Mai jos am postat și alte fotografii reprezentând monumente de cultură
și arhitectură din localitatea belgiană BOUFFIOULX, municipalitatea
CHATELET, provincia HAINAUT, regiunea VALONIA, din
vremuri diferite și o insignă locală.
Grota Montreuil
Gara
Muzeul ceramicii
Fabrica de ceramică
Cartierul gării
Biserica Chamborgneau
Atelierele La Biesme
Șoseaua Chatelet
Insignă locală
xxx
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O PASTILĂ DE UMOR
O EPIGRAMĂ PROPRIE
INSPIRATĂ DE FOTOGRAFIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
__________xxx__________
CÂTEVA MEDALII
ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informaţii
generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic,
foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite,
preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care
indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei
persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani
și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare
societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică,
religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de
participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură,
etc.
Maria a României (regina) 1875 - 1938
Cele mai mari personalități ale poporului
Medalia de mai sus s-a realizat de compania Casa de Monede în anul 1919 pentru a celebra personalitatea Reginei Maria, consoarta regelui Ferdinand
I al României. Iată câteva dintre caracteristicile tehnice ale medaliei:
material – cupru aurit, forma – rotundă, diametru – 38,61 milimetri,
greutatea – 26 grame, calitate – superioară și tiraj – 5000 exemplare.
Despre relația dintre Ferdinand și Maria, Martha Bibescu
a consemnat;”Această ființă strălucitoare, desigur
cea mai frumoasă principesă și poate cea mai frumoasă femeie din Europa pe
timpul acela, era făcută parcă anume ca să eclipseze... A fi soțul reginei e un
rol greu de jucat, chiar când ești rege. L-a deținut timp de treizeci și șase
de ani, și a fost recunoscător până la sfârșit aceleia care-i lăsa lui toată
umbra, pentru că ea era lumina”. În războiul balcanic din anii 1913 – 1914 s-a implicat
în îngrijirea bolnavilor de holeră din lagărul de la Zimnicea. Cutremurătoare
este mărturia ofițerului și scriitorului britanic Arthur Gould Lee, cu referire
la cest episod și nu numai; “Oamenii erau entuziasmați de
exuberanța ei și îi admirau spiritul, în special curajul incredibil când nu
numai că a trecut nepăsătoare prin tranșeele din prima linie, sub bătaia
focului, dar a manifestat un dispreț neînfricat, ieșit din comun, față de
bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capul
soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei,
ținându-l de mână ore întregi pe muribund, spunându-i cu toată sinceritatea că
ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârșitul, luându-l în
brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei până când își dădea sufletul”. În data de 14 octombrie 1914, după moartea regelui
Carol I, Ferdinand devine rege al României sub titulatura Ferdinand I al
României, iar Maria devine regină a României. Întronarea regelui Ferdinand și a
reginei Maria au marcat începutul perioadei de neutralitate a Românei pe timpul
primului război mondial. Timp de doi ani, Maria a dus o muncă stăruitoare
pentru a-l convinge pe soțul său să se alăture aliaților (din care făcea parte
și țara sa - Anglia), împotriva Puterilor Centrale (din care făcea parte și
Germania – țara de origine a lui Ferdinand). La data de 27 august 1916 România
declară război Puterilor Centrale. În primul război mondial a lucrat
direct pe front, în spitale de campanie, coordonând activitatea unei fundații
de caritate. A fost supranumită de către popor; ”Mama răniților” sau “Regina soldat”.
Referitor la această perioadă, Maria a consemnat;
”Doctorii au încercat
adesea să mă convingă să port mănuși de cauciuc când umblu printre bolnavii de
tifos, dar eu mă împotrivesc, pentru că toți soldații îmi sărută mână și nu pot
să le dau să sărute o mână de cauciuc.” sau “Multe
zile am rămas în mijlocul soldaților mei și Dumnezeu mi-a îngăduit să
pot fi de vreun ajutor; zile de strașnică trudă, zile de întuneric, când ce
vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voi putea să le uit”. Sufletul reginei era umbrit
de grozăviile războiului. “Gândul
atâtor vieți risipite numai pentru a fi învinse la sfârșit, era pentru mine un
chin ce îmi întuneca ceasul de triumf” –
a consemnat Maria. După încheierea primului război
mondial regele și regina și-au făcut o intrare triumfală în București, după doi
ani de refugiu la Iași. Iată cum descrie acest eveniment regina
Maria; ”Ne-am întors cu
adevărat, ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăznesc oare să
rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!. Aveam senzația că până și
casele și pietrele din caldarâm strigau, ovaționau, se bucurau împreună cu
mulțimea.” În cadrul Conferinței de pace de la
Paris din anul 1918, Regina Maria a avut o alocuțiune prin care a convins
asistența despre dorința de unire a tuturor românilor într-un singur stat. Cu
mare patos regina a reamintit occidentalilor enormul sacrificiu al Armatei
Române. Emoționante sunt impresiile așezate mai târziu pe hârtie de către regină;
“Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! România Mare! Parcă îmi venea amețeala
când îmi dădeam seama de mărinimia soartei.” Odată recunoscută Marea Unire
din 1918, Ferdinand și Maria s-au încoronat regi pe 15 octombrie 1922 la Alba
Iulia. În continuare prezint câte ceva despre omul, personalitatea și
sufletul reginei. Regina Maria admira cu adevărat tradițiile românești și
costumul popular, viața țăranilor păstrători de obiceiuri frumoase, și a dorit
să le facă cunoscute peste mări și țări. Regina cu suflet mare iubea cu
adevărat animalele. Știa să călărească bine. Iubea sporturile moderne; aviația,
înotul și navigația maritimă. În pozele de deasupra o admiri în costum de
aviație și conducând o ambarcațiune împreună cu fiica sa Ileana, dar și făcând
baie în mare - poză ce a scandalizat, la timpul respectiv, întreaga
Europă. Printr-o asociație de caritate
se ocupa de îngrijirea orfanilor și copiilor fără adăpost. Îi plăceau artele,
chiar excela în arta picturii. Iată mărturia sa; ”Prinsesem bine meșteșugul în
întrebuințarea culorilor diluate într-un belșug de apă, așa încât florile mele
și după ce se uscau păstrau o adâncime catifelată ce amintea natura și desfăta
ochii.” Mare
iubitoare și colecționară
de artă, Regina Maria a susținut o serie de
personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor
interesante scrieri memorialistice, precum și ale unor povești și versuri
pentru copii. Regina și-a scris povestea vieții (anii 1914 - 1934), în limba engleză, 3 volume, din care s-au publicat câteva
fragmente în presa britanică și americană. Memoriile reginei fac referire la
izbucnirea primului război mondial, unirea de la 1918, dar și puternica sa
implicare în direcția promovării României. În anul 1920, în semn de adâncă
recunoștință pentru contribuția sa la înfăptuirea Marii Unirii de la 1
Decembrie 1918, Consiliul Orășenesc Brașov a donat reginei vechiul Castel Bran.
În anul 1924, la insistențele pictorului Alexandru Szatmari, regina vizitează
pentru a doua oară Balcicul. Un an mai târziu începe construcția construcția
domeniului Balcic, regina îndrăgostindu-se pur și simplu de acest
oraș. Mai târziu regina a consemnat; ”Balcicul pentru mine a
devenit un colț de liniște și odihnă, unde mă
duc să-mi împrospătez sufletul și trupul. Balcicul este casa mea de vis, inima
mea.” Cuplul regal a avut şase
copii: Carol Caraiman (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1956), Mărioara (1899 -
1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 -
1916). Mai jos prezint câteva informații despre iubirile secrete ale
Reginei Maria. A fost bănuită ca fiica sa Maria (Mignon) s-a născut după o
relație cu locotenentul Zizi Cantacuzino, aghiotantul său, care a însoțit-o
pretutindeni. Mai târziu s-a îndrăgostit de un aristocrat american, pe
numele său Waldorf Astor. În timpul primului război mondial, în viața
reginei a intrat colonelul canadian Joe Boyle, un bărbat frumos care o domina
complet. Maria a notat câteva aprecieri la adresa lui; “Un om care nu
are teamă de nimic și care prin forța sa extraordinară reușește în toate
domeniile”. Adevărata ei dragoste a fost prințul
Barbu Știrbei, un bărbat fermecător, brunet cu ochi căprui. Se spune că a fost
tatăl ultimilor doi copii ai reginei, care semănau izbitor cu prințul. “Tot
dorul meu, toată tristețea mea, toate amintirile dragi, care îmi inundă din nou
sufletul…Să te binecuvânteze Dumnezeu și să te aibă în paza sa!” – îi scria Maria
la bătrânețe. Regina Maria a fost suverana cea mai iubită de către Armata
Română. Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum,
regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pământ și patul
armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată vreunui alt
om. Cauza morții ei a generat multe
suspiciuni și speculații în epocă. Pentru început, s-a răspândit zvonul că, în
urma unui schimb de focuri ce a avut loc intre Carol și Nicolae, regina-mama
s-a aruncat în apărarea fiului cel mic, primind glonțul în locul acestuia.
Potrivit altor surse, regina a murit în tren, înainte de a ajunge la Sinaia.
Cert este că la începutul anului 1938, a fost internată în mai multe sanatorii
din Italia și Germania, suspectă de cancer la esofag dar și de ciroză. Bună călăreață,
binecuvântată de la natură cu gust și cu o frumusețe ieșită din comun, Maria a
fost repede adoptată de armată, care în foarte scurt timp, mai ales după ce a
fost numită comandant al Regimentului de cavalerie 4 Roșiori, a ajuns să o
divinizeze. Iată cum descrie această relație însăși regina Maria; „Poate
că nu s-ar cădea să spun tocmai eu acestea, dar simt că-mi fac datoria față de
neclintita lealitate ce mi-au arătat-o totdeauna. Ei alcătuiau o închegare de
puteri pe care mă puteam bizui;
erau credincioși, plini de închinare și devotament. Mă admirau pentru
îndrăzneala mea fără seamăn când eram călare, pentru neoboseala și curajul meu,
și totodată simțeau în mine acea deplină și neînfricoșată credincioșie, care
deosebește firea mea. Eram fericiți când eram laolaltă, la ei găseam o
închinare și o slăvire spontană pe care n-o aflam aiurea.” Culisele Tratatului de Pace după primul război mondial, o
plasează pe regina Maria într-o intensă activitate bazată atât pe influenţele
pe care le avea prin casele regale ale Europei, cât şi pe farmecul personal.
Invitaţia primită de a vizita Statele Unite, este încă un argument al
magnetismului pe care îl exercita. Devine astfel cel mai bun ambasador al
României și al intereselor sale. America a primit-o pe Regina Maria cu braţele
deschise, dar nici Regina nu s-a lăsat mai prejos. Primirea americană a
fost fabuloasă, iar Regina şi-a notat impresiile în jurnalul riguros ţinut în
timpul vizitei: „Maria!, Maria! Îmi auzeam numele strigat de mii de
voci şi, după obiceiul american, de la geamuri se aruncau lungi ghirlande de
hârtie şi tot felul de alte bucăţele de hârtie, de la miile de geamuri ale
fantasticelor clădiri, până când tot aerul se umpluse de fâlfâiri albe, ca de
milioane de păsări mari şi mici“. Pe parcursul voiajului şi chiar şi
după aceea, suverana a fost complementată în diferite feluri; "regină
radioasă, cea mai populară femeie
din țară" sau "reprezentantă a
lumii vechi". Indienii Sioux din Mandan, Dakota de Nord, i-au spus
suveranei „Winyan Kipanpi Win“ („Femeia pe care o chemi“) şi i-au
făcut onoarea de a-i dărui o coroană din pene de vultur. Câteva zile mai
târziu, altă cunună din pene şi altă denumire onorifică din partea indienilor
Blackfoot din statul Montana: regina e „Morning Star“ („Luceafărul de
ziuă“), etc. Regina Maria a
României a fost primul membru al unei familii regale care a acceptat să apară
în reclame de produse cosmetice pentru cremele Pond’s. În anul 1933, prin testament, regina a cerut ca după moartea sa
inima să-i fie îmbălsămată și depusă la Balcic. În anul 1938 după deces, inima
reginei a fost pusă într-o casetă de argint și învelită într-un steag dublu, pe
o parte drapelul României, pe cealaltă steagul Marii Britanii. La rândul lor
acestea au fost puse într-o altă casetă din argint aurit și cu ornamente din
pietre prețioase. Inima reginei a fost transportată cu vechiul bric Mircea
la reședința de la Balcic unde a fost depusă cu toate onorurile. După pierderea
Cadrilaterului și implicit a Balcicului, principesa Ileana a dispus construirea
unei capele la Bran și aducerea inimii mamei sale aici. În anul 1968 capela a
fost profanată de către comuniști iar cele două casete cu inima reginei au fost
strămutate la Muzeul Național de Istorie a României din București. În biografia
acestei femei deosebite se află și alt gest care îi întregește personalitatea.
În data de 25 martie 1926, de Bunavestire, regina trece la ortodoxism. Într-o
ceremonie desfășurată la palat s-a spovedit, fiind dezlegată de către
patriarhul Miron Cristea și primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române. La
moartea sa (18 iulie 1938), patriarhul rostește o scurtă rugăciune și cu gest
blând îi închide ochii pentru totdeauna. Se zice că patriarhul ar fi spus după
încheierea ceremoniei de înmormântare următoarele vorbe; ”În tot cazul, se va putea spune că a fost o
femeie care și-a trăit intens viața”. Spre final prezint două păreri
autorizate despre Regina Maria din partea unor contemporani. Nicolae Iorga
– “Regina Maria este cea mai frumoasă
legendă încă din timpul vieții”. Ion Gheorghe Duca, în lucrarea sa Amintiri politice
– “Regina Maria este o ființă de care trebuie să te sfiești. Este o strălucire la fizic,
ca și la moral, încât îți ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă de o
frumusețe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi
putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru
picture, pentru calorie, pentru scris, o conversație sclipitoare, vervă, umor,
spontaneitate în gândire, originalitate de expresie și curaj…” O sugestivă descriere a simbolurilor întruchipate de regină,
a fost prezentată de scriitorul Cezar Petrescu în ziarul “România”, editorialul
“Cel din urmă drum” prin care a redat magistral durerea unei întregi comunităţi
la moartea acesteia: “Pe unde toate trecerile au fost triumfale, în
aclamaţii, surâsuri şi fluturări de batiste, acum drumul cel din urma e cu
mâinile nemişcate pe piept, cu ochii, cu faţa, cu zâmbetul, cu toată lumina
astupată de un negru capac, într-o cutie dreptunghiulară purtată pe un afet de
tun. Îmi amintesc o zi cu soare dulce şi molatec de toamnă, cândva în 1906. Elev
de gimnaziu provincial rătăceam uimit de toate minunile Capitalei, căci toate
mi se păreau minuni, neavând încă ochiul pentru a deosebi ceea ce e
superficial, improvizat şi vulgar. Deodată în acea lume pestriţă şi gureşă, s-a
lăsat o tăcere, a străbatut un fior. Trecea Principesa Maria de atunci, într-o
largă Victorie leganată pe arcuri, după moda vehiculelor din acea vreme. Era
numai Principesă, ţinută laoparte de politica vremii, dar trecea ca o Regină
aclamată de poporul Ei, după scurta clipă de reculegere, de înfiorată şi muta
adoraţie a mulţimii. Tot ce era vulgar, bălţat, zgomotos pe stradă, se
înobilase în acea unanimă pornire către făptura care reprezenta supranaturalul,
o idealitate în absolut. Au venit mai târziu alte vremi, când pe acelaşi itinerar
fixat cortegiului funerar de acum, trecerile Reginei Maria dezlănţuiau
aclamaţii însufleţite. În anii neutralităţii când toţi ştiau că Dânsa veghează
pentru “războiul nostru”. În ziua întoarcerii din Moldova. După Încoronare.
Atâtea şi atâtea ceasuri, zile, aniversări, pe care prezenţa sa le
transfigurase într-o magie de zână a basmelor noastre ce umplu întreg Universul
cu minuni. Basmul e sfârşit. Minunea sfârşită. Pe unde a trecut zâmbind,
luminând ziua cu lumina ochilor de azur, ultimul drum într-o mare tăcere, în
întunericul de sub negrul capac, cu mâinile reci pe piept – mâna care atât de
gingaş, aerian, euritmic răspundea imnurilor de adoraţie. Nu vi se pare oare că
bulevardele şi străzile Capitalei noastre pe unde a trecut, vor rămâne de acum pentru
totdeauna mai goale, mai triste, mai fără de sens, ca într-o cetate unde a fost
nimicită o frumuseţe şi o armonie, de unde a plecat o Icoană ocrotitoare?”
TESTAMENTUL REGINEI MARIA
Abia împlinisem 17 ani, când am
venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de
baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună
Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură
între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu
este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una
cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin
durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea?
– cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea. Nimeni nu
e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării.
Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele
şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit
răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul
meu, vremuri de răstrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a
fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat
flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai
negre. Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele
zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea
să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de
durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta
este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că
nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta
e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu
putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului
său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru
veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o
binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi
durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări
le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei
soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu
mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii
cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat,
am iubit…Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori
seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în
lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi
vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi
frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea
miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o
avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între
voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate
cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de
dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am
redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (
Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis
adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea
tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă
şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării. Cu
trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand,
dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o.
În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar,
aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost
mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de
mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu
nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost
când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind
muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi
folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie. Şi acum vă zic rămas bun
pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus
de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu
ultima mea suflare.
Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ
hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe
copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în
Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie
uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără
discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă pentru ei, este
aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei,
este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii. Aş fi vrut să pot
lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat
şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei. Dorinţa mea fierbinte
ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să
înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din
Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu
pentru întregirea neamului. Resimt o vie întristare că modesta mea avere,
datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin
greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert
pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit
să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. Acest testament a fost făcut,
scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29
iunie 1933. - MARIA, REGINA ROMÂNIEI
Mihai Eminescu 1850 - 1889 *15 iunie 2019 - 130 ani
130 de ani de la trecerea la cele veșnice a poetului
Clubul numismatic Mihai Eminescu
C.M.N. (Cercul militar național)
LA STEAUA
"Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem și nu e."
M.Eminescu
Această medalie este opera gravorului Constantin Dumitrescu
de la Monetăria națională a statului român
Mihai Eminescu (nume real Mihail
Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la
Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un
poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica
literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca
redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul
său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena.
Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file,
au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie
1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa
din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15
iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului
Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu –
Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei
Române.
Învierea Domnului - Sfintele Paști - România 2006
"Tată, în mâinile tale îmi încredințez inima" Luca 23.46
- In Bucovina, fetele se duc in noaptea de Inviere in clopotnita si spala limba clopotului cu apa neinceputa. Cu aceasta apa se spala pe fata in zorii zilei de Pasti, ca sa fie frumoase tot anul si asa cum alearga oamenii la Inviere cand se trag clopotele la biserica, asa sa alerge si feciorii la ele.
- In zona Campulung Moldovenesc, în zorii zilei de duminica, credinciosii ies in curtea bisericii, se asaza in forma de cerc, purtand lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa sfinteasca si sa bine-cuvanteze bucatele din cosul pascal. In fata fiecarui gospodar este pregatit un astfel de cos, dupa oranduiala stramosilor. In cosul acoperit cu un servet tesut cu model specific zonei sunt asezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminte de mac (ce vor fi aruncate in rau pentru a alunga seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar (folosit de cate ori vitele vor fi bolnave), faina(pentru ca rodul graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu rol de protectie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aseaza pasca, sunca, branza, ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla rosie cu hrean, si prajituri. Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul de Pasti se continua in familie.
- La Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii aduc in cosul pascal, pentru binecuvantare, oua rosii, cozonoc si cocosi albi. Cocosii sunt crescuti anume pentru implinirea acestei traditii. Ei vestesc miezul noptii: datina din strabuni spune ca, atunci cand cocosii canta, Hristos a inviat! Cel mai norocos este gospodarul al carui cocos canta primul. Este un semn ca, in anul respectiv, in casa lui va fi belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti oamenilor saraci.
- O foarte frumoasa datina se pastreaza in Maramures, zona Lapusului. Dimineata in prima zi de Pasti, copiii mai mici de 9 ani merg la prieteni si la vecini sa le anunte Invierea Domnului. Gazda daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii multumesc pentru dar si ureaza gospodarilor "Sarbatori fericite!". La aceasta sarbatoare, pragul casei trebuie trecut mai intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie discordie tot restul anului.
- În Tara Motilor, in noaptea de Pasti se ia toaca de la biserica, se duce in cimitir si este pazita de feciori. Iar daca nu au pazit-o bine, si a fost furata, sunt pedepsiti ca a doua zi sa dea un ospat, adica mancaruri si bauturi din care se infrupta atat "hotii", cat si "pagubasii". Daca aceia care au incercat sa fure toaca nu au reusit, atunci ei vor fi cei care vor plati ospatul.
- In Moldova, in dimineata urmatoare dupa noaptea Invierii se pune un oua rosu si unul alb intr-un bol cu apa ce trebuie sa contina monezi, copii trebuie sa si clateasca fata cu apa si sa si atinga obrajii cu oualele pentru a avea un an plin de bogatii.
Insigna - 1838 (uniformă pompier)
Despre stingerea incendiilor în istoria României există
dovezi încă din timpul Daciei romane, însă instituţia pompierilor este atestată
la mijlocul secolului al XVIII-lea prin „steagurile de foc” din Bucureşti şi
Iaşi, organizări bazate pe solidaritatea comunităţii în faţa primejdiei
focului. Condiţiile concrete de la începutul veacului următor au determinat
apariţia, la Bucureşti şi Iaşi, în 1845 şi, respectiv, în 1835, a primelor
unităţi de pompieri militari, încadrate în armata permanentă, soldaţii urmând
instrucţia de infanterie în paralel cu cea pompieristică. Istoria
începuturilor a consemnat participarea efectivelor de pompieri din Bucureşti la
stingerea „Focului cel mare” din data de 23 martie 1847, sinistru care a
distrus atunci peste 1800 de case şi prăvălii, precum şi la Bătălia din Dealul
Spirii, care a avut loc la data de 13 septembrie 1848, moment de seama al
revoluţiei democratice din acel an. În memoria celor aproape o sută de ostaşi
pompieri care au căzut în luptă, în Bucureşti a fost înălţat „Monumentul
Pompierilor”. Ulterior, după modelul primelor două unităţi, în
principalele oraşe ale României, s-au înfiinţat servicii de pompieri
profesionişti cu accentuat caracter militar, subordonate primăriilor.
În anul
1874 s-au pus bazele Corpului Pompierilor Militari care cuprindea 15 unităţi
care aveau în dotare şi baterii de artilerie. La războiul din 1877 – 1878,
pompierii - artilerişti au participat cu forţa a şase baterii în compunerea
armatei române, atât pentru apărarea teritoriului, cât şi la luptele din sudul
Dunării, în Bulgaria de astăzi, împotriva armatei otomane. Contactele
europene, mai ales cu Regimentul de pompieri din Paris, aderarea la primul
organism internaţional de profil, constituit în anul 1900, „Comitetul Tehnic
Internaţional al Focului”, la care România este membru fondator, au impus
începerea reorganizării pompierilor români, proces întrerupt de primul război
mondial. Separarea de artilerie s-a produs la 2 august 1929, prin înfiinţarea
Comandamentului Pompierilor, care făcea parte din structurile armatei române,
iar, sub aspect administrativ, depindea de Ministerul de Interne. Această
organizare a fost legiferată în anul 1936 când, pentru prima oară, se defineau
misiunile pompierilor militari: „prevenirea şi combaterea sinistrelor pe tot
cuprinsul tării”. Tot din acea perioadă datează şi investirea acestora cu
atribuţii concrete în domeniul protecţiei civile, cel de-al doilea război
găsindu-i organizaţi, până la nivelul subunităţilor, ca formaţiuni militare de
pompieri - apărare pasivă. Anii postbelici au conservat forma de
organizare tradiţional militară a instituţiei pompierilor, procesul de
modernizare cuprinzând, deopotrivă, planul conceptual şi cel material, la
nivelul realităţilor tehnico – economice. Pe
toate aceste insigne abundă simbolurile comuniste; steaua de inspiraţie
sovietică, laurii victoriei şi făcliile succesului.
Astăzi pompierii îşi
desfăşoară activitatea în cadrul ISU (Inspectoratul pentru Situaţii de
Urgenţă), cu structuri la nivel naţional dar şi la nivelul fiecărui judeţ. În textul pozat de deasupra sunt redate importante probleme referitoare la prevenirea incendiilor.
Insigna - (Aripi regale române)
Insigna
Aripi regale române se constituie
într-un omagiu al Casei regale române adus aviatorilor militari. Insigna, având
dimensiunile 10 / 40 milimetri, s-a conferit tuturor aviatorilor militari
români. Piesa este opera gravorului Adrian Buga și constă în două aripi
desfăcute având în mijloc cifrul personal al MS Regelui Mihai I împodobit cu
patru coroane mici.
______________ooOoo______________
PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
Erou național și om de stat din Tadjikistan,
Shirinsho Shotemur, a trăit între anii 1899 - 1937
Detaliu vignetă de pe o bancnotă fantezie din Bahamas
Detaliu vignetă de pe un set de cupoane de
raționalizare a bunurilor de larg consum
din vremea războiului civil spaniol
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 03.04.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu