luni, 21 octombrie 2019

MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI - COMUNA CHILIILE


Chiliile, denumire veche – Trestioara, este o comună din județul Buzău care include și satele: Budești, Crevelești, Ghiocari, Glodu-Petcari, Poiana Pletari și Trestioara. Comuna se află în Munții Buzăului, în zona izvoarelor și cursului superior al râului Sărățel, afluent al Buzăului și al afluentului său, Fundata. Comuna este străbătută de șoseaua județeană DJ102F, care o leagă de-a lungul râului Sărățel spre sud, Berca și mai departe de Buzău, iar spre nord, prin dealuri împădurite, de Mânzălești. La recensământul din anul 2011 comuna număra 623 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 98,23% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Chiliile, astăzi se prezintă astfel: ortdocși – 97,91% și restul – nedeclarată sau altă religie. Înainte de 1968, comuna și-a mutat reședința de la Trestioara la Chiliile, luând numele acestui sat. Atracțiile turistice ale comunei sunt: Casa Nicolai Chioreanu din 1860 și Biserica de lemn Sfântul Gheorghe din 1884, ambele din satul Budești, și Casa Constantin Tănase din anii 1870 -1875 din satul Chiliile.
În cimitirul aflat lângă biserica cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din satul Chiliile, comuna cu același nume a fost ridicată la 26 mai 1960 o cruce din piatră aşezată pe un masiv soclu de formă pătrată din acelaşi material. Pe laturile crucii sunt înscrise numele donatorilor. Pe faţa crucii este aplicată inscripţia „Cu dragoste şi recunoştinţă spre amintirea voastră. Slavă eroilor”, după care urmează numele acestora, fără a se preciza în care război au căzut pentru patrie.. Pe spatele crucii se află inscripţia „Duioasă amintire tinerilor”, urmată de numele a 16 tineri de ambe sexe morţi în floarea vârstei din diferite cauze. Crucea este opera maistrului Jean Iancu din satul Ciuta.
Peste drum de Biblioteca comunală, „Consiliul local Chiliile, primar Sorin Zaman” a „Ridicat în cinstea eroilor neamului din com. Chiliile, jud. Buzău – 2004”, cum ne informează inscripţia, un monument impunător, în formă de obelisc, placat cu marmură albă şi având o cruce în vârf, susţinut de un soclu pătrat şi un postament de aceeaşi formă. Monumentul este aşezat la şosea, într-un frumos parc şi a fost construit de „S.C. Conferig SRL Bz, ing. Nicolai Emil”. Nu are înscrise numele eroilor comunei. 

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE
O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

CÂTEVA MEDALII 
ȘI INSIGNE DIN JUDEȚUL IAȘI

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Centenarul Unirii Bucovinei cu România 28 noiembrie 2018
Iași - Capitala Renașterii Naționale 1916 - 1918 
Oraș al Marii Uniri
Bucovina – „Țara Fagilor” este numele dat Ţării de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de austrieci în 1775 după ce regiunea a devenit provincie a Imperiului Habsburgic. La data de 28 Noiembrie 1918, la Cernăuți s-a desfășurat – în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan – Congresul general al Bucovinei. Cu majoritate zdrobitoare de voturi, Congresul a votat „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Era al doilea mare moment al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu Patria-Mamă. După Cernăuţi, toate privirile românilor se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc ultimul act din procesul de desăvârşire al României Mari.În Anul Centenarului, ne aducem aminte de cuvintele emoționante ale poetului bucovinean Vasile Posteucă: „Dacă ne luăm răgazul să poposim un pic pe pragul cernit al Ţării Fagilor, ziua de 28 Noiembrie 1918 este o carte deschisă a durerii şi măririi neamului nostru. Şi primele cuvinte ale acestei cărţi ne spun că fără Bucovina n-avem ţară. Bucovina, cu Putnele, Suceviţele, Voroneţurile şi Cosminele ei, este însăşi inima istoriei noastre. Căci Bucovina nu este graniţă, ci vatră, inima unui neam. Leagănul unei istorii. Şi vatra, inima, nu poate fi dată nimănui, niciodată. (…) Credem prea mult în viitorul de aur al neamului, ca să nu profeţim învierea bisericilor lui Ştefan cel Mare şi împlinirea din nou a geografiei româneşti. Avem nevoie de această integritate geografică pentru a ne de măsura în istorie, pentru a crea o cultură şi a dărui lumii, înnebunite de materie şi de dominaţie lumească, o spiritualitate nouă, în sens profund creştin şi omenesc (…). Să ne oprim o clipă în loc şi să ascultăm chemarea pământului cu mânăstiri şi fagi. Să răzvidim glasul criptei de la Putna la 28 Noiembrie”.Contextul european în care Bucovina se unește cu România este dominat de mari prefaceri. Puterile Centrale ies înfrânte din Primul Război Mondial și capitulează rând pe rând, spre sfârșitul anului 1918: Bulgaria în 29 septembrie, Turcia în 30 octombrie, Austro-Ungaria în 3 noiembrie. Austro-Ungaria intră într-un proces de dezintegrare, iar o serie de state, componente ale imperiului, își proclamă independența în a doua jumătate a anului 1918: Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie. În 3 octombrie/16 octombrie împăratul Carol I lansează un manifest, Către popoarele mele credincioase, prin care anunța federalizarea imperiului Austro-Ungar. Această decizie era ultima încercare de a salva de la pierire un imperiu aflat în agonie. Profitând de slăbiciunea imperiului, Consiliul Național Ucrainean a convocat Adunarea Națională Constituantă, la Liov, în 19 octombrie 1918. Adunarea a proclamat independența teritoriului ucrainean din Austria-Ungaria, inclusiv nord-vestul Bucovinei. Reacția românilor din Bucovina a fost imediată. În 14 oct/27 oct 1918, Iancu Flondor și Sextil Pușcariu au organizat Adunarea Națională la Cernăuți la care au participat reprezentanți ai românilor, primari și foștii deputați ai dietei bucovinene. Adunarea a adoptat o moțiune prin care era proclamată unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii românești, într-un stat național independent. A fost înființat și un Consiliu Național, alcătuit din 50 de persoane, aflat sub președenția lui Iancu Flondor, care să se ocupe de înfăptuirea unirii. Câteva zile mai târziu, pe 3 noiembrie, ucrainienii bucovineni au organizat o adunare, ca răspuns celei românești, în care au proclamat alipirea unei mari părți din Bucovina noului stat ucrainean. În susținerea acestora, Rada de la Liov a mobilizat militari, care au luat poziții de apărare în pozițiile cheie ale Bucovinei. 
 
Luând act de acțiunile părții ucrainiene, Consiliul Național Român a cerut sprijin militar Guvernului României și a convocat, pentru 15/28 noi 1918, Congresul general al Bucovinei. La Congres au participat 74 de delegați ai Consiliului Național Român, 13 delegați ai ucrainienilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. Dionisie Bejan a citit în plen o Moțiune care prezenta caracterul românesc al Bucovinei și cerea “unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”. Moțiunea a fost adoptata cu entuziasm, singurii care au votat împotriva unirii cu România fiind reprezentații ucrainieni. Congresul a stabilit ca o delegație, formată din Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor și Eudoxiu Hurmuzachi, să-i prezinte, la Iași, Regelui Ferdinand actul prin care Unirea Bucovinei cu România era pecetluită.  
Insigna - (Ștefan cel Mare)
Corpul de armată Iași 1910 - 1995
Marea unitate din municipiul Iași a fost dislocată în frumoasa cazarmă din Dealul Copou, de lângă parc. De-a lungul vremii în această cazarmă au fost dislocate următoarele unități ale armatei române: Regimentul 13 Dorobanți, Regimentul Ștefan cel Mare nr.13,  Brigada 15 Mecanizată Podul Înalt, Divizia 10 Infanterie, Divizia 10 Mecanizată Ștefan cel Mare, Corpul 10 Armată Ștefan cel Mare și în prezent Corpul 10 Armată teritorial Ștefan cel Mare. La data 1 aprilie 2000, Corpul 10 Armata "Stefan cel Mare si Sfint", continuator al traditiilor si faptelor de arme ale Diviziei 10 Infanterie, a sărbatorit 90 de ani de existenta. 
Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)  
Școala normală militară
Premiul III de scrimă - anul I curs * 1864 - 1865
Medalia premiu de mai sus s-a bătut în anul 1865, cu ocazia unui concurs de scrimă ce avut la Școala Normală Militară din orașul Iași. Medalia este rotundă cu diametrul de 28 milimetri, este confecționată din argint, gravată manual și este prevăzută cu toartă de prindere. Pe avers este reprezentat blazonul școlii (o pălărie de vânător, peste o sabie și o floretă Încrucișate, cu o grenadă aprinsă deasupra, un pistol dedesubt și o stivă de ghiulele în partea de jos). Deasupra blazonului este aplicată inscripția semicirculară: ȘCOALA NORMALĂ MILITARĂ”. Pe revers este aplicată prin incizie pe cinci rânduri inscripția: “III-le / Premiu / de Scrimă / I-ul curs / 1864 = 1865”.   
Școala Fiilor de Militari din Iași, denumire alternativă Școala Normală militară, a fost o instituție de învățământ militar, de nivel liceal. Această instituție militară de învățământ, prima de acest tip din Armata României, a fost înființată prin Înaltul Decret Regal nr. 1283 din 19 iulie 1872 și avea obiectivul „de a da creștere și educație completă fiilor de militari de orice grad, al căror serviciu îndelungat și nepătat le constituie un drept la recunoștința țării”. În data de 28 martie 1908 s-a transformat în Liceul Militar Iași. În anul 1948 a fost desființat odată cu celelalte licee militare existente la acea vreme. În localul școlii (astăzi monument istoric) funcționează Spitalul Clinic Militar de Urgență “Dr. I. Czihac”. Clădirea este situată pe Strada General Henri Mathias Berthelot, la nr 7-9. 
Scrima este arta de a mânui armele albe. După apariția armelor de foc și-a pierdut progresiv destinația militară, dar folosirea baionetei și practica duelului s-au menținut în Occident până la mijlocul secolului al XX-lea. La sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat ca activitate de agrement. În prezent este un sport de combat în care armele folosite sunt floreta, spada și sabia. Limba oficială folosită în cadrul competițiilor internaționale este franceza. O mare parte din vocabularul vine din franceză sau italiană, și cel mai recent din engleză. În jargonul scrimei, scrimerii sunt numiți și trăgători (în fr. tireurs). Ei nu joacă, ci trag. Nu sunt puncte, ci tușe (în fr. touches) sau lovituri. Lama armei se numește și fierul. Un scrimer specializat pe floretă este un floretist; cel specializat pe spadă este un spadasin și cel specializat pe sabie este un sabrer. Lupta între doi trăgători este un asalt. Când contează scorul, este vorba de un meci. Floreta este dezvoltată din armele de antrenament ale sfârșitului secolului al XVI-lea în Franța și Italia, cu vârf bont sau pliat, protejat cu o bucată de pânză („butonul”). Ea are următoarele caracterisitic tehnice: lungime totală – 110 cm, lungime mâner – 18 cm, greutate – 500 grame, secțiune – dreptunghiulară. Spada (fr. epee) este o armă de împungere: atacurile se execută numai cu vârful. Deoarece nu există prioritatea atacului, ritmul unui meci la spadă poate să fie foarte lent: ambii scrimeri se observa reciproc, pe o perioadă îndelungată de pregătire, pentru a găsi o cheiță sau o breșă în jocul adversarului. Pentru a evita pasivitatea excesivă, a fost introdusă regula de „lipsă de combativitate evidentă” sau „non-combat”: dacă un minut se scurge fără lovitură sau dacă o distanță excesivă (mai mare decât un pas-fandare) este menținută pentru mai mult de 15 secunde, meciul se oprește și trece direct la repriza următoare. Ea are următoarele caracterisitic tehnice: lungime totală – 110 cm, lungime mâner – 18 cm, greutate – 770 grame, secțiune – triunghiulară.  Sabia este o armă de împungere, de tăiș și de contra-tăiș: tușele se pot executa cu vârful și cu ambele laturi ale lamei. Ea are următoarele caracterisitic tehnice: lungime totală – 105 cm, lungime mâner – 17 cm, greutate – 500 grame, secțiune – triunghiulară în partea tare a lamei și dreptunghiulară în partea slabă. 
Insigna - 151 (Batalionul 151 Infanterie "Războieni")
La 1 ianuarie 1877, prin divizarea Regimentului 8 Dorobanţi (Roman), luau fiinţă Regimentele 14 şi 15 Dorobanţi, în baza Înaltului Decret nr. 2195/26 noiembrie 1876, prin care a fost dublat numărul de unităţi de acest tip. Regimentul 15 Dorobanţi îşi avea reşedinţa la Piatra Neamţ, avea în compunere două batalioane (la Piatra Neamţ şi Fălticeni) şi făcea parte din Divizia 4 Teritorială Iaşi. În existenţa sa, Regimentul 15 a luat parte la toate cele trei războaie importante, de care a depins însăşi existenţa României. În Războiul de Independenţă, Regimentul 15 Dorobanţi a participat doar cu un batalion, iniţial în cadrul operaţiei de acoperire a frontierei, în apărare pe malul stâng al Dunării, la Bechet, apoi la luptele de la Plevna (redutele Griviţa 1 şi 2), Rahova şi Vidin. Pentru bravura „celor din 15 Dorobanţi”. Un moment de referinţă în istoria acestuia îl reprezintă primirea prin Înaltul Decret nr. 2329/11 iulie 1891, a denumirii de „Regimentul Războieni nr. 15”, cu prilejul contopirii infanteriei de linie cu dorobanţii şi a înfiinţării celui de-al treilea batalion (permanent). În Primul Război MondialRegimentul 15 „Războieni” a luat parte, în compunerea Diviziei 7 Infanterie, la luptele pentru eliberarea Transilvaniei, pe valea Uzului, apoi la Miercurea Ciuc, Vlăhiţa şi Odorhei, cu două batalioane, iar batalionul 1 participă la grupul de acoperire „UZ”, la acţiunile cele mai grele, inclusiv în defileul Oltului, la Tuşnad. Evoluţia nefavorabilă a evenimentelor readuce regimentul în Moldova, în bătălia Oituzului, atât în 1916 cât şi în 1917, în luna noiembrie 1917, s-a aflat în apărarea capitalei, la Bolintin şi Ciorogârla, după care a cunoscut calvarul retragerii prin luptă până la Dealul Odobeştilor, de unde revine pe Valea Trotuşului. La sfârşitul anului 1918 şi în 1919, Regimentul 15 „Războieni” s-a aflat – tot în cadrul Diviziei 7 Infanterie – printre unităţile şi marile unităţi care au luptat pentru apărarea României Mari, iniţial în Transilvania, apoi în continuare în campania din Ungaria, ajungând până la nord de Budapesta. În perioada decembrie 1921-decembrie 1923, Regimentul 15 Infanterie s-a aflat în garnizoana Bălţi, apoi între 1924-1941 s-a aflat în garnizoana de reşedinţă, desfăşurând activităţi specifice pentru timp de pace. Prin noua organizare a armatei, în 1932, Regimentul 15 Infanterie a intrat în componenţa Diviziei 6 Infanterie. În anul 1941, în cadrul Diviziei 6 Infanterie, făcând parte din Corpul 11 Armată/Armata a 11-a Germană, a luat parte la luptele pentru eliberarea Basarabiei, ulterior intrând în componenţa Armatei a 4-a Române, a participat la luptele pentru eliberarea Odessei, după care revine în ţară. În perioada septembrie-decembrie 1942, a participat la luptele de la Cotul Donului, în subordinea Armatei a 2-a Române. În urma contraofensivei sovietice de la Stalingrad, între 19-24 noiembrie, a făcut parte din gruparea „General Lascăr”, care a luptat la încercuire şi a suferit pierderi foarte mari, totuşi Batalionul 1 Infanterie / Regimentul 15 Infanterie, comandat de maiorul Răşcănescu, a reuşit să iasă fără pierderi deosebite din această încercuire. În perioada noiembrie 1941-iulie 1942 şi aprilie 1943-martie 1944, s-a aflat în ţară, în garnizoana de reşedinţă, apoi în martie-august 1944, s-a aflat în apărare în zona fortificată de pe malul Moldovei, la sud de Paşcani. La 27 august 1944, s-a aflat printre unităţile şi marile unităţi care s-au concentrat la sud-vest de Roman, în măsură să intre în luptă în Carpaţii Orientali şi în Transilvania, dar, conform ordinelor sovietice, la 2 septembrie, toate aceste unităţi au fost internate în lagăre de concentrare. La luptele pentru eliberarea părţii de nord-vest a României, răpită prin Dictatul de la Viena, a participat Regimentul 15 Infanterie Instrucţie, în cadrul Diviziei 6 Infanterie Instrucţie, dând jertfe grele de sânge pe văile Târnavei Mici şi Mureşului, apoi pe dealurile Someşului. După 25 octombrie 1944, a participat la luptele de eliberare a Ungariei, pornind de la sud de Carei şi ajungând pe la Tiszalok, apoi pe Valea Hernadului, pentru ca după 1 ianuarie 1945 să-şi dea tributul de sânge şi pentru eliberarea Cehoslovaciei, participând la luptele din apropierea unor localităţi de renume ca: Rovazna, Banska-Bistrica, Kremnica, în munţii Tatra Mică, Tatra Mare şi Metalicii Slovaci, pe văile Hronului, Vahului şi Moraviei. După luna mai 1945, regimentul a parcurs pe jos drumul către ţară, defilând la 9 iulie în Oradea, apoi la 23 august, în garnizoana Piatra Neamţ. În 1947, regimentul este mutat la Bacău, iar la 23 august 1950, a primit noul Drapel de luptă. Conform Ordinului Regiunii a 2-a Militare, din 1 decembrie 1951, Regimentul 15 Infanterie îşi schimbă denumirea în Regimentul 241 Infanterie, fiind dislocat în garnizoana Buzău, în subordinea Diviziei 89 Infanterie. În anul 1958, regimentul a fost desfiinţat, iar în baza Ordinului Marelui Stat Major nr. CL-002/10 ianuarie 1959, din vechiul Regiment 134 Infanterie, aflat în garnizoana Iaşi, în subordinea Diviziei 93 Infanterie, s-a reînfiinţat Regimentul 15 Infanterie în compunerea Diviziei 10 Infanterie, dislocat la Iaşi. Începând cu 30 octombrie 1961, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. CL-0020/14 aprilie 1961, s-a transformat în regiment mecanizat, iar la 25 octombrie 1969, a primit denumirea de Regimentul 15 Mecanizat „Războieni”. La 1 iunie 1994, Regimentul 15 Mecanizat „Războieni”, în cadrul amplului proces de reorganizare şi restructurarea a Armatei Române, în baza Ordinului S/B-1741/20 mai 1994 al Statului Major al Trupelor de Uscat, a început transformarea sa în brigadă mecanizată, activitate încheiată la 28 februarie 1995, când, în conformitate cu prevederile O.G.2/26 ianuarie 1995 al Ministrului Apărării Naţionale, s-au înfiinţat toate unităţile subordonate. La 9 mai 1996, prin Decretul Prezidenţial nr. 74/22 aprilie 1996 şi Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. SM-1871/23 aprilie 1996, Brigăzii 15 Mecanizate  i-a fost înmânat de către preşedintele României Drapelul de Luptă. Tot atunci, Brigada 15 a primit şi denumirea istorică de „Podu Înalt”, vechea denumire de 
„Războieni” fiind atribuită, prin Decretul nr. 92/04.05.1995, Batalionului 151 Infanterie, aflat în subordinea marii unităţi.
 
În cadrul amplului proces de restructurare a armatei, începând cu data de 01.08.2000, marea unitate s-a transformat în Brigada 15 Mecanizată Teritorială „Podu Înalt”. În baza „Dispoziţiei Statului Major General” nr. S/G3/1080 din 26.07.2000, începând cu 01.08.2000 a intrat în vigoare „Statul de organizare” al Comandamentului Brigăzii 15 Mecanizate Teritoriale „Podu Înalt”. În anul 2008 unitatea a trecut cu succes prin cel mai complex proces de restructurare a unei mari unităţi din cadrul Forţelor Terestre, în urma căruia a fost finalizată structura actuală a brigăzii. Ca o consecinţă a semnării programului Parteneriatului pentru Pace de către ţara noastră în anul 1994, chiar la începutul acestei iniţiative NATO în Europa, Batalionul 151 Infanterie a fost nominalizat pentru participa la operaţii în sprijinul păcii. Astfel, în mai multe rânduri, batalionul a participat la diferite misiuni multinaţionale de menţinere a păcii. Ultima misiune internaţională a militarilor brigăzii a fost cea desfăşurată de Batalionul 151 Infanterie în teatrul de operaţii din Afganistan, în perioada august 2013-februarie 2014. Misiunea s-a desfăşurat sub egida ISAF, militarii români având ca zonă de responsabilitate o mare parte a provinciei Zabul, iar ca sarcină principală asigurarea libertăţii de mişcare pe autostrada A1. Deasupra am postat logo-ul și fanionul de identificare al acestei unități militare române.  
Jeton 100 unități - G.Trolli - C.Scolari - antreprenori Iași
Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. G Trolli și C Scolari au fost doi antreprenori italieni care au realizat lucrări de infrastructură în orașul Iași. Antreprenorul este o persoană fizică sau juridică care se obligă, pe baza unor clauze și condiții contractuale, să execute (întreprindă) diferite lucrări în beneficiul altei persoane sau organizații, în schimbul unei sume de bani dinainte convenite.El este un tip de agent economic reprezentativ în economia de piață care adoptă un comportament întreprinzător, de esență activă și inovatoare, specific sistemelor economice bazate pe concurență, risc și inițiativă privată. 
Insignă - Stema municipiului Iași
Palatul Culturii din Iași este o clădire emblematică – monument istoric, construită, în perioada 1906 - 1925, în perimetrul fostei curți domnești medievale moldovenești, pe locul fostului palat domnesc. Edificiul a servit inițial drept Palat Administrativ și de Justiție. În anul 1955, destinația clădirii a fost schimbată într-una culturală, devenind gazda unor instituții culturale din Iași. Astăzi, Palatul Culturii este sediul Complexului Muzeal Național „Moldova”, ce cuprinde Muzeul de Istorie al Moldovei, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul de Artă, Muzeul Științei și Tehnicii Ștefan Procopiu”, precum și Centrul de Conservare-Restaurare a Patrimoniului cultural. Până la începerea lucrărilor de renovare, în aripa de nord-est a palatului s-a aflat și sediul Bibliotecii Județene Gheorghe Asachi”. De-a lungul timpului, în zona respectivă a orașului s-a dezvoltat ansamblul curții domnești (atestată documentar începând cu anul 1434). Între anii 1804 – 1806, prințul Alexandru Moruzi a construit un impunător palat domnesc, în stil neoclasic (arhitect Johan Freywald). Afectat de incendii, palatul avea să fie refăcut de prințul Mihai Sturdza ]ntre anii 1841 – 1843 (arhitect Nicolae Singurov). După Unirea de 1859 și mutarea capitalei la București (1862), clădirea devine palat administrativ. Mai multe incendii de la sfârșitul secolului al XIX-lea au afectat clădirea, luându-se la începutul secolului al XX-lea decizia demantelării (1906) și reconstruirii vechiului palat. Lucrările au început în 1907, păstrându-se din vechiul palat principalele temelii și o parte din zidurile etajului. Noul edificiu a fost realizat în stil neogotic, după planurile arhitectului Ion D.Berindey, ajutat de arhitecții Filip Xenopol și Grigore Cerkez. Întreruptă în timpul primului război mondial, construcția palatului s-a prelungit pe durata a două decenii. Edificiul, finalizat pe 11 octombrie 1925, a fost inaugurat în anul 1926 de către regele Ferdinand al României. Stilul palatului e neogotic, cu detalii ornamentale, cu elemente heraldice în exterior. Aripile cu ieșindurile semicirculare au fost retrase și împodobite la fronton cu statui de arcași ce stau de strajă, iar pe laterale s-au construit două intrări sub forma unor turnuri boltite. Intrarea în palat se face printr-un turn donjon mare, cu creneluri și firide dominate de o acvilă cu aripile desfăcute. Elemente de interes turistic sunt: „Sala gotică”, unde se poate admira mozaicul ce reprezintă un „bestiarum” medieval (grifoni, acvile bicefale și lei). „Sala Voievozilor” se află la etaj și conține, în medalioane, portretele domnilor Moldovei și ale regilor României. Tot la etajul I se află „Sala Henri Coandă. La faima Palatului Culturii a contribuit si ceasul cu trei cadrane din turnul cladirii. Avand diametrul de 3,25 m, acestea erau decorate cu mici vitralii, reprezentand cele 12 zodii. Cate doi plaiesi, in costume nationale, zugraviti pe zidul turnului, stau de straja, incadrand ceasornicul, dupa modelul ostenilor pictati la castelul Peles. Atat vitraliile, cat si crenelurile, in forma de cruce ale turnului, erau luminate electric in cursul noptii. Carillonul ceasului este un sistem de clopote acordate, o replica moderna a mecanismelor similare din Evul Mediu Occidental. Cele 8 clopote din turnul palatului reproduc, la fiecare ora exacta, "Hora Unirii", amintind acum nu doar "Unirea cea mica" din 1859, ci si "Unirea cea mare" din 1918. Melodia este inregistrata pe un tambur cu 69 stifturi. Legenda spune că în proiectul inițial erau prevăzute 365 de camere, dar construcția are 298 încăperi cu o suprafață de aproximativ 36000 metri pătrați. La fațadă sunt 92 ferestre, iar la mansardă alte 36 în ogivă și două rânduri de baghete. La etajul I, la fațada centrală, se află „Sala Voievozilor”, cu picturi în stilul frescelor medievale din ctitoriile Moldovei, așezate în chenare de epocă. Picturile au fost executate de Ștefan Dimitrescu și de elevii săi. Tot la etajul I se află sala „Henri Coandă”, ale cărei lambriuri au fost executate după un proiect al marelui savant. În amintirea anilor petrecuți la Iași ca elev al Liceului Militar, Coandă a dăruit orașului proiectul Monumentul Eroilor Români” din cartierul Galata și rețeta unui ciment special, care imită perfect culoarea și sunetul lemnului de stejar. Până în anul 1955 aici a fost sediul Tribunalului Județean, dotat cu mobilier confecționat la „Casa Maple” din Londra. Afectat de cutremurul din anul 1940, Palatul a slujit în timpul celui de-al doilea război mondial drept cazarmă a trupelor germane și ulterior, sovietice. Începând din anul 1975, planșeul de lemn al ultimului etaj a fost înlocuit cu unul de ciment, turnat în plase de oțel, lucrare parțial terminată în martie 1977 când a avut loc cutremurul cel mare. Ca o cheie de boltă, noul planșeu a susținut monumentul, fiind afectate în schimb, planșeele de la etajul I, zidăria, ornamentele și stucaturile.
Municipiul Iași este reședința județului Iași și principalul centru urban din nord-estul României. Orașul a fost capitala Moldovei în perioada 1564 - 1859, una dintre cele două capitale ale Principatelor Unite între 1859 - 1862 și capitala României între 1916 - 1918. Conform datelor recensământului din anul 2011 municipiul Iași număra 263410 locuitori și era astfel al patrulea oraș ca mărime din România. Orașul este centrul cultural, economic și academic al Moldovei. Peste 60000 de studenti trec pragul universităților din oraș. Aici a fost fondată și funcționează prima universitate din România,  Universitatea Al.I. Cuza, astăzi una dintre cele mai prestigioase instituții academice din țară, precum și alte patru universități publice și șapte particulare. Orașul Iași a fost menționat pentru prima oară într-un privilegiu comercial emis în 1408 de către domnul Moldovei, Alexandru cel Bun. Totuși, deoarece existau clădiri mai vechi de această dată (spre exemplu presupusa Biserică armeană construită în anul 1395), se crede că orașul este mult mai vechi, cel puțin cu câteva decenii înainte de această dată. Sus am postat stemele interbelică, comunistă, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Iași, din vremuri diferite, dar și alte frumoase locuri de vizitat în acest oraș.
Fundația Regele Ferdinand
Palatul Cuza
Grădina botanică Copou
Parcul Copou
Turnul Mănăstirii Golia
Academia Belle Arte
Casa Dosoftei
Catedrala romano-catolică Sfânta Maria Regina 
Palatul Braunstein
Catedrala mitropolitană
Clădirea Radio - Iași
Administrația financiară
Ateneul popular Tătărași
Banca Națională
Berăria Bragadiru
Biserica Bărboi
Biserica Golia
Biserica Lipovenească
Biserica Sfântul Nicolae
Biserica Sfântul Sava
Biserica și Spitalul Sfântul Spiridon
Hanul La trei sarmale
Hotelul Continental și Piața Cuza Vodă
Hotelul Europa
Hotelul Traian
Liceul Humpel
Liceul Internat
Prefectura
Primăria
Școala normală Vasile Lupu
Spitalul israelit
Uzina mecanică Nicolina
Liceul Negruzzi
Regionala CFR 
Statuia lui Gheorghe Asachi
Teatrul național Vasile Alecsandri
Catedrala Trei Ierarhi
Universitatea 
Iași este un județ în Moldova, cu reședința în orașul cu același nume. Orașul Iași își trage numele de la vechiul trib al iașilor. Județul Iași se întinde pe suprafața de 5476 kilometri pătrați și numără aproximativ 826000 de locuitori. Județul are următoarele subdiviziuni administrative; 2 municipii - Iași și Pașcani, 3 orașe - Târgu Frumos, Hârlău, Podu Iloaiei și 92 de comune. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală, harta județului Iași, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Iași, din vremuri diferite, dar și alte locuri de vizitat în acest județ. 
Podgoria - Cotnari
Muzeul de arheologie - Cucuteni
Biserica baptistă - Pașcani
Biserica romano catolică - Pașcani
Conacul Negruzzi - Voinești 
Mănăstirea - Dobrovăț
Palatul Principelui Grigore Ghica - Deleni
Biserica Sfântul Gheorghe - Hârlău
Grădina Publică și Biserica Petru Rareș - Hârlău
Strada Ștefan cel Mare - Hârlău
Vedere - Hârlău
Vedere - Mogoșești
Școala israelită - Pașcani
Strada Primăriei - Pașcani
Vechiul castel Roznoveanu - Pașcani
Biserica - Scânteia
Școala primară de băieți și Monumentul eroilor - Târgu Frumos
Spitalul unificat - Târgu Frumos
Primăria - Târgu Frumos
Primăria - Pașcani
Priveliște spre gară - Pașcani
Mănăstirea - Hadâmbu
Palatul Alexandru Ioan Cuza - Ruginoasa

________ooOoo________

PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
  Encik Yusof bin Ishak, 
primul președinte al statului Singapore,
a trăit între anii 1910 - 1970. a condus 1965 - 1970
Detaliu vignetă de pe o felicitare ungurească

Câteva vignete de pe acțiuni franceze

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 21.10.2019

Niciun comentariu: