Epaminonda's Blog.....: DZIKOVIEC

Mai jos am postat și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea poloneză DZIKOVIEC,

denumire germană EBERSDORF BEI GLATZ, județul

KOLBUSZOVA, voievodatul SUBCARPATIA.

Biserica

Școala

Farmacia

Arhitectură locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL BOTOȘANI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Flămânzi 390 ani * 1605 - 1995

Flămânzi, în limba maghiară – Flamonza, este un oraș în județul Botoșani, provincia istorică Moldova, România. fiind situat în partea de sud a județului pe cursul mijlociu al râului Miletin. Orașul este atestat documentar încă din anul 1605, pe teritoriul localității descoperindu-se vestigii arheologice datate încă din epoca primitivă. Orașul Flămâzi a fost creat în anul 2004, prin Legea 80/2004 înglobând fostele sate Flămânzi, Nicolae Bălcescu (fost Bosânceni) și Poian, care au încetat să mai fie considerate localități independente. Orașul mai administrează ca localități subordonate satele Chițoveni și Prisăcani, Localitatea este considerată punctul de plecare pentru Răscoala din anul 1907, în amintirea căreia este ridicat un monument în centrul acesteia. Sus am postat stema orașului și două poze reprezentând Primăria locală și Monumentul dedicat Răscoalei de la 1907. Orașul este situat în sudul județului Botoșani, pe drumul european E58 Botoșani-Hârlău și este înconjurat de terenuri agricole cultivate în principal cu porumb, grâu, floarea soarelui, orz și sfeclă de zahăr.

Pășunile și imașurile comunale asigură hrana pentru oile, vitele și caii din gospodăriile țărănești. În sfera industrială se remarcă confecțiile, prelucrarea lemnului (mobilă), prelucrarea laptelui, morărit, transporturi și comerț.

Sunt prezente și unele ocupații tradiționale: olăritul, confecționarea obiectelor de artizanat, confecționarea de obiecte din răchită și paie etc. La recensământul din anul 2011 orașul număra 10136 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 11799 locuitori), dintre care: români – 90,06%, romi – 2,29% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Flămânzi astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,87% și restul – nedeclarată sau altă religie. Enumăr mai jos câteva dintre atracțiile turistice ale orașului: Monumentul comemorativ de la Școala numarul 1 Flămânzi - monument ridicat în memoria eroilor căzuți în războiul pentru independență la 1877 și a celor cazuți în Primul Război Mondial, care a fost dezvelit in 18 august 1912; Monumentul comemorativ al Răscoalei din 1907 realizat de către sculptorul Florin Calafeteanu si arhitect Mihai Tulbure, care a fost dezvelit în 1977; Muzeu al Țăranului din Flămânzi; Biserica boierească, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, construită între ni 1807-1813; Monumentul cultural Biserica de lemn din Prisăcani și Monumentul sediul Vechii Primării.

Insigna - Zilele Teatrului Mihai Eminescu - Botoșani

Ediția a VI-a * 2012

La Botoșani prima reprezentație în limba strămoșească a avut loc în 1838, când directorul Școlii Domnești, Nicolini, asociat cu Costachi Caragiali a început o serie de reprezentanții. La 27 noiembrie 1838 se juca in al patrulea abonament „Uniforma lui Velington” comedie într-un act de Otto von Kotzetbue. Afișul a fost scris de mână și în el se anunță că „priveliștea” se va sfârși într-o pantomie în două acte „Troa Diup” și începutul va fi punct la 6 jumătate ceasuri evropenești. În aceeași iarnă trupa lui Nicolini a mai jucat piesa „Ștefan cel Mare” de Gh. Asaki și „Plumper” sau „Amestecătorul în toate” de I.F. Junger. Sala de spectacole era la Școala Domnească, unde încăpeau 40 de scaune. După zece ani, în iarna 1848-1849 mai mulți boieri și cucoane din Botoșani au jucat teatru pentru scopuri filantropice, adunându-se suma de 1045 lei în folosul săracilor. În stagiunea 1857-1858, s-a înființat o trupă teatrală moldovenească în Botoșani, sub direcția lui Costachi Bălăceanu și a pitarului Costachi Vasiliu. La 10 mai 1858, un număr de 70 de boieri și negustori adresează Ministerului de Interne o petiție prin care cereau „înființarea și statornicirea unui teatru la Botoșani”. Pe la 1860 se construiește prima sală de teatru cunoscută sub denumirea „Teatrul Petrache Cristea”, Botoșanii fiind astfel printre orașele din țară care aveau o sală de reprezentanții teatrale după modelul celor din Occident, cu scenă, doua rânduri de loji, parter, orchestră și celelalte accesorii. Sala văruită în alb, era jumătate de elipsă, cu despărțiturile de la loji din scândura vopsite cu alb, fără capitonaj și fără scaune, pe care publicul și le aducea de acasă în seara reprezentanției. În mijlocul plafonului atârna un candelabru uriaș, în care erau înfipte vreo două sute de lumânări de parafină, ce trebuia coborât până jos pentru a putea fi aprinse lumânările. Stalurile un fel de lavițe cu spătar erau rezervate numai bărbaților. Pentru orice femeie ar fi fost o lipsă de respect să apară la teatru în stal. Trei lovituri de butuc în dușumeaua scenei anunțau publicul că reprezentația va avea să înceapă. Într-o astfel de sală, trupele de teatru străine care treceau prin punctul de frontieră Burdujeni spre București și de acolo spre Constantinopol, se abăteau de cele mai multe ori pentru una sau mai multe reprezentanții și la Botoșani, oraș cu un public iubitor de teatru și mai presus de toate cu o generație tânără entuziastă. În fiecare toamnă orașul Botoșani vedea sosind câte o trupă de actori pentru stagiunea de iarnă! Trupele Pascaly, Alexandrescu, Poenaru, Popescu, etc. În 1864, angajat ca sufleur al trupei Vlădicescu-Tardini, era marele poet Mihai Eminescu. El era angajat și ca scriitor de roluri. Pe scena acestui teatru a apărut și actori străini: Adelina Patti- celebra stea de la Oprea din Paris în 1865. Alături de traduceri din germană sau franceză, erau pe atunci în mare „favoare” primele lucrări dramatice din literatura română. Iată ce scrie Veronica Micle despre piesa „Fântâna Blanduziei” de V.Alecsandri, prezentată de Naționalul bucureștean în 1885 cu Aristița Romanescu și Constantin Nottara: „... în Botoșani entuziasmul și ovațiile n-au lipsit”. După 1885, din cauza deteriorării clădirii, spectacolele trupelor ce veneau de la Botoșani se dădeau în „Sala meseriașilor”. Aici în 1900 însoțită de trupa : „Burgtheater” din Viena, a dat două reprezentanții cu piesele „Hedda Gabler” și „Strigoii” de Ibsen, marea tragediană Agatha Bârsescu. În 1901 ia ființă o nouă sală, „Teatrul Popovici” după numele proprietarului. Aici au jucat Aglae Pruteanu în „Nora” de Ibsen si „Dama cu camelii” de Al. Dumas-fiul, Ermette Novelli în „Moartea civilă”, Constantin Tănase în opereta „Husarii la manevră”. Dar necesitatea unui teatru pe măsura orașului care la început de secol era al patrulea ca număr al locuitorilor după București, Iași și Galați, a preocupat mereu pe edilii orașului. În ianuarie 1912 se constituie „Societatea pe acțiuni-Teatrul Eminescu” având 75 de acționari și un capital de 400000 lei. La 23 septembrie același an, s-a pus piatra fundamentală a construcției acestui „templu al artei”, care a fost terminată doi ani mai târziu. Clădirea, după planul arhitectului Grigore Cerchez, în stilul eclectismului de școală franceză, se compară prin proporții și bogăție a ornamentației cu Teatrul Național din Iași. A fost inaugurată oficial în seara zilei de 21 decembrie 1914, cu piesa „Lorica noastră” a Naționalului bucureștean. De asemeni elevii liceelor din localitate au prezentat un program artistic coruri, cântece, dansuri populare și un tablou alegoric pe tema „Sărmanul Dionis”. Pe scena acestui teatru au apărut figuri de seamă ale vieții artistice și culturale românești. Aici a răsunat ultima oară în orașul său natal, cu ocazia „Congresului Ligii Culurale” a răsunat vocea marelui savant Nicolae Iorga, care a ținut conferință despre „Cum trebuie înțeles Eminescu” în care l-a cam combătut pe Călinescu. La 8 aprilie 1944, frumoasa clădire a Teatrului „Eminescu” este parțial distrusă de un bombardament, după care este radical transformată între 1956-1958, când se reconstruiește, astfel încât vechea compoziție nu mai poate fi identificată. În septembrie 1958, se inaugurează noul Teatru „Mihai Eminescu”. Prima stagiune artistică se deschide la 16 octombrie 1958 cu premiera piesei „Mielul turbat” de Aurel Baranga în regia lui Paul Sireteanu și scenografia lui Constantin Piuliță. De atunci Teatrul „Mihai Eminescu” a atras atenția și considerația întregii mișcări teatrale românești, aici prezentându-se în premieră absolută operele lui Nicolae Iorga, Mihail Sorbul, Eugen Lovinescu, Vasile Voiculescu, etc. Aici a văzut lumina rampei opera dramatică a „Luceafărului”, patronul teatrului și al întregii spiritualități românești.

Insigna - Nicolae Iorga

68 de ani de la moartea savantului Nicolae Iorga

Nicolae Iorga, nume real Nicu N. Iorga, a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român, care s-a născut la data de 17 ianuarie 1871 la Botoșani și a decedat la data de 27 noiembrie 1940 la Strejnic, județul Prahova. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, ”rolul lui Voltaire”. Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie. Părinții lui au fost Nicu Iorga, avocat, și Zulnia Iorga, născută Arghiropol. Numele de botez este Niculae, acesta fiind și motivul pentru care, în majoritatea cazurilor, în timpul vieții s-a semnat N. Iorga. Numele Nicolae apare târziu și rar din mîna sa, fiind covîrșitor folosit ulterior, la reeditarea scrierilor sale. Soția lui Nicolae Iorga a fost Catinca. După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, termină Liceul Național din Iași în 1888. Absolvă Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma "magna cum laude". Continuă studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani. Iorga devine în 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române. Omul care se descurca fluent în 18 limbi de comunicare a absolvit Universitatea din Iași într-un singur an. În 1894, la 24 de ani, obține prin concurs catedra de istorie la Universitatea din București. Din 1911 este membru activ al Academiei Române. Începînd din 1908 ține cursuri de vară la Vălenii de Munte, județul Prahova. Dotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală și în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental. În timpul regimului comunist opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României fiind contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaș de publicații, cel mai mare poligraf al românilor: circa 1250 de volume și 25000 de articole. Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Cîteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume. Ca literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Asisi și altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost, O viață de om, așa cum a fost). Iorga este autorul a 1003 volume, 12755 articole, 4963 recenzii. În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul. Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-1932 Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi, Iorga era un reputat orator, temut de adversarii săi politici. Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) și director al Școlii Române din Paris ("Fontenay-aux-Roses"). A editat și condus numeroase ziare și reviste ("Neamul românesc", "Revista istorică", "Revue Historique du Sud-Est-Européen", "Floarea darurilor" etc.). Împreună cu un grup de profesori, fizicieni și alți oameni de știință a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României. Nicolae Iorga a avut un sfârșit tragic, fiind ridicat de la vila sa din Sinaia și asasinat la 27 noiembrie 1940 de către legionari, fiind considerat responsabil de uciderea Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea. După aflarea veștii despre asasinarea lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. (Sursa NET – Vlada Aftene)

Insigna - Mihai Eminescu

Activități culturale Botoșani

Eminescu Luchian evocări

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Simpozionul național Mihai Eminescu

Carte - cultură - civilizație - Botoșani - 2012

Ştefan Luchian a fost un pictor român, supranumit “poetul plastic al florilor”, care s-a născut la data de 1/13 februarie 1868 la Ștefănești, județul Botoșani (pe Prut), ca fiu al maiorului Dumitru Luchian şi al Elenei Chiriacescu, și a decedat la data de 28 iunie/11 iulie 1916 la București. Tatăl său a fost comandantul Batalionului nr. 3 de grăniceri si bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza. În aprilie 1873, Ştefan Luchian împreună cu familia sa s-au mutat la București într-o casă, pe care au cumpărat-o pe strada Popa Soare nr.15, în vechea şi pitoreasca mahala a Mântulesei. Vocaţia viitorului pictor s-a declarat încă din copilărie. Artistul a început să picteze încă din vremea în care a urmat cursurile primare la Şcoala din Tabaci. Mai apoi a continuat ca elev al Liceului Sfântul Sava, unde a făcut trei clase gimnaziale. Ştefan Luchian a rezistat cu încăpăţânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la şcoala militară, astfel că s–a înscris în septembrie 1885 la clasa de pictură a Școlii Nașionale de Arte Frumoase (Şcoala de belle-arte), pe care a absolvit-o în anul 1889. Aici a obţinut medalia de bronz pentru un Cap de expresie şi un Studiu după natură. Profesorii săi au fost Gheorghe Tăttărescu, Theodor Aman și Constantin I. Stăncescu. Paralel cu Şcoala de Arte Frumoase a urmat şi cursurile clasei de flaut a Conservatorului bucureștean. Luchian a dorit toată viaţa să cânte la vioară şi aşa cum a declarat el însuşi, a suferit toată viaţa că nu putea să execute tremurătura coardei. În toamna anului 1889 a plecat la Munchen şi a studiat două semestre la Academia de Arte Frumoase, unde i-a avut profesori pe Johann Caspar Herterich și Ludwig Herterich. A revenit în ţară în 1890 unde a participat la prima expoziţie a societăţii de artă Cercul artistic.Anul următor a plecat la Paris la Academia Julian, unde a studiat la atelierul lui William-Adolphe Bouguereau. Din cauza morţii mamei sale petrecută pe data de 9 februarie 1892, Ştefan Luchian a revenit la Bucureşti şi s-a dedicat picturii.

În ultimile decenii, la Botoșani, în organizarea Bibliotecii Județene „Mihai Eminescu” din localitate, are loc o acțiune culturală de largă respirație științifică, generic denumită - Simpozionul Internaţional „Eminescu – Carte, Cultura, Civilizație”. În anul 2018 a avut loc ediția a XXII-a simpozionului.

Comunicările din cadrul simpozionului sunt susținute de renumiți eminescologi, dar și tineri cercetători din lumea academică din țară și străinătate. Un moment important al manifestării este lansarea publicației anuale a Bibliotecii Județene Botoșani ”Studii eminescologice/ Etudes sur Eminescu/ Eminescu studies/ Eminescu studien”, ajunsă la cel de-al 20-lea număr. Lucrarea a devenit de-a lungul anilor, grație conținutului științific de profundă cercetare eminescologică, un reper important pentru toți cei ce doresc să cunoască cu adevărat opera eminesciană. În cadrul simpozionului uneori se organizează și unele expoziții interesante de medalistică, numismatică, filatelie, cartofilie etc.

Pe fața insignei postate aici este redată o copie a lucrării plastice a artistului basarabean Aurel David. Lucrarea prezintă stilizat și din profil chipul poetului nostru național – Mihai Eminescu din profil și se numește Arborele Eminescu. Este o imagine preluată în milioane de exemplare, cu sau fără drepturi pe afişe, calendare, broderii, medalii, insigne, ea devenind una dintre cele mai cunoscute şi apreciate lucrări de artă plastică în plan universal. Pe parcursul activităţii sale Aurel David (n.1934 la Chișinău și d.1984 tot la Chișinău) s-a manifestat activ în diferite genuri de artă, realizând lucrări în pictură şi grafică de şevalet, arta decorativă şi sculptură. De-a lungul timpului, portretul lui Mihai Eminescu a fost realizat, de diferiţi artişti, din diferite materiale. Artistul gravor şi orfevrier, Abraham L. Zoltan, (ORFEVRĂRÍE, s.f., meşteşugul creării obiectelor de artă aplicată, din metal preţios), a preluat portretul stilizat şi cu talentul care l-a consacrat în galeria marilor artişti, a realizat o deosebită lucrare unică. Din fire de cupru a realizat un portret Eminescu după opera lui Aurel David. Lucrarea (arborele) are înălţimea de 170 mm. Piesa a fost expusă, pentru prima dată, în Expoziţia Naţională dedicată Luceafărului poeziei româneşti, Mihai Eminescu, cu ocazia comemorării a 120 ani de la trecerea în eternitate a poetului, care a avut loc în perioada 03-26 iunie, 2009, la Palatul Parlamentului, unde a fost admirată de nenumăraţi vizitatori din ţară şi străinătate.

Pornind de la aceiași idee, artistul plastic român Eremia Grigorescu (nu generalul erou din primul război mondial) a realizat un interesant monument ce redă chipul poetului, încadrat de doi arbori desfrunziți. Monumentul instalat în municipiul băcăuan Onești trezește admirația vizitatorilor de rând dar și al criticii de specialitate. O revistă de specialitate a inclus acest monument în rândul primelor 15 monumente deosebite din lume întreagă. Este și acesta un motiv de mândrie națională.

Botoșani este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Botoşani. La 20 februarie 2009 se estima că municipiul Botoşani ar avea o populație stabilă de 116110 locuitori. Oraşul este așezat în partea de sud-vest a județului şi este atestat documentar de pisania Bisericii armene Sf. Maria ce datează din anul 1350. Amplasat la intersecția principalelor drumuri comerciale, de-a lungul vremii, Botoşaniul a fost un înfloritor târg al Moldovei și un centru al producției meșteșugărești româneşti. Orașul este atestat documentar de pisania Bisericii armene Sfânta Maria care datează din anul 1350. Sus am postat stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură botoșenene din vremuri diferite și o vedere generală.

Banca Națională

Cazarma Batalionului 8 vânători

Biserica catolică

Calea Națională

Casele J. Ciolac

Cazarma Infanteriei 37

Externatul secundar de fete

Grădina publică

Hotelul Regal

Internatul Liceului Laurian

Judecătoria

Liceul Laurian

Palatul Administrativ

Piața Carol

Prefectura

Primăria

Moara

Birourile vamale

Școala israelită

Strada Liceului Laurian

Județul Botoșani este situat în nordul regiunii Moldova din România, care face parte din regiunea de dezvoltare Nord-Est. Judeţul are suprafaţa de 4986 kilometri pătrați și numără aproximativ 450000 de locuitori şi are capitala în municipiul cu acelaşi nume, Botoşani. Ca subunităţi administrative este compus din 2 municipii - Botoșani, Dorohoi, 5 oraşe - Bucecea, Darabani, Flămânzi, Săveni, Ștefănești 71 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite.