Ruginoasa a fost reconstruit în perioada 1967-1978, fiind refăcut palatul propriu-zis, o parte din zidul de incintă și doar un bastion în partea de nord-vest. S-a reușit integrarea în ansamblul muzeistic a doar 13 ha din cele 27 ha pe care le avea inițial domeniul. Din cauza penuriei de fonduri, materialele folosite la restaurare au fost de proastă calitate. Lucrările de restaurare au fost abandonate în 1979, din cauza desființării Direcției Monumentelor Istorice, constructorii nemaiprimind fonduri pentru a mai executa celelalte 33 de elemente prevăzute în planul de restaurare inițial. Lucrările de amenajare au fost efectuate parțial sau chiar s-a renunțat la unele dintre ele. Centrala termică nu s-a mai finalizat, țevile de apă caldă și rece au fost introduse în ziduri neizolate, nu s-a mai realizat o sursă proprie de apă curentă etc. În anul 1979 s-a încercat amenajarea aici a unui muzeu de istorie, dar abia în 1982 s-a inaugurat oficial Muzeul Memorial "Al. I. Cuza" cu o secție de istorie și una de etnografie. Parterul palatului conține exponate care reconstituie viața și activitatea domnitorului Al. I. Cuza. Muzeografii au încercat să amenajeze etajul palatului pentru a-l aduce la înfățișarea din vremea lui Cuza. Au fost aduse mobilier de epocă, cărți de epocă, tacâmuri de argint. În cabinetul de lucru s-au adus câteva din piesele de mobilier din lemn de stejar, pe care Elena Cuza le-a comandat renumitei firme pariziene P.P. Mazaroz Ribaillier. Întreprinderea de Stat Decorativa din București a refăcut o comodă circulară după original. În palat au fost reconstituite următoarele încăperi:

o bibliotecă (cu cărți aduse de la Paris)
un cabinet de lucru al domnitorului (unde se aflau un dulap-arhivă, un dulap de bibliotecă, o măsuță în stil gotic și un dulap pentru pendulă)
o sufragerie în stil gotic (în care se aflau 31 de obiecte de mobilier din lemn de stejar sculptat, dintre care mai există astăzi două etajere-dulap, prevăzute cu barometru și cu o pendulă, iar pe masa acoperită cu olandină albă sunt expuse tacâmurile din argint sau alpaca, farfurii din porțelan de Sèvres, pahare de cristal de Baccarat, toate având stema Principatelor Unite)
un salon (cameră de primire a oaspeților) - cu 24 de piese stil Ludovic al XV-lea, dintre care puține s-au mai păstrat, o pianină marca Hermann Heiser & Co., două goblenuri olandeze și o statuetă feminină, în fildeș și bronz, operă a sculptorului E. Barras
salonul Elenei Cuza (cu mobilă stil Louis Philippe)
camera copiilor
dormitorul Elenei Cuza (cu piese de mobilier stil Renaștere)
dormitorul domnitorului.

Palatul este o clădire de formă pătrată cu un etaj, având cele patru fațade aproape simetrice, cu peroane largi și drepte și balcoane pe toate laturile sprijinite pe lespezi de piatră. Odinioară el avea și patru turnulețe, care nu s-au mai păstrat în zilele noastre. Scara centrală este construită în prezent din lemn.

Carolus I Rex Romania (Regele Carol I al României)

A 70-a aniversare a zilei de naștere

Medalia de mai sus este o piesă comemorativă realizată în anul 1909 pentru a marca a șaptezecea aniversare a zilei de naștere a Regelui Carol I al României. Este o piesă rotundă cu toartă, având diametrul de 34 milimetri, confecțioantă din bronz aurit, operă a gravorului Paul Telge. Pe avers, în câmp central, este redată efigia Regelui Carol I spre stânga, cu înscricul circular între două cercuri liniare periferice: “CAROLUS I REX ROMANIAE” (Carol I Regele României). Pe revers este redat un personaj feminin reprezentând România, cu o ramură de laur în mâna stângă ridicată deasupra capului, cu un drapel desfășurat în mâna dreaptă și cu lanțurile sfărâmate la picioare; în jur inscripția circulară: “ANUL LXX 1839 - 1909” (70 de ani 1839 - 1909).

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

Insigna - 1 000 000 km (zbor aviație civilă)

Insigna de mai sus se acorda de către regimul comunist piloților aviației civile care au zburat 1000000 de kilometri. Numărul de kilometri zburați la manșa avioanelor era un motiv de mândrie pentru piloții aviației civile. Probabil că acordarea acestor insigne era însoțită și de ceva bonusuri financiare. Ceea ce este cert este faptul că și această insignă făcea parte din noianul de insigne greoaie, confecționate din metal mort, dar strident colorate, și se constituia într-o cale (mijloc) la îndemână de “formare a omului nou, constructor conștient al societății socialiste multilateral dezvoltate” - obiectivul central declarat al politicii Partidului Comunist Român. Insigna este încărcată de simboluri comuniste precum: culorile drapelului național, coroanele de frunze de laur simbolizând victoria (reușita în activitate) și steaua roșie cu cinci vârfuri simbolizând societatea socialistă.

Insigna - 1985 (Modelism)

Federaţia Română de Modelism s-a înfiinţat în 1968 în cadrul fostului Consiliu Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport şi a funcţionat fără întrerupere sub această denumire, ca federaţie sportivă naţională subordonată Ministerului Tineretului şi Sportului. Scopul principal al F.R.Md. este organizarea şi controlul practicării modelismului în România, extinderea modelismului pe întreg teritoriul ţării, precum şi aplicarea unui sistem organizat de selecţie, pregătire şi participare în competiţii în vederea dezvoltării activităţii de performanţă şi obţinerea de rezultate de prestigiu pe plan naţional şi internaţional. Modelismul este activitatea de construcție a unor modele (machete) de mașini și aparate (în special la demonstrațiile din cadrul unor discipline școlare).

În cadrul modelismului sunt mai multe secții; navomodelism, aeromodelism, rachetomodelism, a se vedea pozele de mai sus.

Insigna - Academia militară (secția navală)

Universitatea Națională de Apărare „Carol I” este continuatoarea școlii de stat major fondate în anul 1889, de către generalul Ștefan Fălcoianu cu denumirea inițială Școala Superioară de Resbel. În anii 1889-1897, Școala Superioară de Război a funcționat în clădirea din strada Știrbei Vodă, unde își are acum sediul Direcția națională anticorupție. În toamna anului 1897, Școala Superioară de Război s-a mutat în clădirea din actualul bulevard Nicolae Bălcescu (vis-a-vis de Sala Dalles), unde a funcționat împreună cu Marele Stat Major, până în anul 1914, și de sine stătătoare până în decembrie 1939, când s-a mutat în actuala clădire, ale cărei lucrări de construcție au început în data de 16 august 1937, după planurile arhitectului Duiliu Marcu, constructor fiind antrepriza "Inginer Emil Prager". În 29 august 1948, prin Decretul nr. 1803 al Prezidiului M.A.N., Școala Superioară de Război a fost desființată, cu motivarea lui Emil Bodnăraș, ministrul Apărării Naționale, că este o "instituție învechită și depășită de mersul evenimentelor", iar în locul ei, pentru pregătirea superioară și politică a cadrelor armatei s-a înființat Academia Militară. În 14 septembrie 1949, prin Decretul nr. 371 al Prezidiului M.A.N., după modelul Academiilor militare sovietice, s-au înființat patru academii militare distincte:

Academia Militară (de comandă și stat major), Academia Militară Politică, Academia Tehnică Militară și Academia Spatelui Armatei, ca instituții de învățământ superior distincte, cu structuri organizatorice separate. Această situație nu a durat mult. În 12 septembrie 1953, în baza Decretului nr. 368 al Prezidiului M.A.N. s-a desființat Academia Spatelui Armatei, care s-a contopit cu Academia Militară. În 19 august 1957, prin Decretul nr. 400 al Prezidiului M.A.N., a fost desființată și Academia Militară Politică, care s-a contopit cu Academia Militară sub noua titulatură de Academia Militară Generală (A.M.G.). În 13 iunie 1959, prin Decretul nr. 214 al Prezidiului M.A.N., Academia Militară Tehnică s-a contopit cu Academia Militară Generală, care astfel a devenit o instituție complexă, subordonata nemijlocit ministrului Forțelor Armate, cu cinci facultăți: Facultatea de arme întrunite și tancuri; Facultatea de arme (artilerie terestră, artilerie a.a., chimie, geniu, transmisiuni, aviație); Facultatea militară politică; Facultatea tehnică militară și Facultatea de servicii. În anul 1976, prin Hotărâre a Consiliului Apărării, s-a reînființat Facultatea Politică Militară, ce avea ca obiectiv pregătirea specialiștilor-ofițeri cu studii militare superioare în domeniul activității educative din unități, mari unități și comandamente. În 17 mai 1990, pin Hotărârea Guvernului României nr. 550 activitatea de învățământ din Academia Militară a fost reorganizată, precizându-se că aceasta "este o instituție de învățământ superior subordonată ministrului Apărării Naționale și pregătește ofițerii-studenți pentru a deveni comandanți și ofițeri în statele-majore (...)". Prin aceeași hotărâre, s-a reînființat Academia Tehnică Militară, ca instituție separată de Academia Militară. În 23 aprilie 1991, prin Hotărârea Guvernului României nr. 305, Academia Militară a primit o nouă denumire: Academia de Înalte Studii Militare.

În data de 28 august 2003, prin Hotărârea Guvernului României nr. 1027, denumirea Academiei de Înalte Studii Militare a fost schimbată în Universitatea Națională de Apărare, pentru ca în data de 25 august 2005, prin Hotărârea de Guvern nr. 969 Universitatea Națională de Apărare să primească denumirea de Universitatea Națională de Apărare „Carol I". Sus am postat logo-ul și o fotografie cu sediul central al Universității naționale de apărare "Carol I".

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII